Închipuirea publicului a răspuns, cred, cu însuflețire buletinelor noastre radiotelegrafice despre plecarea lui Lake spre nord-vest, în ținuturi niciodată călcate de picior omenesc și nici pătrunse de închipuirea omului; deși nu pomeniserăm nădejdile lui nebunești de a revoluționa în întregime științele biologiei și geologiei. Călătoria sa preliminară de foraj, făcută cu săniile între 11 și 18 ianuarie, împreună cu Pabodie și cu alți cinci oameni — umbrită de pierderea a doi câini într-o răsturnare, la trecerea uneia dintre marile creste de presiune ale gheții —, scosese la suprafață tot mai multă ardezie arhaică; până și pe mine mă interesase abundența neobișnuită a urmelor vădite de fosile în acel strat de o vechime de necrezut. Urmele erau însă ale unor forme de viață foarte primitive și nu presupuneau vreun mare paradox, în afară de acela că într-o rocă atât de neîndoielnic precambriană, cum părea aceasta, se găseau forme de viață; așa că tot nu vedeam rostul cererii lui Lake de a introduce o întrerupere în programul nostru menit să economisească timp — o întrerupere care cerea folosirea tuturor celor patru avioane, a multor oameni și a întregului echipament mecanic al expediției. În cele din urmă, nu m-am împotrivit planului; am hotărât însă să nu însoțesc grupul care pleca spre nord-vest, în ciuda rugăminții lui Lake de a-i pune la îndemână cunoștințele mele de geolog. În lipsa lor, aveam să rămân la bază cu Pabodie și cinci oameni și să întocmesc planurile definitive pentru mutarea spre răsărit. În vederea acestui transfer, unul dintre avioane începuse să aducă de la strâmtoarea McMurdo o bună rezervă de benzină; aceasta putea însă să mai aștepte puțin. Am păstrat cu mine o sanie și nouă câini, căci este nechibzuit să rămâi vreodată fără o posibilitate de transport într-o lume cu totul nelocuită, moartă de eoni.
Mica expediție a lui Lake în necunoscut, după cum își va aminti toată lumea, își transmitea singură rapoartele prin emițătoarele de unde scurte ale avioanelor; acestea erau recepționate deopotrivă de instalația noastră de la baza sudică și de *Arkham*, în strâmtoarea McMurdo, de unde erau retransmise lumii din afară pe lungimi de undă de până la cincizeci de metri. Plecarea avusese loc la 22 ianuarie, la patru dimineața; iar primul mesaj radiotelegrafic ne-a sosit numai două ore mai târziu, când Lake ne-a vorbit despre aterizare și despre începerea unei mici operațiuni de topire a gheții și de foraj într-un punct aflat la vreo trei sute de mile de noi. Șase ore după aceea, un al doilea mesaj, foarte însuflețit, povestea despre munca înfrigurată, ca a unor castori, prin care fusese săpat și dinamitat un puț puțin adânc; totul culminase cu descoperirea unor fragmente de ardezie cu mai multe urme asemănătoare celei care stârnise nedumerirea inițială.
Trei ore mai târziu, un scurt buletin anunța reluarea zborului în bătaia unei vijelii reci și pătrunzătoare; iar când am trimis un mesaj de protest împotriva asumării altor primejdii, Lake mi-a răspuns scurt că noile sale probe meritau orice risc. Mi-am dat seama că însuflețirea lui ajunsese până la nesupunere și că nu puteam face nimic pentru a opri această primejduire nechibzuită a izbânzii întregii expediții; era însă îngrozitor să mă gândesc cum se afundă tot mai mult în acea întindere albă, perfidă și sinistră, de furtuni și de taine nepătrunse, care se prelungea pe vreo o mie cinci sute de mile până la coasta pe jumătate cunoscută și pe jumătate bănuită a Țării Queen Mary și a Țării Knox.
Apoi, cam după încă o oră și jumătate, din avionul lui Lake, aflat în zbor, a sosit acel mesaj de două ori mai însuflețit, care aproape mi-a răsturnat simțămintele și m-a făcut să doresc să fi însoțit grupul.
„Ora 22:05. În zbor. După furtună de zăpadă, zărit înainte lanț muntos mai înalt decât toate cele văzute până acum. Poate egala Himalaya, ținând seama de înălțimea podișului. Latitudine probabilă 76° 15′, longitudine 113° 10′ E. Se întinde cât vezi cu ochii la dreapta și la stânga. Bănuim două conuri fumegânde. Toate piscurile negre, fără zăpadă. Vijelia dinspre ele îngreunează navigația.”
După aceea, Pabodie, oamenii și cu mine am rămas aplecați peste receptor, cu răsuflarea tăiată. Gândul la acest zid muntos titanic, aflat la șapte sute de mile depărtare, ne înflăcăra în adânc dorul de aventură; ne bucuram că expediția noastră, chiar dacă nu noi înșine, fusese cea care-l descoperise. Peste o jumătate de oră, Lake ne-a chemat din nou.
„Avionul lui Moulton silit să aterizeze pe podiș, la poalele munților, dar nimeni rănit și poate reușim să-l reparăm. Vom muta cele necesare în celelalte trei, pentru întoarcere ori deplasări ulterioare dacă e nevoie, dar deocamdată nu mai trebuie transporturi grele cu avioanele. Munții întrec tot ce se poate închipui. Urc în recunoaștere cu avionul lui Carroll, descărcat de orice greutate. Nu vă puteți închipui așa ceva. Piscurile cele mai înalte trebuie să depășească treizeci și cinci de mii de picioare. Everestul iese din cursă. Atwood va calcula înălțimea cu teodolitul, cât timp Carroll și cu mine urcăm. Probabil greșit în privința conurilor, căci formațiunile par stratificate. Posibil ardezie precambriană amestecată cu alte straturi. Efecte ciudate pe linia cerului — grupuri regulate de cuburi agățate de piscurile cele mai înalte. Totul minunat în lumina roșiatică și aurie a soarelui coborât. Ca un tărâm de taine dintr-un vis ori poarta unei lumi interzise, de minunății neatinse. Aș vrea să fiți aici, să cercetați.”
Deși, după program, era vremea de culcare, niciunul dintre noi, cei care ascultam, nu s-a gândit o clipă să se retragă. Trebuie să fi fost cam la fel în strâmtoarea McMurdo, unde depozitul de provizii și *Arkham* primeau și ele mesajele; căci căpitanul Douglas a transmis un apel, felicitându-i pe toți pentru însemnata descoperire, iar Sherman, radiotelegrafistul depozitului, i s-a alăturat. Ne părea rău, firește, pentru avionul avariat; speram însă să poată fi reparat cu ușurință. Apoi, la unsprezece seara, a sosit un alt apel de la Lake.
„Sus cu Carroll, deasupra celor mai înalte culmi de la poale. Nu îndrăznim să încercăm piscurile cu adevărat înalte pe vremea aceasta, dar vom încerca mai târziu. Urcare cumplit de grea, înaintare anevoioasă la această altitudine, dar merită. Lanțul mare destul de compact, deci nu putem zări nimic dincolo. Vârfurile principale întrec Himalaya și sunt foarte ciudate. Lanțul pare din ardezie precambriană, cu semne clare ale multor altor straturi ridicate. M-am înșelat în privința vulcanismului. Se întinde în ambele direcții dincolo de ce putem vedea. Curățat de zăpadă de la vreo douăzeci și una de mii de picioare în sus. Formațiuni ciudate pe povârnișurile munților celor mai înalți. Blocuri mari, joase, pătrate, cu laturi perfect verticale, și șiruri dreptunghiulare de ziduri joase, verticale, ca vechile castele asiatice agățate de munții abrupți în picturile lui Roerich. Impresionant de departe. Zburat aproape de unele și Carroll crede că sunt alcătuite din bucăți mai mici, separate, dar probabil e alterarea sub acțiunea vremii. Majoritatea muchiilor sfărâmate și rotunjite, ca și cum ar fi fost expuse furtunilor și schimbărilor de climă milioane de ani. Unele părți, mai ales cele de sus, par din rocă mai deschisă la culoare decât oricare dintre straturile vizibile pe povârnișurile propriu-zise, deci origine evident cristalină. Zborul de aproape arată multe guri de peșteri, unele cu contur neobișnuit de regulat, pătrat ori semicircular. Trebuie să veniți să cercetați. Cred că am văzut un zid chiar pe vârful unui pisc. Înălțimea pare de vreo treizeci până la treizeci și cinci de mii de picioare. Eu sunt la douăzeci și una de mii cinci sute, într-un frig drăcesc care roade. Vântul șuieră și fluieră prin trecători și pe la intrările și ieșirile peșterilor, dar până acum niciun pericol pentru zbor.”
De atunci, încă o jumătate de oră, Lake ne-a bombardat cu un șir neîntrerupt de comentarii și și-a mărturisit intenția de a urca pe jos câteva dintre piscuri. I-am răspuns că aveam să mă alătur lui de îndată ce putea trimite un avion și că Pabodie și cu mine aveam să întocmim cel mai bun plan pentru benzină — unde anume și cum să ne concentrăm rezervele, ținând seama de caracterul schimbat al expediției. Era limpede că atât forajele lui Lake, cât și zborurile sale aveau să ceară o cantitate mare de benzină, adusă la noua bază pe care urma s-o întemeieze la poalele munților; și era posibil ca zborul spre răsărit să nu mai aibă loc în acel sezon. În legătură cu aceasta, l-am chemat pe căpitanul Douglas și l-am rugat să scoată cât mai mult combustibil din nave și să-l ducă sus, pe barieră, cu singura echipă de câini pe care o lăsaserăm acolo. Ceea ce trebuia, într-adevăr, să stabilim era un traseu direct prin ținutul necunoscut dintre Lake și strâmtoarea McMurdo.
Lake m-a chemat mai târziu ca să-mi spună că hotărâse să lase tabăra acolo unde avionul lui Moulton fusese silit să aterizeze și unde reparațiile înaintaseră deja întrucâtva. Stratul de gheață era foarte subțire, iar pământul întunecat se vedea pe alocuri; avea să facă foraje și dinamitări chiar în acel punct, înaintea oricărei călătorii cu săniile sau expediții de ascensiune. Mi-a vorbit despre măreția de nespus a întregii priveliști și despre strania stare a simțămintelor sale, la adăpostul acelor uriașe piscuri tăcute, ale căror șiruri se înălțau ca un zid atingând cerul la marginea lumii. Observațiile făcute de Atwood cu teodolitul stabiliseră pentru cele cinci piscuri cele mai înalte altitudini între treizeci și treizeci și patru de mii de picioare. Faptul că terenul era măturat de vânt îl neliniștea vădit pe Lake, căci dovedea că, uneori, se iscau vijelii uriașe, mai violente decât orice întâlniserăm până atunci. Tabăra lui se afla la ceva mai mult de cinci mile de locul unde munții de la poale, mai înalți, se ridicau brusc. Aproape că puteam desluși o notă de alarmă subconștientă în cuvintele lui — fulgerate peste un pustiu glaciar de șapte sute de mile — când ne îndemna să ne grăbim cu toții și să încheiem cât mai curând cercetarea acelui straniu ținut nou. Acum avea să se odihnească, după o zi de muncă neîntreruptă, aproape fără seamăn prin repeziciune, încordare și rezultate.
Dimineața am avut o convorbire radiotelegrafică în trei cu Lake și căpitanul Douglas, aflați în bazele lor atât de depărtate una de alta; am convenit ca unul dintre avioanele lui Lake să vină la baza mea pentru Pabodie, cei cinci oameni și mine, precum și pentru tot combustibilul pe care-l putea transporta. Restul chestiunii combustibilului, care depindea de hotărârea noastră asupra călătoriei spre răsărit, putea aștepta câteva zile; Lake avea destul pentru încălzirea imediată a taberei și pentru foraje. La un moment dat, vechea bază sudică trebuia reaprovizionată; dar, dacă amânam călătoria spre răsărit, nu aveam s-o folosim până în vara următoare, iar între timp Lake trebuia să trimită un avion pentru a cerceta un traseu direct între noii săi munți și strâmtoarea McMurdo.
Pabodie și cu mine ne-am pregătit să închidem baza pentru un timp scurt ori lung, după împrejurări. Dacă iernam în Antarctica, probabil că aveam să zburăm de-a dreptul de la baza lui Lake la *Arkham*, fără să mai revenim aici. Unele dintre corturile noastre conice fuseseră deja întărite cu blocuri de zăpadă tare, iar acum am hotărât să ducem la capăt lucrarea, prefăcându-le într-un sat permanent de eschimoși. Datorită rezervei foarte bogate de corturi, Lake avea cu el tot ce-i trebuia bazei sale chiar și după sosirea noastră. Am transmis că Pabodie și cu mine aveam să fim gata de plecare spre nord-vest după o zi de muncă și o noapte de odihnă.
Totuși, după patru după-amiaza, munca noastră nu a mai fost prea stăruitoare; căci cam atunci Lake a început să transmită mesaje de o extraordinară și înfrigurată însuflețire. Ziua lui de lucru începuse sub auspicii nefavorabile: o cercetare aeriană a suprafețelor de rocă aproape descoperite arătase lipsa totală a acelor straturi arhaice și primordiale pe care le căuta și care alcătuiau o parte atât de mare a piscurilor colosale, înălțate la o distanță chinuitoare de tabără. Cele mai multe dintre rocile zărite păreau gresii jurasice și comanchiene, șisturi permiene și triasice, cu câte un afloriment negru și lucios, ici și colo, care sugera un cărbune tare, asemănător ardeziei. Aceasta îl descurajase oarecum pe Lake, ale cărui planuri depindeau în întregime de scoaterea la lumină a unor probe cu peste cinci sute de milioane de ani mai vechi. Îi era limpede că, pentru a regăsi filonul de ardezie arhaică în care descoperise urmele ciudate, trebuia să facă un drum lung cu săniile de la acești munți de la poale până la povârnișurile abrupte ale munților uriași înșiși.
Hotărâse totuși să facă și câteva foraje locale, ca parte a programului general al expediției; așa că a instalat sonda și a pus cinci oameni să lucreze cu ea, în timp ce ceilalți isprăveau amenajarea taberei și repararea avionului avariat. Pentru primele probe fusese aleasă cea mai moale rocă vizibilă — o gresie aflată la vreo un sfert de milă de tabără —, iar forajul înainta excelent, fără prea multă dinamitare suplimentară. Cam trei ore mai târziu, după prima explozie cu adevărat puternică a operațiunii, s-au auzit strigătele echipei de foraj; tânărul Gedney — care ținea loc de șef de echipă — a năvălit în tabără cu vestea uluitoare.
Dăduseră peste o peșteră. La începutul forajului, gresia lăsase locul unui filon de calcar comanchian, plin de fosile mărunte de cefalopode, corali, arici de mare și spirifere, cu indicii, pe alocuri, de bureți silicioși și de oase de vertebrate marine — acestea din urmă probabil de teleosteeni, rechini și ganoizi. Faptul în sine era destul de însemnat, căci oferea primele fosile de vertebrate recoltate până atunci de expediție; dar când, la puțin timp după aceea, capul de foraj a străpuns stratul și a căzut într-un gol aparent, un val de însuflețire cu totul nou și de două ori mai puternic i-a cuprins pe cei care săpau. O explozie zdravănă dezvăluise taina subpământeană; iar acum, printr-o deschizătură cu margini zimțate, lată poate de cinci picioare și groasă de trei, se căsca înaintea cercetătorilor avizi o porțiune dintr-o cavitate puțin adâncă în calcar, scobită cu mai bine de cincizeci de milioane de ani în urmă de apele subterane care se prelingeau într-o lume tropicală dispărută.
Stratul scobit nu avea mai mult de șapte sau opt picioare în adâncime, dar se întindea fără sfârșit în toate direcțiile și avea un aer proaspăt, ușor mișcat, care sugera că făcea parte dintr-un vast sistem subteran. Tavanul și podeaua erau bogat înzestrate cu stalactite și stalagmite mari, unele întâlnindu-se în coloane; mai însemnat decât orice era însă imensul depozit de cochilii și oase care, pe alocuri, astupa aproape cu totul trecerea. Adus de ape din jungle necunoscute de ferigi arborescente și ciuperci mezozoice și din păduri de cycadale, palmieri cu frunze în evantai și angiosperme primitive ale Terțiarului, acest amestec de oseminte cuprindea reprezentanți ai mai multor specii animale din Cretacic, Eocen și alte perioade decât ar fi putut număra ori clasifica cel mai mare paleontolog într-un an. Moluște, carapace de crustacee, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere timpurii — mari și mici, cunoscute și necunoscute. Nu era de mirare că Gedney fugise înapoi la tabără, strigând, și nici că toți ceilalți își lăsaseră lucrul și se repeziseră prin frigul mușcător spre locul unde turla înaltă marca o poartă nou descoperită spre tainele adâncurilor pământului și ale eonilor pieriți.
După ce și-a potolit primul avânt al curiozității, Lake a mâzgălit un mesaj în carnet și l-a trimis pe tânărul Moulton în fugă înapoi la tabără, ca să-l transmită prin radio. Aceasta a fost prima veste pe care am primit-o despre descoperire: vorbea despre identificarea unor cochilii timpurii, a oaselor de ganoizi și placodermi, a rămășițelor de labirintodonți și tecodonți, a unor fragmente de craniu de mosasauri mari, a vertebrelor și plăcilor de armură de dinozauri, a dinților și oaselor de aripă de pterodactili, a resturilor de arheopterix, a dinților de rechin din Miocen, a craniilor de păsări primitive și a craniilor, vertebrelor și altor oase de mamifere arhaice, precum paleoteri, xifodoni, dinocerași, eohipi, oreodoni și titanoteri. Nu era nimic atât de recent ca un mastodont, un elefant, o cămilă adevărată, un cerb ori vreun animal bovin; de aceea Lake a conchis că ultimele depuneri avuseseră loc în Oligocen și că stratul scobit zăcea în starea lui actuală, uscat, mort și inaccesibil, de cel puțin treizeci de milioane de ani.
Pe de altă parte, predominanța unor forme de viață foarte timpurii era neobișnuită în cel mai înalt grad. Deși formațiunea de calcar, potrivit dovezilor date de fosile tipice încorporate, precum ventriculitele, era în mod cert și neîndoielnic comanchiană, și nici cu o clipă mai veche, fragmentele libere din cavitate cuprindeau o proporție surprinzătoare de organisme socotite până atunci caracteristice unor perioade mult mai îndepărtate — chiar pești rudimentari, moluște și corali atât de vechi, încât datau din Silurian sau Ordovician. Concluzia inevitabilă era că, în această parte a lumii, existase un grad de continuitate remarcabil și unic între viața de acum peste trei sute de milioane de ani și cea de acum numai treizeci de milioane de ani. Cât se prelungise această continuitate dincolo de Oligocen, când se închisese caverna, depășea, firește, orice presupunere. În orice caz, venirea gheții înspăimântătoare în Pleistocen, acum vreo cinci sute de mii de ani — abia ieri, în comparație cu vârsta acestei cavități —, trebuie să fi pus capăt oricăror forme primordiale care izbutiseră să supraviețuiască aici dincolo de durata lor obișnuită.
Lake nu s-a mulțumit să rămână la primul mesaj, ci a scris un alt buletin și l-a trimis peste zăpadă spre tabără înainte ca Moulton să se fi putut întoarce. După aceea, Moulton a rămas la instalația de radio dintr-unul dintre avioane; îmi transmitea mie — și navei *Arkham*, pentru retransmitere către lumea din afară — frecventele adaosuri pe care Lake i le trimitea printr-un șir de mesageri. Cei care au urmărit ziarele își vor aminti însuflețirea stârnită printre oamenii de știință de rapoartele acelei după-amiezi — rapoarte care au dus în cele din urmă, după atâția ani, la organizarea tocmai a acelei Expediții Starkweather-Moore pe care mă străduiesc atât de mult s-o abat de la scopurile ei. Ar fi mai bine să redau mesajele întocmai, așa cum le-a trimis Lake și cum le-a descifrat radiotelegrafistul bazei noastre, McTighe, din stenograma lui făcută în creion.
„Fowler face descoperire de cea mai mare însemnătate în fragmente de gresie și calcar din dinamitări. Mai multe amprente triunghiulare striate, distincte, ca cele din ardezia arhaică, dovedesc că sursa lor a supraviețuit de acum peste șase sute de milioane de ani până în vremurile comanchiene, cu numai schimbări morfologice moderate și micșorarea dimensiunii medii. Dacă e vreo deosebire, amprentele comanchiene par mai primitive ori degenerate decât cele vechi. Subliniați însemnătatea descoperirii în presă. Va însemna pentru biologie ceea ce Einstein a însemnat pentru matematică și fizică. Se leagă de lucrările mele anterioare și amplifică concluziile. Pare să arate, după cum bănuiam, că Pământul a cunoscut un ciclu întreg ori mai multe cicluri de viață organică înaintea celui cunoscut, care începe cu celulele arheozoice. Organism evoluat și specializat nu mai târziu de acum un miliard de ani, când planeta era tânără și cu puțin înainte nelocuibilă pentru orice formă de viață sau structură protoplasmatică normală. Se pune întrebarea când, unde și cum a avut loc dezvoltarea.”
* * *
„Mai târziu. Cercetând unele fragmente de schelet ale unor saurieni mari, de uscat și marini, și ale unor mamifere primitive, găsesc răni ori leziuni locale ciudate ale structurii osoase, care nu pot fi atribuite niciunui animal de pradă ori carnivor cunoscut, din nicio perioadă. De două feluri — perforații drepte, pătrunzătoare, și incizii făcute, aparent, prin ciopârțire. Unul sau două cazuri de os retezat curat. Puține probe afectate. Trimit la tabără după lanterne electrice. Voi lărgi zona de cercetare subterană tăind stalactitele.”
* * *
„Și mai târziu. Găsit fragment ciudat de steatit, lat de vreo șase țoli și gros de un țol și jumătate, cu totul diferit de orice formațiune locală vizibilă. Verzui, dar fără dovezi pentru stabilirea perioadei. Netezime și regularitate curioase. În formă de stea cu cinci colțuri, cu vârfurile rupte și semne ale altor clivaje în unghiurile interioare și în centrul suprafeței. Mică adâncitură netedă în centrul suprafeței nefracturate. Stârnește mare curiozitate privind originea și alterarea prin intemperii. Probabil capriciu al acțiunii apei. Carroll, cu lupa, crede că poate desluși și alte urme de însemnătate geologică. Grupuri de puncte minuscule în modele regulate. Câinii devin neliniștiți în timp ce lucrăm și par să urască acest steatit. Trebuie văzut dacă are vreun miros aparte. Voi transmite din nou când se întoarce Mills cu lumină și începem cercetarea zonei subterane.”
* * *
„Ora 22:15. Descoperire importantă. Orrendorf și Watkins, lucrând sub pământ la 21:45 cu lumină, găsit fosilă monstruoasă în formă de butoi, de natură cu totul necunoscută; probabil vegetală, dacă nu exemplar crescut peste măsură al unei radiate marine necunoscute. Țesut păstrat evident prin săruri minerale. Rezistent ca pielea, dar păstrează pe alocuri o flexibilitate uimitoare. Semne de părți rupte la capete și în jurul laturilor. Șase picioare de la un capăt la altul, diametru central trei picioare și jumătate, îngustându-se la un picior la fiecare capăt. Ca un butoi cu cinci coaste bombate în loc de doage. Rupturile laterale, ca ale unor tulpini destul de subțiri, sunt la ecuator, în mijlocul acestor coaste. În șanțurile dintre coaste, excrescențe curioase. Creste ori aripi care se pliază și se desfac ca niște evantaie. Toate foarte deteriorate în afară de una, care dă o anvergură de aproape șapte picioare. Alcătuirea amintește de unii monștri din miturile primordiale, mai ales de legendarele Ființe Străvechi din *Necronomicon*. Aceste aripi par membranoase, întinse pe un schelet de tuburi glandulare. Aparent orificii minuscule în tuburile scheletului la vârfurile aripilor. Capetele corpului zbârcite, nu dau niciun indiciu despre interior ori despre ce s-a rupt acolo. Trebuie disecat când ne întoarcem la tabără. Nu pot decide dacă vegetal sau animal. Multe trăsături vădit de o primitivitate aproape de necrezut. Pus toți oamenii să taie stalactite și să caute alte exemplare. Găsit alte oase cu urme de leziuni, dar trebuie să aștepte. Avem necazuri cu câinii. Nu pot suferi noul exemplar și probabil l-ar sfâșia dacă nu l-am ține departe de ei.”
* * *
„Ora 23:30. Atenție, Dyer, Pabodie, Douglas. Chestiune de cea mai mare — aș putea spune transcendentă — însemnătate. *Arkham* trebuie să retransmită imediat stației Kingsport Head. Strania formațiune în chip de butoi este ființa arhaică ce a lăsat amprentele în roci. Mills, Boudreau și Fowler descoperă grup de încă treisprezece, într-un punct subteran la patruzeci de picioare de deschizătură. Amestecate cu fragmente de steatit ciudat de rotunjite și modelate, mai mici decât cel găsit înainte — în formă de stea, dar fără urme de ruptură, în afară de câteva vârfuri. Dintre exemplarele organice, opt aparent perfecte, cu toate apendicele. Le-am scos pe toate la suprafață, ducând câinii departe. Nu pot suferi aceste lucruri. Urmăriți cu mare atenție descrierea și retransmiteți pentru verificarea exactității. Ziarele trebuie să redea corect.
Obiectele au lungime totală de opt picioare. Trunchi de șase picioare în formă de butoi cu cinci coaste, diametru central trei picioare și jumătate, diametre la capete de un picior. Cenușiu închis, flexibil și infinit de rezistent. Aripi membranoase de șapte picioare, de aceeași culoare, găsite pliate, se întind din șanțurile dintre coaste. Scheletul aripilor tubular ori glandular, cenușiu mai deschis, cu orificii la vârfuri. Aripile desfăcute au marginea zimțată. În jurul ecuatorului, câte unul pe culmea centrală a fiecăreia dintre cele cinci coaste verticale, asemenea doagelor, sunt cinci sisteme de brațe ori tentacule flexibile, cenușii deschis, găsite strâns pliate pe trunchi, dar capabile să se întindă până la o lungime maximă de peste trei picioare. Ca brațele unei crinoide primitive. Tulpinile unice, cu diametru de trei țoli, se ramifică după șase țoli în cinci tulpini secundare, fiecare ramificându-se după opt țoli în cinci tentacule mici, subțiate spre vârf, ori cârcei, ceea ce dă fiecărei tulpini un total de douăzeci și cinci de tentacule.
În vârful trunchiului, gât bont și bulbos, cenușiu mai deschis, cu indicii de branhii, susține un aparent cap gălbui în formă de stea de mare cu cinci colțuri, acoperit de cili sârmoși de trei țoli, în diferite culori prismatice. Cap gros și umflat, vreo două picioare de la vârf la vârf, cu tuburi gălbui flexibile de trei țoli ieșind din fiecare vârf. Fantă exact în centrul feței superioare, probabil deschizătură respiratorie. La capătul fiecărui tub, dilatație sferică unde membrana gălbuie se retrage când e manevrată, dezvăluind glob sticlos cu iris roșu, evident un ochi. Cinci tuburi roșiatice puțin mai lungi pornesc din unghiurile interioare ale capului în formă de stea de mare și se termină cu umflături ca niște saci, de aceeași culoare, care la apăsare se deschid în orificii ca niște clopote, diametru maxim doi țoli, căptușite cu proeminențe albe și ascuțite, ca niște dinți. Probabil guri. Toate aceste tuburi, cili și vârfuri ale capului în formă de stea de mare găsite strâns pliate în jos; tuburile și vârfurile lipite de gâtul bulbos și de trunchi. Flexibilitate surprinzătoare în ciuda marii rezistențe.
La partea de jos a trunchiului există corespondente grosiere ale alcătuirii capului, dar cu funcționare diferită. Pseudogât bulbos cenușiu deschis, fără indicii de branhii, susține alcătuire verzuie de stea de mare cu cinci colțuri. Brațe rezistente și musculoase, lungi de patru picioare, subțiindu-se de la diametru de șapte țoli la bază până la vreo doi țoli și jumătate la vârf. De fiecare vârf se prinde capătul îngust al unui triunghi membranos verzui cu cinci nervuri, lung de opt țoli și lat de șase la capătul îndepărtat. Aceasta este vâsla, înotătoarea ori pseudopiciorul care a făcut amprentele în roci vechi de la un miliard până la cincizeci sau șaizeci de milioane de ani. Din unghiurile interioare ale alcătuirii în formă de stea de mare ies tuburi roșiatice de două picioare, subțiindu-se de la diametru de trei țoli la bază până la unul la vârf. Orificii la vârfuri. Toate aceste părți infinit de rezistente și pieloase, dar extrem de flexibile. Brațele de patru picioare cu vâsle, folosite fără îndoială pentru un fel de locomoție, marină ori alta. Când sunt mișcate, prezintă indicii de musculatură exagerată. La găsire, toate aceste proeminențe strâns pliate peste pseudogât și capătul trunchiului, corespunzând proeminențelor de la celălalt capăt.
Nu pot încă atribui sigur regnului animal ori vegetal, dar acum balanța înclină spre animal. Probabil reprezintă evoluție incredibil de avansată a radiatelor, fără pierderea unor trăsături primitive. Asemănări cu echinodermele neîndoielnice, în ciuda dovezilor locale contradictorii. Structura aripilor nedumerește, dat fiind habitatul probabil marin, dar poate servi la navigație prin apă. Simetria curios de vegetală, sugerând structura esențială de sus în jos a vegetalului, mai curând decât structura din față spre spate a animalului. Data fabulos de timpurie a evoluției, precedând chiar cele mai simple protozoare arhaice cunoscute până acum, zădărnicește orice presupunere asupra originii.
Exemplarele complete seamănă atât de nefiresc cu anumite făpturi din miturile primordiale, încât ideea existenței lor străvechi în afara Antarcticii devine inevitabilă. Dyer și Pabodie au citit *Necronomicon* și au văzut picturile de coșmar ale lui Clark Ashton Smith inspirate de text; vor înțelege când vorbesc de Ființele Străvechi, care se presupune că au creat întreaga viață de pe Pământ ca glumă ori din greșeală. Studenții au crezut întotdeauna că această concepție vine din prelucrarea, printr-o închipuire bolnăvicioasă, a unor radiate tropicale foarte vechi. Seamănă și cu făpturile folclorului preistoric despre care a vorbit Wilmarth — elemente anexe ale cultului Cthulhu etc.
Vast câmp de studiu deschis. Depuneri probabil din Cretacicul târziu ori Eocenul timpuriu, judecând după exemplarele asociate. Stalagmite masive depuse deasupra lor. Muncă grea la desprindere, dar rezistența a împiedicat deteriorarea. Starea de conservare miraculoasă, evident datorată acțiunii calcarului. Deocamdată nu am mai găsit, dar reluăm căutarea mai târziu. Acum trebuie aduse paisprezece exemplare uriașe la tabără fără câini, care latră furios și nu pot fi lăsați lângă ele. Cu nouă oameni — trei rămași să păzească câinii — ar trebui să ne descurcăm destul de bine cu cele trei sănii, deși vântul e rău. Trebuie stabilită legătură aeriană cu strâmtoarea McMurdo și început transportul materialului. Dar trebuie să disec una dintre aceste ființe înainte să ne odihnim. Aș vrea să am aici un laborator adevărat. Dyer ar face bine să-și dea palme că a încercat să-mi oprească drumul spre apus. Mai întâi cei mai mari munți din lume, apoi asta. Dacă aceasta din urmă nu e culmea expediției, nu știu ce poate fi. Faima noastră științifică e asigurată. Felicitări, Pabodie, pentru sonda care a deschis peștera. Acum, *Arkham*, vreți să retransmiteți descrierea?”
Sentimentele mele și ale lui Pabodie la primirea acestui raport erau aproape de nedescris, iar tovarășii noștri nu rămâneau mult în urma noastră cu entuziasmul. McTighe, care descifrase în grabă câteva dintre punctele de căpetenie pe măsură ce soseau din receptorul bâzâitor, a transcris întregul mesaj din versiunea lui stenografiată de îndată ce radiotelegrafistul lui Lake a încheiat emisia. Cu toții înțelegeam însemnătatea epocală a descoperirii, iar eu i-am trimis felicitări lui Lake de îndată ce radiotelegrafistul de pe *Arkham* a retransmis, după cum i se ceruse, părțile descriptive; exemplul meu a fost urmat de Sherman de la stația lui de la depozitul de provizii din strâmtoarea McMurdo, precum și de căpitanul Douglas de pe *Arkham*. Mai târziu, în calitate de conducător al expediției, am adăugat câteva observații care urmau să fie retransmise prin *Arkham* lumii din afară. Firește, gândul la odihnă era absurd în mijlocul acestei însuflețiri; singura mea dorință era să ajung cât mai repede în tabăra lui Lake. Am fost dezamăgit când mi-a dat de știre că o vijelie tot mai puternică dinspre munți făcea cu neputință o plecare grabnică pe calea aerului.
Dar, într-o oră și jumătate, interesul a sporit din nou, alungând dezamăgirea. Lake transmitea alte mesaje și povestea despre transportarea, cu deplină izbândă, a celor paisprezece exemplare mari până la tabără. Tractarea fusese grea, căci ființele erau surprinzător de grele; dar cei nouă oameni o săvârșiseră foarte bine. Acum, unii dintre membrii grupului construiau în grabă un țarc de zăpadă la o distanță sigură de tabără, unde să poată fi aduși câinii, pentru a-i hrăni mai lesne. Exemplarele fuseseră întinse pe zăpada tare, aproape de tabără, în afară de unul pe care Lake făcea încercări rudimentare de disecție.
Disecția părea să fie o întreprindere mai grea decât se așteptaseră; căci, în ciuda căldurii unei sobe cu benzină din cortul-laborator proaspăt ridicat, țesuturile înșelător de flexibile ale exemplarului ales — unul viguros și intact — nu-și pierdeau deloc rezistența mai mare decât a pielii. Lake nu știa cum să facă inciziile necesare fără o violență destul de distructivă pentru a strica toate finețurile structurale pe care le căuta. Avea, ce-i drept, încă șapte exemplare perfecte; dar acestea erau prea puține pentru a le consuma nechibzuit, dacă peștera nu avea să ofere mai târziu o rezervă nelimitată. A scos, așadar, exemplarul și a târât înăuntru unul care, deși avea rămășițe ale alcătuirilor în formă de stea de mare la ambele capete, era grav strivit și rupt în parte de-a lungul unuia dintre marile șanțuri ale trunchiului.
Rezultatele, transmise repede prin radio, au fost într-adevăr derutante și incitante. Nimic apropiat de finețe ori de precizie nu era cu putință cu instrumente care abia izbuteau să taie țesutul anormal, dar puținul obținut ne-a lăsat pe toți uluiți și nedumeriți. Biologia existentă trebuia revizuită în întregime, căci această ființă nu era produsul vreunui proces de creștere celulară cunoscut științei. Aproape că nu avusese loc nicio înlocuire minerală și, în ciuda unei vechimi de poate patruzeci de milioane de ani, organele interne erau cu totul intacte. Natura pieloasă, nealterabilă și aproape indestructibilă era o însușire intrinsecă a formei de organizare a ființei; ținea de un ciclu paleogean al evoluției nevertebratelor, cu totul dincolo de puterea noastră de a formula ipoteze. La început, tot ce a găsit Lake era uscat, dar, pe măsură ce încălzirea cortului își făcea efectul de dezghețare, înspre partea nevătămată a ființei s-a ivit umezeală organică, de un miros pătrunzător și respingător. Nu era sânge, ci un lichid gros, verde închis, care îndeplinea, aparent, același rost. Până când Lake a ajuns la acest stadiu, toți cei treizeci și șapte de câini fuseseră duși în țarcul încă neterminat de lângă tabără; chiar și de la acea distanță izbucniseră în lătrături sălbatice și dădeau semne de neliniște din pricina mirosului înțepător care se răspândea.
Departe de a ajuta la clasificarea straniei entități, această disecție preliminară nu făcuse decât să-i adâncească misterul. Toate presupunerile despre membrele ei exterioare fuseseră corecte și, după dovezile acestora, cu greu ai fi șovăit s-o numești animal; cercetarea interiorului aducea însă atâtea dovezi de natură vegetală, încât Lake se găsea într-o neputincioasă nedumerire. Avea digestie și circulație și elimina reziduurile prin tuburile roșiatice ale bazei în formă de stea de mare. La o privire sumară, ai fi spus că aparatul ei respirator folosea oxigenul, mai curând decât dioxidul de carbon; existau indicii ciudate ale unor camere de înmagazinare a aerului și ale unor metode de trecere a respirației de la orificiul exterior la cel puțin alte două sisteme respiratorii pe deplin dezvoltate — branhii și pori. Era vădit amfibie și probabil adaptată și unor lungi perioade de hibernare fără aer. Organe vocale păreau să existe în legătură cu sistemul respirator principal, dar prezentau anomalii care nu puteau fi lămurite pe loc. Vorbirea articulată, în sensul rostirii de silabe, părea abia de conceput; în schimb, note muzicale ca de fluier, acoperind un registru larg, erau foarte probabile. Sistemul muscular era dezvoltat până la un grad aproape supranatural.
Sistemul nervos era atât de complex și de înaintat în dezvoltare, încât îl lăsase pe Lake îngrozit. Deși excesiv de primitivă și arhaică în unele privințe, ființa avea un ansamblu de centri și legături ganglionare care dovedea cele mai înalte trepte ale dezvoltării specializate. Creierul ei cu cinci lobi era surprinzător de avansat; existau semne ale unei înzestrări senzoriale, deservite în parte de cilii sârmoși ai capului, care presupunea factori străini oricărui alt organism pământesc. Probabil avea mai mult de cinci simțuri, astfel încât deprinderile ei nu puteau fi prevăzute prin vreo analogie existentă. În lumea ei primordială, socotea Lake, trebuie să fi fost o făptură de o vie sensibilitate și cu funcții fin diferențiate; foarte asemănătoare furnicilor și albinelor de astăzi. Se reproducea ca plantele criptogame, mai ales pteridofitele; avea capsule de spori la vârfurile aripilor și se dezvolta, în chip vădit, dintr-un tal ori protal.
Dar a-i da un nume în acest stadiu era curată nebunie. Semăna cu o radiată, dar era vădit ceva mai mult. Era în parte vegetală, dar avea trei sferturi din elementele esențiale ale structurii animale. Originea marină era indicată limpede de conturul ei simetric și de anumite alte însușiri; nu se putea însă stabili precis limita adaptărilor sale ulterioare. Aripile, la urma urmei, sugerau cu stăruință ceva aerian. Cum ar fi putut suferi evoluția ei atât de complexă pe un Pământ abia născut, destul de devreme ca să lase amprente în roci arhaice, era atât de departe de putința de a înțelege, încât Lake și-a amintit, într-o pornire fantezistă, de miturile primordiale despre Marii Străvechi, care coborâseră, strecurându-se din stele, și plămădiseră viața pământească în glumă ori din greșeală; și de sălbaticele povești despre făpturi cosmice ale colinelor, venite din Afară, relatate de un coleg folclorist de la departamentul de engleză al Universității Miskatonic.
Firește, se gândise și la posibilitatea ca amprentele precambriene să fi fost făcute de un strămoș mai puțin evoluat al exemplarelor actuale; dar respinsese repede această teorie prea comodă, ținând seama de însușirile structurale avansate ale fosilelor mai vechi. Dacă era vreo deosebire, contururile mai târzii arătau degenerare, mai curând decât o evoluție superioară. Dimensiunea pseudopicioarelor scăzuse și întreaga morfologie părea mai grosolană și mai simplă. Mai mult, nervii și organele tocmai cercetate sugerau în chip ciudat un regres de la forme încă și mai complexe. Părțile atrofiate și vestigiale erau surprinzător de numeroase. Una peste alta, cu greu s-ar fi putut spune că se lămurise ceva; Lake s-a întors la mitologie pentru un nume provizoriu — botezându-și în glumă descoperirile „Străvechii”.
Pe la două și jumătate dimineața, după ce hotărâse să amâne lucrările și să se odihnească puțin, a acoperit organismul disecat cu o prelată, a ieșit din cortul-laborator și a studiat exemplarele intacte cu un interes reînnoit. Soarele antarctic neîntrerupt începuse să le mlădieze întrucâtva țesuturile, astfel încât vârfurile capului și tuburile a două sau trei dintre ele dădeau semne de desfacere; dar Lake nu credea că exista primejdie de descompunere imediată în aerul cu temperatura aproape de zero grade Fahrenheit. A mutat totuși toate exemplarele nedisecate mai aproape unele de altele și a aruncat peste ele un cort de rezervă, ca să le ferească de razele directe ale soarelui. Aceasta avea să ajute și la ținerea posibilului lor miros departe de câini, a căror neliniște ostilă devenea cu adevărat o problemă, chiar și la distanța lor însemnată și în spatele zidurilor de zăpadă tot mai înalte pe care un număr sporit de oameni se grăbeau să le ridice în jurul țarcului. Trebuise să îngreuneze colțurile pânzei cortului cu blocuri grele de zăpadă, ca s-o țină pe loc în vijelia care sporea, căci munții titanici păreau gata să dezlănțuie rafale îngrozitor de puternice. Temerile de la început privind vânturile antarctice neașteptate renăscuseră; sub supravegherea lui Atwood, se luaseră măsuri de a întări cu zăpadă corturile, noul țarc al câinilor și adăposturile rudimentare ale avioanelor, pe latura dinspre munți. Aceste din urmă adăposturi, începute din blocuri de zăpadă tare în clipele libere, nu erau nici pe departe atât de înalte cât ar fi trebuit; în cele din urmă, Lake i-a retras pe toți oamenii de la celelalte treburi ca să lucreze la ele.
Trecuse de patru când Lake s-a pregătit, în sfârșit, să încheie emisia și ne-a îndemnat pe toți să ne luăm același răgaz de odihnă pe care avea să-l ia grupul său de îndată ce zidurile adăposturilor erau puțin mai înalte. A schimbat câteva vorbe prietenești cu Pabodie prin eter și și-a repetat laudele pentru sondele cu adevărat minunate care-l ajutaseră să facă descoperirea. Și Atwood a trimis salutări și laude. I-am adresat lui Lake o caldă felicitare, recunoscând că avusese dreptate în privința călătoriei spre apus; am convenit cu toții să luăm legătura prin radio la zece dimineața. Dacă vijelia se potolea până atunci, Lake avea să trimită un avion pentru grupul de la baza mea. Chiar înainte de a mă retrage, am trimis un ultim mesaj navei *Arkham*, cu instrucțiuni pentru temperarea știrilor zilei destinate lumii din afară, căci amănuntele complete păreau atât de radicale, încât puteau stârni un val de neîncredere până la obținerea altor dovezi.