Sindbad spuse:
— Aflați, o, prietenii mei, că la întoarcerea din cea de a patra călătorie mă afundai în desfăț, în huzururi și în chiolhanuri, și până acolo cât îmi uitai repede patimile trecute și nu îmi mai aminteam decât de câștigurile de-a mirărilea pe care mi le aduseseră pățaniile mele de pomină. Încât să nu vă mirați dacă am să vă spun că nu pregetai deloc să mă supun sufletului meu, care mă îndemna la alte călătorii înspre țările altor oameni.
Mă sculai așadar și cumpărai mărfurile care, din sfetirile de mai înainte, știam că sunt lesnicioase la dever și aduc câștig neîndoielnic și îmbelșugat; pusei să fie strânse în legături și plecai cu ele la Bassra.
Acolo, mă dusei să mă preumblu pe chei și văzui o corabie mare, nouă-nouță, care tare îmi plăcu și pe care o cumpărai numai pentru mine, atunci pe loc. Luai în slujba mea un reiz bun și priceput, și niște năieri, și poruncii să se încarce pe corabia mea mărfurile mele de către robii mei care rămaseră pe punte ca să mă slujească. Primii și călători câțiva negustori cu chipuri plăcute, care îmi plătiră cinstit prețul de călătorie. Astfel, ajungând de data aceasta stăpân pe corabie, puteam, mulțumită priceperii căpătate în treburile năierești, să-l ajut pe reiz cu sfaturile mele.
Plecarăm de la Bassra cu inima ușoară și voioasă, și urându-ne între noi tot felul de binecuvântări. Iar plutirea ne fu norocită, înlesnită mereu de un vânt prielnic și o mare blajină. Și, după ce făcurăm felurite popasuri, ca să vindem și să cumpărăm, într-o zi traserăm la țărmul unui ostrov cu totul nelocuit și pustiu, și pe care nu se vedea altă locuință decât numai o boltă albă. Ci eu, cercetând mai îndeaproape bolta aceea, pricepui că era oul unui rokh. Da nu le spusei nimic călătorilor care, de îndată ce coborâră pe uscat, nu găsiră altceva mai bun de făcut decât să arunce cu pietroaie în coaja oului. Încât până la urmă izbutiră să-l spargă și, spre marea lor uluire, curse din el multă zeamă, iar peste câteva clipite puiul de rokh își scoase un picior din ou.
Când văzură așa, negustorii sparseră oul mai departe; pe urmă omorâră puiul de rokh, îl tăiară în bucăți strașnice, și se întoarseră pe punte să-mi povestească întâmplarea.
Pe mine atunci mă cuprinse o spaimă până peste poate și strigai:
— Suntem pierduți! Tatăl și mama rokhului au să vină asupra noastră și au să ne dea pieirii! Trebuie dar să ne depărtăm cât mai repede de ostrovul acesta!
Și numaidecât desfășurarăm pânzele și, ajutați de vânt, luarăm largul. Estimp, negustorii se apucară să frigă hartanele de rokh; da nici nu prinseră ei să se înfrupte din ele, că și văzurăm doi nouri groși cum astupă ochiul soarelui cu totul. Când norii aceia ajunseră mai aproape de noi, văzurăm că nu erau altceva decât niște păsări rokh urieșești, tatăl și mama celui care fusese omorât. Și le auzirăm cum băteau din aripi și cum scoteau niște huituri mai cumplite ca tunetul. Și în curând le văzurăm chiar deasupra capetelor noastre, da sus de tot, ținând fiecare în gheare câte o ditamai stâncă mai mare decât naia noastră.
La priveliștea aceea, nu mai avurăm nici o îndoială asupra pieirii noastre, ca urmare a răzbunării păsărilor rokh. Și deodată una dintre păsări lăsă din înaltul slavilor să cadă stânca înspre corabie. Ci reizul era tare priceput; cu o răsucitură din pana cârmei, cârmi atâta de iute, încât corabia se plecă pe o latură, iar stâncăraia căzu, trecând chiar pe lângă noi, în marea care se despică într-un chip atâta de căscat, încât îi zărirăm fundul, iar naia săltă și coborî și iarăși săltă înfricoșător. Da tot atunci soarta noastră vru ca al doilea rokh să sloboadă și el stâncăraia care, până să apucăm noi să ne ferim, ajunse să cadă taman pe puntea din spate, sfărâmând cârma în zeci de bucăți și scufundând jumătate din corabie în ape. Din izbitură, negustorii și năierii fură unii stropșiți, iar ceilalți scufundați. Eu fusei din rândul celor scufundați.
Ci izbutii să răzbat o clipită la fața apei, atâta mă zbătusem împotriva morții, înghioldit de imboldul de a-mi izbăvi sufletul cel de preț. Și, din norocire, izbutii să mă agăț de o scândură din corabia mea, care pierise.
Într-un sfârșit, dovedii să mă încălărez pe scândura aceea și, lopătând din picioare, putui, ajutat de vânt și de viitura apelor, să ajung la un ostrov, taman la vreme ca să nu-mi dau suflarea cea de pe urmă, așa de istovit eram de trudă, de foame și de sete. Mă aruncai dintru-ntâi pe mal, unde șezui amețit un ceas de vreme, până ce sufletul și inima să izbutească a mi se odihni și potoli. Mă sculai atunci și pășii în ostrov ca să cercetez locurile.
Nu fu de trebuință să fac un drum lung spre a băga de seamă că, de data aceasta, soarta mă adusese într-o grădină atâta de frumoasă, încât putea să fie asemuită cu grădinile raiului. Peste tot, dinaintea ochilor mei fermecați, numai pomi cu poame daurite, izvoare murmurătoare, păsări cu potop de ciripituri și flori răpitoare. Încât nu pregetai deloc să mănânc din poamele acelea, să beau din apa aceea și să miros acele flori; și găsii totul cât se poate de minunat.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute șaptea noapte spuse:
Și găsii totul cât se poate de minunat. Încât nu mă mai clintii din locul unde mă aflam și mă odihnii acolo mai departe de trudele mele, până seara.
Da când se lăsă noaptea și mă văzui singur pe ostrov, nu mă putui opri, în pofida frumuseții și a tihnei ce mă împresurau, să mă apuce o spaimă cumplită; încât nu putui să dorm decât cu un ochi, iar somnul îmi fu bântuit de vise amarnic de urâte, în sânul acelei tăceri și al singurătății.
Dimineața mă sculai, mai liniștit, și dusei ceva mai încolo cercetările. Ajunsei astfel la un gâldău în care curgea apa de la un izvor, iar pe marginea gâldăului ședea nemișcat un bătrân falnic, împodobit cu o mantie mare făcută din frunze de copaci. Iar eu cugetai în sufletul meu: „Bătrânul acesta trebuie să fie și el tot vreun scăpat de la înec care, înainte de mine, și-o fi găsit adăpost pe ostrovul de aici!”
Așa că mă apropiai de el și îi urai bună pace. El îmi răspunse la urare, da numai prin semne, fără să rostească o vorbă. Și îl întrebai:
— O, preacinstitule șeic, cum se face de te afli în locul acesta?
El nu îmi mai răspunse, ci doar clătină din cap cu o înfățișare mâhnită și îmi făcu din mână niște semne care tălmăceau: „Mă rog ție să mă iei în cârcă și să mă treci râul: aș vrea să culeg niște poame de pe malul de dincolo!”
Eu atunci gândii: „Sindbade, negreșit că vei săvârși o faptă bună dacă îi vei face binele acesta bătrânului!” Așa că mă aplecai și îl luai în spinare, petrecându-i picioarele peste pieptul meu; iar el îmi cuprinse astfel gâtul între armurii lui, și capul cu brațele. Și îl cărai peste râu decindea, până la locul pe care mi-l arătase; apoi mă aplecai iarăși și îi spusei:
— Coboară încetișor, o, preacinstitule șeic!
Ci el nici nu se clinti. Ba dimpotrivă, își strânse și mai vârtos picioarele pe după gâtul meu și mi se încleștă de grumaji din toate puterile lui.
La pătărania aceea, rămăsei până peste poate de uluit și mă uitai mai cu luare-aminte la picioarele lui. Mi se părură negre și păroase și aspre ca pielea de bivol, și mă înfricară de tot. Încât, năpădit deodată de o spaimă fără de margini, dădui să mă desprind din strânsoarea lui și să-l arunc la pământ; ci el atunci mă strânse atâta de strașnic de beregată de mă și sugrumă pe jumătate și văzui lumea cum mi se înnegurează dinaintea ochilor. Mai făcui o sforțare, da cu asta îmi și pierdui judecata, cu suflarea tăiată, și căzui leșinat la pământ.
După o bucată de vreme, îmi venii în simțiri și, în ciuda leșinului, îl găsii pe moșneag tot încleștat pe grumajii mei; doar că își mai slăbise olecuță picioarele ca să îngăduie răsuflării să-mi pătrundă în gâtlej.
Când mă văzu că răsuflu, îmi trase două lovituri de picior în pântece, ca să mă silească să mă ridic. Durerea mă făcu să mă supun, și mă sculai iarăși în picioare, în vreme ce el mi se încleștase de gât mai tare ca până aci. Cu mâna îmi făcu semn să merg sub copaci; iar acolo începu să culeagă poame și să le mănânce. Și ori de câte ori mă opream fără de învoirea lui sau dacă mergeam prea repede, îmi ardea niște lovituri de picior tare vajnice care mă sileau la supunere.
Șezu toată ziua aceea pe umerii mei, mânându-mă ca pe o vită de dârvală; iar când se lăsă noaptea, mă sili să mă întind pe jos cu el, ca să poată să doarmă încleștat întruna de gâtul meu. Iar de dimineață mă trezi cu o izbitură de picior în pântece, ca să mă pună să-l car ca și în ajun.
Rămase încleștat așa pe umerii mei zi și noapte, fără contenire. Își făcea pe mine toate nevoile, și udul și scârna, și mă îmboldea fără de milă să tot umblu, cu lovituri de picioare și cu lovituri de pumn.
Încât văzui limpede că nicicând nu îndurasem în sufletul meu atâta umilință și în trupul meu atâtea cazne ca în slujba acelui bătrân mai ager ca un flăcău și mai nemilos ca un măgărar. Și nu mai știam ce mijloc să folosesc ca să mă scutur de el; și îmi blestemam îndemnul cel bun care mă făcuse să-mi fie milă de el și să-l iau în cârcă. Și chiar că, la ceasul acela, îmi doream moartea din tot adâncul inimii.
Eram de destul de multă vreme în starea aceea nenorocită, când într-o zi, punându-mă să merg pe sub niște pomi din care atârnau niște tigve mari, îmi veni în gând să mă slujesc de troacele acelea uscate ca să-mi fac din ele niște vase. Așa că ridicai de pe jos o ditamai tiugă uscată, căzută de multă vreme din copac, o golii și o curățai cu totul pe dinlăuntru, și mă apucai să culeg de pe niște vițe de vie ciorchinii de struguri cei mai frumoși, pe care îi storșii în tigvă până ce o umplui. O astupai apoi cu grijă și o pusei la soare, unde o lăsai mai multe zile până ce mustul se făcu de ajunse vin curat. Luai atunci tigva și băui din ea atâta cât îmi era de ajuns ca să-mi întărească puterile și să mă ajute să îndur ostenelile poverii, da nici atâta totuși cât să ajung la beție. Da tot mă simții înviorat și plin de voioșie, încât începui să țopăi de colo colo, cu povara pe care nici nu o mai simțeam, și să dănțuiesc cântând pe sub pomi. Ba mă apucai să și bat din palme ca să țin hangul danțului și râzând în hohote din toate beregățile mele.
Când mă văzu în starea aceea neobișnuită, și când luă aminte că puterile mi se sporiseră până într-atâta încât îl purtam fără de caznă, îmi porunci prin semne să-i trec lui tigva. Eu rămăsei tare înciudat de cererea lui; da atâta de frică îmi era de el, încât nu cutezai să nu mă supun; așa că zorii să-i dau tigva, măcar că plin de necaz. O luă din mâinile mele, și-o duse la gură, gustă mai întâi ca s-o încerce, și, întrucât găsi ispititoare băutura, o bău pe toată, golind tiuga până la ultimul strop, după care o aruncă hăt încolo.
În curând, aburul vinului începu să-și facă rostul asupra creierului său; și cum băuse destul cât să se îmbete, nu zăbovi a începe să dănțuiască mai întâi în felul său și să se bâție pe umerii mei, pentru ca apoi să se înmoaie, cu toate vinele fleșcăite, și să se clatine ba la dreapta, ba la stânga, ținându-se numai atâta cât să nu cadă.
Eu atunci, simțind că nu mai sunt strâns ca de obicei, cu o mișcare iute îi deznodai picioarele de pe gâtul meu și, dintr-o repezitură de umeri, îl aruncai să bufnească la câțiva pași mai încolo și să se dea de-a dura pe jos, unde rămase fără de mișcare. Sării atunci pe el și, apucând de pe sub pomi un cogeamitea pietroi, îi trăsei în cap un potop de lovituri așa de bine alduite, încât îi zdrobii scăfârlia și îi mestecai sângele cu carnea. Și muri! Nu s-ar mai milui Allah nicicând de sufletul lui.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute opta noapte spuse:
Nu s-ar mai milui Allah nicicând de sufletul lui!
La vederea leșului său, îmi simții sufletul încă și mai ușurat decât trupul, și începui să alerg de bucurie și ajunsei în felul acesta pe țărm, chiar pe locul unde mă aruncase marea, când cu prăpădul corăbiei mele. Vru soarta ca, taman la ceasul acela, să se nimerească acolo niște năieri, coborâți pe uscat de pe o corabie trasă la țărm, ca să caute apă și poame. Când dădură cu ochii de mine, rămaseră până peste poate de minunați, și veniră să mă împresoare și să mă cerceteze, după salamalecurile de o parte și de alta. Iar eu le istorisii cele câte le pătimisem, cum mi se scufundase corabia și cum fusesem adus la starea de vită de povară de către moșneagul pe care într-un sfârșit îl omorâsem.
La auzul istorisirii mele, năierii rămaseră uluiți și strigară:
— Mare minune că ai izbutit să scapi de șeicul acela pe care toți corăbierii îl știu pe numele de Bătrânul Mării! Ești cel dintâi pe care nu l-a sugrumat; că i-a curmat totdeauna între armurii lui pe toți cei asupra cărora a izbutit să se facă stăpân. Binecuvântat fie Allah carele te-a izbăvit de el!
După care mă duseră pe corabia lor, unde reizul mă primi cu drag și îmi dădu haine să-mi acopăr golăcatea; și, după ce mă puse să-i istorisesc pătărania mea, mă firitisi că scăpasem și ridică pânzele.
După mai multe zile și mai multe nopți de plutire, intrarăm la schela unei cetăți cu case bine zidite și care da înspre mare. Cetatea aceea se chema Cetatea Maimuțelor, din pricina mulțimii uluitoare de maimuțe care sălășluiau în copacii dimprejur.
Coborâi și eu pe uscat cu unul dintre negustorii de pe corabie, ca să văd cetatea și să încerc vreun alișveriș. Negustorul, cu care legasem chelemet, îmi dete un sac de bumbac și îmi spuse:
— Ia sacul acesta, umple-l cu pietre și alătură-te locuitorilor care ies dintre zidurile cetății. Și în felul acesta ai să-ți câștigi din plin cele ale traiului.
Făcui atunci ceea ce mă sfătuise el, îmi umplui sacul cu pietre și, de cum isprăvii treaba aceasta, văzui că iese din cetate o liotă de inși tot așa încărcați fiecare cu câte un sac la fel cu al meu. Negustorul, prietenul meu, mă duse la ei și le spuse cu căldură:
— E un om sărac și străin. Luați-l cu voi ca să-l învățați cum să-și câștige viața aici! Dacă îi faceți binele acesta, Atoateîmpărțitorul are să vă răsplătească din belșug!
Ei răspunseră cu ascultare și cu supunere și mă luară cu ei.
După ce merserăm o vreme, ajunserăm la o vale largă acoperită de niște pomi așa de înalți, cât nimenea nu ar fi putut să se cațere în ei; și pomii aceia erau plini de maimuțele cu pricina, iar ramurile lor erau grele de poamele cu coaja tare numite cocos indienesc.
Ne oprirăm la poalele acelor pomi, iar tovarășii mei își puseră sacii jos pe pământ și începură să dea în maimuțe aruncând cu pietre. Atunci maimuțele, mâniate, răspunseră aruncând în noi de sus din copaci un potop de nuci de cocos. Iar noi, punându-ne din vreme în vreme la adăpost, culegeam nucile de pe jos și ne umpleam sacii.
Când sacii se umplură, îi săltarăm în spinare și băturăm calea îndărăt spre cetate, unde negustorul îmi luă sacul și îmi dădu prețul lui în bani peșin. Și îi însoții tot așa mai departe în fiecare zi pe culegătorii de nuci de cocos, și vindeam în cetate nucile, și-așa până când, încet, încet, tot strângând ceea ce câștigam, încherbai o avere care spori mereu ca urmare a fel de fel de trocuri și de cumpărări, și îmi îngădui să mă sui pe o corabie care pleca înspre Marea cu Mărgăritare.
Cum avusesem grijă să iau cu mine o grămadă de nuci de cocos, nu pregetai, când ajungeam la vreun ostrov, să le schimb pe piper și pe scorțișoară; și vindeam piperul și scorțișoara în altă parte și cu banii pe care îi câștigam ajunsei la Marea cu Mărgăritare, unde năimii pe cheltuiala mea niște scufundători.
Norocul meu la pescuitul de mărgăritare fu de-a mirărilea. Îmi îngădui să dobândesc în scurtă vreme o avere strașnică. Încât nu vrusei să-mi mai tărăgănesc întoarcerea și, după ce cumpărai, numai spre folosința mea, niște lemn de aloe de cel mai bun soi de la băștinași din țara aceea închinătoare la bozi, mă încărcai pe o corabie care își ridica pânzele înspre Bassra, unde ajunsei cu bine după o plutire minunată. De-aci plecai fără de zăbavă la Bagdad, și dădui fuga înspre ulița și înspre casa mea, unde fusei întâmpinat cu revărsări de bucurie de către rudele și prietenii mei.
Cum mă întorceam mai bogat de cum fusesem vreodată, nu pregetai să revărs îndestularea împrejurul meu, făcând danii mari celor ce se aflau în nevoie. Iar eu însumi trăii într-o tihnă deplină, în sânul veseliei și al huzururilor.
Ci voi ceștilalți, o, prietenii mei, cinați în seara aceasta la mine, iar mâine nu pregetați să veniți iar ca să ascultați povestea celei de a șasea călătorii; întrucât aceea chiar că este uluitoare, și are să vă facă să uitați pățaniile pe care le-ați ascultat acum, orișicât de nemaipomenite or fi fost ele!
Apoi Sindbad Marinarul, când încheie istorisirea aceasta, puse să i se dea, după obiceiul său, o sută de galbeni hamalului fermecat care plecă, după cină, cu ceilalți musafiri. Iar a doua zi, de față cu aceiași prieteni, după un ospăț tot așa de falnic ca și cel din ajun, Sindbad Marinarul grăi într-acest chip: