Dar în cea de a două sute treizecea noapte spuse:
— Luați-l pe tânărul acesta și duceți-l la hammam! Pe urmă îmbrăcați-l falnic și aduceți-l dinaintea mea mâine dimineață, la ceasul dintâi al divanului!
Și porunca fu îndeplinită pe clipă.
Iar Sett Budur se duse la dragostea sa Haiat-Alnefus și îi spuse:
— Mielușica mea, mult-iubitul nostru s-a întors! Pe Allah! Am chibzuit un tertip minunat pentru ca dovedirea noastră să nu ia vreo întorsătură păcătoasă pentru unul care s-ar vedea așa ajuns din grădinar dintr-odată sultan. Și tertipul meu este în așa fel încât, dacă ar fi scris cu acele în colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de bună învățătură celor dornici să se dăscălească.
Iar Haiat-Alnefus fu atâta de bucuroasă, încât se aruncă în brațele domniței Budur; și amândouă, în noaptea aceea, șezură cuminți, ca să fie gata să-l primească în toată prospețimea pe mult-iubitul inimii lor.
Or, de dimineață, la divan, fu adus Kamaralzaman, îmbrăcat falnic. Iar hammamul dase chipului său toată strălucirea, iar hainele cele ușoare, bine croite, îi sporeau mândrețea mijlocelului cel atâta de subțire și a șoldurilor voinice. Încât toți emirii, și dregătorii, și musaipii nu se minunară deloc când îl auziră pe sultan că îi spune vizirului cel mare:
— Să-i dai acestui tânăr o sută de robi ca să-l slujească, și să-i tocmești niște simbrii de la vistierie care să fie pe potriva cinului la care îl ridic pe dată!
Și îl căftăni vizir în rând cu vizirii, și îi hotărî un tain pentru casa lui, și cai, și catâri, și cămile, fără a mai socoti lăzile cele pline și dulapurile. Pe urmă plecă.
A doua zi, Sett Budur, tot cu numele de sultan peste Insula de Abanos, porunci să vină dinainte-i vizirul cel proaspăt, și îl mazili din slujbă pe vizirul cel mare de până aci, pe urmă îl căftăni pe Kamaralzaman mare vizir în locul aceluia. Iar Kamaralzaman intră pe dată în divan și sfatul fu diriguit sub ocârmuirea lui.
Dar după ce divanul se încheie, Kamaralzaman începu să cugete adânc și gândi în sineși: „Hatârurile pe care mi le dăruiește sultanul acesta tânăr în prietenia cu care mă cinstește așa, de față cu toată lumea, de bună seamă că trebuie să aibă o pricină! Dar care să fie pricina? Năierii m-au înșfăcat și m-au adus aici sub învinuirea că aș fi vătămat un băiat, atunci când ei mă prepuneau că aș fi fost cândva bucătarul acestui sultan. Iar sultanul, în loc să mă pedepsească, mă trimite la hammam și mă căftănește în slujbe și toate celelalte. O, Kamaralzaman, cam care să fie pricina unei povești așa de ciudate?”
Mai cugetă o vreme, apoi strigă: „Pe Allah! Am găsit pricina, ci afurisit să fie Eblis! Negreșit că sultanul acesta, care este tare tânăr și tare frumos, mă crede pesemne doritor de băieți; și nu îmi arată atâta bunăvoință decât numai din pricina aceasta. Și, pe Allah! Nu pot să primesc a împlini asemenea slujbe. Ba chiar am să lămuresc pe dată atari socoteli; și dacă chiar va vrea asta de la mine ori de la el, am să-i dau pe clipă pe dată îndărăt toate lucrurile pe care mi le-a dăruit și mă lepăd de slujba de mare vizir și mă întorc la grădina mea!”
Și Kamaralzaman se duse numaidecât la sultan și îi spuse:
— O, norocitule sultan, chiar că l-ai covârșit pe robul tău cu hatâruri și cu cinstiri ce nu se dau de obicei decât unor preacinstiți bătrâni albiți în înțelepciune; iar eu nu sunt decât un băiețandru dintre cei mai băiețandri. Or, dacă toate astea nu au o pricină tainică, atunci sunt minunea cea mai minunată dintre toate minunile!
La vorbele acestea, Sett Budur zâmbi a râde și se uită la Kamaralzaman cu ochi galeși și îi spuse:
— Negreșit, o, vizire al meu preafrumos, toate astea au o pricină, și anume dragostea pe care frumusețea ta a aprins-o dintr-odată înlăuntrurile mele. Întrucât chiar că sunt înrobit până peste poate de chipul tău atâta de gingaș și de senin!
Și Kamaralzaman spuse:
— Allah dealungească-i zilele sultanului! Dar robul tău are o soție pe care o iubește și pentru care plânge noapte de noapte, de la o întâmplare ciudată care l-a despărțit de ea. Încât, o, Măria Ta, robul tău îți cere îngăduință să plece la drum, după ce are să dea îndărăt în mâinile tale slujbele cu care ai binevoit să-l cinstești!
Și Sett Budur îl luă de mână și îi spuse:
— O, vizire al meu preafrumos, stai jos! Ce mai ai să-mi spui despre călătorit și despre plecare? Rămâi aici lângă cel ce arde după ochii tăi și care este cu totul gata, dacă vrei să-i împărtășești dragostea, să te pună să domnești împreună cu el în scaunul acesta de domnie. Întrucât să știi prea bine că și eu nu am fost făcut sultan decât datorită dragostei pe care sultanul cel bătrân mi-a mărturisit-o și gingășiei pe care eu la rându-mi am avut-o față de el. Așa că dedă-te cu năravurile noastre, o, flăcăule dulce, în veacul acesta în care se dă pe drept întâietate făpturilor frumoase; și nu uita spusele cele așa de potrivite pe care unul dintre poeții noștri cei mai aleși.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute treizeci și doua noapte spuse:
Și nu uita spusele cele atâta de adevărate ale unuia dintre poeții noștri cei mai de seamă:
Veacul nostru amintește Vremurile-acelea, ah, Când trăia moș Loth, vestitul, Ruda celui care-n viață Fost-a Abraham, prieten Al Măritului Allah! Și bătrânul Loth, cu barba-i Ca de sare, avea față De fecior, ca trandafirii Luminoși când dau în floare; în cetatea lui fierbinte, Unde îngeri, pasămite, Poposeau adeseori, Moșu-l găzduia pe-oricare, Dându-și spornic, tuturor, Fetele-i neostoite. Ceru-l descotorosise De-o soție-asupritoare, Preschimbând-o-n stean de sare Fără zbucium și alean. Drept zic: veacul nostru-i veacul Dulce-al celor mici de ani!
După ce ascultă stihurile și le pricepu tâlcul, Kamaralzaman rămase până peste fire de încurcat și obrajii i se înroșiră precum o pânză învăpăiată; pe urmă spuse:
— O, Măria Ta, robul tău îți mărturisește lipsa lui de jind după asemenea lucruri, cu care nu a putut să se nărăvească. Și-apoi sunt și prea mic ca să pot îndura niște poveri și niște măsuri pe care nu le-ar putea tăbârci decât pe grumazul vreunui hamal deprins!
La vorbele acestea, Sett Budur se puse pe un râs până peste poate, pe urmă îi spuse lui Kamaralzaman:
— Chiar că, o, flăcău dulce, nu pricep nimic din spaima ta! Ascultă, așadar, ceea ce am să-ți spun în privința aceasta: fie că ești mic, fie că ești baban. Dacă ești însă mic și nu ai ajuns la vârsta răspunderii, nu ești întru nimica de dojenit; întrucât nu au de ce să fie certate faptele fără de urmări ale celor mici, ori a le privi cu un ochi aspru și crunt; dar dacă ești la vârsta răspunderilor – și mai degrabă asta cred, când te aud că vorbești cu atâta chibzuință – atunci ce ai de șovăiești și te sfiești, când ești slobod să faci ce vrei cu trupul tău, și când poți să-l închini oricărei folosințe de care ai poftă, și când nimic nu se întâmplă decât numai ceea ce îți este scris? Gândește-te mai ales că mie ar trebui să-mi fie frică mai degrabă, întrucât eu sunt mai mic decât tine; ci eu pun în fapt stihurile cele atâta de desăvârșite ale poetului:
Văzând copilul cu priviri senine, Un zvâcnet simt cum se trezește-n mine. El țipă-atunci: „Valeu, ești prea nămornic!” îi spun: „Așa-i! Și mai cu seamă spornic!” El spune: „Ia arată-ți vitejia!” Eu lui: „Nu-i slobod!” Ci el: „Slobozia Ți-o dărui eu! Grăbește-te-așadară!” Iar eu, numai ca să nu-i stau în poară.
Și ca să-i fiu pe plac cum se cuvine, Îmi dau silința cât pot eu mai bine!
Când auzi vorbele și stihurile acestea, Kamaralzaman văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor lui, și își lăsă fruntea în jos și îi spuse domniței Budur:
— O, sultane plin de slavă, ai în saraiul tău destule femei tinere, și roabe copile, și fecioare tare frumoase, și așa cum nici un sultan de pe aceste vremuri nu are altele asemenea. Pentru ce te lepezi de toate, ca să nu mă vrei decât numai pe mine? Au nu știi că îți este îngăduit să folosești cu femeile tot ce te ispitesc poftele, ori să-ți sporești ispitele și să-ți încerci râvnele?
Dar Sett Budur zâmbi închizându-și ochii pe jumătate și întorcându-i într-o parte, pe urmă răspunse:
— Nimica nu este mai adevărat decât ceea ce înșiruiești tu, o, chibzuite vizir al meu preafrumos! Da ce-i de făcut, dacă poftele noastre își abat dorul, dacă simțirile ni se spilcuiesc ori ni se schimbă, și dacă poftele își sucesc firea? Ce ne mai rămâne de făcut? Ci să lăsăm încolo o trăncăneală care nu poate să ducă la nimic, și să ascultăm ce spun în această privință poeții noștri cei mai prețuiți. Iacătă numai câteva stihuri de-ale lor:
Unul a spus:
Ia uite-n suk – ispite arătoase; Răscoapte poame. Colo, stând pe frunze De palmier, smochinele pătrunse, Ca zgăul murg, cu marginile grase. Ci ia te uită dincolo, pe tavă, la rodul dulce-al sicomorilor; Ce fructe, zugrăvite parcă-n slavă: Ce rumenă este chemarea lor!
Un altul a spus:
Să-ntrebi pe-o fetișcană: de ce oare, Atunci când sânii-ncep să-i deie-n pârg, Râvnește doar lămâile-acrișoare, Iar la harbuji ori rodii nu-și dă sârg?
Un altul a spus:
Oh, tu mi-ești singura iubire, Copile! Frumusețea ta Alean mi-e, mai presus de fire; E singura credință-a mea Și singura mea mântuire!
De dragul tău am da uitării Toate iubitele pe rând. Văzându-mă-nchinat răbdării, Prietenii – sărmani de gând – Socot că-s pradă lepădării Și schimnic că m-oi fi făcând!
Un altul a spus:
O, tu, Zeinab, cea cu sânii ca măslina, Și tu, cu plete măiestrite, Hind, Habar n-aveți voi care e pricina Că-n preajma voastră nu mă mai alint. Găsit-am trandafirii, cei pe care îndeosebi abia de-i poți găsi Pe chipurile dulcilor fecioare! Uf, o, Zeinab, acum, de vrei să știi, Nu pe-un obraz de fată oarecare Ci, ya, Zeinab, altundeva-i găsii! Nici tu, o, Hind, cu plete zugrăvite, Nici tu, Zeinab, cu sânii tuciurii Nu mă mai duceți, bietele-n ispite, Cu nurii voștri goi și cusurgii!
Un altul a spus:
Ia seama, ferește-te vreodată să faci nepotrivită-asemănare între obrazul spilcuit de fată și-al căpriorului pe care-l iată!
De-atari vederi doar un mișel e-n stare -
Deosebirea este foarte mare!
Căci o femeie-ți vine dinainte, Iar tu la fel! Ci căpriorul n-are Cum face-așa – el pleacă-se-nainte, Și-astfel încovoindu-se, cuprinde Pământu-ntreg în caldă-mbrățișare – Deosebirea este foarte mare!
Un altul a spus:
Copile drag, te-am dezrobit anume Ca să fii bucuria mea pe lume, O bucurie care nici nu pradă, Nici nu te-ngroapă cu năpăd de roadă; Că mare spaimă-mi bântuie amarul: Să nu mă tăbârcească rău samarul Cu plozi, și cu nevoi și angarale, Cu care-ți leagă viața niște poale!
Un altul a spus:
Copile dulce, rob al meu, știi bine: Te-am slobozit ca altfel să-mi slujești, Căci tu măcar nu zămislești în tine Niscaiva ouă, și nici nu clocești!
Ah, spaimă mi-e de-un pântec de femeie Vârtoasă-n coapse, care mi-ar plodi Atâția prunci că n-ar ști să le deie Pământul adăpost, la câți ar fi!
Un altul a spus:
Atâta tmificu ochi dulci nevasta Și-atâta-și juca șoldurile greu, Că mă lăsai târât să-nfrunt năpasta Pe-un pat de care m-am ferit mereu. Zadarnic însă, căci n-avu norocul Să-n tarte băiețelul jinduit. Atunci, aprinsă la obraz ca focul, Țipă: „De nu-l văd repede zvâcnit, Și de nu intră-a-și face datoria, Să nu te miri când mâine-n zori de zi Ai să găsești că mi-a trecut mânia Și-n frunte-ți niște coarne vei găsi!”
Un altul a spus:
Când ceri lui Allah îndurare Ori sfânta-i binecuvântare, Spre slavă brațele ridici Și strigi ceea ce vrei să strigi.
Femeile nu fac așa! Când vor să capete ceva De la iubitul lor – nu strigă, Ci doar picioarele-și ridică!
Într-un sfârșit, un altul a spus:
Ades muierea cade-n aiurire: Pentru că are și ea fund, socoate Că la nevoie, prin asemuire, De-l dăruiește, birui-vă, poate!
L-am dovedit unei astfel de proaste Că în atare socoteli se-nșală. Venise într-o zi să mă adaste Cu o zvanga, spun drept, fără greșeală.
Am lămurit-o: „Eu fug ca de streche De ceea ce vrei tu!” Ci ea-mi răspunse: „Știu, veacul nostru lasă moda veche, Dar nu-i nimic: cunosc cele ascunse!”
Se-ntoarse-apoi, lăsând vederii mele Un zgău adânc, ca borta cea bătrână. Și eu rostii atunci cu vorbe grele: „Îți mulțumesc din inimă, stăpână!
Ești, văd, destul de largă primitoare! Ci teamă-mi e să nu mă pierd deodată într-o spărtură ce-i cu mult mai mare Ca într-un zid de baștă răsuflată!”
După ce Kamaralzaman ascultă toate stihurile acestea, pricepu prea bine că nu mai avea nici o cale de a se amăgi asupra gândurilor domniței Budur, pe care el o socotea tot sultan, și văzu că nu i-ar sluji la nimic să se mai împotrivească; și-apoi se simți și ispitit să afle în ce stă moda aceea nouă despre care vorbea poetul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute treizeci și patra noapte spuse:
În ce stă moda aceea nouă despre care vorbea poetul. Așa că răspunse:
— O, sultane al veacului, de vreme ce știi atâtea, făgăduiește-mi că nu avem să facem treaba aceea împreună decât numai o dată. Și, dacă mă învoiesc, să știi bine că o fac ca să încerc a-ți dovedi apoi că este mai de ales să ne întoarcem la moda străveche! Oricum, din parte-mi, mi-ar plăcea să te aud cum îmi făgăduiești hotărât că niciodată nu ai să mă mai ispitești să săvârșesc asemenea faptă, pentru care îmi cer dinainte iertare de la Allah cel fără de margini îndurător!
Iar Sett Budur strigă:
— Îți făgăduiesc apriat! Și vreau și eu să cer îndurare de la Allah cel Milosârdnic, a cărui bunătate este fără de margini, ca să ne ajute să ieșim din beznele greșalelor la lumina înțelepciunii adevărate!
Pe urmă adăugă:
— Dar chiar că trebuie numaidecât, măcar fie și numai o dată, ca să dăm dreptate poetului care a spus:
Ne-nvinuiește lumea, prietene iubit, Că săvârșim ce încă noi nici n-am săvârșit, Și pune-n seama noastră mulțime de păcate Și-atâtea rele câte prin gând le trec pe toate. Prietene, hai dară să fim atât de buni, S-adeverim o dată aceste mari minciuni, Și dacă ne vorbește așa de rău tot natul, Hai să gustăm încalțe o dată doar păcatul! Ne-om pocăi pe urmă, sătui de ce-am făcut. Prietene, hai dară să ostenim tăcut, Să-i ușurăm pe-aceia ce stau și ne defaimă De vina-nvinuirii nedrepte, ca de-o spaimă!
Și se ridică sprintenă și îl târî spre saltelele cele largi, întinse pe chilimuri, pe când el da oarecum să se apere și clătina din cap cu o înfățișare abătută și suspinând:
— Nu este ajutorință decât întru Allah! Nimica nu se întâmplă decât numai la porunca lui!
Și, cum Sett Budur, nerăbdătoare, îl îmbulzea să zorească, își scoase ceacșirii cei largi, apoi schimburile de in, și se pomeni deodată răsturnat pe saltea de către sultanul care se pologise peste el și îl cuprinsese în brațe. Și sultanul îi spuse:
— Ai să vezi că nici îngerii nu ar fi în stare să-ți dea o noapte ca aceasta!
După care adăugă:
— Ah, înghesuie-te!
Și își aruncă amândouă picioarele împrejurul coapselor lui și îi spuse:
— Uf! Dă-mi mâna! Pune-o colea între coapsele mele, ca să se deștepte țâncul și să-l silești să lase somnul, după atâta vreme de când tot doarme!
Iar Kamaralzaman, cam stângaci totuși, spuse:
— Nu cutez!
Sultanul spuse:
— Să te ajut!
Și îi luă mâna și o duse la locul cu pricina.
Atunci Kamaralzaman simți că atingerea aceea a coapselor sultanului era tare dulce și mai moale decât untul la pipăit și cu mult mai gingașă decât mătasea. Și tare îi mai plăcu și îl ispiti să cerceteze singur și în sus și în jos, până ce mâna ajunse la o boltă pe care o găsi cutremurată până peste poate și, într-adevăr, plină de binecuvântare. Dar degeaba căută el mult și bine de jur împrejur că nu izbuti să dea de nici un minaret! Atunci cugetă în sineși: „Ya Allah! Ascunse mai sunt lucrurile tale! Cum de poate să fie o boltă fără minaret?” Pe urmă își zise: „Pesemne că sultanul acesta fermecător nu este nici bărbat, nici femeie, ci vreun hadâmb alb. Ăsta chiar că este searbăd de tot!” Și îi spuse sultanului:
— O, Măria Ta, nu știu, dar nu găsesc țâncul!
La vorbele acestea, Sett Budur fu cuprinsă de un râs de era să leșine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă ca totdeauna, tăcu.
Dar în cea de a două sute treizeci și cincea noapte spuse:
Sett Budur fu cuprinsă de un râs de era să leșine. Pe urmă deodată își curmă râsul și își luă glasul ei de odinioară, cel atâta de dulce și de încântător, și îi spuse lui Kamaralzaman:
— O, soțul meu mult-iubit, ce repede ai uitat nopțile noastre frumoase de demult!
Și se ridică sprintenă și, aruncându-și cât colo hainele bărbătești cu care era îmbrăcată, și turbanul, se ivi goală toată, cu pletele despletite pe spate.
La priveliștea aceea, Kamaralzaman o cunoscu pe soția sa Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul de peste El-Bahur și El-Kussur. Și o îmbrățișă, și ea îl îmbrățișă, și o strânse, și ea îl strânse, pe urmă amândoi, plângând de bucurie, se prăbușiră în săruturi pe saltele. Iar ea îi prociti stihurile acestea, printre multe altele:
Acesta mi-e iubitul! Priviți-l: a sosit! E-un căprior cu trupul suleget izvodit! Priviți-l cum plutește în mersu-i ca vrăjit!
Acesta-i! Să nu credeți vreodată că s-ar plânge De sarcina ce-n seama picioarelor o strânge, Sub care și-o cămilă s-ar îndoi și frânge!
Priviți-l, dar! În cale-i, așterne-voi, covor, Obrajii mei în floare. Ah, dulcele meu dor, Țărâna de pe talpe-ți mi-e ochilor odor!
Fecioare, voi, din țara Arabiei, văzui cum joacă răsăritul de soare-n ochii lui -
Cum să-i mai uit dulceața cum alta-n lume nu-i!
După care sultana Budur îi istorisi lui Kamaralzaman toate câte i se întâmplaseră, de la început până la sfârșit; iar el făcu la fel; pe urmă el o certă și îi spuse:
— Chiar că este până peste măsură ceea ce mi-ai făcut în noaptea asta!
Ea răspunse:
— Pe Allah! A fost numai de glumă!
Pe urmă își văzură mai departe de ale lor, printre coapse și brațe, până la revărsat de zori.
Atunci sultana Budur se duse la sultanul Armanos, părintele domniței Haiat-Alnefus, îi spuse toată povestea ei adevărată, și îi mărturisi că Haiat-Alnefus, fata lui, era încă tot fată, întocmai cum i-a fost dată.
Când auzi spusele domniței Budur, fiica sultanului Ghaiur, sultanul Armanos, stăpânul peste Insula de Abanos, se minună până peste marginile minunării și porunci ca povestea aceea minunată să fie scrisă toată cu slove de aur strălucitoare pe foi de piele fără de asemănare.
Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman și îl întrebă:
— O, fiu al sultanului Șahraman, vrei să intri în nemotenia mea, primind-o ca pe cea de a doua soție pe fiica mea Haiat-Alnefus, care este încă neprihănită ca feciorie?
Kamaralzaman răspunse:
— Sunt dator să mă sfătuiesc cu soția mea Sett Budur, căreia îi datorez cinstire și dragoste fără înconjur!
Și se întoarse către sultana Budur și o întrebă:
— Pot avea îngăduința ta ca Haiat-Alnefus să-mi fie cea de a doua soție?
Budur răspunse:
— De bună seamă că da! Întrucât eu am păstrat-o așa, ca să sărbătoresc întoarcerea ta! Și aș fi fericită să stau chiar și pe cel de al doilea rând, întrucât îi datorez multă mulțumire domniței Haiat-Alnefus pentru toate drăgălășeniile ei și pentru găzduire!
Atunci Kamaralzaman se întoarse către sultanul Armanos și îi spuse:
— Soția mea Sett Budur mi-a răspuns că se învoiește fără de murmur, mărturisind că s-ar socoti fericită dacă ar fi nevoită să rămâie, precum a spus, chiar și roabă a domniței Haiat-Alnefus!
La vorbele acestea, sultanul Armanos se bucură până peste marginile bucuriei și se duse numaidecât să stea, pentru acea împrejurare, în scaunul de domnie al județelor sale, și porunci să se adune toți vizirii, și emirii, și musaipii, și mai-marii din împărăție, și le istorisi povestea lui Kamaralzaman și a soției acestuia, Sett Budur, de la început până la sfârșit. Pe urmă le împărtăși gândul său de a i-o da pe Haiat-Alnefus ca pe cea de a doua soție lui Kamaralzaman, și de a-l căftăni, cu acel prilej, sultan peste Insula de Abanos, în locul soției lui, sultana Budur. Și toți sărutară pământul dintre mâinile sale și răspunseră:
— De vreme ce emirul Kamaralzaman este soțul sultanei Budur, care a stat mai întâi în scaunul acesta domnesc, îl primim cu bucurie să ne fie sultan, și vom fi fericiți să fim robii lui credincioși!
La vorbele acestea, sultanul Armanos se cutremură de mulțumire până peste marginile mulțumirii, și ceru numaidecât să fie chemați cadiii, martorii și căpeteniile de frunte, și să se scrie senetul de căsătorie al lui Kamaralzaman cu Haiat-Alnefus. Iar aceasta fu prilej de petreceri mari și de ospețe minunate, și de sumedenie de vite junghiate pentru cei săraci și nevoiași, și de daruri pentru tot norodul și pentru toată oastea. Încât nu rămase nimeni în împărăție care să nu fi făcut urări de viață lungă și de bucurie pentru Kamaralzaman și pentru cele două soții ale sale, Budur și Haiat-Alnefus.
Iar Kamaralzaman, la rându-i, dovedi tot atâta dreptate în ocârmuirea împărăției câtă și în a-și mulțumi cele două soții; căci își petrecea câte o noapte cu fiecare dintre ele, pe rând.
Cât despre Sett Budur și Haiat-Alnefus, ele trăiră împreună într-o necurmată înțelegere desăvârșită, dăruindu-și nopțile soțului lor, da păstrându-și pentru ele ceasurile zilei.
După care Kamaralzaman trimise olăcari la părintele său, sultanul Șahraman, ca să-i povestească toate acele întâmplări fericite și să-i spună că socotea să se ducă să-l vadă de îndată ce va fi cucerit de la niște necredincioși o cetate de pe țărmul mării unde îi hăcuiseră pe locuitorii musulmani.
Într-acestea, sultana Budur și sultana Haiat-Alnefus, plodite strălucit de Kamaralzaman, dăruiră soțului lor fiecare câte un fiu, frumos ca luna. Și toți trăiră într-o fericire desăvârșită, până la sfârșitul zilelor lor! Și-aceasta-i povestea cea minunată cu Kamaralzaman și cu Sett Budur.
Iar Șeherezada, zâmbind, tăcu.
Or, micuța Doniazada, cea cu obrajii atâta de albi de obicei, se înroșise până peste poate, mai cu seamă la sfârșitul poveștii, iar ochii i se căscaseră de desfătare, de ispită și totodată de rușine, și până la urmă își acoperi privirea cu amândouă mâinile, da uitându-se printre degete.
Încât, în vreme ce Șeherezada, ca să-și dreagă glasul, își înmuia buzele într-o cupă rece cu sorbet de stafide, Doniazada bătu din palme și strigă:
— O, sora mea, ce păcat că povestea asta minunată s-a sfârșit așa de repede! Este cea dintâi de felul acesta pe care o aud din gura ta. Și nu știu de ce m-am roșit așa!
Iar Șeherezada, după ce bău o înghițitură, zâmbi din coada ochiului către surioara ei și îi spuse:
— Dar ce are să mai fie când ai să auzi Povestea cu Aluniță! Dar nu am s-o istorisesc decât numai după gingașa Poveste cu Frumosul-Fericit și cu Frumoasa-Fericită!
La vorbele acestea, Doniazada sări în sus de bucurie și de tulburare și strigă:
— O, sora mea! Mă rog ție, spune mai întâi, înainte de a începe povestea cu Frumosul-Fericit și cu Frumoasa-Fericită, năsură numai cât i-am auzit numele,
Și Șeherezada răspunse:
— Păi, dulceața mea, Aluniță este un flăcău!
Atunci sultanul Șahriar, a cărui mohorâre pierise de la cele dintâi cuvinte din povestea cu Sett Budur, pe care o ascultase de la început până la sfârșit cu mare luare-aminte, spuse:
— O, Șeherezada, povestea asta cu Budur, sunt dator să-ți mărturisesc, m-a fermecat și m-a veselit și, pe deasupra, m-a stârnit să cercetez mai de aproape ce este cu moda aceea despre care vorbea Sett Budur în proză și în stihuri. Așa că, dacă în poveștile pe care ni le făgăduiești se află zugrăvită cu alte amănunte și moda aceasta despre care eu habar nu am, poți să începi numaidecât!
Dar în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.
Iar sultanul Șahriar gândi în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o ucid decât după ce am să ascult și alte amănunte despre moda cea nouă care mi se pare, până acum, adumbrită de multă întunerecime și de încâlceli!”
Dar în cea de a două sute treizeci și șaptea noapte Doniazada strigă:
— O, Șeherezada, sora mea, începe, mă rog ție!
Iar Șeherezada îi zâmbi surorii sale, pe urmă se întoarse către sultanul Șahriar și spuse: