Am spus că studierea sculpturilor decadente adusese o schimbare a țelului nostru nemijlocit. Aceasta privea, firește, căile săpate cu dalta către lumea neagră dinăuntru, de a căror existență nu știuserăm înainte, dar pe care eram acum nerăbdători să le găsim și să le străbatem. Din scara vădită a sculpturilor deduceam că un drum de vreo milă, coborând pieptiș prin oricare dintre tunelurile învecinate, ne-ar aduce la marginea amețitoarelor faleze fără soare de deasupra marelui abis; de-a lungul povârnișului lor, poteci potrivite, îmbunătățite de Cei Străvechi, duceau la țărmul stâncos al oceanului ascuns și înnoptat. Să vedem acest hău fabulos în realitatea lui nemijlocită era o ispită căreia părea cu neputință să-i rezistăm, odată ce aflaserăm de el — înțelegeam însă că trebuie să pornim în căutarea lui numaidecât, dacă voiam să-l cuprindem în călătoria pentru care făcuserăm acest zbor.
Era acum ora 20:00 și nu aveam destule baterii de schimb ca să ne lăsăm lanternele aprinse la nesfârșit. Făcuserăm atât de mult din studiul și copierea noastră sub nivelul gheții, încât rezerva de baterii fusese folosită cel puțin cinci ore aproape fără întrerupere; în ciuda formulei speciale a pilelor uscate, era limpede că avea să mai ajungă numai vreo patru — deși, dacă țineam o lanternă nefolosită, afară de locurile deosebit de interesante ori de dificile, am fi putut câștiga o marjă de siguranță dincolo de acest răstimp. Nu ne puteam îngădui să rămânem fără lumină în aceste catacombe ciclopice, așa că, pentru a face drumul până la abis, trebuia să renunțăm la orice altă descifrare a sculpturilor murale. Firește, aveam de gând să revenim aici pentru zile și poate săptămâni de studiu intens și fotografiere — curiozitatea biruise de mult groaza —, dar acum trebuia să ne grăbim. Rezerva noastră de hârtie pentru însemnarea traseului era departe de a fi nelimitată și nu ne înduram să sacrificăm caietele de rezervă ori hârtia de schițe ca s-o sporim; am sacrificat totuși un caiet mare. La nevoie, puteam recurge la cioplirea semnelor în stâncă — și, firește, chiar dacă ne-am fi rătăcit cu adevărat, ar fi fost cu putință să ne croim drum până la lumina deplină a zilei printr-un canal ori altul, dacă ni s-ar fi lăsat destul timp pentru multe încercări și greșeli. Așa că, în cele din urmă, am pornit cu nerăbdare în direcția indicată a tunelului celui mai apropiat.
Potrivit sculpturilor după care ne întocmiserăm harta, gura tunelului căutat nu putea fi la mult mai mult de un sfert de milă de locul unde ne aflam; spațiul dintre noi și ea înfățișa clădiri cu aspect solid, care foarte probabil mai puteau fi străbătute la nivelul de sub ghețar. Deschiderea însăși avea să se afle în subsolul unei vaste construcții în cinci colțuri — la colțul cel mai apropiat de munții de la poale —, construcție cu un caracter vădit public și poate ceremonial, pe care încercam s-o identificăm din cercetarea aeriană a ruinelor. Nicio asemenea construcție nu ne venea în minte când ne aminteam zborul; am încheiat de aceea că părțile ei de sus fuseseră grav avariate ori că fusese sfărâmată cu totul într-o crăpătură a gheții pe care o observaserăm. În acest din urmă caz, tunelul avea să fie probabil astupat, astfel încât trebuia să-l încercăm pe următorul ca apropiere — acela aflat la mai puțin de o milă spre nord. Albia râului dintre noi și tunelurile mai sudice ne împiedica să încercăm vreunul dintre acestea în călătoria de acum; și, într-adevăr, dacă amândouă cele apropiate erau astupate, era îndoielnic dacă bateriile ne-ar fi îngăduit o încercare la următorul dinspre nord — cam la o milă dincolo de a doua noastră alegere.
Pe când ne strecuram în penumbră prin labirint, cu ajutorul hărții și al busolei — străbătând încăperi și coridoare în toate stările de ruină ori de păstrare, cățărându-ne pe rampe, trecând prin etajele de sus și peste poduri și coborând iar, întâlnind uși astupate și grămezi de moloz, grăbindu-ne din când în când de-a lungul unor porțiuni minunat păstrate și nefiresc de curate, apucând pe căi greșite și întorcându-ne din drum (în asemenea cazuri, strângând hârtia pe care o lăsaserăm pe drumul greșit) și ajungând, când și când, la fundul unui puț deschis, prin care lumina zilei se revărsa ori se prelingea în jos —, pereții sculptați de-a lungul traseului ne ispiteau întruna. Mulți trebuie să fi povestit lucruri de o uriașă însemnătate istorică și numai gândul vizitelor de mai târziu ne împăca cu nevoia de a trece pe lângă ei. Chiar și așa, încetineam din când în când și aprindeam a doua lanternă. Dacă am fi avut mai multe filme, ne-am fi oprit fără îndoială pentru scurt timp să fotografiem anumite basoreliefuri, dar copierea de mână, care cerea mult timp, era în chip vădit cu neputință.
Ajung acum încă o dată la un loc unde ispita de a șovăi ori de a sugera în loc de a spune este foarte puternică. E nevoie însă să dezvălui și restul, pentru a-mi îndreptăți strădania de a descuraja orice nouă explorare. Ne strecuraserăm foarte aproape de locul calculat al gurii tunelului — trecuserăm pe un pod de la al doilea nivel către ceea ce părea limpede vârful unui zid ascuțit și coborâserăm într-un coridor ruinat, deosebit de bogat în sculpturi târzii, elaborate în chip decadent și, după cât se părea, rituale — când, pe la 20:30, nările tinere și agere ale lui Danforth ne-au dat întâiul semn că se petrecea ceva neobișnuit. Dacă am fi avut cu noi un câine, presupun că am fi fost avertizați mai devreme. La început nu puteam spune întocmai ce nu era în regulă cu aerul, până atunci curat ca cristalul, dar după câteva secunde amintirile noastre au reacționat cu o limpezime dureros de mare. Să încerc să spun lucrul fără a mă da înapoi. Era un miros — și mirosul acela se înrudea vag, subtil și fără putință de greșeală cu ceea ce ne făcuse greață când deschiseserăm mormântul nebunesc al ororii pe care bietul Lake o disecase.
Firește, revelația nu fusese atunci atât de limpede pe cât pare acum. Erau mai multe explicații cu putință și am șoptit îndelung, fără să ajungem la o hotărâre. Mai presus de toate, nu ne-am retras fără alte cercetări; căci, ajunși atât de departe, nu ne înduram să ne lăsăm opriți de nimic mai puțin decât o nenorocire sigură. De altfel, ceea ce trebuie să fi bănuit era mult prea nebunesc ca să poată fi crezut. Asemenea lucruri nu se întâmplau în nicio lume normală. Probabil numai un instinct irațional ne-a făcut să slăbim lumina singurei noastre lanterne — nemaifiind ispitiți de sculpturile decadente și sinistre care ne rânjeau amenințător de pe pereții apăsători — și ne-a domolit înaintarea până la un mers prudent în vârful picioarelor și o târâre peste podeaua tot mai plină de resturi și peste grămezile de moloz.
Ochii lui Danforth s-au dovedit mai buni decât ai mei, la fel ca nasul, căci tot el a fost cel dintâi care a observat aspectul ciudat al molozului, după ce trecuserăm pe lângă multe arce pe jumătate astupate, care duceau în încăperi și coridoare la nivelul solului. Nu arăta tocmai așa cum ar fi trebuit după nenumărate mii de ani de părăsire; când am sporit cu prudență lumina, am văzut că prin el părea să se fi croit de curând un fel de făgaș. Neregularitatea resturilor nu îngăduia urme precise, dar în locurile mai netede se ghicea târârea unor obiecte grele. O dată ni s-a părut că deslușim urme paralele, ca de tălpi de sanie. Aceasta ne-a făcut să ne oprim iar.
În timpul acelei opriri am simțit — de data aceasta amândoi deodată — celălalt miros din față. În chip paradoxal, era un miros deopotrivă mai puțin înspăimântător și mai înspăimântător — mai puțin înspăimântător în sine, dar infinit de îngrozitor în acest loc, în împrejurările știute… afară doar dacă, firește, Gedney… Căci mirosul era cel simplu și cunoscut al benzinei obișnuite — benzina de fiecare zi.
Ce ne-a mânat de atunci înainte este un lucru pe care îl las psihologilor. Știam acum că o cumplită prelungire a ororilor din tabără trebuie să se fi târât în această înnoptată groapă a eonilor; nu ne mai puteam îndoi, așadar, de existența unor stări de lucruri fără nume — prezente ori cel puțin recente — chiar în fața noastră. Totuși, până la urmă am lăsat curiozitatea arzătoare — ori neliniștea — ori autohipnoza — ori gânduri vagi de răspundere față de Gedney — ori mai știu eu ce — să ne împingă înainte. Danforth a șoptit iar despre urma pe care credea că o văzuse la cotitura aleii din ruinele de sus; și despre slabul fluierat muzical — care putea avea o uriașă însemnătate în lumina raportului disecției lui Lake, în ciuda marii asemănări cu ecourile de la gurile peșterilor din piscurile bântuite de vânt — pe care credea că-l auzise nedeslușit, puțin după aceea, din adâncuri necunoscute de dedesubt. Eu, la rândul meu, am șoptit despre felul în care fusese lăsată tabăra — despre cele dispărute și despre cum nebunia unui supraviețuitor singuratic ar fi putut închipui ceea ce era de neconceput — o călătorie sălbatică peste munții monstruoși și o coborâre în zidăriile primordiale necunoscute —
Dar nu ne puteam convinge unul pe altul, nici măcar pe noi înșine, de ceva precis. Stând pe loc, stinseserăm orice lumină și observaserăm vag că o urmă de lumină a zilei de sus, filtrată prin adâncuri, împiedica bezna să fie absolută. Când am început să înaintăm în chip automat, ne-am călăuzit prin scurte aprinderi ale lanternei. Molozul răscolit ne lăsase o impresie de care nu ne puteam scutura, iar mirosul de benzină se făcea mai puternic. Tot mai multă ruină ne apărea în fața ochilor și ne împiedica pașii, până când am văzut foarte curând că drumul înainte avea să se sfârșească. Avuseserăm, din nefericire, prea multă dreptate în presupunerea noastră pesimistă despre crăpătura zărită din aer. Căutarea tunelului ne dusese într-o fundătură și nici măcar nu aveam să putem ajunge la subsolul din care se deschidea intrarea către abis.
Lanterna, luminând în treacăt pereții grotesc sculptați ai coridorului astupat în care ne aflam, arăta mai multe uși în felurite stări de blocare; dintr-una dintre ele se simțea deosebit de deslușit mirosul de benzină — acoperind cu totul cealaltă urmă de miros. Privind mai stăruitor, am văzut fără îndoială că molozul fusese înlăturat puțin și de curând din acea deschidere anume. Oricare ar fi fost oroarea ce pândea acolo, credeam că drumul drept către ea se arăta acum limpede. Nu cred că se va mira cineva că am așteptat un răstimp însemnat înainte de a mai face vreo mișcare.
Și totuși, când ne-am încumetat să intrăm sub acel arc negru, întâia noastră impresie a fost de neașteptată scădere a încordării. Căci în întinderea plină de resturi a acelei cripte sculptate — un cub perfect cu laturile de vreo douăzeci de picioare — nu se mai afla niciun obiect recent de o mărime care să poată fi deslușită numaidecât; așa că am căutat instinctiv, dar în zadar, o altă ușă mai departe. În clipa următoare însă, privirea ageră a lui Danforth descoperise un loc unde molozul de pe podea fusese răscolit; am aprins amândouă lanternele la putere deplină. Deși ceea ce am văzut în acea lumină era, în fapt, simplu și neînsemnat, nu sunt mai puțin șovăitor în a povesti, din pricina celor pe care le lăsa să se înțeleagă. Era o netezire grosolană a molozului, pe care zăceau împrăștiate nepăsător mai multe obiecte mici și într-un colț al căreia trebuie să se fi vărsat o cantitate însemnată de benzină, îndeajuns de recent ca să lase un miros puternic chiar și la această altitudine extremă a suprapodișului. Cu alte cuvinte, nu putea fi decât un fel de tabără — o tabără făcută de ființe aflate în căutare, care, asemenea nouă, fuseseră întoarse din drum de neașteptata astupare a căii către abis.
Să fiu limpede. Obiectele împrăștiate, în sine, proveneau toate din tabăra lui Lake; erau cutii de conserve deschise la fel de ciudat ca acelea văzute în locul devastat, multe chibrituri arse, trei cărți ilustrate mânjite în chip mai mult sau mai puțin ciudat, o sticlă goală de cerneală cu ambalajul ei de carton cu imagini și instrucțiuni, un stilou spart, niște fragmente de blană și de pânză de cort ciuntite în chip ciudat, o baterie electrică folosită, cu foaia de instrucțiuni, un pliant care însoțea tipul nostru de încălzitor de cort și câteva hârtii mototolite presărate pe jos. Totul era destul de rău, dar când am netezit hârtiile și ne-am uitat la ce era pe ele am simțit că ajunseserăm la ce era mai rău. Găsiserăm în tabără anumite hârtii inexplicabil de mânjite, care ar fi putut să ne pregătească; și totuși, priveliștea lor acolo jos, în bolțile preumane ale unui oraș de coșmar, avea un efect aproape de neîndurat.
Un Gedney înnebunit ar fi putut face grupurile de puncte, imitându-le pe cele găsite pe fragmentele de steatit verzui, întocmai cum ar fi putut fi făcute punctele de pe acele nebunești movile funerare în cinci colțuri; și era de închipuit că întocmise schițe grosolane și grăbite — mai mult ori mai puțin exacte, ori cu totul inexacte — care conturau părțile învecinate ale orașului și trasau drumul de la un loc reprezentat circular, din afara traseului nostru de până atunci — un loc pe care îl identificam ca un mare turn cilindric în sculpturi și ca un vast hău circular zărit în cercetarea noastră aeriană — până la construcția de acum, în cinci colțuri, și la gura tunelului din ea. Ar fi putut, repet, întocmi asemenea schițe; căci cele dinaintea noastră fuseseră în chip foarte vădit alcătuite, la fel ca ale noastre, după sculpturi târzii aflate undeva în labirintul glaciar, deși nu după acelea pe care le văzuserăm și le folosiserăm noi. Dar ceea ce acest neîndemânatic lipsit de simț artistic n-ar fi putut face niciodată era să execute acele schițe într-o tehnică stranie și sigură, poate superioară, în ciuda grabei și a neglijenței, tehnicii oricăreia dintre sculpturile decadente după care fuseseră făcute — tehnica proprie și inconfundabilă a Celor Străvechi înșiși din vremea de înflorire a orașului mort.
Vor fi unii care vor spune că Danforth și cu mine eram cu totul nebuni să nu fugim ca să ne scăpăm viața după aceea; căci concluziile noastre erau acum — în ciuda nebuniei lor — pe deplin statornicite și de o natură pe care nici nu trebuie s-o mai pomenesc celor care mi-au citit relatarea până aici. Poate că eram nebuni — căci n-am spus oare că acele piscuri cumplite erau munții nebuniei? Dar cred că pot desluși ceva din același spirit — fie și într-o formă mai puțin extremă — la oamenii care urmăresc fiare ucigătoare prin junglele africane ca să le fotografieze ori să le studieze obiceiurile. Deși eram pe jumătate paralizați de groază, în noi era totuși ațâțată o flacără arzătoare de înfiorare și curiozitate, care a biruit până la urmă.
Firește, nu aveam de gând să dăm piept cu acel lucru — ori cu acele lucruri — despre care știam că se aflase ori se aflaseră acolo, dar simțeam că trebuie să fi plecat până acum. Până atunci ar fi găsit cealaltă intrare învecinată către abis și ar fi trecut înăuntru, către orice frânturi ale trecutului, negre ca noaptea, le-ar fi așteptat în hăul ultim — hăul ultim pe care nu-l văzuseră niciodată. Ori, dacă și acea intrare era astupată, ar fi mers mai departe spre nord, în căutarea alteia. Ne aminteam că nu depindeau cu totul de lumină.
Privind înapoi către acea clipă, cu greu îmi pot aminti ce formă precisă luaseră noile noastre simțăminte — ce schimbare anume a țelului nemijlocit ne ascuțise atât de mult așteptarea. Cu siguranță nu aveam de gând să înfruntăm ceea ce ne înspăimânta — și totuși nu voi tăgădui că poate aveam o dorință ascunsă, neștiută chiar de noi, de a pândi anumite lucruri din vreun loc tainic de observație. Probabil nu ne pierduserăm râvna de a zări abisul însuși, deși se ivise între timp un nou țel, sub forma acelui mare loc circular arătat în schițele mototolite pe care le găsiserăm. Îl recunoscuserăm numaidecât ca pe un monstruos turn cilindric, figurând în cele mai vechi sculpturi, dar înfățișându-se de sus numai ca o deschidere rotundă prodigioasă. Ceva din puterea reprezentării lui, chiar și în aceste diagrame grăbite, ne făcea să credem că nivelurile sale de sub ghețar trebuie să alcătuiască încă un element de o însemnătate aparte. Poate că adăpostea minuni arhitecturale pe care nu le întâlniserăm încă. Avea, cu siguranță, o vechime de necrezut, potrivit sculpturilor în care apărea — fiind, într-adevăr, printre întâile lucruri clădite în oraș. Sculpturile lui, dacă se păstraseră, nu puteau fi decât de mare însemnătate. Mai mult, putea alcătui o bună legătură cu lumea de sus, accesibilă în starea de acum — un drum mai scurt decât acela pe care îl însemnam cu atâta grijă și, probabil, cel pe care coborâseră ceilalți.
În orice caz, ceea ce am făcut a fost să studiem schițele cumplite — care le confirmau cu totul pe ale noastre — și să pornim înapoi, pe traseul indicat, către locul circular; traseul pe care predecesorii noștri fără nume trebuie să-l fi străbătut de două ori înaintea noastră. Cealaltă poartă învecinată către abis avea să se afle dincolo de el. Nu e nevoie să vorbesc despre drumul nostru — în timpul căruia am continuat să lăsăm o urmă de hârtie, fără risipă —, căci era întocmai de aceeași natură cu drumul care ne adusese la fundătură; numai că tindea să se țină mai aproape de nivelul solului și chiar să coboare în coridoare de subsol. Din când în când puteam desluși anumite semne tulburătoare în molozul ori resturile de sub picioare; după ce ieșiserăm din raza mirosului de benzină, simțeam iar, slab — în răbufniri —, acel miros mai hidos și mai stăruitor. După ce drumul se despărțise de traseul nostru de mai înainte, îndreptam uneori pe furiș razele singurei noastre lanterne de-a lungul pereților; observam aproape de fiecare dată sculpturile aproape pretutindeni prezente, care par într-adevăr să fi fost unul dintre principalele mijloace de expresie estetică ale Celor Străvechi.
Pe la 21:30, pe când străbăteam un coridor boltit, a cărui podea tot mai înghețată părea oarecum sub nivelul solului și al cărui tavan cobora pe măsură ce înaintam, am început să vedem înainte o lumină puternică de zi și am putut stinge lanterna. Se părea că ne apropiam de vastul loc circular și că depărtarea noastră de aerul de sus nu putea fi foarte mare. Coridorul se sfârșea într-un arc surprinzător de scund pentru aceste ruine megalitice, dar puteam vedea mult prin el chiar înainte de a ieși. Dincolo se întindea un spațiu rotund prodigios — de două sute de picioare în diametru —, presărat cu moloz și cuprinzând multe intrări arcuite astupate, asemenea aceleia pe care ne pregăteam s-o trecem. Pereții erau — în spațiile disponibile — sculptați cu îndrăzneală într-o bandă în spirală de proporții eroice; în ciuda eroziunii nimicitoare pricinuite de deschiderea locului, arătau o splendoare artistică mult mai presus de tot ce întâlniserăm înainte. Podeaua plină de resturi era acoperită de un strat gros de gheață și ne închipuiam că fundul adevărat se afla la o adâncime cu mult mai mare.
Dar lucrul izbitor al locului era titanica rampă de piatră care, ocolind intrările arcuite printr-o cotitură bruscă spre afară, în spațiul deschis al podelei, se încolăcea în spirală în sus pe uluitorul zid cilindric, ca un corespondent lăuntric al rampelor ce urcaseră cândva pe dinafara turnurilor monstruoase ori a ziguratelor Babilonului antic. Numai repeziciunea zborului nostru și perspectiva, care confundase calea de coborâre cu zidul lăuntric al turnului, ne împiedicaseră să observăm acest amănunt din aer și ne făcuseră astfel să căutăm o altă cale către nivelul de sub ghețar. Pabodie ar fi putut poate spune ce fel de inginerie o ținea la locul ei, dar Danforth și cu mine nu puteam decât să admirăm și să ne minunăm. Vedeam ici-colo console și stâlpi puternici de piatră, dar ceea ce vedeam părea neîndestulător pentru rostul îndeplinit. Era excelent păstrată până la vârful de acum al turnului — o împrejurare cât se poate de remarcabilă, ținând seama de expunerea ei — și adăpostul pe care îl dădea făcuse mult pentru a ocroti bizarele și tulburătoarele sculpturi cosmice de pe pereți.
Când am ieșit în înfiorătoarea lumină de zi înjumătățită de pe fundul acestui monstruos cilindru — vechi de cincizeci de milioane de ani și, fără îndoială, cea mai străveche construcție primordială pe care o văzuserăm vreodată —, am văzut că laturile străbătute de rampă se înălțau amețitor până la nu mai puțin de șaizeci de picioare. Aceasta, ne aminteam din cercetarea noastră aeriană, însemna un strat de gheață exterior de vreo patruzeci de picioare; căci hăul căscat pe care îl văzuserăm din avion se aflase în vârful unei movile de zidărie năruită, înaltă de aproximativ douăzeci de picioare, oarecum adăpostită de-a lungul a trei sferturi din circumferință de zidurile masive și curbate ale unui șir de ruine mai înalte. Potrivit sculpturilor, turnul de la început se înălțase în centrul unei imense piețe circulare; avusese poate cinci sute ori șase sute de picioare înălțime, cu șiruri suprapuse de discuri orizontale aproape de vârf și un rând de fleșe ca niște ace de-a lungul marginii de sus. Cea mai mare parte a zidăriei se prăbușise vădit în afară, nu înăuntru — o întâmplare norocoasă, căci altminteri rampa ar fi putut fi sfărâmată și întregul interior astupat. Chiar și așa, rampa purta urmele unor jalnice lovituri; iar astuparea fusese atât de mare, încât toate intrările arcuite de la fund păreau să fi fost de curând degajate pe jumătate.
Ne-a trebuit numai o clipă să încheiem că acesta era într-adevăr drumul pe care coborâseră ceilalți și că tot acesta avea să fie drumul firesc pentru urcarea noastră, în ciuda lungii urme de hârtie pe care o lăsaserăm în altă parte. Gura turnului nu era mai departe de munții de la poale și de avionul care ne aștepta decât marea clădire cu terase în care intraserăm, iar orice altă explorare sub ghețar pe care am fi făcut-o în această călătorie avea să se desfășoare în ținutul acesta. În chip ciudat, încă ne gândeam la posibile călătorii de mai târziu — chiar după tot ce văzuserăm și bănuiserăm. Apoi, pe când ne alegeam cu grijă pașii peste molozul marii podele, a apărut o priveliște care pentru moment a înlăturat orice alt gând.
Era șirul a trei sănii strânse laolaltă cu grijă în acel colț mai îndepărtat al porțiunii de jos a rampei, ieșită în afară, care până atunci fusese ascuns vederii noastre. Iată-le — cele trei sănii dispărute din tabăra lui Lake —, zdruncinate de o folosire brutală, care trebuie să fi cuprins târârea silnică pe întinderi mari de zidărie fără zăpadă și de moloz, ca și mult transport manual peste locuri cu totul de nestrăbătut. Erau încărcate și legate cu chingi cu grijă și pricepere și cuprindeau lucruri destul de cunoscute, rămase în amintire — soba cu benzină, canistrele de combustibil, cutiile cu instrumente, conservele de provizii, prelate vădit umflate de cărți și altele umflate de lucruri mai puțin vădite — totul provenit din echipamentul lui Lake. După cele găsite în cealaltă încăpere, eram într-o măsură pregătiți pentru această întâlnire. Șocul cu adevărat mare a venit când ne-am apropiat și am desfăcut o prelată ale cărei contururi ne neliniștiseră în chip deosebit. Se pare că și alții, nu numai Lake, fuseseră interesați să adune exemplare tipice; căci aici erau două, amândouă înghețate țeapăn, perfect păstrate, peticite cu leucoplast acolo unde se iviseră niște răni în jurul gâtului și învelite cu o grijă vădită ca să nu sufere alte stricăciuni. Erau trupurile tânărului Gedney și ale câinelui dispărut.