POVESTEA CU ALUNIȚĂ

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a sălășluit în Cairo un șeic falnic, care era starostele negustorilor din cetate. Și era prețuit de întregul suk pentru cinstea lui, pentru purtarea sa cuminte și aleasă, pentru vorbele-i măsurate, pentru bogăția lui și pentru mulțimea de robi și de slugi. Îl chema Șamseddin.

Într-o zi de vineri, înainte de rugăciune, se duse la hammam, pe urmă la bărbier unde, precum cer sfintele datini, puse să i se potrivească mustățile pe chiar dunga buzei de sus și să fie ras cu grijă pe cap. Apoi luă oglinda pe care i-o întindea bărbierul și se privi în ea, după ce mai întâi rostise mărturisirea de credință spre a se pune la adăpost de vreo făloșie prea vădită față de trăsăturile chipului său. Și luă seama, cu o mâhnire fără de capăt, că firele albe din barba lui ajunseseră cu mult mai multe decât cele negre, și că se cerea multă luare-aminte ca să le dibuiești pe cele din urmă din desișurile albe printre care erau împrăștiate. Și cugetă: „Barba care încărunțește este semn de bătrânețe, iar bătrânețea este prevestire a morții! Sărmane Șamseddin! Iacătă-te aproape de pragul mormântului și încă nu ai nici un urmaș! Ai să te stingi și ai să ajungi ca și cum niciodată nu ai fi fost!”

Pe urmă, plin de gândurile acestea amare, se duse la geamie să-și facă rugăciunea, și de acolo se întoarse acasă, unde soția lui, cunoscând ceasul obișnuit al venirii sale, se gătise să-l întâmpine îmbăiată, și înmiresmată, și dichisită cu mare grijă. Și îi ieși înainte cu un chip zâmbăreț și îi ură seară-bună, spunând:

— O seară de fericire fie asupră-ți!

Dar starostele, fără a-i întoarce soției urarea, îi spuse cu glas acru:

— Despre ce fel de fericire îmi pomenești tu? Au poate să mai fie vreo fericire pentru mine?

Soția, uluită, îi spuse:

— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți! Dar de unde asemenea închipuiri pârdalnice? Ce-i lipsește fericirii tale? Și care îți este pricina de supărare?

El răspunse:

— Tu numai! Ascultă-mă, așadar, muiere! Cugetă și tu la ciuda și la amărăciunea care mă încearcă ori de câte ori mă duc la suk! Îi văd prin prăvălii pe negustori cum stau alături cu cei doi sau trei copii pe care îi au și care cresc sub ochii lor. Și sunt mândri de odraslele lor. Și numai eu sunt păgubit de atare mângâiere! Și adesea îmi doresc moartea, ca să mă mântui de viața asta fără de mângâiere! Și mă rog la Allah, carele i-a chemat la sânul lui pe părinții mei, să-mi scrie și mie un sfârșit care să pună capăt zbuciumelor mele!

La vorbele acestea, soția starostelui spuse:

— Nu te opri acuma la asemenea gânduri și hai de cinstește masa pe care am așternut-o pentru tine!

Dar starostele strigă:

— Nu, pe Allah! Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau, nici mai cu seamă să primesc de aci înainte chiar nimic din mâinile tale! Că numai tu ești pricina sterpiciunii noastre! Iacătă că s-au și scurs patruzeci de ani de la căsătoria noastră, și fără de nici un rost! Și mereu mi te-ai tot pus împotrivă să-mi mai iau și alte soții și, ca o muiere hapsână ce ești, te-ai prilejuit de slăbiciunea cărnii mele încă din cea dintâi noapte a nunții noastre ca să mă pui să mă leg cu jurământ că niciodată nu am să aduc în casă o altă femeie de față cu tine, și că niciodată nici măcar nu am să mă culc cu altă femeie afară de tine! Iar eu, ca un prost, ți-am făgăduit toate astea. Și ceea ce este și mai cumplit, este că mi-am ținut făgăduiala și că tu, când ți-ai văzut sterpiciunea, nu ai avut mărinimia să mă dezlegi de jurământ! Ci, pe Allah! Mă jur acuma că mai degrabă îmi tai mădularul decât să ți-l mai dăruiesc ție ori măcar să te mai alint vreodată. Că văd bine acuma că e caznă zadarnică să mai trudesc cu tine; și tot atâta dobânda-i dacă-mi împlânt scula într-o gaură de stâncă ori dacă încerc să rodesc o țarină uscată ca a ta! Da, pe Allah! E trudă irosită toată truda pe care am părăduit-o în zgăul tău fără fund!

Când auzi vorbele astea, mai degrabă smucite, nevasta starostelui văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea privirilor sale și, cu glasul cel mai acru pe care izbuti să-l ia în mânia ei, țipă la soțul său, starostele:

— A, ghiuj streghețat! Ia mai clătește-ți gura înainte de a vorbi! Numele lui Allah fie asupră-mi și împrejuru-mi! Ferească-mă el de orice hulă și de orice învinuire nedreaptă! Păi tu socoți că dintre noi doi eu aș fi cea zăbavnică? Dezmântă-te, baboșule! Nu te îmboboti decât pe tine și pe ouăle tale clocite! Păi, da, pe Allah! Că tare-s clocite, și tare apătoase, și tare fără de vârtute! Du-te de cumpără cu ce să le mai desclocești și să le mai învârtoșezi. Și ai să vezi tu atunci dacă rodul meu e plin de sămânță ori e sterp!

La vorbele acestea ale soției sale zburlite, starostele negustorilor rămase destul de clătinat în puterile lui și, cu glas îndoit, întrebă:

— Să zicem, precum te încumeți tu, că ouăle mele ar fi reci și străvezite și că măduva lor ar fi limpede și fără de vârtute; ai putea tu oare cumva să-mi dezvăluiești, ca să dau fuga și eu, locul unde se vinde leacul în stare să învârtoșească ceea ce este apos?

Soția îi răspunse:

— Ai să găsești la cel dintâi negustor de leacuri din drum amestecul care învârtoșește ouăle bărbatului și le face volnice să plodească o femeie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci și una noapte spuse:

Amestecul care învârtoșește ouăle bărbatului și le face volnice să plodească o femeie.

Când auzi vorbele acestea, starostele își zise: „Pe Allah! Chiar mâine am să mă duc la negustorul de leacuri să cumpăr oleacă de amestec ca acela, spre a-mi învârtoșa ouăle!” Încât a doua zi, de cum se deschise sukul, starostele luă un bocal gol și se duse la un negustor de leacuri și îi spuse:

— Pacea să fie asupră-ți!

Negustorul îi întoarse salamalecul și îi spuse:

— O, ce dimineață binecuvântată care mi te aduce ca pe cel dintâi mușteriu! Poruncește!

Starostele spuse:

— Vin să-ți cer a-mi vinde o uncie din dresul care învârtoșește ouăle bărbatului!

Și îi întinse bocalul de farfuriu.

La atare vorbe, negustorul nu știu ce să socoată, și își zise: „Starostele nostru, cel atâta de aspru îndeobște, fără de îndoială că vrea să glumească. Am să-i răspund în același chip.” Și îi spuse:

— Nu, pe Allah! Ieri încă mai aveam, dar leacul acesta este atâta de căutat, încât marfa mea s-a vândut toată. Du-te dară și cere-o la vecinul meu.

Atunci starostele se duse la cel de al doilea negustor de leacuri, apoi la cel de al treilea, apoi la toți negustorii de leacuri din suk, și toți îl întâmpinară cu același răspuns, râzându-și în barbă de o cerere așa de anapoda.

Când văzu că toate căutările lui rămân fără de folos, starostele se întoarse la prăvălia lui și șezu jos acolo, potopit de gânduri și scârbit de viață. Și pe când își făcea sânge rău așa, văzu că se oprește dinaintea ușii sale șeicul misiților, un mâncător de hașiș ajuns de pomină, un bețivan, un hălpău de opiu, într-un cuvânt icoana lepădăturilor și ticăloșimii din suk. Pe nume îl chema Sesam.

Dar misitul Sesam îl cinstea tare mult pe starostele Șamseddin și nu trecea o dată pe dinaintea prăvăliei sale fără a se temeni până la pământ, rostind urările cele mai alese. Și nici în dimineața aceea nu pregetă a se ploconi cu temenelile lui obișnuite către preacinstitul staroste, care nu se putu opri a-i întoarce salamalecul cu un glas tare morocănos. Iar Sesam, care luă seama la aceasta, îl întrebă:

— Ce prăpăd așa de mare s-a putut petrece, încât să arunce atâta tulburare în sufletul tău, o, preacinstite staroste al nostru?

El răspunse:

— Păi chiar că așa! O, Sesam, vino de șezi colea lângă mine și ascultă la vorbele mele! Și ai să vezi dacă am pricină să mă mohorăsc. Socoate, Sesame, că iacătă-s patruzeci de ani bătuți de când sunt însurat, și încă nu m-am împărtășit nici baremi cu mireasma unui copil! Și până la urmă mi s-a spus că zăbăvnicia vine numai din pricina mea, care aș avea, precum se pare, sămânța prea străvezie și apa prea sălcie și fără de vârtute! Și am fost sfătuit să caut pe la negustorii de leacuri dresul care învârtoșește sămânța. Dar nici un negustor nu are atare leac în prăvălia lui. Așa că mă vezi tare nevolnic că nu pot afla cu ce să dau tăria trebuincioasă zemei celei mai de preț a insului meu!

Când auzi vorbele acestea ale starostelui, misitul Sesam, în loc să se arate mirat ori să râdă ca neguțătorii de leacuri, întinse mâna cu podul palmei întors în sus, și spuse:

— Pune un dinar în palma asta și dă-mi bocalul acela de farfuriu. Am cu ce-ți trebuie!

Și starostele răspunse:

— Pe Allah! Oare este cu putință? Păi, o, Sesam, să știi bine că dacă chiar ai să izbutești în treaba asta, te-ai procopsit! Îți jur pe viața Profetului! Și iacătă, pentru început, doi dinari, nu unul!

Și îi puse cei doi dinari în palmă și îi înmână bocalul.

Atunci dezmățatul de pomină care era Sesam se dovedi cu prilejul acela mai dedat cu hakimia decât toți dresăturgiii din suk. Într-adevăr, după ce cumpără din suk toate cele de care avea trebuință, se întoarse la el acasă și se apucă numaidecât să întocmească amestecul următor: luă două uncii de peltea de piper chiubeb chinezesc, o uncie de ulei de turiță grecească, o uncie de cuișoare proaspete, o uncie de scorțișoară roșie de la Serendib, zece drahme de cardamoamă albă de la Malabar, cinci de gimbir indienesc, cinci de piper alb, cinci de ardei roșu din insule, o uncie de bace înstelate de badian indienesc, și o jumătate de uncie de schinduf de munte. Le amestecă pe toate cu iscusință, după ce le pisă și le trecu printr-o sită, turnă peste ele niște miere limpede și alcătui astfel un păsat bine legat la care mai adăugă cinci boabe de mușc și o uncie de icre bine bătute. Mai adăugă și oleacă de salep subțiat cu apă de trandafiri și puse totul în bocalul de farfuriu.

Grăbi apoi să plece spre a-i duce bocalul starostelui Șamseddin, spunându-i:

— Iacătă leacul desăvârșit care întărește sămânța bărbatului și învârtoșează zeama prea apoasă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute cincizeci și doua noapte spuse:

Iacătă leacul desăvârșit care întărește sămânța bărbatului și învârtoșează zeama prea apoasă!

Pe urmă adăugă:

— Se cere să mănânci păsatul acesta cu două ceasuri înainte de a te culca. Dar mai întâi se cere ca trei zile în șir să nu mai mănânci nimic altceva decât hulubi fripți, ardeiați până peste poate, pește cu lapți și, într-un sfârșit, fudulii de berbec, fripte ușor. Și dacă, după toate astea, nu ai să ajungi să străpungi până și zidurile și să plodești și-o stâncă goală, mă învoiesc eu, Sesam, să-mi razi barba și mustățile, și te las să mă scuipi în ochi!

Și, după ce spuse vorbele acestea, îi dete starostelui bocalul de farfuriu și plecă.

Atunci starostele cugetă: „De bună seamă că Sesam acesta, care își petrece viața în dezmăț, trebuie să se priceapă la leacuri întăritoare! Așa că am să-mi pun nădejdea în Allah și în el!” Și se întoarse acasă și grăbi să se împace cu nevastă-sa, pe care, de altminteri, o iubea, și care și ea îl iubea, și amândoi își cerură iertăciune unul față de celălalt pentru mânia lor trecătoare și își mărturisiră toată ciuda pe care o trăiseră noaptea întreagă, certați din pricina unor vorbe fără judecată.

După care Șamseddin se apucă să urmeze de șart, vreme de trei zile, tacâmul hotărât de Sesam, și la sfârșit înfulecă și păsatul cu pricina, care i se păru minunat.

Simți atunci că sângele i se încinge până peste măsură, ca pe vremea tinereții sale, când făcea rămășaguri cu făgădarii de seama lui. Așa că se duse la nevastă-sa și o îmbucură; iar ea tot așa pe el; și amândoi rămaseră mulțumiți de ispravă, și ca spornicie, și ca vrednicie, și ca rodnicie, și ca dibăcie, și ca volnicie, și ca tărie.

Încât, în noaptea aceea, soția starostelui fu binecuvântată fără de nici o îndoială; fapt de care se încredință întru totul când luă aminte că trecură trei luni fără de nici un stropișor de sânge.

Și sarcina își urmă drumul ei firesc; și, la capătul celor nouă luni, zi la zi, soția avu o naștere fericită, da înfricoșător de anevoioasă, întrucât pruncul pe care îl năștea era mare de parcă ar fi avut un an ca vârstă. Iar moașa mărturisi, după urările îndătinate, că în viața ei nu mai văzuse copil atâta de voinic și atâta de frumos. Fapt de care nu trebuie să ne minunăm dacă ne gândim la păsatul vrăjitoresc al lui Sesam. Așa că moașa luă copilul și îl spălă, procitind numele lui Allah, al lui Mahomed și al lui Ali, și îi rosti la ureche mărturisirea de credință musulmană, și îl înfașă și îl încredință mamei, care îi dete sân până ce pruncul se sătură bine și adormi. Iar moașa rămase încă trei zile lângă lăuză, și nu plecă decât atunci când fu încredințată că totul era bine și că li se împărțiseră vecinilor zumaricalele plămădite cu prilejul acela.

În cea de a șaptea zi, presărară sare prin odaie, iar starostele intră atunci s-o firitisească pe nevastă-sa. Pe urmă o întrebă:

— Unde este darul de la Allah? Numaidecât ea i-l întinse pe noul-născut. Iar starostele rămase fermecat de frumusețea acelui copil de șapte zile care părea să aibă un an și al cărui obraz era mai strălucitor decât luna plină la răsăritul ei. Și o întrebă pe soție:

— Ce nume va să-i dai?

Ea răspunse:

— Dacă ar fi fost fată, i-aș fi pus eu numele; da întrucât este băiat, tu ai căderea să alegi!

Or, în clipita aceea, una dintre roabele care înfășau pruncul suspină de tulburare și de bucurie când văzu pe buca stângă a micuțului un semn negricios și gingaș de noroc, ca o bobiță de mușc, ce se ițea cu buburuza și cu strălucirea lui pe albeața pielii. Și, de altfel, și pe cei doi obraji ai pruncului străluceau tot așa, da cu mult mai mici, câte o bobiță neagră și catifelată. Încât, vrednicul staroste, stârnit de faptul acela, strigă:

— Avem să-i punem numele de Alaeddin Aluniță!

Așadar, pruncului i se puse numele de Alaeddin Aluniță; da întrucât era prea lung, i se spunea numai Aluniță. Și Aluniță fu alăptat vreme de patru ani de către două doici și de maică-sa; încât ajunse tare ca un pui de leu și rămase alb ca o iasomie și rumen ca trandafirii. Și era așa de frumos, că toate fetițele de prin vecini și ale rudelor îl îndrăgiseră nebunește; iar el le primea dovezile de dragoste, da nu se îndura niciodată să le lase să-l sărute, și le zgâria amarnic când ele îl înghesuiau prea tare; încât fetițele, ba până și fetele mai mărișoare se prilejuiau de somnul lui spre a veni să-l acopere nepedepsite cu sărutări și să se minuneze de frumusețea și de frăgezimea lui.

Când tatăl și mama lui Aluniță văzură cât de îndrăgit și de alintat era fiul lor, li se făcu frică să nu îl deoache; și chibzuiră să-l ferească de o atare piază rea. Pentru aceasta, în loc să facă și ei ca alți părinți care lasă muștele și murdăria să acopere fața copiilor lor ca să nu pară prea frumoși și să nu tragă asupra lor deochiul, părinții lui Aluniță îl închiseră pe copil într-o hrubă zidită dedesubtul casei, și îl ținură să crească astfel departe de orice ochi. Și Aluniță crescu așa, neștiut de nimeni, da înconjurat de grijile necontenite ale roabelor și ale hadâmbilor. Iar când ajunse la o vârstă mai răsărită, i se aduseră niște dascăli cărturari care îl învățară scrierea frumoasă, și Coranul și științele. Iar el la rându-i ajunse tot atâta de învățat pe cât era de frumos și de bine făcut. Și părinții lui hotărâră să nu-l scoată de acolo decât atunci când barba are să-i crească și să se facă atâta de mare cât să i se târască pe pământ.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute cincizeci și treia noapte spuse:

Decât atunci când barba are să-i crească și are să i se facă atâta de mare cât să i se târască pe pământ.

Or, într-o zi, unul dintre robi, care îi aducea lui Aluniță tablalele cu mâncăruri, uită să închidă după el ușa de la hrubă; iar Aluniță, văzând deschisă ușa aceea, pe care niciodată nu o luase în seamă, atâta de mare și de plină de perdele și de zăveze era hruba, se repezi să iasă și să suie la catul casei, unde se afla maică-sa înconjurată de fel de fel de hanâme venite în musafirlâc.

Pe atunci Aluniță ajunsese un flăcăiaș minunat de patrusprezece ani, frumos ca un înger bețivănit, și cu obrajii acoperiți cu pufușor ca o poamă, tot cu câte o aluniță pe lângă buze, de fiecare parte, fără a le mai pune la socoteală și pe cele care nu se vedeau.

Încât, atunci când îl văzură pe flăcău dând deodată buzna peste ele, femeile grăbiră să-și acopere fața, zăpăcite, și îi spuseră soției lui Șamseddin:

— Pe Allah! Ce ocară ne faci de lași să intre așa peste noi un tânăr străin! Tu nu știi că neprihana este una dintre pravilele de temelie ale credinței?

Dar mama lui Aluniță răspunse:

— Chemați asupră-vă numele lui Allah! O, oaspete ale mele, flăcăul pe care îl vedeți nu e altcineva decât copilul meu cel scump, rodul lăuntrurilor mele, fiul starostelui negustorilor din Cairo, și care a fost crescut la sânul unor doici cu lapte din belșug, și pe brațe de roabe frumoase, pe umeri de fecioare alese și pe pieptul celor mai curate și mai de viță; el e ochiul mamei sale și fala tatălui său, este Aluniță! Chemați asupra-i numele lui Allah!

Iar soțiile emirilor și ale negustorilor cei bogați răspunseră:

— Numele lui Allah fie asupra-i și împrejuru-i! Ci, o, mamă a lui Aluniță, cum se face că niciodată nu ni l-ai arătat pe fiul tău până astăzi?

Atunci soția lui Șamseddin mai întâi se ridică și îl sărută pe fiul ei pe ochi și îl trimise de acolo, ca să nu le mai stânjenească pe musafire, apoi le spuse:

— Tatăl său a pus să fie crescut în iatacurile de dedesubtul casei noastre, ca să-l ferească de deochi. Și-a chibzuit să nu-l scoată la iveală decât după ce are să-i crească barba, întrucât frumusețea lui îl primejduiește să tragă asupra-i pacostea și piezele rele. Iar dacă a ieșit acuma, de bună seamă că e din vina vreunui hadâmb care o fi uitat să închidă ușa după sine.

La vorbele acestea, oaspetele o firitisiră îndelung pe soția starostelui că avea un fecior atâta de frumos, și chemară asupra lui milele celui Preaînalt, apoi plecară.

Atunci Aluniță se întoarse lângă maică-sa și, văzând niște robi că înșăuau un catâr, întrebă:

— Pentru cine este catârul acela?

Ea răspunse:

— Este pentru tatăl tău, ca să-l aducă de la suk.

El întrebă:

— Și ce meserie are tatăl meu?

Ea spuse:

— Tatăl tău, o, lumină a ochilor mei, este negustor mare, și este staroste peste toți negustorii din Cairo; și el este capanlâul sultanului arabilor și al tuturor emirilor musulmani. Și, ca să-ți arăt cât de cât ce mare este tatăl tău, află că mușteriii nu se duc de-a dreptul la el să stea de vorbă decât pentru cumpărături falnice care trec de o mie de dinari; dar când cumpărătura este mai mică, fie ea chiar și de nouă sute optzeci de dinari, atunci treaba cade în seama slujbașilor tatălui tău, fără a-l mai sâcâi pe el. Și nici o marfă și nici o încărcătură nu poate să intre ori să iasă din Cairo fără ca mai întâi să fie prevestit tatăl tău și fără ca să fie întrebat. Allah, așadar, i-a hărăzit părintelui tău bogății fără de socoată. Preamărit fie El!

Aluniță răspunse:

— Da! Mărire lui Allah carele a făcut să mă nasc fiu al starostelui negustorilor! Și nu vreau să-mi mai petrec viața închis, departe de ochii tuturora, și de mâine trebuie să mă duc în suk cu tatăl meu!

Iar mama răspunse:

— Allah să te audă, copilul meu! Am să vorbesc cu tatăl tău despre aceasta de cum are să se întoarcă.

Încât atunci când Șamseddin se întoarse acasă, soția lui îi istorisi ce se întâmplase și îi spuse:

— Chiar că este vremea să-l iei pe fiul nostru în suk cu tine.

Starostele spuse:

— O, mamă a lui Aluniță, păi tu nu știi că deochiul este un lucru adevărat și că nu e de glumit cu niște treburi așa de amarnice? Și uiți de triștea vecinului nostru cutare și a vecinului nostru cutare și a atâtor altora uciși de deochi? Fii încredințată că jumătate din morminte sunt pline cu morții răpuși de deochi!

Soția starostelui răspunse:

— O, tată al lui Aluniță, într-adevăr soarta omului îi este legată la gât! Cum ar putea el să scape de ea? Iar ceea ce este scris nu poate să fie șters, iar fiul va bate aceeași cale ca și tatăl său, și în viață și în moarte. Iar ceea ce astăzi este, mâine nu are să mai fie! Apoi cugetă la urmările cele negre pe care fiul tău are să le îndure într-o zi, din vina ta! Că, atunci când, după o viață pe care eu o doresc lungă și pururea norocită, ai să mori, nimeni nu are să vrea a-l privi pe fiul nostru drept moștenitor legiuit al bogățiilor și al bunurilor tale, de vreme ce până astăzi nimeni nu are habar că se află pe lume! Și așa că Haznaua Domnească are să pună mâna pe toate bunurile tale și are să-l prade pe fiul tău, fără de izbavă. Iar eu degeaba am să cer mărturia celor bătrâni, că bătrânii nu vor putea să spună decât: „Nu avem știre ca starostele Șamseddin să fi avut vreun fiu ori vreo fiică!”

Vorbele acestea înțelepțești îl făcură pe staroste să stea a chibzui, și, după o bucată de vreme, răspunse:

— Pe Allah! Ai dreptate, o, femeie! De mâine am să-l iau pe Aluniță cu mine și am să-l învăț să vândă și să cumpere, și neguțătoriile, și toate dedesubturile meseriei.

Apoi se întoarse către Aluniță, pe care știrea aceea îl năucise de bucurie, și îi spuse:

— Știu că ești tare bucuros să vii cu mine. Prea bine! Află însă, fiul meu, că în suk se cade să fii cuminte și să ții ochii plecați cu sfioșenie; încât nădăjduiesc că ai să pui în fapt învățăturile cele înțelepte ale dascălilor tăi și sfaturile bune cu care ai fost hrănit.

A doua zi, starostele Șamseddin, înainte de a-l duce pe fiul său la suk, îl pofti să intre la hammam.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci și patra noapte spuse:

Îl pofti să intre la hammam și, după scaldă, îl îmbrăcă într-o haină de mătase dulce, cea mai frumoasă pe care o avea în prăvălie, și îi încinse fruntea cu un turban ușor de șifon învrâstat cu firișoare de mătase aurită. După care amândoi mâncară câte ceva și băură câte un pocal de sorbet și, răcoriți astfel, ieșiră de la hammam. Starostele încălecă pe catârul cel alb pe care i-l țineau robii și îl luă la spatele lui pe fiul său Aluniță, al cărui chip fraged se făcuse încă și mai și, și ai cărui ochi strălucitori i-ar fi târât în ispită până și pe îngeri. Apoi, călare astfel amândoi pe catâr, cu un potop de robi îmbrăcați în straie noi, care mergeau înaintea și în urma lor, luară calea către suk.

La vederea lor, toți negustorii din suk și toți mușteriii și vânzătorii rămaseră uluiți; și își ziceau unii altora:

— Ya Allah! Uitați-vă la băiat! E chiar luna în cea de a patrusprezecea noapte a ei!

Iar alții spuneau:

— Dar cine să fie băiatul acela minunat care șade la spatele starostelui Șamseddin? Nu l-am mai văzut niciodată!

Pe când ei se minunau astfel la trecerea catârului pe care călărea starostele cu Aluniță, misitul Sesam tocmai trecea prin suk și îl zări și el pe flăcăiaș. Or, Sesam, din pricina dezmățurilor și a bețivănelilor cu hașiș și cu opiu, ajunsese până la urmă să-și piardă de-a binelea ținerea de minte și nu își mai amintea nici baremi de tămăduitura pe care o dovedise odinioară cu amestecul acela vrăjit pe temei de lapți, mușc, peltea de chiubeb și atâtea alte lucruri minunate.

Încât, dacă îl văzu pe staroste cu flăcăiașul, începu a face zâmbre cu un chip înțelegător și a șugui buruienos pe seama lui, grăind spre negustorii care îl ascultau:

— Uitați-vă oleacă la bătrânul ăla cu barbă albă! E ca prazul! Alb pe dinafară și verde pe dinăuntru!

Și umbla de la un negustor la altul, ca să spună la fiecare vorbele-i de duh și zeflemelile, până ce nu mai rămase nimeni în suk care să nu fie încredințat că starostele Șamseddin avea un puștiulică de mameluc la prăvălia sa.

Când atare zvoană răzbătu până la urechile mai-marilor și ale negustorilor de frunte, se alcătui un divan întocmit din cei mai vârstnici și mai cinstiți dintre ei, spre a judeca asupra belelei cu starostele lor. Și, în mijlocul divanului, Sesam îi da cu gura și făcea schime de scârbă și spunea:

— Nu vroim să-l mai avem în capul nostru, ca staroste al sukului, pe barbă ăsta stricat, care se freacă în târg cu flăcăiașii! Încât de astăzi avem să ne lipsim a mai merge să procitim înainte de deschiderea prăvăliilor, cele șapte stihuri din fatihă de față cu starostele. Și, astăzi chiar, avem să ne alegem alt staroste care să fie oleacă mai puțin râvnitor la puștani decât moșnegărie ăsta!

La spusa aceasta a lui Sesam, negustorii nu găsiră nimica de grăit împotrivă, și se învoiră, într-un glas, cu socoata înfățișată.

Cât despre cinstitul Șamseddin, apoi dacă văzu că trecuse ceasul fără ca negustorii și misiții să fi venit spre a prociti de față cu el stihurile îndătinate din fatihă, nu știu pe seama cui să pună o încălcare atâta de grea și atâta de potrivnică datinei. Și, întrucât îl zări nu departe de acolo pe stricatul de Sesam, îi făcu semn să se apropie spre a-i spune două vorbe. Și Sesam, care nu aștepta decât semnul acela, se apropie, da încetuț și zăbovind a codeală și târomindu-și pasul fără păsare, tot aruncând la dreapta și la stânga niște zâmbete tâlcuite spre prăvăliașii care nu mai aveau ochi decât pentru el, așa de strașnic îi mistuia inima și îi făcea să dorească o dezlegare a acelei jitanii mai presus de orice în ochii lor.

Încât Sesam, știindu-se ținta tuturor privirilor și a luării-aminte a tuturora, veni tăndălindu-se să se sprijine de parmaclâcul prăvăliei; și Șamseddin îl întrebă:

— Bre Sesame, da cum se face că negustorii, cu șeicul în frunte, nu au venit să procitească dinaintea mea surata dintâi din Coran?

Sesam răspunse:

— He! He! Habar n-am! Dar sunt niște scorneli, cam așa, care umblă prin suk, niște scorneli, cum să le zic, niște scorneli! Oricum, ceea ce știu eu prea bine, este că s-a alcătuit o tabără, întocmită din șeicii de frunte, care a hotărât să te mazilească și să cheme pe altul în slujba de staroste!

La vorbele acestea, preacinstitul Șamseddin se schimbă la chip și, cu glas totuși cumpănit încă, întrebă:

— Poți măcar să-mi spui pe ce se întemeiază hotărârea aceasta?

Sesam clipi din ochi, își fâțâi șoldurile și răspunse:

— Haida-de! Taică șeicule, nu te mai ascunde pe după deget! Că știi mai bine decât oricare altul! Iar flăcăiașul ăla, pe care l-ai adus la prăvălie, nu e acolo numai așa ca să prindă muște! Oricum, să știi bine că eu, împotriva tuturor, ți-am luat apărarea, numai eu din toată adunarea, și le-am spus că tu nu ești râvnitor de flăcăi, dat fiind că eu aș fi fost cel mai dintâi care să știu, întrucât mă aflu în chelemet cu toți cei care osârduiesc mai cu drag la atare desfăț acriu. Și chiar am adăugat că băiatul acela trebuie să fie vreo rudă de-a soției tale ori fiul vreunui prieten de-al tău de pe la Tanzah, Mansurah ori Bagdad, venit la tine cu daraveli negustorești. Dar adunarea toată s-a întors împotriva mea, o, șeicule! Allah este cel mai mare, o, șeicule! Și îl ai, ca să te alini, pe flăcăiașul acela, așa de drăgălaș, pentru care, îngăduie-mi între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare bine.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci și cincea noapte spuse:

Flăcăiașul acela atâta de drăgălaș, pentru care îngăduiește-mi, între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare bine!

La vorbele acestea ale lui Sesam, starostele Șamseddin nu mai putu să-și înfrâneze mânia și strigă:

— Taci, o, tu cel mai stricat dintre dezmățați! Păi tu nu știi că acesta-i copilul meu? Unde îți este ținerea de minte, o, mâncătorule de hașiș?

Dar Sesam răspunse:

— Ia nu mă lua așa! Păi de când ai tu un fiu? Băiatul ista de patrusprezece ani doar n-o fi ieșit, așa cum e, din pântecele maică-sii?

Șamseddin îl lămuri:

— Păi, o, Sesame, nu mai ții minte că chiar tu, acu-s patrusprezece ani, mi-ai adus amestecătura aceea minunată care învârtoșește ouăle și le îndesește apa? Pe Allah! Mulțumită ei am izbutit să dobândesc rodnicirea și să mă dăruiască Allah cu fiul acesta! Iar tu nu ai mai venit niciodată să afli știri despre leacul tău. Iar eu, de spaima deochiului, am hotărât să fie crescut copilul în încăperea cea mare de dedesubtul casei noastre, și azi e întâia oară când iese cu mine în lume. Întrucât, măcar că socoata mea dintâi fusese să nu-l las să iasă decât atunci când are să-și țină barba în brațe, maică-sa m-a înduplecat să-l iau cu mine ca să-l învăț negustoria și să-l deprind cu daravelile pentru ziua de mâine.

Pe urmă adăugă:

— Cât despre tine, o, Sesame, sunt bucuros că într-un sfârșit te-am întâlnit, ca să mă despovărez de datorie! Iacătă o mie de dinari, pentru binele pe care mi l-ai făcut odinioară, cu leacul tău cel minunat!

Când auzi vorbele acestea, Sesam nu mai avu nici o îndoială asupra adevărului și dete fuga să-i dezmintă pe toți negustorii, care pe dată se repeziră să-l firitisească mai întâi pe starostele lor și să-și ceară apoi iertăciune de la el pentru întârzierea adusă rugii de deschidere pe care, atunci pe loc, o și procitiră între mâinile sale.

După care Sesam, în numele tuturora, luă vorba și grăi:

— O, preacinstite staroste al nostru, Allah păstreze întru dragostea noastră și trunchiul copacului și ramurile lui! Și facă el ca ramurile la rându-le să înflorească și să dea poame înmiresmate și daurite! Ci, o, staroste al nostru, de obicei până și sărăcanii, cu prilejul unei nașteri, pun să se facă tot felul de bunătățuri și le împart pe la prieteni și pe la vecini; iar noi încă nu ne-am dedulcit cerul gurii cu desfătul unei asside cu unt și miere, care-i atâta de bună s-o deguști când faci urările pentru noul-născut! Pe când așadar căldarea cea mare cu minunata aceea de assidă?

Starostele Șamseddin răspunse:

— Păi cum de nu! Nu râvnesc nici eu la altceva! Și nu doar o căldare de assidă am să vă dăruiesc, ci un ospăț falnic la casa mea de la țară, la poarta de intrare în Cairo, în inima grădinilor! Așa că vă poftesc pe toți, o, prietenii mei, să veniți mâine dimineață la grădina mea, pe care o știți. Și acolo, de-o vrea Allah, avem să dobândim ceea ce nu a fost decât zăbovit!

De îndată ce se întoarse acasă, preacinstitul staroste puse să se facă pregătiri mari pentru a doua zi și trimise la cuptor, ca să fie rumenite dis-de-dimineață, niște oi ghiftuite vreme de șase luni numai cu iarbă verde, și niște miei întregi, cu grămezi de unt și cu tablale fără de număr și alte lucruri la fel; și, drept aceea, le puse în bobote pe toate roabele din casă care se pricepeau la meșteșugul bunătățurilor; și pe toți cichirgiii și plăcintării de pe ulița Zeini. Așa încât, se cade s-o spunem, treaba, după atâtea osteneli, nu lăsa nimic de dorit.

A doua zi, de cu zori, Șamseddin plecă la grădină împreună cu fiu-său Aluniță, și puse roabele să aștearnă două ditamai fețe de mese, în două locuri osebite, destul de depărtate unul de celălalt; pe urmă îl chemă pe Aluniță și îi spuse:

— Fiul meu, am pus să se aștearnă, precum vezi, două mese osebite; una pentru cei vârstnici, iar cealaltă pentru băieții de seama ta care vor veni cu părinții lor. Eu am să-i întâmpin pe cei cu barbă, iar tu, fiule, ai să-i întâmpini pe flăcăii fără barbă.

Dar Aluniță, nedumerit, îl întrebă pe tătâne-său:

— Și pentru ce despărțenia asta și aceste două rostuiri deosebite? De obicei nu se face așa decât între bărbați și femei. Iar băieții ca mine ce ar avea să se teamă de bărbații cu barbă?

Starostele răspunse:

— Fiul meu, băieții fără barbă au să se simțească mai slobozi singuri și au să se veselească mai bine între ei decât dacă ar fi de față cu părinții lor!

Și Aluniță, care nu știa pișicherlâcurile, se mulțumi cu acel răspuns.

Încât, la sosirea oaspeților, Șamseddin se rândui să-i întâmpine pe cei vârstnici, iar Aluniță pe băieți și pe flăcăi. Și mâncară, și băură, și cântară, și se veseliră cât putură; și pe toate chipurile strălucea voioșia și bucuria; iar tămâia și mirosnele fură aprinse în cățui. Apoi, după ce masa se încheie, roabele le aduseră musafirilor cupele pline cu înghețată de șerbet. Și atunci fu ceasul pentru cei vârstnici să se lăfăiască în desfăț, pe când tinerii, de cealaltă parte, se dedară între ei la fel de fel de jocuri vesele.

Or, printre oaspeți se afla și un negustor, unul dintre mușteriii cei mai aleși ai starostelui; da acela era o pușlama de pomină, care nu lăsase să scape de zăticnelile lui nici un flăcăiandru mai chipeș din mahala. Îl chema Mahmud, da nimeni nu-l știa decât după porecla de „Deandosulea”.

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, Deandosulea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din povestitul îngăduit de sultanul Șahriar.

Dar în cea de a două sute cincizeci și șasea noapte spuse:

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, Mahmud-Deandosulea se înfioră până peste poate și cugetă: „De bună seamă că trebuie să se găsească vreun chilipir strașnic prin partea aceea!” Și se prilejui de neluare-aminte a tuturora ca să se scoale și să se prefacă a se duce să-și împlinească o nevoie zornică; și se strecură binișor printre pomi și ajunse în mijlocul băieților; și se poticni înmărmurit dinaintea mișcărilor lor ispitite și a chipurilor lor vrăjitoare. Și nu trecu multă vreme până să bage de seamă că, neîndoielnic, cel mai muchclcf dintre ei era Aluniță. Și începu să-și facă la gânduri cum să intre în vorbă cu el și cum să-l prindă de-o parte, și cugetă: „Ya Allah! De s-ar depărta oleacă de ortacii lui!” Or, soarta îl ajută până peste nădejdile sale.

Într-adevăr, de la o vreme, Aluniță, încins de joc și cu obrajii îmbujorați de zbânțâieli, simți și el zorul să meargă să se ușureze. Și, ca un băiat bine crescut ce era, nu vroi să se ciucească de față cu toată lumea, și se duse mai încolo pe sub pomi. Numaidecât Deandosulea își zise: „Neîndoielnic că dacă m-aș apropia de el acuma l-aș speria. Am să fac altfel!” Și ieși de după copacul unde ședea și se înfățișă în mijlocul băieților, care îl cunoscură și începură să-l huiduiască furișându-i-se printre picioare. Iar el, tare mulțumit, se lăsa la cheremul lor, zâmbindu-le; pe urmă le spuse, într-un sfârșit:

— Ascultați la mine, copii! Făgăduiesc că am să vă dăruiesc mâine câte o mantie nouă de fiecare, și bani cu care să vă împliniți toate chefurile, dacă izbutiți să stârniți în Aluniță patima după călătoriri și dorul de a pleca din Cairo!

Iar băieții îi răspunseră:

— O, Deandosulea, asta-i tare lesne!

Atunci îi lăsă și se întoarse să-și ia locul printre cei cu barbă.

După ce Aluniță își isprăvi treaba, când se întoarse la locul său, ortacii lui își făcură cu ochiul, iar cel mai htm de șură din ceată, uitându-se la Aluniță, îi spuse:

— În lipsa ta, am vorbit despre minunățiile călătoriilor și despre țările cele vrăjite de departe, și despre Damasc, și despre Alep, și despre Bagdad! Tu, Aluniță, care ai un tată așa de bogat, negreșit că trebuie să-l fi însoțit de multe ori în drumurile lui cu caravanele! Așa că povestește-ne și nouă câte ceva din ce ai văzut tu mai minunat!

Și Aluniță răspunse:

— Eu? Păi ce, voi nu știți că eu am fost crescut în iatacurile de sub pământ și că nu am ieșit de acolo decât ieri? Cum ați fi vrut să călătoresc în asemenea împrejurări? Că și acuma este de mirare că tata mi-a îngăduit să-l însoțesc de acasă până la prăvălie!

Atunci tot băiatul acela îi spuse:

— Sărmane Aluniță, ai fost păgubit de bucuriile cele mai alese, chiar mai înainte de a fi putut să le deguști! Dacă ai ști, o, prietene, gustul minunat al călătoritului, nu ai sta să mai zăbovești o clipită în casa tatălui tău! Poeții toți au cântat desfătările hoinăritului, și de altminteri iacătă doar vreo două, trei stihuri din cele câte ni s-au lăsat în privința aceasta:

Călătorie, au cine-ar ști a spune Farmecul tău, minune cu minune? Prieteni dragi, tot ce-i frumos pe lume Numai schimbare e, și numai drum e! Chiar perlele din vânătă genune A mărilor, ies ca să se adune, După ce trec întinderi fără nume, O frunte de sultan să încunune Ori gâtul sultănițelor anume!

Când auzi stihurile acestea, Aluniță spuse:

— De bună seamă! Dar și tihna de acasă își are și ea vraja ei!

Atunci unul dintre băieți începu să râdă și le spuse tovarășilor săi:

— Ia luați oleacă aminte la Aluniță! E ca peștii – care mor de îndată ce ies din apă!

Iar un altul puse paie pe foc spunând:

— Ba pesemne că îi e frică să nu i se veștejească trandafirii din obraji!

Iar un al treilea adăugă:

— Păi voi nu vedeți că e ca muierile – care nu pot să facă nici baremi un pas singure de cum se pomenesc pe uliță!

Iar un altul se minună într-un sfârșit:

— Dar cum așa? Măi Aluniță, păi ție nu îți este rușine să nu fii bărbat?

Când auzi toate acele zeflemeli, Aluniță se simți atâta de umilit, încât își lăsă numaidecât oaspeții și, încălecând pe catâr, luă drumul spre cetate și ajunse, cu mânia în inimă și cu lacrimile în ochi, la maică-sa, care se sperie când îl văzu în starea aceea. Și Aluniță îi spuse și ei batjocurile cu care îl potopiseră tovarășii săi, și îi mărturisi că vrea să plece numaidecât oriunde o fi, numai să plece! Și adăugă:

— Ia seama bine la cuțitul ăsta! Are să intre în pieptul meu, dacă nu vei vrea să mă lași să călătoresc!

Față de hotărârea aceea așa de neașteptată, biata mamă nu putu decât să-și înghită lacrimile și să se învoiască la gândul acela. Și așa că îi spuse lui Aluniță:

— Fiul meu, îți făgăduiesc că am să te ajut din toate puterile mele! Ci cum de la început sunt încredințată de împotrivirea tatălui tău, am să pun eu însămi să ți se pregătească o încărcătură de mărfuri, pe cheltuiala mea!

Și Aluniță spuse:

— Dar atunci, toate să se facă pe dată, înainte de a se întoarce tata!

Numaidecât soția lui Șamseddin porunci robilor să descuie un capan cu mărfuri aparte, și porunci ca mărfurile să fie împărțite în atâtea poveri câte să ajungă spre a încărca zece cămile.

Cât despre starostele Șamseddin, odată ce oaspeții plecară, îl căută zadarnic pe fiul său prin toată grădina, și într-un sfârșit află că plecase mai devreme acasă. Și starostele, înspăimântat de gândul că fiul său ar fi putut să pățească vreun necaz pe drum, dete goană catârului și ajunse cu sufletul la gură în bătătura casei unde putu până la urmă să-și potolească spaima când auzi de la portar că Aluniță se întorsese fără de nici o supărare. Dar care nu-i fu mirarea când văzu în curte legături peste legături, gata să fie încărcate și având scrise pe ele, cu litere groase, locurile unde urmau să ajungă: Alep, Damasc și Bagdad.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci și șaptea noapte spuse:

Cu litere groase, locurile unde trebuiau să ajungă: Alep, Damasc și Bagdad!

Zori atunci să suie la soția sa, care îi povesti tot ceea ce se petrecuse, precum și amarnicul prăpăd care ar fi dacă i s-ar împotrivi lui Aluniță. Și starostele spuse:

— Eu tot am să încerc să-i schimb gândul!

Și îl chemă pe Aluniță și îi spuse:

— O, copilul meu, lumineze-te Allah și răsîntoarcă-te el de la toana ta neagră! Că tu nu știi ce a spus Prorocul nostru (asupra-i fie pacea și rugăciunea!): „Fericit e omul care se hrănește cu fructul pământului său și care își găsește în țara lui mulțumirea vieții!” Iar cei de demult au spus: „Nu purcede niciodată la călătorit, de-ar fi și măcar de-o milă depărtare!” Încât, o, fiul meu, îți cer să-mi spui dacă, după atari vorbe, tot mai stăruiești în hotărârea ta.

Aluniță răspunse:

— Află, o, părinte al meu, că nu vreau nicidecum să-ți fiu neascultător; dar dacă ai să te împotrivești plecării mele, nedându-mi cele de trebuință, am să mă despoi de hainele de pe mine, am să îmbrac cămașa dervișilor cei săraci, și am să purced pe jos să străbat toate țările și toate pământurile!

Când văzu că fiul său era hotărât să plece cu orice preț, starostele fu nevoit să nu se mai pună de-a curmezișul dorinței lui Aluniță și îi spuse:

— Atunci, o, copilul meu, iacătă încă patruzeci de poveri; și, în felul acesta, vei avea, pe lângă celelalte zece pe care ți le-a dăruit mama ta, cincizeci de poveri de cămile. Vei găsi în ele mărfuri pentru nevoile fiecăreia dintre cetățile în care vei intra: întrucât nu se cade să vinzi la Alep, de pildă, bogasiurile care le plac locuitorilor de la Damasc; ar fi o afacere proastă! Du-te, așadar, fiul meu, și Allah să te ocrotească și să-ți netezească drumul! Și mai cu seamă să fii cu mare veghere când ai să străbați, în Pustia-Leului, un loc care se cheamă Valea-Câinilor. Acolo este bârlogul unor tâlhari de drumul mare, care îl au de căpetenie pe un beduin poreclit Iutele, din pricina iuțelii loviturilor și a poghiazurilor lui.

Și Aluniță răspunse:

— Întâmplările, bune ori rele, de la mâna lui Allah ne vin! Și orice aș face eu, nu voi avea decât ceea ce îmi este scris să dobândesc!

Cum vorbele acestea erau fără de cârtire, starostele nu mai spuse nimic; dar soția lui nu avu tihnă până ce nu înălță un potop de rugăciuni și până ce nu făgădui o sută de oi sfinților musulmani, și îl puse pe fiul ei sub ocrotirea cea sfântă a lui El-Saiied Abd El-Kader El-Ghilani, ocrotitorul călătorilor.

După care starostele, însoțit de fiul său, care numai cu mare caznă izbuti să se smulgă din brațele maicii sale ce-și plânse asupra-i toate lacrimile inimii, se duse la caravana gata de mult de plecare. Și îl luă de-o parte pe bătrânul mokademm al cămilarilor și al catârgiilor, șeicul Kamal, și îi spuse:

— O, preacinstite mokademm, ți-l încredințez pe copilul acesta, lumina ochilor mei, și îl pun sub aripa lui Allah și sub straja ta! Iar tu, fiul meu, îi spuse lui Aluniță, iacătă-l pe cel care are să-ți țină loc de tată, în lipsa mea. Să-l asculți și să nu faci niciodată nimic până nu te sfătuiești cu el!

Apoi îi dete lui Aluniță o mie de dinari de aur și, drept cel mai de pe urmă îndemn, îi spuse:

— Îți dau această mie de dinari, fiul meu, ca să poți să te slujești de ei și să aștepți în tihnă vremea cea mai prielnică pentru vânzarea mărfurilor tale; întrucât se cere să te ferești a vinde la vremea când prețurile sunt scăzute; trebuie să prinzi prilejul când bogasiurile și celelalte mărfuri sunt cât mai scumpe, ca să le măriți în împrejurările cele mai bune!

Pe urmă, după ce își luară bun-rămas, caravana se urni la drum și în curând fu dincolo de porțile cetății Cairo.

Or, cât despre Mahmud-Deandosulea, iacătă! Când află de plecarea lui Aluniță, își făcu numaidecât și el pregătirile și, în câteva ceasuri, își și încărcase catârii și cămilele și își înșăuase caii. Și, fără a pierde vremea, porni la drum și ajunse caravana la câteva mile de la Cairo. Și își zicea: „Acuma, în pustie, nimeni nu are să te dea în vileag și nimeni nu are să stea să te privegheze! Și ai să poți, fără de frica de a fi tulburat, să te desfătezi cu copilul acesta!” Încât, de la cel dintâi conac, Deandosulea puse să i se întocmească corturile alături de corturile lui Aluniță, și îl povățui pe bucătarul lui Aluniță să nu se mai ostenească să aprindă focul, dat fiind că el, Mahmud, îl poftise pe Aluniță să vină să împartă cina cu el, în cortul său.

Și, în fapt, Aluniță veni în cortul lui Deandosulea, da însoțit de șeicul Kamal, mokademmul cămilarilor.

Și, în seara aceea, Deandosulea rămase cu buzele umflate. Iar a doua zi, la cel de al doilea conac, tot așa fu, și la fel în toate zilele, până ce ajunseră la Damasc; întrucât, de fiecare dată, Aluniță primea poftirea, da venea în cortul lui Deandosulea însoțit de mokademmul cămilarilor.

Dar când ajunseră la Damasc, unde Deandosulea avea, ca de altminteri și la Cairo, și la Alep, și la Bagdad, casă a lui ca să-și primească prietenii.

În clipita aceasta a povestirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din povestitul îngăduit.

Dar în cea de a două sute cincizeci și opta noapte spuse:

La Damasc, unde Deandosulea avea, ca de altminteri și la Cairo, și la Alep, și la Bagdad, o casă a lui ca să-și primească prietenii, trimise la Aluniță, care rămăsese în corturile de la intrarea în cetate, un rob ca să-l poftească, numai pe el, să vină să-l cinstească cu ospeția lui. Și Aluniță răspunse:

— Așteaptă să-i cer sfatul șeicului Kamal!

Dar mokademmul cămilarilor își încruntă sprâncenele la întrebarea aceea și răspunse:

— Nu, fiul meu, nu se cade să primești! Și Aluniță nu primi poftirea.

Șederea la Damasc nu fu lungă, și porniră pe dată la drum spre Alep, unde, cum ajunseră, Deandosulea trimise să-i fie poftit Aluniță; dar, ca și la Damasc, șeicul Kamal sfătui să nu se dea ascultare, și Aluniță, fără a ști prea bine de ce era așa de aspru mokademmul, nu vru să i se împotrivească. Dar, și de data aceasta, Deandosulea rămase cu buzele umflate pentru drumul și cheltuielile făcute.

Dar după ce plecară de la Alep, Deandosulea se jurui că data viitoare lucrurile nu au să se mai petreacă tot așa. Încât, la cel dintâi conac pe drumul către Bagdad, puse să se facă pregătiri pentru un ospăț fără de pereche, și veni el însuși să-l poftească pe Aluniță să-i fie tovarăș. Iar, de data aceasta, Aluniță fu chiar nevoit să primească, neavând nici o pricină întemeiată spre a se împotrivi, și se duse mai întâi în cortul său ca să se îmbrace în chipul cuvenit.

Atunci șeicul Kamal veni la el și îi spuse:

— Nechibzuit mai ești, o, Aluniță! Pentru ce ai primit poftirea lui Mahmud? Tu nu știi ce gânduri are? Și nu cunoști pricina pentru care a fost poreclit Deandosulea? Oricum, s-ar fi căzut să ceri părerea unui moșneag ca mine și despre care poeții au spus:

L-am întrebat pe-un biet moșneag: „Ce umbli veșnic frânt de șale?” El mi-a răspuns: „Copile drag, Mi-am fost pierdut demult pe cale Al tinereților șirag Și l-am tot căutat așa, Încovoiat, fără-ncetare, Încât, așa cum poți vedea, M-am gârbovit atât de tare De nu mai pot, oricât aș vrea, Să-mi mai îndrept biata spinare!”

Ci Aluniță răspunse:

— O, preacinstitule mokademm, ar fi totuși necuviincios să nu primesc poftirea prietenului nostru Mahmud, căruia i se spune, habar nu am pentru ce, Deandosulea! Doar nu o să mă mănânce!

Iar mokademmul răspunse repezit:

— Ba chiar! Pe Allah! Are să te mănânce! A mai mâncat el până acuma destui!

La vorbele acestea, Aluniță pufni în râs și zori să se ducă la Deandosulea, care îl aștepta cu nerăbdare. Și amândoi intrară în cortul unde era întins ospățul.

Or, chiar că Deandosulea nu precupețise nimic spre a-l primi cum se cerea pe flăcăiașul cel minunat, și toate erau rânduite ca să farmece ochii și să desfăteze simțirile, încât masa fu veselă și plină de însuflețire; și amândoi mâncară cu mare poftă, și băură din același pocal, pe săturatele. Și, când vinul începu să le fiarbă în cap, iar robii se furișară afară binișor, Deandosulea, beat de vin și de patimă, se plecă spre Aluniță și, prinzându-l de obraji cu amândouă mâinile, dete să-l sărute. Dar Aluniță, tare tulburat, ridică mâna fără de veste; și sărutul lui Deandosulea nu nimeri decât palma feciorului. Atunci Deandosulea își petrecu o mână pe după gâtul lui, iar cu cealaltă îl cuprinse pe după mijloc, și, când Aluniță îl întrebă: „Dar ce vrei să faci?”, îi spuse:

— Doar încerc să-ți lămuresc, spre a le pune în fapt, stihurile acestea ale poetului:

Ah, ce fiori de flăcări, ce cârcei! O, tu, lumină a ochilor mei, Ia tot ceea ce poți să iei, O palmă, două palme, trei, Pe cât ți-e placul, și atât cât vrei – Să-ți fie drag, să fim noi singurei!

Pe urmă, după ce spuse stihurile acestea într-un anume fel, Mahmud-Deandosulea se întoarse să i le tălmăcească flăcăiașului într-un chip mai limpede. Dar Aluniță, fără a pricepe prea bine care-i rostul, se simți tare stânjenit de fandoselile, de schimele și de dăinăielile lui, și vru să plece. Iar Deandosulea îl opri și, într-un sfârșit, îl făcu să priceapă despre ce era vorba.

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulea și îi cântări cererea, Aluniță.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute cincizeci și noua noapte spuse:

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulea și îi cântări cererea, Aluniță se sculă pe dată și îi spuse:

— Nu, pe Allah! Eu marfa de asta nu vând! Oricum, ca să te alini, se cade să-ți spun că, dacă aș vinde-o altora pe aur, ție ți-aș dărui-o pe degeaba!

Și, cu toate rugămințile lui Deandosulea, Aluniță nu vru să mai zăbovească o clipită în cort; ieși destul de repezit și se întoarse grabnic în tabăra lui, unde mokademmul, tare îngrijorat, îi adăsta întoarcerea. Încât, dacă îl văzu pe Aluniță că intră cu fața aceea schimbată, mokademmul îl întrebă:

— Pe Allah! Ce s-a întâmplat?

El răspunse:

— Păi chiar că nimic! Numai că trebuie să ridicăm pe dată tabăra și să plecăm la Bagdad fără de zăbavă; întrucât nu mai vreau să călătoresc cu Deandosulea! Are niște pofte până peste poate și tare stânjenitoare!

Șeicul cămilarilor spuse:

— Păi nu ți-am spus eu, fiule? Dar slavă lui Allah că nu s-a întâmplat nimic! Se cade numai să-ți spun că ar fi tare primejdios să drumețim așa, singuri. Ar fi mai bine să rămânem cum suntem acum, toți într-o caravană, ca să putem să înfruntăm loviturile beduinilor tâlhari de care colcăie pământurile de pe-aici!

Ci Aluniță nu vroi să audă de nimic și dete porunca de plecare.

Caravana cea mică plecă așadar singură la drum, și nu conteni să meargă astfel până ce într-o zi, pe la scăpătat de soare, nu mai fu decât la câteva leghe de porțile Bagdadului. Mokadcmmul cămilarilor veni atunci la Aluniță și îi spuse:

— Ar fi mai bine, fiul meu, să îndemnăm spre Bagdad chiar în noaptea aceasta, fără a mai poposi aici pentru conac. Întrucât locul în care ne aflăm acum este cel mai primejdios din toată călătoria: este Valea-Câinilor! Ne paște prea mare primejdie să fim prădați, dacă ne petrecem noaptea aici! Așa că să zorim a ajunge la Bagdad înainte de închiderea porților. Că, fiul meu, se cade să știi că emirul drept-credincioșilor în fiecare seară pune să se încuie cu grijă porțile cetății, ca să nu poată răzbate pe furiș înlăuntru hoardele de schismatici și să pună gabja pe cărțile de învățătură și pe scripturile cele alese, încuiate în clădirile de școală, și să le arunce în Tigru!

Aluniță, căruia atare îndemn nu-i cădea la inimă, răspunse:

— Nu, pe Allah! Nu vreau să intru în cetate noaptea, căci vreau să mă bucur de priveliștea Bagdadului în răsărit de soare! Așa că ne vom petrece noaptea aici, întrucât la urma urmei nu am nici un zor și nu călătoresc pentru daraveli negustorești, ci numai pentru cheful meu și ca să văd ceea ce nu cunosc!

Și bătrânul mokademm nu putu decât să se închine, da plângând în sineși încăpățânarea cea atâta de primejdioasă a fiului lui Șamseddin.

Cât despre Aluniță, acesta șezu să îmbuce oleacă; pe urmă, după ce robii se duseră să se culce, ieși din cort și coborî ceva mai încolo pe vale și se opri să stea jos sub un pom, în bătaia lunii. Și îi veniră în minte procitaniile pe care i le făceau dascălii săi în iatacul de sub casa în care fusese crescut și, îmbiat de un loc atâta de prielnic viselor, începu cântecul acesta al poetului:

Sultană a Irakului, o, sfântă Cetate-a desfătărilor depline, Bagdadule, cetate de califi și de poeți, De când te port în mine, O, tu, a păcii.

Dar deodată, până a apuca el să isprăvească întâia strofă, auzi în stânga lui o zarvă înfricoșătoare, și o goană de cai, și niște răcnete țipate de o sută de guri laolaltă! Și se întoarse și văzu tabăra năpădită de o ceată mare de beduini răsăriți din toate părțile de parcă ieșeau din pământ.

Priveliștea aceea atâta de nouă pentru el îl țintui locului și așa putu să vadă căsăpirea caravanei toate, care voise să se apere, și jaful taberei întregi. Iar când beduinii văzură că nu mai era nimeni în picioare, luară cămilele și catârii și pieriră într-o clipeală de ochi pe acolo pe unde veniseră.

Când uluiala în care se afla se mai risipi oleacă, Aluniță coborî la locul unde fusese tabăra și putu să-i vadă pe toți oamenii lui măcelăriți. Și chiar și șeicul Kamal, mokademmul cămilarilor, în pofida vârstei sale albe, nu fusese cruțat mai mult decât ceilalți și zăcea mort, cu pieptul străpuns de un potop de lovituri de lance, încât Aluniță nu mai putu să îndure vederea unei priveliști atâta de cumplite și o luă la fugă, fără a cuteza să se mai uite îndărăt.

O ținu așa în fugă toată noaptea și, ca să nu stârnească lăcomia vreunui alt tâlhar, se despuie cu totul de hainele lui bogate, pe care le aruncă hăt încolo, și nu mai rămase pe el decât numai cu cămașa. Și așa, pe jumătate gol, își făcu intrarea în Bagdad, la răsărit de ziuă.

Atunci, sfârșit de osteneală și nemaiputând să se țină drept pe picioare, se opri dinaintea celei dintâi fântâni din Bagdad care-i răsări în drum, la intrarea în cetate. Se spălă pe mâini, pe obraji și pe picioare, și se sui pe acoperișul care adumbrea fântâna, se întinse cât era de lung și nu zăbovi să adoarmă.

Dar cât despre Mahmud-Deandosulea, acesta pornise și el la drum, dar apucase pe o cale mai întoarsă, și așa că izbutise să ocolească întâlnirea cu tâlharii; ba și ajunse la porțile Bagdadului în chiar ceasul când Aluniță trecuse pragul și adormise deasupra fântânii.

Cum trecea pe lângă fântâna aceea, Deandosulea se abătu spre jgheabul de piatră prin care curgea apa pentru vite și vru să-și dea la adăp calul însetat. Dar calul văzu umbra care se dealungea acolo a flăcăului adormit și se trase îndărăt sforăind. Atunci Deandosulea ridică ochii spre acoperiș și era mai să cadă de pe cal când în flăcăul adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl cunoscu pe Aluniță.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizecea noapte spuse:

Când în flăcăul adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl cunoscu pe Aluniță.

Numaidecât sări jos de pe cal, se cațără pe acoperiș și înlemni de minunare dinaintea lui Aluniță, cel întins, cu capul sprijinit pe-o mână, în toropeala somnului. Și, pentru întâiași dată, putu într-un sfârșit să-și dedulcească privirile cu desăvârșirile goale ale acelui trup de cleștar tânăr pe care alunițele măslinii se ițeau așa de Inimoase din albeața dimprejur. Și nu pricepea neam în urma cărui noroc da astfel în drumul său, dormind în felul acela pe fântâna de acolo, de îngerul de dragul căruia săvârșise el toată călătoria aceea. Și nu mai izbutea să-și rupă privirea de pe ispita măruntă care îi împodobea, rotundă ca o boabă de mușc, buca stângă, dezvelită în clipa aceea. Și își zicea, neștiind bine la ce hotărâre să se oprească: „Ce ar fi mai cu cale să fac? Să-l trezesc? Să-l iau, așa cum e, pe calul meu și să fug cu el în pustie? Să-l aștept să se trezească, și să-i vorbesc, să-l înduioșez și să-l înduplec să mă însoțească la casa mea din Bagdad?” Într-un sfârșit, se opri la gândul acesta din urmă și, stând jos pe marginea acoperișului, la picioarele băiatului, așteptă trezirea lui scăldându-și ochii în toată limpezimea trandafirie pe care soarele o așternea pe trupul fecioresc.

Aluniță, odată sătul de somn, își întinse picioarele și miji ochii; și tot atunci Mahmud îl și luă de mână și, cu un glas tare dulce, îi spuse:

— Nu-ți fie teamă, copilul meu, te afli la adăpost lângă mine! Da, grăbește, rogu-te, să-mi lămurești pricina împrejurării!

Atunci Aluniță se ridică în șezut și, măcar că era stânjenit văzându-se dinaintea celui îndrăgostit de el, îi istorisi pățania cu toate amănuntele. Și Mahmud îi spuse:

— Mărire lui Allah, tinere prieten, carele ți-a luat bunurile, da ți-a păstrat viața; că zice poetul:

Când scapi cu viață din vâltoare, Chiar și de pierzi averea toată, Întreg prăpădul nu te doare Mai mult ca unghia tăiată.

Și-apoi nici bunurile tale nu sunt chiar pierdute, întrucât tot ceea ce stăpânesc eu este al tău. Haide, așadar, cu mine acasă să te îmbăiezi și să te îmbraci; și din clipita aceasta poți să socotești toate bunurile lui Mahmud ca pe chiar ale tale; viața lui Mahmud îți este închinată!

Și urmă a-i vorbi atâta de părintește lui Aluniță, încât îl înduplecă să-l însoțească.

Mahmud coborî așadar el mai întâi și îl ajută apoi pe Aluniță să încalece pe cal la spatele său, pe urmă porni la drum către casă, înfiorat de desfătare numai la atingerea de trupul cald și gol al flăcăului lipit de el.

Cea dintâi grijă a lui fu de a-l duce pe Aluniță la hammam și de a-l scălda el însuși, fără ajutorul niciunui băieș ori al vreunei slugi; și, după ce îl îmbrăcă într-o mantie de mare preț, îl pofti să intre în sala în care de obicei își primea prietenii.

Era o sală desfătată de răcoare și de umbră, luminată doar de strălucirile albăstrii ale smalțurilor și ale farfuriurilor, și de sclipirile ce se cerneau de sus ca niște stele. O mireasmă de tămâie vrăjitoare ducea sufletul spre grădini de camfori și de cinamoni de vis. La mijloc, cânta o fântână țâșnitoare. Era o tihnă desăvârșită și netulburată, iar vraja putea să se aștearnă plină de seninătate.

Amândoi șezură jos pe chilimuri, iar Mahmud îi întinse lui Aluniță o pernă ca să-și sprijine brațul pe ea. Bucatele fuseseră rânduite pe tablale, și ei începură să mănânce; și băură apoi vinurile cele alese cu care erau pline olurile. Atunci Deandosulea, care până aci nu se dovedise prea zornic, nu mai izbuti să se stăpânească și izbucni, procitind stihurile acestea ale poetului:

O, dor călău! Nici dulcele alint Al ochilor, nici calda sărutare A buzelor nu sting aprinsu-ți jind Și nu-ți pot da vreodată alinare!

O, dor al meu, asupră-ți simt mereu Povara grea de patimă amară, Și n-ai să scapi de-amarnicul ei greu De n-ai să gusti beția ei cea rară!

Dar Aluniță, deprins de-acuma cu stihurile lui Deandosulea, le pricepu lesne tâlcul cel cam tulbure, se ridică numaidecât și îi spuse gazdei:

— Chiar că nu înțeleg deloc stăruința ta în privința aceasta. Nu pot decât să-ți mai spun încă o dată ceea ce ți-am spus: în ziua în care le-aș vinde altora pe aur marfa aceasta, ție ți-aș dărui-o pe degeaba!

Și, fără a vrea să asculte mai mult lămuririle lui Deandosulea, se ridică hotărât și ieși.

Când ajunse afară, începu să cutreiere cetatea. Dar se și făcuse întuneric; și, întrucât nu știa încotro s-o ia, străin cum era la Bagdad, se hotărî să-și petreacă noaptea într-o geamie care i se brodi în cale. Intră așadar în curte și, când să-și scoată papucii ca să intre înlăuntru moscheii, văzu cum veneau spre el doi inși, înaintea cărora mergeau niște robi de-ai lor care țineau dinainte-le două fanare aprinse. Se trase de-o parte ca să-i lase să treacă, da cel mai bătrân dintre cei doi se opri dinaintea lui și, după ce îl măsură cu multă luare-aminte, îi spuse:

— Pacea fie asupră-ți!

Iar Aluniță îi răspunse la salamalec. Celălalt urmă:

— Ești străin, copilul meu?

El răspunse:

— Sunt de la Cairo. Tatăl meu este Șamseddin, starostele negustorilor din cetate.

La vorbele acestea, bătrânul se întoarse către tovarășul său și îi spuse:

— Allah ne ajutorează până peste gândurile noastre! Nu nădăjduiam să găsim atâta de repede străinul pe care îl căutam și care să ne scoată din încurcătură.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și una noapte spuse:

Străinul pe care îl căutăm și care are să ne scoată din încurcătură.

Pe urmă îl luă pe Aluniță de-o parte și îi spuse:

— Binecuvântat fie Allah carele ni te-a scos în cale! Avem să-ți cerem un ajutor pe care avem să-l plătim din belșug, dându-ți cinci mii de dinari, haine de o mie de dinari și un cal de o mie de dinari. Iacătă! Știi și tu, o, fiul meu, că, după legea noastră, când un musulman se leapădă întâia oară de soția lui, poate s-o ia îndărăt fără de nici un necaz, într-un răspas de trei luni și zece zile; iar dacă ajunge să se despărțească de ea și a doua oară, poate la fel s-o ia îndărăt, atunci când răspasul legiuit s-a împlinit; dar dacă se leapădă de ea și a treia oară, sau dacă, fără să se fi lepădat de ea vreodată, îi spuse numai: „Mă lepăd de tine de trei ori”, sau „Nu mai ești nimica pentru mine, mă juruiesc pe cea de a treia despărțenie!”, păi atunci, dacă-i așa, se cere, dacă soțul mai vrea s-o ia de soție iarăși, ca un alt bărbat să se însoare mai întâi legiuit cu soția lepădată, și să se lepede la rându-i de ea, după ce s-a culcat fie și măcar o noapte cu ea. Și numai atunci soțul dintâi poate s-o ia îndărăt ca soție legiuită. Or, tocmai așa-i necazul acestui tânăr care este cu mine. S-a lăsat mai deunăzi furat de un val de supărare și a țipat la nevastă-sa, care-i copila mea: „Ieși din casa mea! Nu te mai cunosc! Mă despărțesc de tine prin Cele-Trei!” Și pe dată fiică-mea, care este soția lui, și-a tras iașmacul peste ochi, dinaintea soțului ei, care acuma era un străin pentru ea, și-a luat zestrea și s-a întors chiar în ziua aceea la mine acasă. Dar acuma soțul ei, pe care iacătă-l, dorește fierbinte s-o ia îndărăt. A venit să-mi sărute mâinile și să mi se închine să-l împac cu nevastă-sa. Iar eu m-am învoit să-l ajut. Și numaidecât am ieșit să căutăm un bărbat care urmează să slujească de Dezlegător vreme de o noapte. Și uite-așa, fiul meu, am dat de tine. Întrucât ești străin de cetatea noastră, lucrurile au să se petreacă tainic, de față numai cu cadiul, și nimica nu are să se dea în vileag.

Starea de sărăcie lucie în care se afla Aluniță îl făcu să se învoiască din toată inima cu târgul acela și își zise: „Am să dobândesc cinci mii de dinari, am să capăt haine de o mie de dinari, am să mă și desfăț toată noaptea. Pe Allah! Primesc!”

Și le spuse celor doi care așteptau răspunsul cu nerăbdare:

— Pe Allah! Primesc să fiu Dezlegătorul!

Atunci soțul femeii, care încă nu deschisese gura, se întoarse către Aluniță și îi spuse:

— Chiar că ne scoți dintr-un mare necaz, întrucât se cuvine să-ți spun că o iubesc pe soția mea până peste poate! Numai că mi-e tare teamă că mâine dimineață, dacă ai s-o găsești pe pofta ta, nu ai să vrei să te mai desparți de ea și nu ai să vrei să mi-o dai îndărăt. În atare împrejurări, legea îți dă dreptate. Așa că, tot acuma, dinaintea cadiului, ai să te îndatorezi că-mi verși zece mii de dinari ca despăgubire dacă, din nenorocire, nu ai să mai vrei să te învoiești cu despărțania, mâine.

Și Aluniță primi învoiala, întrucât era bine hotărât să nu se culce decât o noapte cu femeia împricinată.

Se duseră așadar tustrei la cadiu și, dinaintea lui, întocmiră senetul, după daunele legiuite. Iar cadiul, la vederea lui Aluniță, fu până peste poate de tulburat și îl îndrăgi amarnic. Încât avem să ne mai întâlnim cu el pe apa istorisirii acesteia.

Așa că, după ce încheiară senetul, ieșiră de la cadiu, iar tatăl femeii despărțite îl luă pe Aluniță și îl pofti să intre în casa lui. Îl rugă să aștepte în încăperea de la intrare, și se duse să-i dea de știre fiică-sii, spunându-i:

— Fata mea scumpă, ți-am găsit un băiat tare bine făcut care, nădăjduiesc, are să-ți placă. Ți-l laud peste marginile laudelor. Petrece-ți cu el o noapte desfătată și nu te lipsi de nimica. Nu ai în fiece noapte un băiat așa de minunat în brațe!

Și, după ce o dădăci astfel pe fiică-sa, tătânele cel de treabă plecă tare mulțumit la Aluniță să-i spună și lui la fel. Și îl rugă să mai aștepte oleacă până ce proaspăta lui soție va isprăvi să se gătească a-l primi.

Cât despre soțul cel dintâi, acesta se duse pe dată la o babă tare telpiză care îl crescuse, și îi spuse:

— Mă rog ție, maica mea cea bună, trebuie să închipui vreun tertip cu care să-l oprești pe Dezlegătorul pe care l-am găsit să se apropie în noaptea aceasta de soția mea cea lepădată!

Și bătrâna îi spuse:

— Pe viața ta! Nimica nu este mai lesne!

Și se învălui cu iașmacul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu, sfioasă.

Dar în cea de a două sute șaizeci și doua noapte spuse:

Și se învălui cu iașmacul și se duse la casa lepădatei, unde îl văzu mai întâi pe Aluniță în încăperea de la intrare. Îi dete binețe și îi spuse:

— Am venit la tânăra cea despărțită ca să-i ung trupul cu niște unsori, așa cum fac în fiecare zi, ca s-o vindec de lepra de care este bolnavă, biata femeie!

Și Aluniță strigă:

— Ferească-mă Allah! Ce, o, maică bună? Femeia asta-i bolnavă de lepră? Și eu în noaptea asta urma să mă împreun cu ea! Întrucât eu sunt Dezlegătorul ales de soțul ei de mai înainte.

Și bătrâna răspunse:

— O, fiul meu, păzească-ți Allah tinerețea cea frumoasă! Păi, hotărât, ai face mai bine să te oprești a te împreuna cu ea!

Și îl lăsă năuc și intră la despărțită, pe care o încredință la fel în ceea ce îl privea pe flăcăul care urma să slujească de Dezlegător. Și o sfătui să se păzească a nu se molipsi. După care plecă.

Cât despre Aluniță, acesta urmă a aștepta un semn de la tinerică spre a intra la ea. Dar așteptă mult și bine să vadă venind nimica, afară de o roabă care îi aduse o tabla cu de-ale gurii. Mâncă și bău, pe urmă, ca să-și treacă vremea, prociti o surată din Coran, și-apoi începu să îngâne niște stihuri dintr-un cântec, cu un glas mai vrăjitor decât glasul tânărului David dinaintea lui Saul.

Când tânăra nevastă auzi dinlăuntru glasul acela, își zise: „Ce-mi îndruga baba aia a năpastelor? Păi un ins lovit de lepră poate fi dăruit cu un glas atâta de frumos? Pe Allah! Am să-l chem și să văd cu ochii mei dacă bătrâna nu m-o fi mințit. Da mai întâi am să-i răspund.”

Și luă o lăută indienească pe care o struni meșterit și, cu un glas în stare să oprească în vânătaia cerului păsările din zbor, cântă:

Mi-e drag un tânăr căprior Cu ochii galeși visători, Cu mijloc șui și pas ușor,

Că însuși ramul foșnitor învață-al vânturilor zbor Văzându-i mersul plutitor.

Când auzi cele dintâi sunete ale acelui cântec, Aluniță se opri din lălăiala lui și ascultă cu o luare-aminte vrăjită. Și gândi: „Ce-mi îndruga baba cea vânzătoare de unsori? Pe Allah! De bună seamă că m-a mințit! Un glas atâta de frumos nu poate să fie al unei leproase!” Și numaidecât, potrivindu-și glasul după sunetele de la urmă pe care le auzi, cântă cu un glas în stare a face să joace și pietrele:

Mă-nchin gazelei zvelte care, Temându-se de vânător, Ascunde-mbujorata floare De pe obrazu-i vrăjitor.

Și spuse astea cu o atare mlădiere de glas, încât tânăra nevestică, cutremurată de tulburare, se repezi să ridice perdelele care o despărțeau de flăcău și se înfățișă vederii lui, precum luna se ivește deodată dintr-un nor. Și îi făcu semn să intre repede, și i-o luă înainte legănându-și șoldurile, de să puie pe picioare și un moșneag neputinte. Iar Aluniță rămase năuc de frumusețea, de prospețimea și de tinerețea ei. Dar tot nu cuteză să se apropie de ea, bântuit cum era de spaima că ar putea să se molipsească.

Dar deodată tinerica, fără a rosti o vorbă, într-o clipeală de ochi, se dezbrăcă de cămașă și de șălvărași, pe care le aruncă hăt încolo, și se ivi goală-goluță și mai curată ca argintul strecurat, și mai dreaptă, și mai mlădie ca ramul de palmier tinerel.

La priveliștea aceea, Aluniță simți cum i se cutremură clironomia de la preacinstitu-i tătâne-său, copilul cel vrăjitor pe care îl purta pe sub brăcinare. Și, pricepând limpede scâncetele lui zornice, ca să-l potolească, vru să i-l treacă nevesticăi, care de bună seamă că va fi știind ce să-i facă. Ci tinerica îi spuse:

— Să nu te apropii de mine! Mi-e frică să nu mă molipsesc de lepra de pe trupul tău!

La vorbele acestea, Aluniță, fără a rosti o vorbă, se dezbrăcă de toate hainele de pe el, pe urmă și de cămașă și de șalvari, pe care le aruncă hăt încolo, și se ivi în goliciunea lui desăvârșită, mai limpede ca apa de izvor și mai neprihănit ca ochiul de copil.

Atunci copilandra nu mai avu nici o îndoială în ce privea tertipul de care se slujise cotoroanța de codoașă, la îndemnul soțului dintâi și, beată de nurii flăcăului, se repezi la el și îl învălui cu brațele și îl trase în pat, peste care se rostogoli cu el odată. Și, gâfâind cu jind, îi spuse:

— Dovedește-ți tăriile, o, șeicule Zaharie, taică al vânărilor vârtoase!

La chemarea aceea atâta de temeinică, Aluniță o înșfacă pe copilă pe după șolduri, își ținti acadeaua vânăturoasă drept spre poarta slăvilor, și, îndemnând-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare, și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept spre poarta culmilor; da, întrucât vânătura șovăia dinaintea strâmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgând capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amândouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetând pe îndelete sukul de luni, târgul de marți, bazarul de miercuri și iarmarocul de joi. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vineri.

Și-așa fu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țâncului său prin livada copilandrei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și treia noapte spuse:

Și-așa fu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țâncului său prin livada copilandrei.

După care Aluniță, cu pruncul visătorind mulțumit, o înlănțui dulce pe copila cea cu straturile răvășite; și câteșitrei dormiră până dimineața.

De cum se trezi, Aluniță o întrebă pe soția lui cea trecătoare:

— Cum te cheamă, inima mea?

Ea răspunse:

— Zobeida.

El îi spuse:

— Hei, Zobeida, tare îmi pare rău că sunt nevoit să te las!

Ea întrebă, tulburată:

— Și de ce să mă lași?

El spuse:

— Păi știi și tu bine că eu nu sunt decât Dezlegător!

Ea strigă:

— Nu, pe Allah! Am uitat! Și îmi închipuiam, în bucuria mea, că ești un dar minunat pe care taica al meu cel bun mi-l făcea ca să-l înlocuiesc pe celălalt!

El spuse:

— Păi da, o, minunată Zobeida, sunt un Dezlegător ales și de tatăl tău și de soțul tău dintâi. Și, ca prevedere față de vreo rea-voință din partea mea, au avut grijă amândoi să mă pună să iscălesc o învoială, dinaintea cadiului, precum că mă îndatorez să le plătesc zece mii de dinari dacă în dimineața aceasta nu mă lepăd de tine. Or, chiar că nu văd cum aș putea să le plătesc atâta prăpăd de bani, eu care nu am în buzunarele mele nici baremi o drahmă. Așa că este mai bine să plec, că altminteri mă paște temnița, întrucât nu am cu ce să plătesc.

La vorbele acestea, tânăra Zobeida chibzui o clipită; apoi, sărutând ochii flăcăului, îl întrebă:

— Cum te cheamă, ochi al meu?

El spuse:

— Aluniță!

Ea strigă:

— Ya Allah! Nicicând n-a fost purtat un nume mai potrivit! Ei bine, dragule, o, Aluniță, întrucât, mai mult decât toate zaharurile kandi, tare mult îmi place vânătura aceea de acadea dulce cu care mi-ai dedulcit livada toată noaptea, mă juruiesc ție că avem să dibăcim noi un vicleșug ca să nu ne mai despărțim niciodată; că mai degrabă aș muri decât să mai fiu a altuia, după ce te-am degustat!

El întrebă:

— Păi cum să facem?

Ea spuse:

— Treaba este tare la îndemână. Iacătă! Îndată are să vie taică-meu după tine și are să te ducă la cadiu ca să împlinești învoielile din senet. Tu atunci să te apropii galeș de cadiu și să-i spui: „Nu mai vreau să mă despărțesc!” El are să te întrebe: „Ce? Te păgubești de cei zece mii de dinari care sunt să-i dai, și de hainele de o mie de dinari, și de calul de o mie de dinari ca să rămâi cu o femeie?” Tu să răspunzi: „Socotesc că fiecare fir de păr de-al acelei femei prețuiește zece mii de dinari! Drept aceea rămân în stăpânia unui păr atâta de scump.” Atunci cadiul acela are să-ți spună: „Este dreptul tău! Da va să-i plătești soțului dintâi zece mii de dinari, ca daune.” Și atunci, dragule, ascultă bine ce-ți spun: bătrânul cadiu, om altminteri minunat, îi are tare cu drag pe flăcăiandri. Or, pesemne că ai și stârnit asupra lui o tulburare mare, sunt încredințată!

Aluniță strigă:

— Păi atunci tu socoți că și cadiul este deandosulea?

Zobeida izbucni în râs și spuse:

— Negreșit! Dar de ce te-o fi minunând atâta una ca asta?

El spuse:

— Hotărât că trebuie să fie scris ca toată viața sa Aluniță să ajungă de la un deandosulea la alt deandosulea! Ci, o, isteață Zobeida, urmează-ți mai departe, rogu-te, lămuririle. Ziceai: „Bătrânul cadiu, om altminteri minunat, îi are tare dragi pe flăcăiandri.” Să nu te apuci acuma să mă sfătuiești să-i vând marfa mea!

Ea spuse:

— Nu! Ai să vezi!

Și urmă:

— Când cadiul are să-ți spună: „Trebuie să plătești cei zece mii de dinari!”, tu să te uiți la el cam așa, într-un anume chip, să-ți legeni ispitit șoldurile, nu prea tare, da oricum într-un fel de să se topească de tulburare pe chilimul lui. Și atunci, negreșit, are să-ți dea o păsuire ca să-ți plătești datoria. Și de-aci încolo, Allah cu mila!

La vorbele acestea, Aluniță cugetă o clipită și spuse:

— Asta se poate!

Și tot atunci o roabă, de după perdea, dete glas și spuse:

— Stăpână a mea Zobeida, este aici tatăl tău care îl așteaptă pe stăpânul meu!

Atunci Aluniță se sculă, se îmbrăcă în grabă și se duse la tatăl Zobeidei. Și amândoi, după ce se întâlniră în drum cu soțul dintâi, se duseră la cadiu.

Or, prorocirile Zobeidei se împliniră vorbă cu vorbă; dar se cade să spun că și Aluniță avu grijă să urmeze cu sfințenie sfaturile de preț pe care i le înșirase ea.

Încât cadiul, năruit cu totul de ocheadele furișe pe care i le arunca Aluniță, îi îngădui nu numai răspasul de trei zile pe care îl ceruse cu sfiiciune flăcăul, ci își încheie județul cu spusele acestea:

— Pravilele credinței noastre, precum și sfintele datini nu pot să facă din despărțania bărbatului de femeie o povară! Iar cele patru ramuri ale dreptei-credințe sunt în deplină potriveală în această privință. Pe de altă parte, Dezlegătorul, ajuns soț legiuit, se bucură de o păsuire, dată fiind împrejurarea că este străin. Îi dăm așadar zece zile spre a-și plăti datoria.

Atunci Aluniță sărută cuviincios mâna cadiului, care cugeta în sineși: „Pe Allah! Flăcăul acesta frumos prețuiește mai mult de zece mii de dinari. Și i-aș da chiar eu cu dragă inimă!” Pe urmă Aluniță își luă bun-rămas cu multă drăgălășie de la el și alergă la soția sa Zobeida.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și patra noapte spuse:

Cu multă drăgălășie și alergă la soția sa Zobeida.

Și Zobeida, cu chipul străluminat de bucurie, îl întâmpină pe Aluniță firitisindu-l pentru izbânda dobândită, și-i dete o sută de dinari anume spre a orândui, numai pentru ei doi, un ospăț care să țină toată noaptea. Și Aluniță, cu banii de la nevastă-sa, porunci pe dată să se gătească ospățul cu pricina. Și amândoi se apucară să mănânce și să bea pe săturatele. Atunci, huzuriți până peste marginile huzurului, se desfătară îndelung. Pe urmă, ca să-și mai facă pofta, coborâră la sala de petreceri, aprinseră făcliile și se porniră ei doi să cânte niște cântece de să facă pietrele să dănțuiască și zborul păsărilor să se oprească în vânătaia cerului.

Încât nu e de mirare că deodată se auziră la ușa dinspre drum a casei niște bătăi. Iar Zobeida, care le auzi dintâi, îi spuse lui Aluniță:

— Ia du-te de vezi cine bate la ușă.

Și Aluniță coborî numaidecât să deschidă.

Or, în noaptea aceea, califul Harun Al-Rașid, simțindu-și pieptul nădufit, spusese către vizirul Giafar, spătarul Massrur și poetul său drag, desfătătorul Abu-Nowas:

— Îmi simt pieptul cam apăsat. Haideți să ne preumblăm oleacă pe ulițele Bagdadului, ca să găsim ceva cu ce să ne voioșim toanele!

Și se străvestiseră tuspatru în straie de derviși persani și plecaseră să bată ulițele Bagdadului, cu nădejdea în vreo întâmplare hazlie. Și ajunseseră într-acest chip dinaintea casei Zobeidei și, când auziră cântecele și zvoana de lăute, bătură la ușă, după năravul dervișilor, fără să le pese de ceva.

Când îi văzu pe derviși, Aluniță, cum nu era un neștiutor al datorințelor de ospeție, și cum pe deasupra mai era plin de o voie bună minunată, îi primi cu toată inima și îi pofti în odaia de la intrare și le aduse de-ale gurii. Dar ei nu vroiră a primi să mănânce, spunând:

— Pe Allah! Sufletele gingașe nu au trebuință de nici un fel de mâncăruri spre a-și desfăta simțirea, ci numai de o cântare frumoasă! Și băgăm de seamă că iacătă cântecele au tăcut taman odată cu venirea noastră. Oare nu cumva era o cântăreață de meserie aceea care cânta așa de minunat?

Și Aluniță spuse:

— Ba nu, domniile voastre! Era chiar soția mea.

Și le povesti pătărania lui, de la început până la sfârșit, fără să sară peste nici un amănunt. Ci n-ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.

Atunci căpetenia dervișilor, care era chiar califul, îi spuse lui Aluniță, care i se părea gingaș până peste poate și față de care se simțise cuprins dintr-odată de duioșie:

— Fiul meu, poți să fii liniștit în ceea ce privește cei zece mii de dinari pe care îi datorezi soțului dintâi al soției tale. Eu sunt capul tekkelei dervișilor din Bagdad, care numără patruzeci de mădulare; noi, din mila lui Allah, suntem avuți; iar zece mii de dinari pentru noi nu sunt vreo corvoadă. Așa că îți făgăduiesc că au să ajungă la tine până în zece zile. Dar du-te și roag-o pe soția ta să ne cânte ceva, de după perdea, spre a ne înviora sufletul. Întrucât, fiul meu, cântecul le slujește unora de mâncare, altora de leac, iar altora de vânturar: pentru noi îndeplinește câteșitrei slujbele deodată.

Aluniță nu se lăsă rugat mai mult; iar soția sa Zobeida binevoi a primi să cânte pentru derviși. Încât bucuria lor fu până peste poate; și petrecură o noapte desfătată, ba ascultând cântecul și răspunzând: „Ah! Ah!” din toată inima, ba tăifăsuind dulce, ba ascultând ticluielile soitarii ale poetului Abu-Nowas, pe care frumusețea flăcăului îl făcea să aiureze până peste marginile aiurelii.

La ziuă, dervișii cei calpi se ridicară, iar califul, până a nu pleca, puse sub perna pe care se sprijinise o pungă în care se aflau, pentru început, o sută de dinari de aur, atâta cât avea cu sine la ceasul acela. Pe urmă își luară bun-rămas de la gazda lor cea liudă, mulțumindu-i prin gura lui Abu-Nowas, care îi ticlui niște stihuri alese și care își făgădui strașnic în ceea ce îl privea că nu are să-l piardă din vedere.

Înspre prânz, Aluniță, căruia Zobeida îi dăduse cei o sută de dinari găsiți sub pernă, vru să iasă ca să se ducă în suk să facă niște târguieli; și, când deschise ușa, văzu opriți dinaintea casei cincizeci de catâri încărcați cu legături de bogasiuri, iar pe o catârcă înfotăzată falnic un copilandru, rob abisinian, minunat la chip, care ținea în mână o scrisoare făcută sul.

Când îl văzu pe Aluniță, copilandrul cel gingaș sări sprinten jos, veni de sărută pământul dinaintea flăcăului și, înmânându-i răvașul, îi spuse:

— O, stăpâne Aluniță al meu, chiar acuma tocmai am sosit de la Cairo, trimis la tine de părintele tău Șamseddin, starostele negustorilor din cetate. Îți sunt aducător a cincizeci de mii de dinari în mărfuri de preț, și a unei legături pline cu un dar de la mama ta, anume pentru soția ta Sett Zobeida, un ibric bătut cu nestemate și un lighenaș de aur ispitit.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și cincea noapte spuse:

Un ibric bătut cu nestemate și un lighenaș de aur ispitit.

Aluniță rămase atâta de uluit și de bucuros totodată de acea întâmplare de-a mirărilea, încât dintru-ntâi nu se gândi decât să afle ce cuprindea scrisoarea. O desfăcu și citi cele ce urmează: „După urările cele mai depline de fericire și de sănătate din partea lui Șamseddin către fiul său Aluniță!

Află, o, fiul meu mult-iubit, că zvonul despre prăpădul care a căzut peste caravana ta și despre pierderea bunurilor tale a răzbătut până la mine. Numaidecât ți-am întocmit altă caravană de cincizeci de catâri încărcați cu mărfuri de cincizeci de mii de dinari de aur. Pe deasupra, maică-ta îți trimite un caftan frumos pe care l-a înhorboțit cu chiar mâna ei și, ca dar pentru soția ta, un ibric și un lighenaș care, îndrăznim a nădăjdui, are să-ți placă.

Întrucât într-adevăr am aflat, cu oarecare uimire, că ai slujit de Dezlegător într-o despărțanie pricinuită de rostirea Lepădării pe cele Trei. De vreme ce tu ai găsit-o pe tânăra femeie pe pofta ta, după încercare, bine ai făcut că ți-ai oprit-o. Încât mărfurile care îți vin sub paza micuțului abisinian Salim au să-ți slujească, și încă până peste trebuință, spre a-ți plăti cei zece mii de dinari pe care îi datorezi, ca daune, soțului dintâi.

Mama ta și toți ai noștri sunt bine sănătoși, nădăjduiesc întoarcerea ta grabnică și îți trimit cu drag salamalecurile lor și mărturia cea mai osebită a iubirii lor.

Să trăiești multă vreme!"

Scrisoarea și sosirea năpristan a acelor bunuri îl tulburară până într-atâta pe Aluniță, încât nu cugetă o clipită la nepotrivelile din întâmplarea aceea. Și se urcă la soția sa și îi povesti cum stau lucrurile.

Nici nu-și isprăvise el bine lămuririle când se auziră niște bătăi la ușă, și tatăl Zobeidei cu soțul dintâi se iviră în odaia de la intrare. Veneau să încerce a-l îndupleca pe Aluniță să se despărțească prin bună-înțelegere.

Tatăl Zobeidei îi spuse așadar lui Aluniță:

— Fiul meu, aibi milă de ginerele meu dintâi, care încă o iubește pe cea care i-a fost soție! Allah ți-a trimis bunuri care îți îngăduie să cumperi cele mai frumoase roabe din târg, precum și să te însori, cu nuntă legiuită, chiar și cu fata celui mai de vază dintre emiri. Încât dă-i îndărăt bietului om soția, iar el se învoiește să se facă rob al tău!

Și Aluniță răspunse:

— Chiar că Allah mi-a trimis toate aceste bunuri ca să-l răsplătesc cu mărinimie pe cel de dinaintea mea.

Sunt gata să-i dau cei cincizeci de catâri cu mărfurile de pe ei, și chiar și robulețul abisinian Salim, și să nu opresc din toate decât darul pentru soția mea, adică lighenașul și ibricul!

Pe urmă adăugă:

— Dar dacă fiica ta Zobeida se învoiește să se întoarcă la soțul ei dintâi, mă învoiesc și cu s-o dezleg!

Atunci socrul intră la Zobeida și o întrebă:

— Hei, primești să te întorci la soțul tău dintâi?

Ea răspunse, dând spornic din mâini a lepădare:

— Ya Allah! Ya Allah! Păi da el nici habar n-a avut vreodată de prețul straturilor din livada mea, și totdeauna s-a oprit la jumătatea drumului! Nu, pe Allah! Rămân cu flăcăul care m-a răvășit în toate chipurile!

Când se dumiri că pentru el orice nădejde se irosise, soțul dintâi fu cuprins de o mâhnire așa de mare, încât îi plesni fierea în el acolo pe loc, pe clipă pe dată, și muri. Și iac-așa cu el!

Cât despre Aluniță, acesta urmă a se voioși mai departe cu nurlia și dibacea de Zobeida; și în toate serile, după ospăț și după un potop de năstrușnicii, de hârjoane și de alte asemenea, amândoi laolaltă îi trăgeau câte o cântare de să facă pietrele să dănțuiască și să oprească în vânătăile cerului zborul păsărilor.

În cea de a zecea zi de la însurătoarea sa, Aluniță își aduse aminte de făgăduiala pe care i-o făcuse căpetenia dervișilor că îi trimite zece mii de dinari, și îi spuse soției:

— Vezi tu ce căpetenie de mincinoși? Dacă ar fi trebuit să aștept împlinirea făgăduielii lui, acuma aș fi mort de foame în temniță! Pe Allah! Dacă l-aș mai întâlni vreodată, i-aș cam spune eu ce gândesc despre reaua lui credință!

Apoi, întrucât se lăsa seara, puse să se aprindă făcliile din sala de ospețe și tocmai se pregătea să înceapă o cântare, ca în toate serile, când se auziră bătăi la ușă.

Sări să se ducă chiar el la ușă și nu mică îi fu mirarea când îi zări pe cei patru derviși din noaptea dintâi. Pufni a râs în nasul lor și le spuse:

— Bineveniți fie mincinoșii, inșii cei de rea-credință! Ci eu tot am să vă poftesc să intrați; întrucât Allah m-a mântuit să mai am trebuință de ajutorul vostru. Și-apoi, măcar că sunteți mincinoși și fățarnici, sunteți totuși desfătători și bine crescuți!

Și îi duse în sala de ospețe și o rugă pe Zobeida să le cânte ceva, de după perdea. Iar ea cântă într-un chip de să le răpească mințile, de să facă pietrele să dănțuiască și de să se oprească în vânătaia cerului zborul păsărilor.

La o vreme, căpetenia dervișilor se ridică și se duse să-și împlinească o trebuință. Atunci unul dintre dervișii cei calpi, și care era poetul Abu-Nowas, se plecă la urechea lui Aluniță și îi spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și șasea noapte spuse:

Poetul Abu-Nowas se plecă la urechea lui Aluniță și îi spuse:

— O, minunată gazdă a noastră, îngăduiește-mi să-ți pun o întrebare: cum de ai putut să crezi o clipită că tatăl tău Șamseddin ți-a trimis cei cincizeci de catâri încărcați cu bunuri? Ia să vedem! Câte zile fac ele de la Bagdad la Cairo?

El răspunse:

— Patruzeci și cinci de zile, pe puțin.

Abu-Nowas întrebă:

— Și ca să se întoarcă?

El răspunse:

— Patruzeci de zile, pe puțin.

Abu-Nowas începu să râdă și zise:

— Atunci cum ai vrea ca în mai puțin de zece zile tatăl tău să fi aflat de pierderea caravanei tale și să fi putut să-ți trimită alta?

Aluniță strigă:

— Pe Allah! Bucuria mi-a fost așa de mare, încât nici nu am avut vreme să cuget la toate astea! Da, spune-mi atunci, dervișule: și scrisoarea pe care mi-a scris-o? Și peșcheșul acela? De unde vin?

Abu-Nowas răspunse:

— Deh, Aluniță! Dacă ai fi tot atâta de deștept pe cât ești de frumos, de mult ai fi ghicit că sub hainele de derviș ale căpeteniei noastre este însuși stăpânul nostru califul, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, iar cel de al doilea derviș este însuși vizirul cel înțelept, Giafar Barmecidul, iar cel de al treilea este spătarul Massrur, iar eu sunt robul și proslăvitorul tău Abu-Nowas, poet numai!

La spusele acestea, Aluniță rămase până peste poate de uluit și de năucit, și întrebă cu sfială:

— Păi, o, mărite poete Abu-Nowas, care îmi este meritul ce-a tras asupră-mi toate milele acestea ale califului?

Abu-Nowas zâmbi a râde și spuse:

— Frumusețea ta!

Și adăugă:

— Cel mai mare merit în ochii lui este acela de a fi tânăr, ispitit și nurliu. Și socoate că niciodată nu se cumpără prea scump priveliștea unei făpturi frumoase și vederea unui obraz chipeș!

Estimp, califul se întoarse să-și ia locul pe chilim. Atunci Aluniță veni să se temenească între mâinile sale și îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, Allah păstreze-te întru cinstirea și dragostea noastră, și să nu ne văduvească El nicicând de milele dărniciei tale!

Iar califul îi zâmbi și îl mângâie ușurel pe obraz și îi spuse:

— Te aștept mâine la sarai.

Apoi încheie petrecerea și, urmat de Giafar, de Massrur și de Abu-Nowas, care îl povățui pe Aluniță să nu uite să vină, plecă.

A doua zi, Aluniță, pe care nevastă-sa îl îndemnă de zor să se ducă la sarai, alese lucrurile cele mai de preț pe care i le adusese micuțul Salim, le așeză într-un sipet tare frumos și puse sipetul pe capul robului cel drăgălaș; apoi, după ce fu îmbrăcat și gătit cu multă grijă de soția sa Zobeida, purcese la divan, luându-l cu sine și pe copilul cu sipetul acela. Și urcă la divan și, punând sipetul la picioarele califului, îi făcu o închinare în stihuri bine ticluite, și îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, Prorocul nostru cel binecuvântat (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) primea orice dar, ca nu cumva să pricinuiască vreo mâhnire celui care i-l închina. Robul tău ar fi și el bucuros dacă ai să binevoiești să primești sipețelul acesta ca mărturie a datorinței sale!

Atunci califul fu mulțumit de cinstirea aceea din partea flăcăului și îi spuse:

— Este prea mult, o, Aluniță, întrucât tu însuți ne și ești un peșcheș tare scump! Fii dar binevenit în saraiul meu și, de astăzi chiar, vreau să te căftănesc într-o slujbă înaltă.

Și pe dată îl și mazili din slujbă pe starostele cel mare al negustorilor din Bagdad și îl căftăni pe Aluniță în locul lui.

Pe urmă, pentru ca acea căftănire să fie aflată de toată lumea, califul scrise un firman în care știricea faptul, porunci ca firmanul să fie înmânat valiului, care îl trecu pristavului obștesc să-l strige pe toate ulițele și prin toate sukurile din Bagdad.

Cât despre Aluniță, d-apoi el începu chiar din ziua aceea a se duce neabătut la calif, care nu mai putea să se lipsească de a-l vedea. Și, spre a-și vinde mărfurile, cum nu avea nicidecum vreme el însuși, deschise o prăvălie frumoasă, în capul căreia îl puse pe micuțul rob tuciuriu, care se dovedi de minune în meseria aceea gingașă.

De-abia se scurseră într-acest chip vreo două, trei zile, că iacătă că i se vesti califului moartea neașteptată a căpeteniei paharnicilor săi. Și califul, pe loc, îl și căftăni pe Aluniță în slujbele baș-paharnicului, și îl dărui cu un caftan falnic, potrivit cu slujba aceea măreață, și îi hotărî o simbrie strălucită. Și într-acest chip nu se mai despărți de el.

Peste două zile, cum Aluniță sta tot pe lângă calif, odăiașul cel mare intră, sărută pământul dinaintea scaunului domnesc și spuse:

— Păstreze-i Allah zilele califului și sporească-i-le cu tot atâtea zile câte tocmai i-a răpit moartea căpeteniei saraiului!

Și adăugă:

— O, emire al drept-credincioșilor, căpetenia saraiului a murit adineaori!

Emirul drept-credincioșilor spuse:

— Aibă-l Allah întru mila sa!

Și tot atunci îl și căftăni pe Aluniță căpetenie a saraiului în locul răposatului și îi hotărî niște simbrii încă și mai strălucite. Și într-acest chip Aluniță avea să rămână mereu alături de calif. Apoi, după ce căftănirea aceea se făcu și fu știricită în tot saraiul, califul ridică divanul, fluturând, ca de obicei, năframa.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și șaptea noapte califul ridică divanul, fluturându-și, ca de obicei, năframa, și nu îl mai opri la el decât pe Aluniță.

Încât, din ziua aceea, Aluniță își petrecea toate zilele la sarai; și nu se mai întorcea la el acasă decât tare târziu noaptea și se culca fericit cu soția lui căreia îi istorisea toate întâmplările de peste zi.

Iar dragostea califului față de Aluniță nu făcu decât să sporească zi de zi, până într-atâta încât ar fi fost în stare să jertfească totul, decât să lase neîmplinită fie și cea mai măruntă poftă a flăcăiandrului, precum se vădește din întâmplarea următoare.

Califul rânduise un benchet la care se aflau de față soții săi de inimă cei îndătinați: Giafar, poetul Abu-Nowas, Massrur și Aluniță. De după perdea cânta chiar cadâna cea mai dragă califului, cea mai frumoasă și mai desăvârșită dintre cadânele sale. Și deodată califul se uită țintă la Aluniță și îi spuse:

— Prietene, îți place cadâna mea, citesc asta în ochii tăi.

Și Aluniță răspunse:

— Ceea ce îi place stăpânului trebuie să-i placă și robului!

Și califul strigă:

— Pe capul meu și pe mormântul strămoșilor mei, o, Aluniță, din clipita aceasta cadâna mea este a ta!

Și o chemă numaidecât pe căpetenia hadâmbilor și îi spuse:

— Du la casa căpeteniei saraiului meu toate lucrurile precum și pe cele patruzeci de roabe ale cadânei mele Desfătarea-Inimilor, pe urmă du-o și pe ea la casa lui într-un jeț purtat de robi.

Dar Aluniță spuse:

— Pe viața ta, o, emire al drept-credincioșilor, iartă-l pe robul tău nevrednic de a lua ceea ce este al stăpânului!

Atunci califul pricepu gândul lui Aluniță și îi spuse:

— Poate că ai dreptate. De bună seamă că soția ta ar fi zuliară pe fosta mea cadână! Încât cadâna să rămână la sarai!

Pe urmă se întoarse către Giafar, vizirul său, și îi spuse:

— O, Giafar, se cade să cobori numaidecât la sukul de robi, întrucât azi e zi de târg, și să cumperi, la zece mii de dinari, cea mai frumoasă roabă din tot sukul. Și s-o duci pe dată acasă la Aluniță!

Giafar se ridică pe dată, coborî la sukul de robi, și îl rugă pe Aluniță să-l însoțească spre a-i arăta chiar el ce are să facă.

Or, valiul cetății, emirul Khaled, coborâse și el în ziua aceea la suk ca să cumpere o roabă pentru fecioru-său, care tocmai ajunsese la vârsta de flăcău.

Valiul cetății avea într-adevăr un fiu. Dar fiul acela era un băiat de o urâțenie cât să facă să lepede o femeie plină – scălâmb, cu răsuflarea împuțită, cu ochii câși, cu gura mare cât o veșcă de vacă bătrână. Încât îl chema Buhăilă.

Chiar în seara din ajun, Buhăilă împlinise patrusprezece ani, iar maică-sa era îngrijorată, de o bună bucată de vreme, că nu văzuse la el nici un semn de bărbăție adevărată. Dar se liniști numaidecât când băgă de seamă, chiar în dimineața acelei zile, că fiu-său Buhăilă, ca urmare a vreunui vis, se desfătase de unul singur în somnul lui, lăsând pe saltea un semn de netăgăduit.

Iar dovada aceea o bucurase până peste poate pe mama lui Buhăilă și o făcuse să dea fuga la bărbatu-său să-i ducă știrea cea fericită, silindu-l să coboare pe dată la suk, însoțit de fiul său, ca să-i cumpere o roabă frumoasă pe pofta lui.

Așadar vru Ursita, care este în mâinile lui Allah, ca în ziua aceea să facă așa ca să se întâlnească în sukul de robi Giafar și Aluniță cu emirul Khaled și cu fiul acestuia, Buhăilă.

După salamalecurile îndătinate, se strânseră cu toții laolaltă și puseră să treacă pe dinaintea lor telalii, fiecare cu toate roabele albe, tuciurii ori negre, pe care le aveau.

Așa că văzură o grămadă fără de număr de copile – grecoaice, abisinience, chinezoaice și persiance – și erau gata să plece fără a se hotărî în ziua aceea la alegerea vreuneia, când însuși căpetenia misiților trecu cel din urmă, ținând de mână o copilă cu chipul descoperit, mai frumoasă ca luna plină din luna Ramadanului.

La vederea ei, Buhăilă începu să pufnească de zor spre a-și arăta jindul și îi spuse emirului Khaled, tătânele său:

— Asta e care îmi trebuie!

Iar Giafar la rându-i îl întrebă pe Aluniță:

— Aceasta te mulțumește?

El răspunse:

— Face banii!

Atunci Giafar o întrebă pe copilă:

— Cum te cheamă, o, roabă gingașă?

Ea răspunse:

— O, stăpâne al meu, Yasmina!

Atunci vizirul îl întrebă pe misit:

— Ce preț de strigare are Yasmina?

El spuse:

— Cinci mii de dinari, o, stăpâne al meu!

Atunci Buhăilă strigă:

— Eu dau șase mii!

Atunci Aluniță păși înainte și spuse:

— Dau opt mii!

Atunci Buhăilă pufni de mânie și spuse:

— Opt mii de dinari și încă unul!

Giafar spuse:

— Nouă mii și încă unul!

Dar Aluniță spuse:

— Zece mii de dinari!

Atunci misitul, temându-se ca nu care cumva cele două părți să se răzgândească, spuse:

— La zece mii de dinari, roaba Yasmina!

Și i-o dete lui Aluniță.

Când văzu așa, Buhăilă se prăbuși mestecând în vânt cu mâinile și cu picioarele, spre marea supărare a tatălui său, emirul Khaled, care nu îl adusese la suk decât ca să facă cheful neveste-sii, că altmintrelea îi era silă de el din pricina hidoșiei și a nătângiei lui.

Cât despre Aluniță, acesta, după ce mulțumi vizirului Giafar, o luă pe Yasmina și o îndrăgi, iar ea îl îndrăgi tot așa. Încât, după ce i-o înfățișă neveste-sii Zobeida, care o găsi ispititoare și îl lăudă pentru alegerea făcută, se desfată cu ea în chip legiuit, luând-o ca pe cea de a doua soție. Și dormi în noaptea aceea cu ea, și o plodi pe dată, precum are să se vădească în urmarea istorisirii.

Dar cât despre Buhăilă, iacătă!

După ce izbutiră, cu momeli și cu șoseli, să-l ducă acasă, se aruncă pe saltele și nu mai vroi să se scoale nici să mănânce, nici să bea, și de altminteri aproape că își pierduse mințile de tot.

Pe când toate femeile din casă, uluite, o împresurau pe mama lui Buhăilă, care era năucită până peste poate, iacătă că tocmai intră pe ușă o cotoroanță de babă, care era mama unui hoțoman vestit, la ceasul acela întemnițat, în temeiul unei osânduiri la ocnă pe viață și știut în tot Bagdadul pe numele de Ahmad-Vicleanul.

Ahmad-Vicleanul acela era atâta de dibaci în meșteșugul furtișagului, încât pentru el era un joc să șterpelească o poartă de sub chiar nasul portarului și s-o facă să nu mai fie de parcă ar fi înghițit-o, să găurească zidurile dinaintea stăpânului casei, prefăcându-se că-și face treaba mică, să smulgă genele de la ochii unui ins fără ca acela să-l vadă, să șteargă sulimanul de pe ochii unei femei fără ca ea să simtă.

Mama lui Ahmad-Vicleanul intră așadar la mama lui Buhăilă și, după salamalecuri, o întrebă:

— Care este pricina supărării tale, o, stăpână a mea? Și de ce boală zace tânărul meu stăpân, fiul tău, ocrotească-l Allah?

Atunci mama lui Buhăilă îi istorisi bătrânei, care încă de multă vreme îi slujea de aducătoare de slujnice, pricina care îi prăbușise pe toți în starea aceea. Iar mama lui Ahmad-Vicleanul strigă:

— O, stăpână a mea, numai fecioru-meu ar putea să vă scape din necaz, mă juruiesc ție pe viața ta! Cată să capeți slobozirea lui, și are să știe el să găsească vreun tertip cu care s-o aducă pe Yasmina cea frumoasă în mâinile tânărului nostru stăpân, fiul tău. Întrucât bine știi că bietul meu copil zace în lanțuri, la picioare cu un belciug de fier pe care stau săpate vorbele: „Pe viață!” Și toate astea numai pentru că a bătut niște bani calpi!

Iar mama lui Buhăilă îi făgădui ocrotire.

Drept pentru care, chiar în seara aceea, când valiul, soțul ei, se întoarse acasă, se duse la el, după cină; și se dichisise, și se parfumase, și își luase înfățișarea ei cea mai ispitită. Încât emirul Khaled, care era un om tare bun, nu putu să se împotrivească poftei pe care i-o stârnea vederea soției sale și vru s-o cuprindă; ci ea se împotrivi și îi spuse:

— Juruiește-mi pe despărțenie că ai să-mi dai ceea ce am să-ți cer!

Iar el i se jurui. Și ea îl înduplecă la milă de soarta mamei celei bătrâne a hoțomanului și căpătă de la el făgăduiala slobozeniei. Încât apoi ea se lăsă în pofta soțului.

Și-așa, a doua zi dimineața, emirul Khaled, după spălările îndătinate și după rugăciune, se duse la temnița unde era întemnițat Ahmad-Vicleanul și îl întrebă:

— Hei, tâlharule, te căiești de relele săvârșite?

El răspunse:

— Mă căiesc, și o mărturisesc cu vorba întocmai precum cuget în inima mea!

Atunci valiul îl scoase din temniță și îl duse dinaintea califului, care rămase uluit până peste poate că îl mai vedea în viață, și îl întrebă:

— Ce, o, tâlharule, încă tot n-ai murit?

El răspunse:

— Pe Allah! O, emire al drept-credincioșilor, viața celui ticălos este tare grea la popreală!

Atunci califul începu să râdă în hohote și spuse:

— Trimiteți după fierar să vină să-i scoată fiarele!

Pe urmă îi spuse:

— Întrucât îți cunosc isprăvile, vreau să-ți ajut a te statornici de-acuma în căința ta, și, întrucât nimeni nu-i știe pe hoți mai bine ca tine, te căftănesc peste agia Bagdadului.

Și pe dată califul puse să se pristăvească firmanul prin care îl căftănea pe Ahmad-Vicleanul căpetenie peste agie. Atunci Ahmad sărută mâna califului și purcese pe dată la treburile slujbei lui.

Ca început așadar, spre a-și sărbători vesel slobozenia și slujba cea proaspătă, se duse la rateșul pe care îl ținea ovreiul Abraham, tăinuitorul isprăvilor lui de odinioară, să golească vreo două-trei ojuri bătrâne din băutura lui, un vin grecesc minunat. Încât atunci veni maică-sa după el să-i spună de datorința pe care urma s-o dovedească de aci înainte față de aceea care fusese cheia slobozeniei lui, soția emirului Khaled, mama lui Buhăilă; și îl găsi pe jumătate beat și ostenind să-l tragă de barbă pe ovrei, care nu cuteza să cârtească din cinstire față de slujba înfricoșată de căpetenie de agie a fostului Ahmad-Vicleanul.

Dar bătrâna tot izbuti să-l scoată de acolo și, luându-l de-o parte, îi povesti toate împrejurările care duseseră la slobozirea lui, și îi spuse că trebuia numaidecât să închipuie ceva spre a o răpi pe roaba lui Aluniță, căpetenia saraiului.

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul îi spuse maică-sii:

— Treaba se va face în seara aceasta. Întrucât nimica nu este mai ușor.

Și o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și opta noapte spuse:

Și o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura.

Or, se cade a se ști că în noaptea aceea Harun Al-Rașid intrase în iatacul soției sale Sett-Zobeida; întrucât era ziua dintâi a lunii, iar el îi hotărâse ziua aceea spre a sta de vorbă cu ea despre treburile obișnuite și să-i ceară sfatul despre toate treburile mari și mici ale împărăției lui. Că avea în ea o încredere fără de margini și-i era dragă pentru înțelepciunea și pentru frumusețea ei mereu proaspete. Dar tot așa se cade a se mai ști că emirul drept-credincioșilor avea obiceiul, înainte de a intra în iatacul soției sale, să-și lase în odaia de la intrare, pe o sofa anume, șiragul de mătănii făcut din boabe de chihlimbare și de peruzele, spada lui cea dreaptă cu mâner de jad învrâstat în rubine mari cât ouăle de porumbel, pecetea împărătească și un fanăraș de aur împodobit cu nestemate care îi lumina calea atunci când, la vreme de noapte, își cerceta în taină saraiul.

Amănuntele acestea erau bine știute de Ahmad-Vicleanul. Așa că îi slujiră spre a-și pune în fapt vicleșugul. Așteptă beznele nopții și somnul robilor, spre a-și agăța scara de sfoară de-a lungul zidului din latura ce slujea de iatac soției califului, să se cațere acolo și să se strecoare tăcut ca o umbră în odăița de la intrare unde, într-o clipeală de ochi, puse gabja pe cele patru lucruri de preț, spre a grăbi să coboare pe acolo pe unde urcase.

De aci, dete fuga la casa lui Aluniță și, în același chip, se strecură în curte unde, fără a face nici cel mai mic zgomot, ridică una din pietrele de marmură care pardoseau curtea, săpă repede o groapă și ascunse în ea lucrurile furate. Pe urmă, după ce puse totul la loc în bună rânduială, pieri spre a se duce să bea mai departe la rateșul ovreiului Abraham.

Dar Ahmad-Vicleanul, ca hoț desăvârșit ce era, nu putu să-și înfrâne jindul de a-și însuși unul dintre cele patru lucruri furate. Așa că șterpeli fanărașul de aur și, în loc să-l îngroape laolaltă cu celelalte în fundul gropii, îl îngropă în buzunarul său, zicându-și: „Nu stă în deprinderile mele să nu-mi iau misitia. Aici mă plătesc singur!”

Dar, ca să ne întoarcem la calif, dintru-ntâi mare îi fu mirarea când nu-și mai găsi, dimineața, cele patru lucruri de preț pe sofa. Apoi, când hadâmbii întrebați se aruncară cu fața la pământ, apărându-se cu neștiința lor, califul fu cuprins de o supărare fără de margini și, până într-atâta încât își îmbrăcă pe clipită mantia cea cumplită a mâniei. Caftanul acela era tot numai din mătase roșie; și când califul îl îmbrăca, acesta era semnul unui prăpăd neabătut și al unor năpaste înfricoșătoare pe capul tuturor celor din preajma lui.

Califul, după ce îmbrăcă acel caftan roșu, intră la divan și șezu în scaunul de domnie, singur în toată sala. Și toți dregătorii și toți vizirii intrară unul câte unul și se ploconiră cu fața la pământ, și șezură prăvăliți așa, afară de Giafar care, măcar că îngălbenise, sta drept și cu ochii ațintiți la picioarele califului.

Peste un ceas de tăcere înfricoșată ca aceea, califul se uită la Giafar cel încremenit și îi spuse cu glas înfundat:

— Căldarea clocotește!

Giafar răspunse:

— Ferească Allah de orice rău!

În clipita aceea, intră valiul însoțit de Ahmad-Vicleanul.

Și califul îi spuse:

— Dă-te mai încoace, emire Khaled! Și ia spune-mi cum stăm cu liniștea obștească în Bagdad!

Valiul, tătânele lui Buhăilă, răspunse:

— Liniștea este desăvârșită în Bagdad, o, emire al drept-credincioșilor!

Califul strigă:

— Minți!

Și întrucât valiul, uluit, habar nu avea cum să-și lămurească mânia aceea, Giafar, care era mai aproape de el, îi șopti la ureche, în două vorbe, pricina care îl năuci de-a binelea. Pe urmă califul îi spuse:

— Dacă până deseară nu ai izbutit să găsești lucrurile cele de preț, care îmi sunt mai scumpe decât toată împărăția, capul tău are să spânzure deasupra porții de la sarai!

La vorbele acestea, valiul sărută pământul dintre mâinile califului și strigă:

— O, emire al drept-credincioșilor, hoțul trebuie să fie careva de la sarai, căci vinul care se oțetește cuprinde chiar în sineși floarea dospelii. Și-apoi îngăduiește-i robului tău să spuie că răspunzător nu poate să fie decât numai un ins, și anume capul de agie, care numai el are sarcina acestei veghi, și care de altminteri îi știe bob cu bob pe toți hoții din Bagdad și din împărăție! Așa încât moartea lui se cade să fie înaintea morții mele, în împrejurarea că nu s-ar găsi lucrurile pierdute.

Atunci păși înainte capul de agie, Ahmad-Vicleanul, și, după închinăciunile de cuviință, îi spuse califului:

— O, emire al drept-credincioșilor, hoțul are să fie dovedit. Dar mă rog califului să-mi slobozească un firman care să-mi îngăduiască a face cercetări la toți cei ce sălășluiesc la sarai și la toți cei ce intră aici, până și la cadiu, până și la vizirul cel mare Giafar, ori la căpetenia saraiului Aluniță!

Iar califul porunci să i se slobozească pe dată firmanul cu pricina și spuse:

— Îmi trebuie, orice-ar fi, să pun a se tăia capul cuiva, și va fi ori capul tău, ori capul hoțului. Alege! Și mă jur pe viața mea și pe mormântul strămoșilor mei că, de-ar fi hoțul acela chiar și fiul meu, moștenitorul meu la domnie, hotărârea mea va fi neabătută: moartea în spânzurătoare pe maidanul cetății!

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul, cu firmanul în mână, ieși și se duse să-și ia doi străjeri de la cadiu și doi străjeri de la valiu, și își începu numaidecât cercetările, mergând la casa lui Giafar, apoi la cea a valiului și apoi la cea a cadiului. Pe urmă ajunse la casa lui Aluniță, care nici habar nu avea de ceea ce era să se întâmple.

Ahmad-Vicleanul, ținând firmanul într-o mână, iar în mâna cealaltă o vergea grea de aramă, păși în odaia de la intrare și îi dete de știre lui Aluniță despre împrejurare, și îi spuse:

— Ci eu am să mă feresc, doamne, a mă apuca de cercetări în casa prietenului de inimă al califului! Îngăduiește-mi, așadar, să plec ca și cum lucrul s-ar fi săvârșit!

Aluniță spuse:

— Ferească-mă Allah de una ca asta, o, căpetenie a agiei! Se cade să-ți îndeplinești datoria până la capăt!

Atunci Ahmad-Vicleanul spuse:

— Am s-o fac numai așa chipurile!

Și, cu o înfățișare nepăsătoare, ieși în curte și începu să dea ocol lovind în fiecare piatră de marmură cu vergeaua lui de aramă, până ce ajunse la piatra cu pricina care, la lovitură, scoase un sunet gol.

Când auzi sunetul acela, Ahmad-Vicleanul strigă:

— O, domnia ta, pe Allah! Eu tare socot că aci dedesubt trebuie să fie vreo criptă bătrână în care o fi tăinuită vreo comoară din vremurile duse!

Iar Aluniță le spuse celor patru străjeri:

— Atunci încercați să săltați marmura ca să vedem cam ce poate să fie dedesubt!

Și numaidecât străjerii își înfipseră uneltele în despicăturile din jurul pietrei de marmură și o săltară. Și, dinaintea ochilor tuturora, se iviră trei dintre lucrurile furate, anume spada, pecetea și mătăniile.

La priveliștea aceea, Aluniță strigă:

— În numele lui Allah!

Și căzu leșinat.

Atunci Ahmad-Vicleanul trimise după cadiu și după valiu, și după martori; și cu toții pecetluiră hârtia, iar cadiul însuși se duse s-o înmâneze califului, pe când străjerii îl zeberiră pe Aluniță.

Când se văzu cu cele trei lucruri în mâinile sale, afară de fanar, și auzi că fuseseră găsite în casa celui pe care îl socotea ca pe cel mai credincios și mai de inimă prieten al său, pe care îl potopise cu hatâruri și în care își pusese o încredere fără de margini, califul rămase vreme de un ceas fără a rosti o vorbă, apoi se întoarse către căpetenia străjilor și spuse:

— Să fie spânzurat!

Numaidecât, căpetenia străjilor ieși și puse să se strige osânda pe toate ulițele Bagdadului, și se duse acasă la Aluniță, pe care îl zeberi el însuși și îi zăpsi pe clipă pe dată femeile și bunurile. Bunurile se vărsară în vistieria obștească, iar cele două femei aveau să fie strigate în târg la mezat ca roabe; da atunci valiul, tătânele lui Buhăilă, spuse că o ia el pe roaba care fusese cumpărată de Giafar; iar căpetenia străjilor porunci să fie dusă acasă la el cealaltă, care era Zobeida cea cu glas duios.

Or, căpetenia aceea de străji era chiar prietenul cel mai bun al lui Aluniță, și îi purta acestuia o dragoste ca de părinte, ce nu se dezmințise niciodată. Încât, măcar că de ochii lumii împlinea amarnicele porunci ale osândelor hotărâte de mânia califului asupra lui Aluniță, se jurui că are să scape capul fiului său de suflet, și mai întâi o puse la adăpost în chiar casa lui pe una dintre soțiile lui Aluniță, pe frumoasa Zobeida, pe care nenorocirea o zdrobise.

În chiar seara aceea, urma să aibă loc spânzurarea lui Aluniță, care până una-alta zăcea ferecat în fundul temniței. Dar căpetenia străjilor veghea asupra lui. Se duse la căpetenia temnicerilor și îl întrebă:

— Câți întemnițați ai, osândiți la spânzurătoare săptămâna aceasta?

El răspunse:

— Cam patruzeci, fără vreo doi, trei.

Căpetenia străjilor spuse:

— Vreau să-i văd pe toți.

Și îi trecu în cercetare, unul câte unul, de mai multe ori, și până la urmă îl alese pe unul care semăna de-a mirărilea cu Aluniță, și îi spuse temnicerului:

— Acesta are să-mi slujească precum a slujit odinioară berbecul jertfit de patriarhul din vechime, tatăl lui Ismail, în locul fiului său!

Îl luă așadar pe întemnițat și, la ceasul hotărât spânzurării, se duse să-l dea gâdelui, care numaidecât, dinaintea mulțimii fără de număr strânse pe meidan, și după săvârșirea cuvioaselor rânduieli îndătinate, petrecu frânghia pe după gâtul presupusului Aluniță și, dintr-o smucitură, îl și repezi în gol, spânzurat.

După care căpitanul străjilor așteptă întunericul spre a merge să-l scoată pe Aluniță din temniță și să-l ducă la el acasă pe sub mână. Și numai atunci îi dezvălui ce făcuse pentru el și îi spuse:

— Ci, pe Allah! O, fiul meu, pentru ce te-ai lăsat ispitit de lucrurile acelea scumpe, tu, cel în care califul își pusese toată încrederea?

La vorbele acestea, Aluniță se prăbuși leșinat de tulburare; iar când, în urma îngrijirilor, își veni în simțiri, strigă:

— Pe numele cel preasfânt și pe Proroc, o, taică al meu, sunt cu totul străin de furtul acela, și habar n-am nici de dedesubtul lui, nici cine este făptașul!

Iar căpetenia străjilor nu pregetă a-i da crezământ și rosti:

— Mai devreme ori mai târziu, fiul meu, vinovatul are să se dea în vileag! În ce te privește, nu poți să zăbovești o clipită mai mult în Bagdad, întrucât nu-i puțin lucru să ai ca vrăjmaș un sultan. Așa că am să plec cu tine, lăsând-o aici, cu nevastă-mea, pe soția ta Zobeida, până ce Allah, în înțelepciunea sa, are să schimbe starea aceasta a lucrurilor!

Apoi, fără nici baremi să-i lase răgaz lui Aluniță să-și ia bun-rămas de la soția sa Zobeida, îl luă cu sine spunându-i:

— Avem să ne ducem drept în port la Aias, pe Marea Sărată, ca de acolo să ne suim pe vreo corabie ce pleacă spre Iskandaria, unde ai să aștepți trecerea vremilor trăind liniștit; întrucât cetatea Iskandaria, o, fiul meu, este tare plăcută de locuit, iar împrejurimile ei sunt verzi și binecuvântate.

Numaidecât purceseră la drum amândoi și în curând ajunseră departe de Bagdad. Dar nu aveau nimica pe ce să călărească, și taman când se întrebau cum ar fi să facă spre a-și rostui ceva, iacătă că se întâlniră cu doi evrei, niște samsari de la Bagdad, inși tare bogați, și cunoscuți de-ai califului. Atunci căpetenia străjilor se temu ca nu cumva aceștia să se ducă să-i spună califului că îl văzuseră pe Aluniță viu. Așa că păși înaintea lor și le strigă:

— Descălecați de pe catâri!

Iar cei doi evrei, tremurând, descălecară, și căpetenia străjilor le reteză capul, le luă banii, și încălecă pe unul dintre catâri, dându-l pe celălalt lui Aluniță; și amândoi își urmară drumul mai departe către mare.

Când ajunseră la Aias, avură grijă să-și dea catârii în seama stăpânului hanului la care traseră să se odihnească, stăruind pe lângă el să-i îngrijească bine; iar a doua zi căutară împreună o corabie gata de plecare spre Iskandaria. Într-un sfârșit, găsiră una care tocmai sta să-și desfășoare pânzele. Atunci căpetenia străjilor, după ce îi dete lui Aluniță tot aurul pe care îl luase de la cei doi evrei, îl povățui stăruitor să aștepte la Iskandaria în deplină liniște știrile pe care nu are să zăbovească a i le trimite de la Bagdad, ba să și aibă nădejdi că are să vină chiar el la Iskandaria, de unde are să-l ia îndărăt la Bagdad atunci când vinovatul va fi dovedit. Pe urmă îl îmbrățișă plângând, în vreme ce corabia își și umfla pânzele. Iar el se întoarse la Bagdad.

Or, iacătă ce află acolo:

A doua zi după spânzurarea presupusului Aluniță, califul, tare rătutit încă, îl chemă pe Giafar și îi spuse:

— Ai văzut, o, vizire al meu, cum a știut Aluniță acela să fie mulțumitor față de bunătatea mea și de batjocura pe care a săvârșit-o față de mine? Dar cum de poate o făptură așa de frumoasă să ascundă un suflet așa de urât?

Vizirul Giafar, om de înțelepciune minunată, dar care nu avea cum să izbutească a dibăci pricinile unei fapte atâta de anapoda, se mulțumi să răspundă:

— Emire al drept-credincioșilor, cele mai ciudate fapte nu sunt ciudate decât pentru că temeiul lor ne scapă. Oricum, noi nu putem să judecăm decât numai după urmarea faptului. Or, urmarea aceasta a fost aici jalnică pentru făptaș, întrucât l-a ridicat în ștreang! Ci, o, emire al drept-credincioșilor, egipțianul Aluniță avea în ochi o atare strălucire de frumusețe sufletească, încât judecata mea nu vrea să dea crezare faptului ce s-a răzvădit simțului văzului meu!

Califul, la vorbele acestea, cugetă cam de un ceas de vreme, pe urmă îi spuse lui Giafar:

— Oricum, chiar că aș vrea să mă duc să văd cum se leagănă în ștreang trupul vinovatului!

Și se străvesti și ieși cu Giafar și ajunse la locul unde presupusul Aluniță spânzura între cer și pământ.

Leșul era acoperit cu un giulgiu care îl învăluia cu totul. Încât califul îi spuse lui Giafar:

— Dă jos giulgiul!

Și Giafar trase giulgiul jos, iar califul se uită la spânzurat; și se dete îndărăt numaidecât, uluit, și strigă:

— O, Giafar, acesta nu este Aluniță!

Giafar cercetă leșul și se încredință că într-adevăr nu era Aluniță; ci nu lăsă să i se vadă nimic pe chip și, liniștit, întrebă:

— Dar pe ce cunoști, o, emire al drept-credincioșilor, că nu este Aluniță?

El spuse:

— Aluniță era mai degrabă micuț de stat, iar acesta este mult prea mare!

Giafar răspunse:

— Asta nu-i o dovadă. Spânzurătoarea alungește.

Califul spuse:

— Fosta căpetenie a saraiului avea două alunițe pe obraz, iar acesta nu are niciuna!

Giafar spuse:

— Moartea schimbă și pocește chipul!

Și califul strigă:

— Fie! Da ia uită-te, o, Giafar, la talpa picioarelor acestui spânzurat: sunt tatuate pe ea, după obiceiul ereticilor din tagma lui Ali, numele celor doi mari șeici! Or, știi bine că Aluniță nu era șiit, ci sunit!

La vădirea aceasta, Giafar încheie:

— Singur Allah știe toate tainele!

Pe urmă se întoarseră amândoi la sarai, iar califul porunci să fie înmormântat leșul. Și, din ziua aceea, izgoni din mintea sa până și amintirea lui Aluniță.

Dar cât despre roaba care era cea de a doua soție a lui Aluniță, aceasta fu dusă de către emirul Khaled la Buhăilă, fecioru-său. Și, la vederea ei, Buhăilă, care nici nu se clintise din pat din ziua vânzării, se ridică gâfâind și vru să se apropie de ea și s-o cuprindă în brațe. Dar roaba cea frumoasă, scârbită și îngrețoșată de înfățișarea liâdă a gămanului, trase deodată de la brâu un jungher și, ridicând mâna, strigă:

— Pleacă ori te omor cu jungherul acesta și pe urmă mi-l înfig și mie în piept!

Atunci mama lui Buhăilă se repezi, cu mâinile înainte, și țipă:

— Cum de cutezi să te împotrivești poftei fiului meu, o, roabă nerușinată?

Dar muierușca spuse:

— O, telpizo, da unde este legea aceea care să-i îngăduiască unei femei să țină de doi bărbați deodată? Și-apoi de când, spune-mi, de când pot câinii să sălășluiască în sălașul leilor?

La vorbele acestea, mama lui Buhăilă spuse:

— A, bine! Dacă-i pe-așa, ai să vezi tu ce viață amară ai să duci aici!

Iar muierușca răspunse:

— Mai bine să mor, decât să mă lipsesc de dragostea stăpânului meu, fie el viu ori mort!

Atunci soția valiului porunci să fie dezbrăcată și îi luă hainele cele frumoase de mătase și giuvaierurile, și îi dete pe ea o păcătoasă de rochie de bucătăreasă, din păr de cămilă, și o trimise la bucătărie, spunându-i:

— De-acum înainte slujba ta de roabă aici stă în a curăța ceapa, a face focul sub cratițe, a stoarce zeama de roșii și a frământa aluatul de pâine!

Iar soția cea tânără spuse:

— Mai degrabă fac munca asta, decât să văd chipul fiului tău!

Și, din ziua aceea, trecu la bucătărie, da nu zăbovi a dobândi inimile tuturor celorlalte roabe, care nu o mai lăsau să trudească, ținându-i locul la treabă.

Cât despre Buhăilă, acesta, dacă nu putu să ajungă la roaba cea frumoasă Yasmina, căzu la pat de-a binelea și nu se mai sculă.

Or, se cade să ne aducem aminte că Yasmina, încă din cea dintâi noapte de căsătorie, rămăsese însărcinată de la Aluniță. Încât, la câteva luni de la venirea ei în casa valiului, născu la soroc un copil de parte bărbătească, frumos ca luna, căruia îi puse numele de Aslan, plângând întruna, și ea și toate celelalte roabe, cu lacrimi fierbinți, că nu era acolo tatăl băiatului ca să dea el însuși numele fiului său.

Micuțul Aslan fu alăptat vreme de doi ani de maică-sa și se făcu voinic și tare frumos. Și, întrucât și știa să meargă singur, vru ursita lui, într-o zi, pe când maică-sa era prinsă cu treburile, ca micuțul Aslan să suie treptele scării de la bucătărie și să ajungă în odaia în care, depănându-și mătăniile de chihlimbar, sta valiul, emirul Khaled, tatăl lui Buhăilă.

La vederea micuțului Aslan, a cărui asemănare cu taică-său Aluniță era aidoma, emirul Khaled simți cum îi năboiesc lacrimile în ochi, și îl chemă pe copil, și îl luă pe genunchi, și începu să-l mângâie, tare tulburat, și zise:

— Binecuvântat fie acela carele zămislește lucruri atâta de frumoase și le dă suflet și viață!

Estimp, roaba Yasmina băgă de seamă lipsa copilului; îl căută înnebunită peste tot și se hotărî, în pofida tuturor cuviințelor, să intre, cu ochii rătăciți, în odaia în care ședea emirul Khaled. Și îl văzu pe micuțul Aslan pe genunchii valiului; și copilul se juca înfigându-și degetele în preacinstita barbă a emirului. Dar, când o văzu pe maică-sa, micuțul se repezi înainte; iar emirul Khaled îl ținu mai departe și îi spuse Yasminei:

— Ia vino mai încoace, o, roabo! Au copilul acesta va fi fiind al tău?

Ea răspunse:

— Da, o, stăpâne al meu, este rodul inimii mele!

El o întrebă:

— Și cine este tată-său? Este vreuna dintre slugile mele?

Ea spuse, vărsând un potop de lacrimi:

— Tatăl lui este soțul meu Aluniță. Dar acuma, o, stăpâne al meu, este fiul tău!

Valiul, tare tulburat, îi spuse roabei:

— Pe Allah! Tu ai spus așa! De-aci înainte este fiul meu!

Și tot atunci îl și înfie, și îi spuse mamei:

— Îți cer dar ca, de astăzi, să-l socotești pe fiul tău ca al meu, și să-l faci să creadă pentru totdeauna, când are să fie la vârsta înțelegerii, că niciodată nu a avut alt tată decât pe mine!

Și Yasmina răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci emirul Khaled se îngriji, ca un adevărat părinte, de fiul lui Aluniță, și îi dete o creștere aleasă și îl trecu în seama unui dascăl tare învățat care era un caligraf de mâna întâia și care îl învăță și scrierea cea frumoasă, și Coranul, și geometria, și poezia. Apoi, când tânărul Aslan se făcu mai mare, tatăl său de suflet, emirul Khaled, îl învăță el însuși să călărească, să mânuiască armele, să se înfrunte de-a călare cu lancea și să lupte în întreceri. Și ajunse în felul acesta, la vârsta de patrusprezece ani, un călăreț desăvârșit, și fu ridicat de calif la cinstea de emir, ca și tatăl său valiul.

Or, vru ursita ca într-o zi tânărul Aslan să se întâlnească cu Ahmad-Vicleanul la ușa rateșului evreului Abraham. Și Ahmad-Vicleanul îl pofti pe fiul emirului să intre să ia o răcoritoare.

După ce șezură jos, Ahmad-Vicleanul începu să bea, după năravul lui, până ce se îmbătă. Atunci scoase din buzunar fanărașul împodobit cu nestemate, pe care îl furase odinioară, și, cum începuse a se întuneca, îl aprinse. Atunci Aslan îi spuse:

— Ya Ahmad, fanarul acesta este foarte frumos. Dă-mi-l mie!

Căpetenia de agie îi zise:

— Ferească-mă Allah! Cum aș putea să-ți dau un lucru care a dus la pierzanie atâtea suflete? Află că, într-adevăr, fanarul acesta a fost pricina morții fostului cap al saraiului, un oarecare ins din țara Egiptului, pe nume Aluniță!

Și Aslan, tare stârnit, strigă:

— Spune-mi și mie povestea!

Atunci Ahmad-Vicleanul îi istorisi toată jitania, de la început până la sfârșit, fălindu-se, în beția lui, că el însuși fusese făptașul isprăvii.

Când se întoarse acasă, tânărul Aslan îi povesti maică-sii Yasmina povestea pe care tocmai o auzise de la Ahmad-Vicleanul și îi spuse că fanarul se mai afla încă în mâinile aceluia.

La vorbele acestea, Yasmina scoase un țipăt mare și căzu leșinată.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaizeci și noua noapte spuse:

La vorbele acestea, Yasmina scoase un țipăt mare și căzu leșinată. Iar când își veni în simțiri, izbucni în suspine și se aruncă de gâtul fiului său Aslan și îi spuse, printre lacrimi:

— O, copilul meu, Allah iacătă că face să iasă la iveală adevărul. Așa că nu pot să-ți tăinuiesc mai mult taina mea! Află dar, o, Aslan copilul meu, că emirul Khaled nu este decât tatăl tău de suflet; cât despre tatăl tău de sânge, acela este soțul meu mult-iubit, Aluniță, care a fost osândit, precum vezi, în locul celui vinovat. Ești dator, așadar, o, fiul meu, să te duci de îndată la un prieten bun de odinioară al tatălui tău, preacinstitul șeic al străjilor califului, și să-i istorisești ceea ce ai aflat. Pe urmă să-i spui: „O, taică al meu, mă juruiesc ție pe Allah, răzbună-mă asupra ucigașului părintelui meu Aluniță!”

Numaidecât tânărul Aslan alergă la căpetenia străjilor saraiului, chiar acela care îi scăpase capul lui Aluniță, și îi spuse ceea ce îl învățase Yasmina să-i spună.

Atunci căpetenia străjilor, până peste poate de minunat și de bucuros, îi spuse lui Aslan:

— Slăvit fie Allah carele sfâșie vălurile și aruncă lumină în bezne!

Și adăugă:

— De mâine, o, fiul meu, Allah are să te răzbune!

Într-adevăr, în ziua aceea califul orânduise o întrecere mare la care urmau să se înfrunte de-a călare cu lăncile toți emirii și toți călăreții cei mai de frunte din Bagdad, și la care avea să se tocmească și o întrecere în jocul cu mingea și cu măciuca, tot de-a călare. Iar tânărul Aslan era și el din ceata celor ce aveau să joace cu măciuca. Și își îmbrăcase tunica de sârmă și încălecase calul cel mai inimos din grajdurile părintelui său de suflet, emirul Khaled. Și chiar că era strălucitor astfel; și însuși califul fu până peste poate de fermecat de înfățișarea și de tinerețea lui. Încât dori să-l aibă în ceata sa.

Și jocul începu. Și dintr-o tabără și din cealaltă, jucătorii dovediră o măiestrie mare în mișcările lor și o dibăcie minunată de a trimite mingea cu măciuca drept în mijlocul majei lor, din goana mare a cailor.

Dar deodată unul dintre jucătorii din tabăra potrivnică celei pe care o diriguia însuși califul slobozi mingea drept spre chipul califului, și cu o lovitură atâta de iscusită și de năprasnică, încât negreșit că s-ar fi zis cu ochii și poate că și cu viața califului, dacă tânărul Aslan, cu-o sprinteneală de-a mirărilea, nu ar fi oprit, cu o lovitură de măciucă, taman la vreme mingea din zbor. Și o trimise atâta de cumplit îndărăt, încât îl nimeri în spinare pe călărețul care o aruncase și îl prăvăli din șa, frângându-i șira spinării!

La fapta aceea strălucită, califul se uită la tânărul Aslan și îi spuse:

— Trăiască cei viteji, o, fiu al emirului Khaled!

Și califul coborî pe dată de pe cal, după ce puse capăt întrecerii, și își strânse emirii și pe toți călăreții care se înfruntaseră la joc. Pe urmă îl chemă pe tânărul Aslan și, dinaintea tuturor celor de față, îi spuse:

— O, neprețuitule fiu al valiului Bagdadului, vreau să te aud la cât prețuiești tu însuți răsplata ce se cuvine pentru o faptă precum a ta! Sunt gata să-ți împlinesc tot ce mi-ai cere. Vorbește!

Atunci tânărul Aslan sărută pământul dintre mâinile califului și îi spuse:

— Cer de la capul drept-credincioșilor răzbunare! Sângele tatălui meu nu a fost răscumpărat, iar ucigașul mai este viu!

La vorbele acestea, califul rămase până peste poate de nedumerit și strigă:

— Ce spui tu, o, Aslane, despre răzbunarea tatălui tău? Păi tatăl tău, emirul Khaled, iacătă-l colea lângă mine, viu și nevătămat, slavă lui Allah Milosârdnicul!

Și Aslan răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, emirul Khaled a fost pentru mine cel mai bun dintre toți tații de suflet. Află numai că eu nu sunt fiul sângelui său, întrucât tatăl meu este căpetenia de odinioară a saraiului tău, Aluniță!

Când auzi vorbele acestea, califul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor săi, și, cu glas sugrumat, spuse:

— Fiul meu, tu nu știi că tatăl tău s-a dovedit ticălos față de emirul drept-credincioșilor?

Dar Aslan strigă:

— Ferească-l Allah pe tatăl meu să fi fost făptașul ticăloșiei! Ticălosul se află de-a stânga ta, o, emire al drept-credincioșilor! Este capul de agie, Ahmad-Vicleanul! Poruncește să fie scotocit și vei găsi în buzunarul lui dovada ticăloșiei!

La vorbele acestea, califul se schimbă la obraz și se făcu galben cum e șofranul, și, cu glas înfricoșător, îl chemă pe capul străjilor și îi spuse:

— Scotocește-l de față cu mine pe căpetenia agiei!

Atunci căpetenia străjilor, bătrânul prieten al lui Aluniță, veni la Ahmad-Vicleanul și îi scotoci buzunarele într-o clipeală de ochi și scoase deodată fanărașul de aur furat de la calif!

Atunci califul, de-abia mai izbutind să se stăpânească, îi spuse lui Ahmad-Vicleanul:

— Vino mai încoace! De unde a ajuns la tine fanarul acesta?

El răspunse:

— L-am cumpărat, o, emire al drept-credincioșilor!

Iar califul le spuse străjerilor:

— Numaidecât așterneți-l la ciomăgeală, până mărturisește!

Și pe dată Ahmad-Vicleanul fu înșfăcat de străjeri, dezbrăcat până la piele, și vergeluit, și zdrumicat sub lovituri până mărturisi tot și istorisi toată jitania, de la început până la sfârșit.

Califul se întoarse atunci către tânărul Aslan și îi spuse:

— Acuma este rândul tău. Ai să-l spânzuri cu chiar mâna ta!

Și pe dată străjerii petrecură ștreangul pe după gâtul lui Ahmad-Vicleanul, iar Aslan îl apucă strașnic cu amândouă mâinile și, ajutat de căpetenia străjilor, îl săltă pe tâlhar în vârful spânzurătorii înfipte în mijlocul meidanului de alergări.

După ce dreptatea se împlini într-acest chip, califul îi spuse lui Aslan:

— Fiul meu, încă nu mi-ai cerut nici un hatâr pentru isprava ta!

Și Aslan răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, de vreme ce îmi îngăduiești a cere ceva, mă rog ție să mi-l dai îndărăt pe tatăl meu!

La vorbele acestea, califul, tulburat peste fire, începu să plângă, apoi suspină:

— Păi tu nu știi, fiul meu, că săracul taică-tău, osândit pe nedrept, a murit spânzurat? Ori mai degrabă s-ar putea să fie mort, că lucrul nu este întru totul neîndoielnic. Drept aceea mă juruiesc pe cinstea strămoșilor mei că l-aș dărui cu cel mai mare dintre hatâruri pe acela care mi-ar da de știre că Aluniță, părintele tău, nu este mort!

Atunci căpetenia străjilor veni între mâinile califului și spuse:

— Dă-mi făgăduință de iertare!

Și califul răspunse:

— Ai făgăduință! Grăiește!

Și căpetenia străjerilor spuse:

— Îți dau de știre vestea cea bună, o, emire al drept-credincioșilor! Slujitorul tău cel credincios de odinioară, Aluniță, se află în viață!

Califul strigă:

— A, ce tot spui tu?

El răspunse:

— Pe viața capului tău, mă juruiesc ție că acesta este adevărul! Și chiar eu l-am scăpat pe Aluniță, rânduind să fie spânzurat în locul lui un osândit care i se asemuia precum se asemuiește un frate cu fratele său. Iar acuma se află la adăpost în Iskandaria, unde trebuie să fie prăvăliaș în suk, pesemne.

La vorbele acestea, califul sări în sus de bucurie și îi spuse căpeteniei străjilor:

— Trebuie să pleci îndată după el și să mi-l aduci în cel mai scurt răstimp!

Și capul străjilor răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci califul porunci să i se verse zece mii de dinari pentru cheltuielile de călătorie; iar căpetenia străjilor purcese numaidecât la drum spre Iskandaria, unde va să-l găsească pe Aluniță, de-o vrea Allah!

Dar cât despre Aluniță iacătă!

Corabia pe care se suise ajunsese la Iskandaria după o plutire minunată, care îi fusese scrisă de Allah (binecuvântat fie El!), iar Aluniță coborî pe țărm numaidecât și rămase vrăjit de înfățișarea cetății Iskandaria, pe care nu o mai văzuse niciodată, măcar că el se născuse în Cairo. Și se duse pe dată în suk, unde închirie o prăvălie gata orânduită cu de toate și pe care telalul sukului o striga de vânzare, așa cum se găsea. Era, într-adevăr, o prăvălie al cărei stăpân tocmai murise pe neașteptate; era dichisită, ca de obicei, cu perne, și era plină de mărfuri, lucruri trebuitoare pentru oamenii mărilor, precum pânze, frânghii, sfori, lăzi vânjoase, saci pentru mărunțișuri, arme de toate soiurile și de toate prețurile, și mai ales o ditamai grămadă de fierotenii și de vechituri mult prețuite de căpitanii de năvi care le cumpărau de acolo spre a le vinde oamenilor din Apus; întrucât oamenii de prin țările Apusului prețuiesc până peste poate vechiturile din vremurile de demult și își schimbă până și femeile și copiii pe, de pildă, vreo piatră talismanică ori vreo sabie ruginită de cine știe când.

Încât nu e de nici o mirare că Aluniță, în vremea anilor lungi ai surghiunului său departe de Bagdad, izbândise de minune în neguțătoria sa, dobândind înzecit; întrucât nimic nu este mai rodnic decât vânzarea de vechituri, care se cumpără, de pildă, cu o drahmă și se vând apoi cu zece dinari.

După ce vânduse tot ceea ce avusese în prăvălie, Aluniță tocmai se pregătea să vândă chiar prăvălia, când, deodată, pe un raft pe care îl știa gol cu totul, zări ceva roșu și sclipitor. Luă lucrul acela și văzu, uluit până peste poate, că era o gemmă talismanică voinică, cu șase fețe șlefuite, și atârnată de un lănțișor de aur vechi; iar pe cele șase fețe erau săpate niște nume cu litere necunoscute, asemănătoare cu niște furnici ori cu alte gângănii la fel ca mărime. Și o tot măsura cu mare luare-aminte, când văzu dinaintea prăvăliei un căpitan de corabie, care se oprise să se uite mai de aproape la gemma pe care o zărise din uliță.

Reizul, după salamalec, îl întrebă pe Aluniță:

— O, stăpâne al meu, poți să-mi lași gemma aceea, ori poate că nu este de vânzare?

El răspunse:

— Aici totul este de vânzare, până și prăvălia!

Reizul întrebă:

— Atunci vrei să-mi vinzi gemma pe optzeci de mii de dinari de aur?

La vorbele acestea, Aluniță chibzui: „Pe Allah! Gemma asta trebuie să fie cum nu s-a mai pomenit de prețioasă! Așa că să mă las greu.” Și răspunse:

— Fără de îndoială că glumești, o, reizule! Întrucât, pe Allah! Eu am dat pe ea, ca preț de cumpărare, o sută de mii de dinari!

Celălalt spuse:

— Atunci, vrei să mi-o dai cu o sută de mii?

Aluniță spuse:

— Fie! Dar numai din cinstire față de tine!

Și reizul îi mulțumi și îi spuse:

— Nu am la mine atâția bani; întrucât ar fi tare primejdios să umbli prin Iskandaria cu atâta bănet. Dar hai cu mine pe corabie, unde ai să-ți capeți prețul, pe deasupra și cu un peșcheș de două viguri de pânzet, două viguri de catifea și două viguri de bogasiu.

Atunci Aluniță se ridică, încuie ușa de la prăvălie cu cheia și se duse pe corabie cu căpitanul. Și reizul îl rugă să-l aștepte pe punte, și se duse să aducă banii. Dar nu se mai ivi, și deodată pânzele se desfășurară cât erau de mari și corabia spintecă marea, ca o pasăre.

Când se văzu luat prins așa pe apă, uluiala lui Aluniță fu până peste poate. Dar de la cine putea să capete ajutor, cu atât mai mult cu cât nu vedea nici un corăbier de la care să ceară vreo lămurire, iar naia zbura pe mare ca împinsă de cel nevăzut?

Pe când sta el așa năuc și speriat, îl văzu până la urmă pe căpitan cum venea, mângâindu-și barba și uitându-se la el cu un chip șoltic, și care îi spuse într-un sfârșit:

— Ești chiar tu, musulmanul Aluniță, fiul lui Șamseddin din Cairo, și care a fost la Bagdad la saraiul califului?

El răspunse:

— Da, sunt fiul lui Șamseddin!

Reizul spuse:

— Prea bine! Peste câteva zile avem să ajungem la Genua, în țara noastră creștinească. Și ai să vezi tu, o, musulmanule, ce soartă te așteaptă acolo!

Apoi plecă.

Și-așa, plutirea dovedindu-se norocită, naia ajunse în portul Genuei, cetatea creștinilor de la Apus. Și numaidecât o femeie bătrână, însoțită de doi bărbați, veni pe corabie să întrebe de Aluniță, care nici nu mai știa ce să socoată despre întâmplare. Da, lăsându-se în seama soartei, bună ori rea, care îl călăuzea, o urmă pe bătrâna care îl duse, de-a lungul cetății, până la o biserică ce ținea de o așezare călugărească.

Când ajunseră la ușa bisericii, bătrâna se întoarse către Aluniță și îi spuse:

— De-aci înainte trebuie să te socoți ca slugă la biserica și la stăreția aceasta. Slujba ta stă în a te scula în fiecare zi de cu zori ca să te duci dintru-ntâi la pădure să faci rost de lemne și să te întorci cât mai degrabă să speli podeaua din biserică și din stăreție, să scuturi preșurile, să mături peste tot; apoi să dai grâul prin ciur, să-l râșnești, să frămânți aluatul de pâine, să coci pâinea în cuptor; să iei o merță de linte, s-o zdrobești, s-o gătești, și să umpli cu ea trei sute șaptezeci de străchini pe care trebuie să le dai una câte una fiecăruia din cei trei sute șaptezeci de călugări din mănăstire; apoi să te duci să golești de scârnă țucalele din chiliile călugărilor; pe urmă îți închei treaba cu stropitul grădinii și cu umplerea celor patru butoaie și a hârdaielor rânduite de-a lungul zidului. Și toată treaba aceasta trebuie isprăvită în fiecare zi până în prânz. Întrucât trebuie să-ți dăruiești toate după-amiezele silindu-i pe trecători să intre, de voie de nevoie, în biserică, să asculte predica; iar dacă nu vor, iacătă colea o cârjă împodobită cu o cruce de fier cu care să-i pălești, din porunca domnului țării. În felul acesta, nu au să mai sălășluiască în cetate decât creștinii cei cucernici, care vor veni aici ca să fie binecuvântați de călugări. Și-acuma apucă-te de treabă și ia bine seama să nu uiți spusele mele!

Și, după ce rosti vorbele acestea, bătrâna se uită la el clipind din ochi și plecă.

Atunci Aluniță își zise: „Pe Allah! Toate astea sunt prea de tot!” Și, nemaiștiind ce să facă, intră în biserică, la ceasul acela cu totul goală, și șezu jos pe un scaun ca să încerce a chibzui la toate întâmplările ciudate câte îl potopiseră una după alta.

Se afla acolo de vreun ceas de vreme, când auzi cum răzbate până la el, pe sub pilaștri, un glas de femeie atâta de duios, încât numaidecât, uitându-și grijile, Aluniță începu s-o asculte ca vrăjit. Și așa de răpit fu de glasul acela, încât pe dată toate păsăruicile din sufletul lui începură să cânte cu toatele deodată, și simți cum pogoară în el răcoarea binecuvântată pe care o stârnește cântarea singuratică. Și se și sculase să caute glasul acela, când glasul tăcu.

Dar deodată, dintre pilaștri, se ivi un chip acoperit de văluri al unei femei care veni până lângă el și, cu un glas tremurând, îi spuse:

— Oh, Aluniță, de cât amar de vreme tot visez la tine! Într-un sfârșit, binecuvântat să fie Allah carele a îngăduit să ne găsim! Iacătă! Avem să ne căsătorim numaidecât!

La vorbele acestea, Aluniță strigă:

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah!

Hotărât că tot ceea ce mi se întâmplă nu este decât un vis! Iar când visul are să se risipească, am să mă trezesc iarăși în prăvălia mea din Iskandaria!

Dar tânăra femeie spuse:

— Ba nu, o, Aluniță, este aievea! Te afli în cetatea Genuei, unde am pus să fii adus, fără de voia ta, cu mijlocirea reizului de sub poruncile tatălui meu, domnul cetății Genuei. Află dar că eu sunt domnița Hosn-Mariam, fiica domnului acestei cetăți. Cu ajutorul vrăjitoriei, pe care am învățat-o de când eram copilă, mi s-a izvodit făptura și frumusețea ta, și m-am îndrăgostit așa de tare de tine, încât l-am trimis pe reiz să te caute la Iskandaria. Și ia uite la gâtul meu gemma talismanică pe care ai găsit-o în prăvălia ta, și care fusese pusă pe unul dintre rafturile tale de chiar reizul, anume spre a te ispiti pe puntea corăbiei sale. Și numaidecât ai să vezi și tu ce puteri peste fire îmi dă gemma aceasta. Da mai înainte de toate trebuie să te însori cu mine. Și atunci toate dorințele tale se vor împlini.

Aluniță o întrebă:

— O, domniță, măcar îmi făgăduiești că mă duci îndărăt la Iskandaria?

Ea spuse:

— Este cel mai ușor lucru!

Atunci el se învoi să se însoare cu ea.

Și domnița Mariam îi zise:

— Așadar vrei să te întorci de îndată la Iskandaria?

El răspunse:

— Da, pe Allah!

Ea spuse:

— Să mergem!

Și luă cornalina și o întoarse spre cer cu fața pe care era scrisă închipuirea unui pat, și cu degetul frecă apăsat fața aceea, rostind: „O, cornalina, în numele lui Soleiman, îți poruncesc să-mi rostuiești un pat de călătorie!”

De-abia rosti ea vorbele acestea, că un pat de călătorie, cu toate păturile și pernele lui, se și așternu dinaintea lor. Se suiră amândoi în el și se întinseră în tihnă. Atunci domnița Mariam luă între degete cornalina, o întoarse spre cer cu una din fețe, pe care era zugrăvită o pasăre, și spuse:

— Cornalina, o, cornalina, îți poruncesc, în numele lui Soleiman, să ne duci întregi și nevătămați la Iskandaria, mergând pe calea cea mai dreaptă!

De-abia fusese rostită porunca aceasta, că patul se și ridică de la sine în văzduh, fără de nici o smucitură, se înălță până la cupolă, ieși pe fereastra cea mare și, mai iute decât pasărea cea mai iute, spintecă văzduhul, lin ca într-o vrajă și, într-un răspas de vreme tare scurt, îi și lăsă jos la Iskandaria.

Or, în chiar clipita în care puneau piciorul pe pământ, văzură cum venea spre ei un om îmbrăcat ca la Bagdad, pe care Aluniță îl și cunoscu: era căpetenia străjilor. Tocmai coborâse și el de pe corabie, tot atunci, ca să purceadă la căutarea osânditului de odinioară. Se repeziră așadar unul în brațele celuilalt, iar căpetenia străjilor îi spuse lui Aluniță știrea despre găsirea culpeșului și despre spânzurarea lui, îi istorisi toate întâmplările câte se petrecuseră la Bagdad de patrusprezece ani încoace, și îi dete astfel de știre despre nașterea fiului său Aslan care ajunsese călărețul cel mai frumos din Bagdad.

Iar Aluniță, la rându-i, îi povesti căpeteniei străjilor toate pățaniile lui, de la început până la sfârșit. Și acestea îl minunară până peste poate pe căpetenia străjilor care, după ce tulburarea i se mai potoli, îi spuse:

— Emirul drept-credincioșilor dorește să te vadă cât mai degrabă!

El răspunse:

— Da, de bună seamă! Dar îngăduiește-mi să merg la Cairo să sărut mâna tatălui meu Șamseddin și a mamei mele, și să-i înduplec să vină cu noi la Bagdad.

Atunci căpetenia străjilor se sui și el în patul care îi și duse într-o clipeală de ochi la Cairo, chiar pe Ulița Galbenă, unde se afla casa lui Șamseddin. Și bătură la poartă. Iar mama coborî să vadă cine bătea așa și întrebă:

— Cine bate?

El răspunse:

— Sunt eu, fiul tău Aluniță!

Bucuria mamei fu fără de margini, pentru ea care de atâta amar de ani îmbrăcase hainele de jale, și căzu leșinată în brațele fiului ei. Iar preacinstitul Șamseddin tot așa.

După ce se odihniră vreme de trei zile acasă la Șamseddin, se suiră cu toții pe patul care, la porunca domniței Hosn-Mariam, îi duse întregi și nevătămați la Bagdad, unde califul îl întâmpină pe Aluniță îmbrățișându-l ca pe un fiu, și îl potopi cu huzmeturi și cu hatâruri, și pe el, și pe tatăl său Șamseddin, și pe fiul său Aslan.

După care Aluniță își aduse aminte că, la urma urmei, temeiul dintâi al norocului său fusese Mahmud-Deandosulea, care dintru-ntâi îl stârnise așa de năstrușnic să călătorească și apoi îl culesese, despuiat de toate, de pe acoperișul fântânii de pe uliță. Încât puse să fie căutat peste tot și, până la urmă, îl găsi stând jos într-o grădină, înconjurat de niște băieți cu care cânta și bea. Și îl rugă să vină la sarai, unde rândui să fie ridicat, așa deandosulea cum era, căpetenie a agiei în locul lui Ahmad-Vicleanul.

După ce își împlini și datorința aceasta, Aluniță, bucuros că își găsise un fiu așa de frumos și de viteaz cum era tânărul Aslan, mulțumi lui Allah pentru milele sale. Și trăi până peste poate de huzurit, la Bagdad, înconjurat de cele trei soții ale sale, Zobeida, Yasmina și Hosn-Mariam, vreme de ani și ani, până ce veni să-l caute Spărgătoarea de desfătări și Despărțitoarea de prieteni! Mărire fie înălțată Aceluia pururea Neschimbător, spre carele se adună toate câte sunt zămislite!

Iar Șeherezada, isprăvind de povestit istoria aceasta, se simți oleacă ostenită și tăcu.

Atunci sultanul Șahriar, care șezuse nemișcat în luare-aminte toată vremea aceasta, strigă:

— Povestea cu Aluniță, o, Șeherezada, chiar că este nemaipomenită, iar Mahmud-Deandosulea și misitul Sesam, cu leacul lui de încălzit ouăle care s-au răcit, m-au desfătat până peste poate. Dar se cere să-ți mărturisesc uimirea mea de a vedea așa de puține versuri în povestea aceasta, când tocmai mă deprinsesem cu niște stihuri minunate! Și-apoi trebuie să-ți spun că faptele lui Deandosulea încă mai au pentru mine oarecare întunericime, și aș fi bucuros să te aud că-mi dai o lămurire mai limpede, dacă firește îți este cu putință!

La vorbele acestea ale sultanului Șahriar, Șeherezada zâmbi a râde ușurel și se uită la soră-sa Doniazada, pe care o văzu înveselită până peste poate; pe urmă îi spuse sultanului:

— Acuma, o, norocitule sultan, cum micuța aceasta poate să asculte orice, am să-ți istorisesc vreo două din Pățaniile poetului Abu-Nowas, cel mai desfătător, și cel mai vrăjitor, și cel mai duhliu dintre toți poeții Iranului și ai Arabiei!

Iar micuța Doniazada se ridică de pe chilimul pe care sta ghemuită și dete fuga să se arunce în brațele suroră-sii, pe care o sărută cu drag și îi spuse:

— Uf, mă rog ție, Șeherezada, începe numaidecât! Fii așa de bună, o, sora mea!

Iar Șeherezada spuse:

— Cu toată voioșia inimii și ca o cinstire adusă sultanului acesta împodobit cu purtări alese!

Dar întrucât văzu că se luminează de ziuă, Șeherezada, tot sfioasă, amână povestitul pe a doua zi.

Când fu cea de a două sute șaptezecea noapte spuse:

Micuța Doniazada așteptă ca Șeherezada să-și isprăvească treaba ei cea de rând cu sultanul Șahriar și, ridicând capul, strigă:

— O, sora mea, mă rog ție, ce mai aștepți ca să ne istorisești snoavele despre poetul Abu-Nowas, prietenul califului, cel mai vrăjitor dintre toți poeții Iranului și ai Arabiei?

Iar Șeherezada zâmbi către sora ei și îi spuse:

— Nu aștept decât îngăduința sultanului ca să istorisesc câteva dintre pățaniile lui Abu-Nowas, care era într-adevăr un poet fără de seamăn, da și un mare dezmățat!

Atunci micuța Doniazada sări în sus și dete fuga s-o sărute pe soră-sa spunându-i:

— Oh! Mă rog ție, ce-a pățit? Grăbește de ne spune!

Ci sultanul Șahriar, întorcându-se către Șeherezada, îi spuse:

— Chiar că, Șeherezada, nu aș fi supărat să te ascult cum ne istorisești vreo două, trei asemenea pățanii pe care le prepun desfătătoare. Și se cade să-ți spun că în noaptea aceasta mă simt ispitit spre niște gânduri mai înalte, și stau gata să aud din gura ta niscaiva parimii înțelepte. Așa că, dacă știi vreo poveste care ar putea să mă îmbogățească în cunoașterea povețelor chibzuite și să-mi sporească mintea cu învățătura celor înțelepți și a celor cărturari, să nu care cumva să crezi că nu m-ar ispiti! Ba dimpotrivă! Pe urmă vei putea, dacă răbdarea mea nu va fi ajuns la capăt, o, Șeherezada, să mă veselești și cu pățaniile acelea ale lui Abu-Nowas.

La vorbele acestea ale sultanului Șahriar, Șeherezada grăbi a răspunde:

— O, norocitule sultan, chiar că astăzi toată ziua am cugetat la o poveste cu o fetișcană de o frumusețe uluitoare, și învățată de-a mirărilea, și pe care o chema Sympathia.

Și sultanul strigă:

— Pe Allah! Nu mai zăbovi deloc să-mi împărtășești toate cele despre care mi-ai pomenit acum! Întrucât nimic nu îmi este mai drag să ascult decât spusele pline de învățătură rostite de fetele frumoase. Și tare mai doresc ca povestea făgăduită să mă mulțumească întru totul și să fie totodată un spor și o pildă de învățătură pe care orice musulman adevărat este dator s-o aibă.

Atunci Șeherezada cugetă o clipită și, ridicând un deget, spuse: