Aflați că, o, prieteni ai mei, după întoarcerea din cea de a șasea călătorie, am lăsat cu hotărâre la o parte orice gând de a mai face vreo alta de aci înainte; întrucât nu doar vârsta nu îmi mai îngăduia hoinărelile cele îndepărtate, da chiar că nu mai aveam nici un chef să mai încerc alte isprăvi după toate primejdiile înfruntate și necazurile pătimite. De altminteri, ajunsesem omul cel mai bogat din Bagdad, iar califul adesea mă chema la el ca să audă din gura mea povestirea lucrurilor cele ciudate pe care le văzusem de-a lungul călătoriilor mele.
Într-o zi, califul mă pofti la el, după năravul său, iar eu mă și pregăteam să-i istorisesc una, ori vreo două, ori vreo trei pătăranii de-ale mele, când el îmi spuse:
— Sindbade, trebuie să mergi la sultanul Serendibului ca să-i duci răspunsul și darul pe care i le-am menit. Nimenea nu cunoaște ca tine calea care duce la împărăția aceea al cărei sultan de bună seamă că are să fie tare mulțumit să te mai vadă! Așa că gătește-te să pleci astăzi chiar; căci nu ar fi cuviincios pentru noi să-i fim datornici sultanului de pe ostrovul acela, și nici vrednic de noi să mai zăbovim răspunsul și temeneaua noastră!
La vorbele acestea ale califului, lumea se întunecă dinaintea chipului meu și rămăsei până peste poate de încurcat și de uluit. Ci izbutii să-mi stăpânesc simțămintele, ca să nu cumva să-l supăr pe calif; și, măcar că făcusem jurământ că nu am să mai ies niciodată din Bagdad, sărutai pământul dintre mâinile califului și răspunsei cu ascultare și cu supunere. El atunci puse să mi se dea zece mii de dinari de aur pentru cheltuielile mele de călătorie și îmi înmână o scrisoare scrisă cu chiar mâna sa și darurile menite sultanului de la Serendib.
Și iacătă în ce stau acele daruri: era mai întâi un crivat falnic numai din catifea cârmâzie, ce putea să prețuiască mai bine de o grămadă de dinari de aur; era un alt crivat de altă culoare. Erau o sută de caftane din țesătură aleasă și înhorboțite, de la Kufa și de la Alexandria, și cincizeci de la Bagdad. Era un ol de cornalină albă, lucrat în vremuri străvechi, și pe fundul căruia era închipuit un luptător cu arcul lui întins împotriva unui leu.
Mai erau încă multe alte lucruri care nu s-ar mai isprăvi de înșiruit și, pe deasupra, o pereche de cai din neamul cel mai frumos de la Arabia.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute douăsprezecea noapte spuse:
O pereche de cai din neamul cel mai frumos de la Arabia.
Eu atunci fusei nevoit să plec oricum, împotriva vrerii mele de data aceasta, și mă încărcai la Bassra pe o corabie gata de drum.
Soarta ne ocroti până într-atâta încât peste două luni, zi la zi, sosirăm la Serendib în bună pace. Și dădui fuga să-i duc sultanului darurile și scrisoarea de la emirul drept-credincioșilor.
Sultanul, când mă văzu iar, se învoioși și se însenină; și rămase tare mulțumit de curtenia califului. Vru atunci să mă oprească pe lângă el pentru o ședere mai lungă; ci eu nu vrusei să zăbovesc decât numai atâta cât să mă hodinesc. După care îmi luai rămas-bun de la el, și, copleșit cu daruri și cu cinstiri, grăbii să mă încarc pe o naie spre a lua drumul înspre Bassra, precum venisem.
Vântul la început ne fu prielnic, iar cel dintâi loc la care traserăm fu un ostrov cu numele de insula Sinului. Și chiar că până acolo fusesem într-o stare de mulțumire deplină; și, pe tot răstimpul drumului, tăifăsuisem între noi și pălăvrăgisem și ne împărtășisem fel de fel de lucruri, într-un chip tare plăcut.
Ci într-o zi, la o săptămână după ce lăsasem insula aceea, unde negustorii izbândiseră felurite trocuri și deveruri, și pe când ne tolănisem în tihnă, după tabietul nostru, deodată deasupra capetelor noastre izbucni o furtună cumplită și ne potopi o ploaie cu găleata. Atunci sărirăm să așternem cergile de cânepă peste calabalâcuri și peste mărfuri, ca să le ferim să nu le strice apa, și începurăm să ne rugăm lui Allah să abată toată primejdia din calea noastră.
Pe când ne aflam în starea aceasta, reizul naiei se sculă, se încinse peste mijloc cu o cingătoare, își suflecă mânecile și își sumese caftanul, apoi se cațără în vârful catargului, de unde începu să scruteze largul ba la stânga, ba la dreapta. Pe urmă coborî, șofrănit tare la chip, se uită la noi cu o privire de deznădejde deplină, începu să-și care în tăcere niște lovituri amarnice peste ochi, și să-și smulgă barba. Noi atunci, tare speriați, dădurăm fuga la el și îl întrebarăm:
— Ce este?
El ne răspunse:
— Cereți de la Allah să ne scoată din genunea în care am căzut! Ori mai degrabă plângeți-vă zilele și luați-vă bun-rămas unii de la alții! Aflați așadar că apele ne-au făcut să ne abatem de la calea noastră și ne-au aruncat la marginile mărilor lumii!
Apoi, după ce vorbi într-acest chip, căpitanul își descuie sicrinul și trase din el un sac de bumbac pe care îl deznodă și scoase de acolo o țărână ce se asemuia cu cenușa. Înmuie acel praf cu olecuță de apă, așteptă câteva clipite, și pe urmă începu să adulmece amestecul. După care, luă din sicrin o cărțulie, citi din ea câteva foi, mormăind, și într-un sfârșit ne spuse:
— Aflați, o, călătorilor, că această carte năzdrăvană iacătă că îmi adeverește prepunerile. Pământul pe care îl vedeți că se zugrăvește dinaintea voastră, în zare, este pământul cunoscut pe numele de Meleagul Sultanilor. Acolo se află mormântul stăpânului nostru Soleiman ben-Daud. (Asupra lor a amândurora fie rugăciunea și pacea!) Acolo se găsesc niște dihănii și niște șerpi cu chipuri înfricoșătoare. Pe deasupra, marea în care suntem acum este sălășluită de niște iazme de apă care pot să soarbă dintr-o înghițitură corăbiile cele mai mari, cu încărcătura și cu călătorii lor cu tot! Iacătă-vă așadar prevestiți! Uassalam!
După ce auzirăm vorbele acestea ale reizului, rămaserăm năuci până peste poate; și ne întrebam ce prăpăd avea să se întâmple, când ne simțirăm săltați odată cu corabia, apoi coborâți năprasnic, pe când un muget cumplit ca tunetul se ridica din mare. Ne înfricoșarăm atâta de tare, încât ne făcurăm rugăciunea cea de pe urmă și rămaserăm înțepeniți ca morții. Și iacătă că dinaintea noastră, pe apa rocoșită, zărirăm cum venea înspre corabie o hală mare și înaltă cât un munte, pe urmă încă o hală și mai mare, și încă una după ele, mare cât celelalte două la un loc. Aceasta de pe urmă sări deodată peste marea care se crăpă ca un hău, deschise un bot mai nemăsurat ca o genune, și ne și înghiți pe trei sferturi corabia, cu toate câte se aflau pe ea. Eu nu avusei vreme decât numai să sar înspre partea de dindărăt a naiei și să mă arunc în mare, pe când iazma isprăvea de înghițit în foalele ei cel de al patrulea sfert și se și afunda în adâncuri dimpreună cu celelalte două soațe ale ei.
Cât despre mine, izbutii să mă prind de una din scândurile care săriseră din corabie printre dinții halei și, după o sumedenie de cazne, dovedii să ajung la țărmul unui ostrov care, spre norocul meu, era plin de pomi roditori și scăldat de un pârâu cu apă minunată. Dar luai aminte că râul acela avea o curgere atâta de iute, încât scotea un huiet ce se auzea până departe. Atunci mă bătu gândul, aducându-mi aminte de chipul cum scăpasem de moarte de pe ostrovul cu nestemate, să-mi meșteresc o plută, ca și cea de dinainte, și să mă las dus de apă. Așadar, cu toată dulceața de pe acel ostrov, vream să încerc a mă întoarce în țara mea. Și îmi ziceam: „Dacă izbutesc să scap, totul are să fie cât se poate de bine și am să mă leg cu jurământ că nu am să mai îngăduiesc niciodată să ajungă pe limba mea vorba «călătorie» și că nu am să mă mai gândesc niciodată la așa ceva cât oi avea de trăit. Dacă dimpotrivă, am să mă prăpădesc în această încercare, atunci de asemenea totul are să fie cât se poate de bine; întrucât în felul acesta am să isprăvesc cu patimile și cu primejdiile, pe totdeauna!”
Așa că mă sculai pe dată și, după ce mâncai câteva poame, strânsei o grămadă mare de ramuri, despre care habar nu aveam din ce fel de pom sunt, dar despre care aveam să aflu mai târziu că erau lemn de santal, din soiul cel mai prețuit la negustori, datorită rarității lui. Când isprăvii, începui să caut frânghii și sfori, da nu găsii deloc dintru-ntâi. Ci luai seama că pe copaci erau niște vrejuri agățătoare, mlădii și strașnic de tari, care puteau să-mi fie de folos. Tăiai atâtea câte îmi erau de trebuință și mă slujii de ele ca să leg ramurile cele groase de santal. Meșterii în felul acesta o ditamai plută, pe care cărai o sumedenie de poame, și mă încărcai și eu, grăind: „Dacă voi scăpa, asta-i de la Allah!”
Abia mă suisem pe plută și de-abia apucai s-o dezleg de la mal, că și fu luată de ape cu o iuțeală înfricoșătoare, iar pe mine mă cuprinse amețeala și căzui leșinat pe grămada de poame pe care o așezasem acolo, întocmai ca un pui de găină beat.
Când îmi venii în fire, mă uitai împrejurul meu și rămăsei mai mult ca oricând pironit de spaimă și asurzit de un vuiet ca de tunet. Râul nu mai era decât o viitură de spume bulbucite care, mai iute ca vântul și izbindu-se în stânci, se prăvălea înspre o prăpastie căscată pe care mai mult o simțeam decât o vedeam. Fără de nici o îndoială că aveam să mă zdrobesc când aveam să cad în ea cine știe de la ce înălțime!
La atare gând de groază, mă încleștai din toate puterile mele de ramurile din plută și închisei ochii fără să vreau, ca să nu mă mai văd în ceasul zdrobirii și al prefacerii mele într-o stropșitură, și chemai într-ajutor numele lui Allah. Și dintr-odată, în loc să se rostogolească în prăpastie, simții pluta cum se oprește cu o smucitură pe apă, și deschisei ochii o clipită spre a vedea pe ce treaptă a morții mă aflam, da văzui că nu mă sfărmasem deloc între stânci, ci stam prins, cu pluta întreagă, într-un năvod nemăsurat pe care niște oameni îl aruncaseră peste mine de pe mal. Fusei pescuit într-acest chip și tras înspre uscat, și acolo fusei scos, mort pe jumătate și viu pe jumătate, dintre ocheții năvodului, pe când pluta era adusă la țărm.
Cum stam întins acolo, lat și dârdâind, un preacinstit șeic cu barba albă, care mai întâi îmi ură bun venit și mă înveli cu niște haine calde ce-mi făcură cel mai mare bine.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute treisprezecea noapte spuse:
Ce-mi făcură cel mai mare bine.
După ce mă înviorai în urma bușumărilor și a frământăcurilor pe care bătrânul avu bunătatea să mi le facă, putui să mă ridic în capu-oaselor, măcar că încă nu îmi dobândisem la loc folosința graiului. Atunci bătrânul mă sprijini de braț și mă duse cătinel la hammam, unde puse să mi se facă o scaldă minunată care îmi dete îndărăt pe deplin răsuflarea, apoi mă puse să trag pe nas niște profumuri alese și mă stropi cu ele pe tot trupul; apoi mă luă acasă la el.
Când ajunsei în casa acelui bătrân, toți ai lui tare se mai bucurară de venirea mea și mă primiră cu multă bunăvoință și cu semne de prietenie. Bătrânul însuși mă pofti să șed jos în mijlocul divanului din sala de primire și mă îmbie să mănânc niște bucate din cele mai alese și să beau o apă înmiresmată frumos cu flori.
După care arseră tămâie împrejurul meu, iar roabele îmi aduseră apă caldă și înmiresmată ca să mă spăl pe mâini, și îmi deșternură niște ștergare tivite cu mătase ca să mă șterg pe degete, pe barbă și pe buze. După care bătrânul mă pofti într-o odaie tare bine dichisită, unde mă lăsă singur, și plecă apoi cu multă gingășie. Da lăsă la poruncile mele câțiva robi care, din când în când, veneau să vadă dacă nu aveam nevoie de slujba lor.
Vreme de trei zile fusei găzduit așa, fără ca nimenea să mă fi iscodit ori să-mi fi pus vreo întrebare; și nu mă lăsau să duc lipsă de nimic, îngrijindu-mă cu multă îndatorință, până ce într-un sfârșit simții că puterile mi se întoarseră pe deplin, iar sufletul și inima mi se potoliseră și mi se învioraseră. Atunci, cum era în dimineața celei de a patra zile, bătrânul veni să șadă jos lângă mine, după salamalecuri, și îmi spuse:
— O, oaspete al nostru, ivirea ta ne-a umplut de bucurie și de drag! Binecuvântat fie Allah carele ne-a scos în calea ta ca să te scăpăm de la prăpastie! Cine ești și de unde vii?
Eu atunci îi mulțumii îndelung bătrânului pentru binele nemăsurat pe care mi-l făcuse, mântuindu-mi viața și apoi dându-mi să mănânc și să beau de minune și înmiresmându-mă de minune, și îi spusei:
— Mă cheamă Sindbad Marinarul! Mă cheamă așa datorită călătoriilor cele lungi pe care le-am făcut pe mare și a pățaniilor de pomină care mi s-au întâmplat și care, dacă ar fi scrise cu iglița în colțul ochiului, ar sluji de învățătură cititorului cu luare-aminte!
Și îi istorisii bătrânului istoria mea de la început până la sfârșit, fără a sări peste nici un amănunt.
Atunci bătrânul rămase uluit de-a mirărilea și șezu vreme de un ceas fără să poată grăi, atâta de tulburat era de cele ce auzise. Pe urmă săltă capul, îmi repetă încă o dată mărturisirea bucuriei sale de a mă fi ajutat și îmi spuse:
— Acuma, o, oaspete al meu, dacă ai vrea să asculți de povața mea, ți-ai vinde mărfurile care negreșit că prețuiesc mulți bani, datorită rarității lor și soiului lor bun!
La vorbele acestea ale bătrânului, rămăsei până peste poate de nedumerit și, neștiind nici ce vrea el să zică, nici despre ce marfă vorbea, dat fiind că mă știam scuturat de toate, tăcui dintru-ntâi vreme de câteva clipite; pe urmă, întrucât nu vroiam să las totuși să-mi scape un prilej atâta de aparte ce mi se înfățișă pe neașteptate, luai o înfățișare chibzuită și răspunsei:
— Asta s-ar cam putea!
Atunci bătrânul îmi spuse:
— Să nu ai nici o grijă, copilul meu, în ceea ce privește mărfurile tale. Nu ai decât să te scoli și să mă însoțești la suk. Iar eu mă însărcinez cu cele ce au să urmeze. Dacă la strigare are să se ajungă la un preț care să ne mulțumească într-adevăr, avem să-l primim; de nu, am să-ți fac binele de a păstra marfa în capanurile mele până la creșterea deverului; și atunci vom putea să scoatem prețul cel mai bun!
Eu atunci mă simții în lăuntrul meu tot mai uluit; da nu lăsai să se vadă nimic, căci îmi ziceam: „Mai rabdă oleacă, Sindbade, și ai să vezi limpede despre ce este vorba!” Și îi spusei bătrânului:
— O, preacinstite moșule al meu, ascult și mă supun! Tot ceea ce vei socoti ca bun de făcut va fi plin de binecuvântare! Din partea mea, după toate câte le-ai făcut pentru binele meu, nu aș putea decât să mă potrivesc vrerii tale!
Și mă sculai pe dată și îl însoții la suk.
Când ajunserăm în inima sukului unde se ținea mezatul, care nu-mi fu mirarea când îmi văzui pluta adusă acolo și înconjurată de o mulțime de misiți și de negustori care o măsurau din ochi cu prețuire și cu clătinări din cap. Și din toate părțile auzeam strigăte de minunare: „Ya Allah! Ce minunat soi de santal! Nicăieri pe lume nu se află un soi asemenea!” Pricepui atunci că aceasta era marfa cu pricina, și socotii că e de folos pentru vânzare să iau o înfățișare mândră și chibzuită.
Da iacătă că tot atunci bătrânul, ocrotitorul meu, se duse la starostele samsarilor și îi spuse:
— Începe strigarea!
Și mezatul fu deschis, ca întâie strigare a plutei la prețul de o mie de dinari! Iar starostele samsarilor strigă:
— La o mie de dinari pluta de sandal, o, cumpărătorilor!
Atunci bătrânul strigă:
— O iau eu la două mii!
Ci un altul strigă:
— La trei mii!
Și negustorii urmară a ridica strigarea prețului până la zece mii de dinari! Atunci căpetenia samsarilor se uită înspre mine și mă întrebă:
— La zece mii! Nu se mai dă nimic peste!
Ci eu spusei:
— Nu vând la prețul acesta!
Atunci ocrotitorul meu veni la mine și îmi spuse:
— Copilul meu, sukul la vremea aceasta nu e prea înfloritor, iar marfa și-a pierdut oleacă din preț. Așa că ar fi mai bine să primești cât ți s-a dat. Ci eu, dacă vrei, am să mai ridic pe seama mea, și adaug încă o sută de dinari! Vrei dară să-mi lași totul la zece mii de dinari și încă o sută de dinari?
Eu răspunsei:
— Pe Allah! Moșule al meu bun, numai pentru tine primesc târgul, ca să-ți mulțumesc pentru facerile tale de bine! Mă învoiesc să-ți las lemnul la suma aceasta!
La vorbele acestea, bătrânul le porunci robilor săi să care tot sandalul la capanurile cu prisoase, și mă luă acasă la el, unde îmi numără pe loc cei zece mii de dinari și încă o sută de dinari, și îi încuie într-un sicrin strașnic, dându-mi mie cheia și mulțumindu-mi iarăși pentru ceea ce făcusem pentru el.
Pe urmă puse să se aștearnă masa, și mâncarăm, și băurăm, și lăfăirăm cu voioșie. După care ne spălarăm pe mâini și pe gură; apoi bătrânul îmi spuse:
— Copilul meu, am a-ți face o cerere cu care tare aș vrea să văd că te învoiești!
Eu răspunsei:
— Moșule bun al meu, mă învoiesc cu dragă inimă la orice față de tine!
El îmi spuse:
— Cum vezi, o, fiul meu, am ajuns un om tare înaintat în vârstă și nu am nici un copil de parte bărbătească și care să-mi poată moșteni într-o zi averile. Da trebuie să-ți spun că am o fată, copilă încă, plină de nuri și de drăgălășie, care are să fie tare bogată la moartea mea. Încât îmi doresc să ți-o dau de soție, cu învoiala să primești a te așeza în țara noastră și de a trăi viața noastră. Vei fi astfel stăpân peste toate câte le am și peste toate câte le diriguiește mâna mea. Și vei trece pe locul meu în slujbele mele și în stăpânia averilor mele!
Când auzii vorbele acestea ale bătrânului, lăsai capul jos tăcut, și șezui așa fără să rostesc un cuvânt. El urmă atunci:
— Crede-mă, o, fiul meu, împlinește-mi ceea ce îți cer! Că are să-ți aducă binecuvântarea! Aș adăuga, ca să-ți liniștești sufletul, că după moartea mea vei putea să te întorci în țara ta luând-o și pe soția ta, fiica mea, cu tine. Nu îți cer să zăbovești aici decât numai vremea câtă mi-a fost menită pe pământ!
Răspunsei atunci:
— Taică șeicule al meu, îmi ești ca un părinte și, față de tine, nu pot să am alt gând și nici să iau altă hotărâre decât cele care îți sunt pe voie; că eu, ori de câte ori am vrut în viața mea să înfăptuiesc vreun gând, nu am avut decât necazuri și amăgiri. Așa că sunt gata să mă supun vrerii tale!
Pe dată bătrânul, îmbucurat până peste poate de răspunsul meu, le porunci robilor săi să dea fuga după cadiu și după martori, care nu zăboviră să sosească.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute patrusprezecea noapte spuse:
După cadiu și după martori care nu zăboviră să sosească. Și bătrânul mă însură cu fata lui, și ne dete un ospăț peste poate și ne făcu o nuntă strălucită. După care mă luă și mă duse la fiică-sa, pe care încă nu o văzusem. O găsii desăvârșit de frumoasă și de drăgălașă, gingașă la statură și la boiu. Și mai era și împodobită cu odoare și cu giuvaieruri, cu mătăsuri și cu atlazuri, cu dichisuri și cu nestemate; iar ceea ce purta pe ea prețuia mii de mii de galbeni, și chiar că nimenea nu ar fi izbutit să le prețăluiască întocma.
Încât, când ajunsei lângă ea, îmi plăcu. Ne îndrăgirăm unul de celălalt. Și rămaserăm împreună lungă vreme, desfătându-ne fericiți până peste poate.
După un răstimp, bătrânul, părintele soției mele, se săvârși întru tihna și mila Celui Preaînalt. Îi făcurăm înmormântare frumoasă și îl îngroparăm. Iar eu pusei mâna pe toate câte le stăpânise, și toți robii și toate slugile lui ajunseră robi și slugi la mine, sub puterea mea numai. Pe deasupra, negustorii din cetate mă aleseră căpetenie a lor, în locul lui, și atunci chiar că putui să cercetez obiceiele locuitorilor din cetatea aceea și felul lor de trai.
Ca urmare, băgai de seamă într-o zi, spre uluirea mea, că oamenii din cetatea aceea sufereau în fiecare an o năpârlire, la vremea primăverii: năpârleau de la o zi la alta, schimbându-și făptura și înfățișarea; le creșteau niște aripi pe umeri și se făceau zburători. Puteau atunci să zboare până la bolta cea mai de sus a văzduhurilor; și se foloseau de starea lor cea nouă ca să-și ia cu toții zborul din cetate, nelăsând acolo decât femeile și copiii, care nu aveau și ei virtutea de a dobândi aripi.
Atare ispravă mă minună în cele dintâi vremi; da pe urmă mă deprinsei cu acele schimbări ce se petreceau statornic. Numai că veni și o zi când începui să mă rușinez de a fi singurul bărbat fără de aripi, și de a fi nevoit să rămân în cetate numai eu cu femeile și cu copiii. Da degeaba îi tot iscodii eu pe locuitori în ce chip ar fi să fac ca să-mi crească și mie aripi la umeri, că nimenea nu putu ori nu vru să-mi dea vreun răspuns în această privință. Iar eu tare mai rămăsei necăjit că nu eram decât Sindbad Marinarul, fără a putea să-mi adaug la poreclă și însușirea de zburător.
Într-o zi, cum pierdusem orice nădejde că voi putea ajunge vreodată să-i fac să-mi mărturisească taina aceea a creșterii aripilor, îl ochii pe unul dintre ei căruia îi făcusem fel de fel de înlesniri, și, trăgându-l de-o parte, îi spusei:
— Pe Allah, asupră-ți fie El! Fă-mi și tu măcar o dată, în temeiul a câte am făcut eu pentru tine, binele de a mă lăsa să mă agăț de tine și de a zbura cu tine în rotirea ta prin văzduhuri. Că aceasta-i o călătorie care tare mult mă mai ispitește, și pe care aș vrea s-o adaug la șirul celor pe care le-am făcut pe mări!
Dintru-ntâi omul nici nu vru să mă asculte; dar, de sila rugăminților, până la urmă îl înduplecai să se învoiască. Atâta de încântat fusei de treabă, încât nici baremi nu îmi mai făcui vreme s-o vestesc și pe soția mea și pe cei din casa mea; mă încleștai de el cuprinzându-l pe după mijloc, iar el mă duse în văzduhuri luându-și zborul, cu aripile larg desfăcute.
Goana noastră prin văzduhuri sui dintru-ntâi în linie dreaptă, un răstimp destul de lung. Așa că până la urmă ajunserăm atâta de sus sub bolta cerească, încât putui să aud limpede până și îngerii cum își cântau psalmii sub coviltirul cerurilor. Ascultând cântările acelea minunate, mă cuprinse un val de cucernicie și strigai și eu:
— Mărire lui Allah în slava cerurilor! Binecuvântat fie El și preamărit de toată făptura!
De-abia rostisem vorbele acestea, că purtătorul meu cel cu aripi trase o sudalmă înfricoșată și, scurt, după o fulgerătură amarnică, într-o bubuitură de tunet, coborî atâta de iute, încât îmi pierdui răsuflarea și eram gata să leșin și să mă desprind de el cu primejdia de a mă prăbuși în genunea cea fără de fund. Și, într-o clipeală de ochi, ajunserăm pe vârful unui munte unde purtătorul meu, aruncându-mi o uitătură diavolească, mă părăsi și pieri luându-și zborul iarăși înspre nevăzut.
Eu atunci rămăsei singur pe muntele acela pustiu; habar nu mai aveam nici ce să mă fac, nici încotro s-o iau ca să mă întorc la soția mea, și strigai, uluit până peste fire: „Nu este ajutor și tărie decât numai întru Allah Preaînaltul și Atotputernicul! Ori de câte ori scap de la o belea, o iau de la cap cu alta și mai rea! La urma urmei, mi se și cade ceea ce pățesc!”
Șezui atunci jos pe o stâncă spre a chibzui la vreun mijloc de a îndrepta ponosul, când deodată văzui că veneau înspre mine doi băieței de o frumusețe vrăjită, care semuiau cu două lune. Fiecare ținea în mână un toiag de aur roșu în care se sprijineau în mers. Eu atunci mă ridicai iute, mă dusei să-i întâmpin și le urai bună pace. Ei îmi răspunseră cu gingășie la urare: ceea ce îmi dete curaj să le îndrept cuvânt, și le spusei:
— Pe Allah, asupra voastră a amândurora, o, băiețași vrăjiți, spuneți-mi cine sunteți și ce faceți aici?
Ei îmi răspunseră:
— Suntem închinători la Dumnezeul cel adevărat!
Pe urmă, unul dintre cei doi îmi făcu un semn cu mâna într-o parte, ca spre a mă pofti să-mi îndrept pașii într-acolo, lăsă în mâinile mele toiagul lui de aur și, luându-l de mână pe tovarășul său cel frumos, pieri cu el din privirile mele.
Luai atunci toiagul de aur și nu pregetai să mă îndrept înspre partea care îmi fusese arătată, tot minunându-mă cu gândul la cei doi băieți atâta de frumoși. Cum mergeam așa de o bună bucată de vreme, văzui deodată cum iese de după o stâncă un șarpe urieșesc care ținea în gură un om înghițit pe trei sferturi și din care nu vedeam decât capul și brațele. Brațele se zbăteau cu deznădejde, iar capul țipa:
— O, trecătorule, scapă-mă din gura acestui șarpe și nu vei avea să te căiești de fapta ta!
Eu atunci o luai la fugă după bală și îi alduii pe la spate cu toiagul meu de aur roșu o lovitură așa de bine altoită, încât bala rămase fără de suflare pe clipă și pe dată. Și întinsei mâna către omul înghițit și îl ajutai să iasă din pântecele șarpelui.
Când mă uitai mai bine la chipu-acelui om, rămăsei până peste poate de uluit cunoscând în el zburătorul ce mă luase să fac călătoria aceea a mea prin văzduh și care până la urmă se prăvălise cu mine, cu primejdia de a mă prăpădi, din slava boltei cerului, pe vârful muntelui, unde mă părăsise în primejdia de a muri de foame și de sete. Ci nu vrusei totuși să-i arăt că-i port vreo pică pentru fapta lui cea rea, și mă mulțumii să-i spun cu dulceață:
— Oare așa se poartă prietenii cu prietenii lor?
El îmi răspunse:
— Am mai întâi a-ți mulțumi pentru ceea ce ai făcut pentru mine. Numai că tu habar nu ai că tu ești cel care, din pricina proslăvirilor tale când ai rostit Numele, și fără de voia mea m-ai prăvălit din vânătaia văzduhurilor! Că Numele are asupra noastră a tuturor această putere! Încât noi nu-l rostim niciodată!
Atunci, pentru ca să mă scoată din muntele acela, îi spusei:
— Iartă-mă și nu mă certa, întrucât chiar că nu aveam de unde să ghicesc urmările cele prăpăditoare ale închinăciunii mele de laudă, legată de Numele! Îți făgăduiesc că nu am să-l mai rostesc de-a lungul zborului, dacă mai vrei acuma să te învoiești să mă duci iarăși acasă!
Atunci zburătorul se plecă, mă luă în spinare și, într-o clipeală de ochi, mă lăsă jos pe terasa casei mele, și plecă.
Când văzu că vin de pe terasă, și că intru în casă după o lipsă atâta de îndelungată, soția mea pricepu tot ce se petrecuse și îl binecuvântă pe Allah carele mă mai scăpase încă o dată de la pieire. Apoi, după revărsările de bucurie ale întoarcerii, îmi spuse:
— De-acuma nu se cuvine să te mai încârduiești cu locuitorii din cetatea aceasta; sunt frați cu diavolii!
Eu îi spusei:
— Da oare părintele tău cum de-a trăit cu ei?
Ea îmi răspunse:
— Tatăl meu nu se ținea de tagma lor și nu făcea nicidecum ca ei și nu trăia deloc traiul lor. Oricum, dacă am un sfat a-ți da, nu avem nimica mai bun de făcut, de vreme ce tatăl meu a murit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute cincisprezecea noapte spuse:
Nu avem nimica mai bun de făcut, de vreme ce tatăl meu a murit, decât să lăsăm cetatea aceasta păgânească, după ce firește avem să ne vindem bunurile, casele și acareturile. Vei săvârși totul cum vei putea mai bine, vei cumpăra niște mărfuri frumoase cu o parte din banii pe care îi vei căpăta, și vom pleca amândoi la Bagdad, în țara ta, să-ți vezi rudele și prietenii, și să trăim în pace și la adăpost și cu cinstirea datorată lui Allah Preaînaltul!
Eu atunci răspunsei cu ascultare și cu supunere.
Numaidecât mă apucai să vând, cum mă pricepui mai bine, bucată cu bucată, și fiecare lucru la vremea lui, toate bunurile socrului meu șeicul, părintele soției mele, răposatul pe care aibă-l Allah întru mila și milostivirea sa! Și preschimbai într-acest chip toate câte le stăpâneam, și lucruri de casă și avuții, în galbeni de aur; și dobândii astfel un câștig de o sută la unul.
După care, îmi luai soția și mărfurile ce mă îngrijisem să le cumpăr, năimii pe socoteala mea o naie care, cu voia lui Allah, avu o plutire norocită și rodnică; așa încât, din ostrov în ostrov și din mare în mare, ajunserăm într-un sfârșit cu bine la Bassra, unde nu ne oprirăm decât numai puțină vreme. Suirăm pe fluviu în sus și intrarăm în Bagdad, cetatea păcii.
Mă îndreptai atunci, cu soția și cu bogățiile mele, înspre ulița și înspre casa mea, unde rudele ne primiră cu mari revărsări de bucurie și o îndrăgiră tare pe soția mea, fiica șeicului.
Cât despre mine, grăbii a-mi pune rânduială pe totdeauna în alișverișuri, îmi așezai la magazii mărfurile cele frumoase, îmi încuiai bogățiile, și putui, într-un sfârșit, să primesc în tihnă firitiselile prietenilor și ale apropiaților mei care, socotind vremea cât lipsisem, găsiră că această a șaptea călătorie, cea de pe urmă din călătoriile mele, durase, de la un cap la altul, douăzeci și șapte de ani, tocmai pe tocmai! Iar eu le istorisii pe de șart pățaniile mele din vremea acelei lipse îndelungi; și făcui jurământul, de care mă țin neabătut, precum vedeți, că niciodată, câte zile voi mai avea de trăit, nu voi mai purcede la nici o călătorie, pe mare fie, ori fie și numai pe uscat. Și nu pregetai să dau mulțumire lui Allah Preaînaltul că, în atâta de multe rânduri și în pofida zăticnelilor mele repetate, mă scosese din atâtea primejdii și mă adusese îndărăt în sânul alor mei și al prietenilor mei!
Și-așa a fost, o, oaspeți ai mei, această cea de a șaptea călătorie și cea din urmă care fu leacul deplin al jindurilor mele după isprăvuri nemaipomenite!
Când Sindbad Marinarul își sfârși în felul acesta istorisirea, în mijlocul musafirilor tăcuți și minunați, se întoarse înspre Sindbad Hamalul și îi spuse:
— Și acum, o, Sindbad pământeanule, măsoară muncile câte le-am îndurat și necazurile câte le-am pătimit din mila lui Allah, și spune-mi dacă soarta ta de hamal nu a fost cu mult mai prielnică unei vieți tihnite decât cea care mi-a fost menită mie de la ursitoare? Tu, e adevărat, ai rămas sărac, iar eu am agonisit bogății fără de socoată; da oare nu e așa că fiecare dintre noi a fost răsplătit după truda sa?
La vorbele acestea, Sindbad Hamalul veni să-i sărute mâna lui Sindbad Marinarul și îi spuse:
— Pe Allah, asupră-ți fie El, o, stăpâne al meu, iartă-mi nechibzuința cântecului!
Atunci Sindbad Marinarul puse să se aștearnă masa pentru musafirii săi și le dete un ospăț care ținu trei nopți. Pe urmă binevoi a-l păstra pe lângă sine, în slujba de chivernisitor al casei sale, pe Sindbad Hamalul. Și trăiră amândoi într-o prietenie desăvârșită și huzuriți peste poate, până ce veni să-i caute aceea care face să se spulbere desfătările, cea care rupe prieteniile, care năruiește saraiurile și înalță mormintele, moartea cea amară. Mărire celui Viu, carele nu moare niciodată!
După ce Șeherezada, fiica vizirului, isprăvi de istorisit povestea lui Sindbad Marinarul, se simți cam ostenită și, cum de altminteri vedea că se apropie dimineața și nu vroia, sfioasă după obiceiul ei, să treacă peste îngăduința dată, tăcu zâmbind.
Atunci micuța Doniazada, care ascultase minunată și cu ochii bulbucați povestea aceasta uluitoare, se sculă de pe chilimul pe care ședea ghemuită și dete fuga s-o sărute pe suroră-sa, spunându-i:
— O, Șeherezada, sora mea, ce dulci sunt vorbele tale și gingașe, și curate, și desfătătoare la gust, și înmiresmate în prospețimea lor! Și ce grozav e, și uluitor, și cutezător Sindbad Marinarul!
Iar Șeherezada îi zâmbi a râde și spuse:
— Da, sora mea! Da ce este aceasta pe lângă cea pe care am să v-o istorisesc la amândoi noaptea următoare, dacă voi mai fi în viață din mila lui Allah și din bunul plac al sultanului!
Și sultanul Șahriar, care găsise călătoriile lui Sindbad cu mult mai lungi decât cea pe care o făcuse el însuși dimpreună cu fratele său Șahzaman în câmpia de pe țărmul mării, acolo unde li se ivise ginnul cel împovărat cu lada, se întoarse înspre Șeherezada și îi spuse:
— Chiar că, o, Șeherezada, nu văd ce poveste ai putea să-mi mai istorisești! Oricum, aș vrea una care să fie împănată cu stihuri! Mi-ai făgăduit-o mai de mult și nu pari că te-ai îndoi cumva că, dacă tot zăbovești așa să-ți îndeplinești făgăduiala, capul tău are să se adauge la capetele celor de dinaintea ta!
Iar Șeherezada spuse:
— Pe ochii mei! Chiar aceea pe care ți-o păstrez, o, norocitule sultan, are să-ți dea mulțumire deplină, și, pe deasupra, este și peste măsură de ispititoare pe lângă toate cele câte le-ai ascultat! Poți s-o și judeci de pe acum după numele ei, care este: Povestea cu frumoasa Zurnurrud și cu Alișar, fiul lui Glorie.
Atunci sultanul Șahriar zise în cugetul său: „Nu am s-o omor decât după!” Pe urmă o luă în brațe și își petrecu ce mai rămăsese din noapte cu ea.
Dimineața se sculă și plecă la divanul dreptăților. Și sala se umplu de mulțimea de viziri, de emiri, de dregători, de străji și de slugi de la sarai. Iar cel mai de pe urmă care intră fu vizirul cel mare, părintele Șeherezadei, care veni sub braț cu giulgiul menit fiicei sale, pe care, de data aceasta, o și socotea pierită de-a binelea. Da sultanul nu-i spuse nimic în privința aceasta, și urmă a judeca, a căftăni în slujbe, a mazili, a oblădui și a isprăvi treburile aflate în chibz, și tot așa până la sfârșitul zilei. Apoi divanul fu ridicat și sultanul se întoarse în sarai, pe când vizirul cel mare rămânea nedumerit și până peste poate de minunat.
Apoi, când se făcu noapte, sultanul Șahriar intră la Șeherezada și făcură împreună treaba lor obișnuită.
SFÂRȘIT