Și Sindbad Marinarul spuse:
— Nici huzurile, nici zaiafeturile vieții de la Bagdad, o, prietenii mei, nu au putut să mă facă a da uitării călătoriile.
Dimpotrivă, nu îmi mai aduceam deloc aminte de caznele îndurate și de primejdiile trăite. Iar sufletul cel viclean, care mă îmboldea, nu zăbovi a-mi înfățișa foloasele ce le-aș avea străbătând iarăși meleagurile altor oameni. Încât nu mai putui să mă împotrivesc ispitelor lor și, într-o zi, lăsându-mi casa și averile, luai cu mine o mare grămadă de mărfuri scumpe, cu mult mai multe decât luasem în celelalte călătorii ale mele, și de la Bagdad plecai la Bassra, unde mă îmbarcai pe o corabie mare în tovărășia unor negustori de vază tare bine prețuiți în târg.
Călătoria noastră pe mare, din mila lui Allah, la început fu strălucită. Treceam de la insulă la insulă și de la un uscat la alt uscat, vânzând, și cumpărând, și izbândind câștiguri tare pricopsite, până ce într-o zi, în larg de mare, reizul porunci să se arunce ancora și strigă înspre noi:
— Suntem pierduți fără de scăpare!
Și deodată o pală de vânt năprasnică rocoși marea toată, care se năpusti asupra corăbiei, o sparse în toate chipurile și îi smulse pe călători, cu căpitan, cu năieri și cu mine cu tot. Și dintru-ntâi toată lumea se înecă, iar eu așijderea.
Da eu izbutii, din mila lui Allah, să dau, prin genune, de o bârnă din corabie, de care mă încleștai cu mâinile și cu picioarele, și pe care fusei bălăbănit vreme de o jumătate de zi, dimpreună cu alți negustori care izbutiseră să se agațe de ea ca și mine.
Atunci, tot lopătând din mâini și din picioare, ajunserăm până la urmă, ajutați de vânt și de bătaia apelor, să fim aruncați, ca niște scânduri, pe jumătate ca și morți de frig și de spaimă, pe țărmul unui ostrov.
Șezurăm o noapte întreagă zdrobiți, fără de mișcare, pe țărmul acelui ostrov. Da a doua zi izbutirăm să ne ridicăm și să pornim înspre lăuntrul ostrovului, unde zărirăm o așezare către care ne îndreptarăm.
La sosirea noastră, văzurăm cum ieșea pe poarta acelei așezări o ceată de oameni goi de-a binelea și negri care, fără a ne spune o vorbă, ne înhățară și ne împinseră să intrăm într-o sală unde, pe un jeț înalt, ședea un sultan.
Sultanul ne porunci să ședem jos, iar noi șezurăm. Atunci dinainte ni se aduseră niște tablale pline cu niște bucate de care nu mai văzusem în toată viața noastră nicăierea. Vederea lor mie nu îmi stârni deloc pofta, osebit de tovarășii mei care le mâncară cu înfulecături, ca să-și astâmpere foamea ce-i rodea de când cu prăpădul corăbiei noastre. Cât despre mine, nelăcomia de atunci fu pricina ce avea să-mi mântuie viața până astăzi.
Căci, de la cele dintâi îmbucături, o hulpăvie nemăsurată îi potopi pe tovarășii mei, care începură să hăpăie ceasuri și ceasuri în șir tot ce li se aducea, cu niște schime de nebuni și cu niște pufnituri de pomină.
Pe când ei se aflau în starea aceea, oamenii cei goi aduseră o oală plină cu un fel de ir cu care îi unseră pe trup, și a cărui urmare asupra pântecelui lor fu nemaipomenită. Într-adevăr, văzui cum pântecele tovarășilor mei se umflă treptat, treptat în toate părțile, până ce ajunse mai mare decât un cimpoi umflat: iar pofta le sporea pe măsură, până acolo încât urmară a mânca mai departe fără de contenire, în vreme ce eu mă uitam la ei, speriat de a lua seama că burdihanul nu li se mai umple.
Or eu, dacă văzui urmarea aceea asupra tovarășilor mei, stăruii a nu mă atinge neam de bucatele acelea și nu mă înduplecai să mă las uns cu ir. Și chiar că acea cumpătare îmi fu mântuitoare, întrucât mi se vădi că oamenii aceia goi erau mâncători de carne de om și că se slujeau de acele felurite mijloace spre a-i îngrășa pe oamenii ce le cădeau în mână și spre a le face carnea în felul acesta mai fragedă și mai mustoasă. Iar cât despre sultanul acelor mâncători, mi se vădi că era căpcăun. I se gătea în fiece zi ca friptură câte un om îngrășat după tipicul acela; cât despre inșii cei goi, lor nu le plăcea friptura și mâncau carne de om crudă, fără nici un fel de găteală, așa cum era.
În acea jalnică încredințare, spaima de soarta mea și de cea a tovarășilor mei ajunse cu atâta mai fără de margini, cu cât în curând băgai de seamă o scădere vădită a judecății tovarășilor mei, pe măsură ce pântecele li se îmburdiha și făptura li se umfla. Ba până la urmă ajunseră de se îndobitociră cu totul de-atâta mâncare și, dacă se făcură întocmai ca niște vite de zalhana, fură dați în paza unui păstor care în fiecare zi îi ducea la păscut în pajiște.
Cât despre mine, foamea pe de o parte și frica pe de alta mă prefăcuseră în chiar umbra mea, iar carnea mi se uscase pe oase. Încât dacă mă văzură așa de jigărit și de scofâlcit, băștinașii de pe ostrovul acela nu se mai îngrijară de mine și mă dădură cu totul uitării, de bună seamă socotindu-mă nevrednic a fi gătit ca friptură pentru sultanul lor, ba nici baremi la grătar.
Lipsa aceea de veghere din partea ostrovenilor cei negri și goi îmi îngădui într-o zi să mă depărtez de sălașele lor și să pornesc înspre altă zare. În drumul meu, dădui peste păstorul care mâna la păscut ciurda alcătuită de nenorociții mei de tovarăși, îndobitociți de pântecul lor. Grăbii a mă afunda în ierburile cele înalte și de a merge și de a alerga spre a-i pierde din vedere, atâta de amarnic prilej de chinuri și de jale îmi era înfățișarea lor.
Soarele amurgise de mult, da eu nu conteneam să merg. Mersei mai departe tot înainte noaptea toată, fără să mă încerce nevoia de a dormi, atâta de tare mă stăpânea frica să nu cad iarăși pe mâna negrilor mâncători de carne de om. Și mersei înainte și toată ziua următoare, și tot așa încă alte șase zile, neluându-mi decât numai răgazul trebuitor pentru vreo odihnă care să-mi îngăduiască a-mi urma drumul înspre neștiut. Și, drept toată hrana, culegeam ierburi de pe jos și le mâncam, atâta numai cât să nu-mi dau sufletul de foame.
În dimineața celei de a opta zile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute treia noapte spuse:
În dimineața celei de a opta zile, ajunsei pe țărmul de dincolo al ostrovului și zării oameni ca și mine, albi și îmbrăcați cu haine, și care se îndeletniceau cu culesul boabelor de piper de prin tufărișurile de care era acoperit meleagul acela. Când mă zăriră și ei, se strânseră ciotcă împrejurul meu și îmi grăiră pe limba mea cea arăbească, pe care de atâta amar de vreme nu o mai auzisem.
Mă întrebară cine sunt și de unde vin. Eu răspunsei: „O, oameni buni, sunt om străin și sărman!” Și le istorisii ce necazuri și ce primejdii îndurasem. Povestirea mea îi minună de-a minunelea și mă firitisiră că dovedisem să scap de la înfulecătorii de carne de om, îmi aduseră de mâncat și de băut, mă lăsară să mă odihnesc vreme de un ceas, apoi mă luară în luntrea lor ca să mă înfățișeze sultanului lor a cărui cetate de scaun era pe un alt ostrov din vecinătate.
Ostrovul în care domnea sultanul avea drept cetate de scaun un oraș tare plin de lume, îmbelșugat cu toate cele ale traiului, plin de sukuri și de negustori ale căror prăvălii erau încărcate cu lucruri de preț, străbătut de ulițe frumoase pe care treceau mulțime de oameni călări pe cai strălucitori, da fără de șei și fără de scări. Încât, atunci când îi fusei înfățișat sultanului, după salamalecuri nu pregetai să-i mărturisesc mirarea în care mă aflam de a vedea oamenii cum călăresc pe deșelate. Și îi spusei:
— Pentru care pricină, o, stăpâne și doamne al nostru, nu vă slujiți aici de șei? Șaua este un lucru tare înlesnitor la mersul călare! Și-apoi îl face pe călăreț mai stăpân pe calul său!
Sultanul rămase tare nedumerit de vorbele mele și mă întrebă:
— Păi da ce vrea să fie o șa? Atare lucru nu am văzut niciodată în viața noastră!
Eu îi spusei:
— Nu ai vrea să-mi îngăduiești a-ți meșteri o șa spre a putea să-i încerci priința și să-i prețăluiești mulțumirea?
El îmi răspunse:
— De bună seamă!
Atunci cerui să vină un tâmplar și îl pusei să tâmplărească, sub ochii mei, tarnița pentru o șa, aidoma după arătările mele. Și șezui lângă el până ce isprăvi. Atunci căptușii eu însumi tarnița cu straturi de dimie și cu săfticle, și la urmă o împodobii de jur împrejur cu chindiseli de aur și cu ciucuri de felurite culori. Cerui apoi să vină un fierar pe care îl învățai meșteria de a făuri o zăbală și niște scări; iar el meșteri desăvârșit lucrurile acestea, întrucât nu mă dezlipii de lângă el nici o clipită.
Când totul fu îndeplinit fără de cusur, alesei calul cel mai arătos din grajdurile sultanului, îl înșăuai și îi pusei frâul și îl dichisii strălucit, fără a uita să-i pun fel de fel de țarțamuri de podoabă, precum fotaze de cele lungi, canafuri de mătase și de aur, ciucure în frunte și gâtar albastru. Și mă dusei de îndată să i-l înfățișez sultanului, care aștepta de câteva zile cu mare nerăbdare.
Sultanul încălecă numaidecât și se simți atâta de bine cumpănit și fu atâta de mulțumit de acea născocire, încât îmi dovedi mulțumirea sa cu niște daruri strașnice și cu peșcheșuri mari.
Când văzu și vizirul șaua și se încredință cu cât este ea mai presus de chipul de a călări de mai înainte, mă rugă să-i fac și lui una la fel. Iar eu binevoii să mă înduplec. Atunci toți mai-marii din împărăție și toți dregătorii râvniră să aibă și ei o șa și îmi cerură să le-o fac. Și îmi dădură atâtea daruri, cât în puțină vreme ajunsei omul cel mai bogat și cel mai de vază din cetate.
Ajunsesem prietenul sultanului și, când mă dusei într-o zi la el ca de obicei, se întoarse înspre mine și îmi spuse:
— Știi bine, Sindbad, că îmi ești tare scump! Ai ajuns, în saraiul meu, ca unul de-ai mei, și nu mai pot să mă lipsesc de tine, nici să îndur gândul că ar veni o zi când să ne părăsești. Doresc, așadar, să-ți cer un lucru, fără a te vedea că te împotrivești!
Eu răspunsei:
— O, Măria Ta, poruncește! Puterea ta asupră-mi este durată pe milele tale și pe mulțumita pe care ți-o datorez pentru tot binele cu care îți sunt datornic de la venirea mea în această împărăție!
El răspunse:
— Doresc să te însor la noi cu o femeie frumoasă, nurlie, desăvârșită, bogată și ca arginți și ca haruri, pentru ca ea să te înduplece să rămâi pe totdeauna în cetatea noastră și la saraiul meu. Așa că îți cer să nu care cumva să te lepezi de socoata și de vorbele mele!
Eu, la spusele acestea, rămăsei tare încurcat, lăsai capu-n jos și nu putui să dau nici un răspuns, așa mă sugruma împrejurarea. Încât sultanul mă întrebă:
— Pentru ce nu-mi răspunzi, o, copilul meu?
Eu îngăimai:
— O, sultane al vremilor, socoata este socoata ta, iar eu sunt robul tău!
Numaidecât sultanul trimise după cadiu și după martori și îmi dădu pe loc de soție o femeie hanâmă, de viță înaltă, tare bogată, stăpână peste multe bunuri, damuri de case și moșii, și procopsită cu o frumusețe mare. Totodată mă milui cu un sarai, plin cu de toate, cu slugile, robii și roabele lui, și cu o nafaca într-adevăr împărătească.
Încât trăii într-o tihnă deplină și ajunsei până peste poate de mulțumit și de înflorit. Și mă bucuram de pe acum că am să pot într-o zi să scap din cetatea aceea și să mă întorc la Bagdad luând-o cu mine și pe soția mea; căci tare o îndrăgisem, iar înțelegerea dintre noi era desăvârșită. Da când un lucru a fost hotărât de soartă, nici o putere omenească nu-l mai poate face să se abată. Și care-i făptura aceea care poate să cunoască cele ce vor veni? Și, vai! Avea să mi se dovedească încă o dată că toate socoatele noastre sunt jocuri de copii față de voia soartei.
Într-o zi, soția vecinului meu, din porunca lui Allah, muri. Cum vecinul îmi era prieten, mă dusei la el ca să-l alin spunându-i:
— Nu te mâhni mai mult decât este îngăduit, bre vecine! Allah are să te despăgubească în curând dându-ți o soție încă și mai binecuvântată! Alungească-ți Allah zilele!
Da vecinul, uluit de vorbele mele, săltă capul și îmi spuse:
— Cum de poți să-mi urezi viață lungă când știi bine că nu mai am decât un ceas de trăit?
Eu atunci rămăsei uluit la rându-mi, și îi spusei:
— Vecine, pentru ce vorbești așa, și de unde asemenea presimțiri? Din mila lui Allah, ești bine sănătos, și nimica nu te amenință! Au nu cumva vrei să te omori cu mâna ta?
El răspunse:
— A! Văd acuma bine că tu habar nu ai de obiceele din țara noastră. Află dar că datina cere ca tot soțul rămas în viață să fie înmormântat de viu cu soția sa moartă, și ca orice femeie rămasă în viață să fie înmormântată cu soțul ei mort. Este un lucru de neabătut! Și tot acuma am să fiu și eu înmormântat de viu cu soția mea cea moartă! Aici toată lumea, chiar și sultanul, trebuie să se supună acestei pravili stătorite de strămoși!
La vorbele acelea, strigai:
— Pe Allah! Datina aceasta este tare ticăloasă! Iar eu niciodată nu aș putea s-o îndeplinesc!
Pe când vorbeam noi într-acest chip, rudele și vecinii prietenului meu intrară și chiar că începură să-l mângâie pentru moartea lui și a soției sale. După care se apucară de pregătirile de înmormântare. Trupul femeii fu pus într-un sicriu descoperit, după ce o îmbrăcaseră cu hainele ei cele mai frumoase și o împodobiseră cu odoarele cele mai scumpe. Pe urmă se alcătui alaiul; și toată lumea, iar eu la fel, se îndreptă înspre locul de îngropăciune.
Ajunserăm afară din cetate la un munte de lângă mare. Într-un anume loc, văzui un fel de puț tare larg de pe care grăbiră a ridica o lespede de piatră. Coborâră în puț sicriul în care se afla femeia cea moartă împodobită cu giuvaierurile ei; apoi îl apucară pe vecinul meu, care nu încercă nici o împotrivire, îl coborâră cu ajutorul unei funii până în fundul puțului, împreună cu un chiup mare de apă și cu șapte pâini, drept meride. Când isprăviră, astupară la loc gaura puțului cu pietrele cele mari care slujeau de capac, și se întoarseră pe unde veniseră.
Or, eu șezusem de față la toate, într-o stare de spaimă de neînchipuit, cugetând în sufletul meu: „Asta chiar că este mai rău decât toate câte le-am văzut!” Și, de cum mă întorsei la sarai, dădui fuga la sultan și îi spusei:
— O, stăpâne al meu, am străbătut până astăzi multe țări, da nu am văzut nicăieri un obicei atâta de varvar ca acesta care cere să fie înmormântat soțul rămas viu lângă soția lui moartă! Încât tare aș vrea să știu, o, sultane al vremilor, dacă și cel străin este dator acestei pravili la moartea soției sale!
El îmi răspunse:
— Păi de bună seamă! Va fi îngropat lângă ea!
Când auzii vorbele acestea, simții că de amar plesnește beșica fierii din ficățele meu și ieșii de acolo nebun de spaimă și mă dusei acasă la mine, speriat de pe acum ca nu care cumva soția să-mi fi murit în lipsa mea și să fiu silit a mă supune caznei cumplite la care fusesem martor. Degeaba încercai să mă alin zicându-mi: „Sindbade, fii liniștit! De bună seamă că tu ai să mori întâi! Și-așa că nu tu ai să fii înmormântat de viu!” Asta nu avea să-mi slujească la nimic, întrucât, peste puțină vreme, soția mea căzu bolnavă, zăcu la pat câteva zile și muri, cu toate îngrijirile de zi și noapte cu care nu contenii s-o oploșesc.
Jalea mea atunci fu până peste fire; întrucât chiar că nu găseam deloc că a fi îngropat de viu ar fi mai puțin amarnic decât a fi înfulecat de mâncătorii de carne de om. Și-apoi nici nu mă mai îndoii de soarta mea când îl văzui pe însuși sultanul că vine în casa mea să-mi deștearnă părerile lui de rău în ceea ce privea înmormântarea mea. Ba chiar binevoi, însoțit de toată lumea de vază de la curtea împărătească, să-mi facă cinstea de a fi de față la înmormântarea mea, mergând alături de mine în fruntea alaiului, pe urma sicriului în care fusese pusă soția mea moartă, acoperită cu odoarele și împodobită cu toate dichisurile ei.
Când ajunserăm la poalele muntelui de lângă mare, unde se căsca puțul cu pricina, fu coborât în fundul gropniței trupul soției mele; după care toți cei de față veniră în preajma mea și îmi deșternură părerile lor de rău și rămas-bunul lor. Eu atunci gândii să mai fac o încercare pe lângă cugetul sultanului și al celor de față ca să mă scutească de acea năpastă, și strigai plângând:
— Eu sunt străin, și nu e drept să fiu supus pravilei voastre! Și-apoi am în țara mea o soție care e în viață și copii care au nevoie de mine!
Da degeaba tot țipai și suspinai, că ei mă înhățară, fără a vrea să mă asculte, mă legară cu niște funii pe după subsuori, agățară deasupra mea un chiup cu apă și șapte pâini, după datină, și mă coborâră în afundul zgăului. Când ajunsei jos de tot, îmi strigară:
— Desfă-ți legăturile, ca să tragem afară funiile!
Ci eu nu vrusei să mă dezleg nicicum și tot smuceam de ele ca să-i înduplec să mă tragă afară. Atunci dădură ei drumul funiilor, aruncându-le peste mine, astupară la loc gura puțului și își luară calea fără a mai asculta la țipetele mele jalnice.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute patra noapte spuse:
Fără a mai asculta la țipetele mele jalnice.
În curând, duhoarea din locul acela de sub pământ mă sili să-mi astup nasul. Da asta nu mă împiedică, la o geană de lumină ce venea de sus, să cercetez peștera aceea a morților, plină cu leșuri și mai vechi și mai proaspete. Era tare largă și se întindea atâta de departe, încât privirea mea nu izbutea să-i scruteze adâncimea. Atunci mă aruncai la pământ și-mi strigai: „Ți se prea cuvine soarta, Sindbade cu suflet nesățios! Și-apoi ce nevoie aveai să-ți iei o soție în cetatea aceasta? Of! De ce nu te-ai fi prăpădit tu în valea diamantelor! Ori de ce n-ai fi fost înfulecat de mâncătorii de oameni! De-ar fi dat Allah să fi fost înghițit de mare în vreunul din prăpădurile tale de pe ape, mai degrabă decât să te răpună o moarte atâta de înfricoșată!” Și pe urmă începui să-mi dau cu pumnii în cap și în pântece și peste tot. Ci, îmboldit de foame și de sete, nu putui a mă hotărî să mă las să mor de ajunare, și desprinsei de pe funie pâinile și chiupul cu apă, și mâncai și băui, da cu măsură, chibzuind la zilele ce vor urma.
Trăii în felul acesta vreme de câteva zile, desprinzându-mă treptat cu duhoarea de neîndurat din gropniță, și dormeam pe pământ într-un cotlon pe care îmi dasem osteneala să-l curăț de osemintele de care era năpădit. Da curând luai seama că are să vie ceasul când nu voi mai avea nici pâine, nici apă. Și ceasul acela sosi. Atunci, într-o deznădejde deplină, îmi făcui mărturisirea de credință și stam să închid ochii ca să-mi aștept moartea, când deodată văzui că deasupra capului se deschide gura puțului și e lăsat în jos un om mort într-un sicriu și, după el, soția lui cu cele șapte pâini și cu chiupul cu apă.
Eu atunci așteptai ca oamenii de deasupra să astupe iarăși intrarea și, fără a face nici cel mai mic zgomot, apucai un ditamai ciolan de mort și, dintr-o săritură, mă repezii asupra femeii pe care, cu o izbitură în cap, o și precurmai; și, ca să mă încredințez că murise, îi mai altoii o lovitură, și încă una, în cap, din toate puterile mele. Pusei apoi mâna pe cele șapte pâini și pe chiupul cu apă, și în felul acesta avusei merinde pe încă vreo câteva zile.
După acest răstimp, intrarea se deschise iar și fu lăsată jos de data aceasta o femeie moartă și un bărbat viu. Nu pregetai, ca să trăiesc, căci sufletul este scump, să-l precurm pe bărbat și să-i iau pâinile și apa. Și urmai să trăiesc așa o bună bucată de vreme, omorând de fiecare dată pe cel ce era înmormântat de viu, și furându-i merindele.
Într-una din zile, dormeam la locul meu obișnuit, când mă deșteptai tresărind la un zgomot ciudat. Era ca o răsuflare de om și ca o lipăitură de pași. Mă ridicai și luai ciosvârta de care mă slujeam spre a-l precurma pe insul înmormântat de viu, și mă îndreptai înspre partea de unde părea că vine zgomotul. După câțiva pași, mi se păru că întrezăresc ceva ce o luă la fugă pufnind strașnic. Eu atunci, tot înarmat cu osul meu, pornii după năluca aceea de umbră care fugea, mă ținui după ea multă vreme și alergam mereu pe urma ei prin beznă, lunecând la fiecare pas pe oasele celor morți, când deodată, drept înaintea mea, în fundul peșterii, mi se păru că năzăresc un licăr de lumină care ba strălucea, ba se stingea. Înaintai mai departe și, pe măsură ce înaintam, vedeam lumina cum crește și se întărește. Ci nu cutezam nicicum să cred că ar fi acolo vreo deschizătură pe unde să mă strecor afară și îmi ziceam: „De bună seamă că trebuie să fie vreo altă gură a gropniței, pe unde oamenii lasă în jos leșurile!” Încât care nu-mi fu uluiala când văzui umbra cea fugace, care nu era altceva decât o jivină, cum își ia vânt și sare prin deschizătura aceea. Pricepui atunci că acolo era o gaură săpată de jivinele ce veneau să mănânce trupurile morților din peșteră. Și sării și eu pe urmele dihaniei și mă pomenii deodată în lumina zilei, sub cer.
La acea priveliște, căzui în genunchi și îi mulțumii din toată inima Celui Preaînalt pentru izbăvirea mea; și îmi potolii sufletul și mi-l liniștii din zbuciumul lui.
Cercetai atunci zările și văzui că mă aflam la poalele unui munte, la marginea mării; și băgai de seamă că muntele acela nu putea să aibă nici o legătură cu cetatea, așa era de prăpăstios și de netrecut. Și chiar că încercai să mă cațăr pe el, da degeaba. Atunci, ca să nu mor de foame, mă întorsei în peșteră prin gaură și mă dusei să iau pâinea și apa; și venii să mănânc sub cer: ceea ce făcui cu mai multă poftă decât pe vremea șederii printre morți.
Urmai a mă duce în fiecare zi în gropniță să-mi iau pâinile și apa, precurmându-i pe cei ce erau înmormântați de vii. Apoi îmi veni în gând să strâng toate giuvaierurile de la morți, diamantele, brățările, salbele, mărgăritarele, rubinele, mademurile meșterite, veșmintele cele de preț și toate odoarele de aur și de argint. Și de fiecare dată îmi căram prada la țărmul mării, cu nădejdea că într-o zi voi putea să scap de acolo cu toate bogățiile acelea. Și, ca să fie totul gata, le întocmii în niște legături bine înfășurate în hainele și în pânzeturile celor ce, bărbați ori femei, se aflau în peșteră.
Ședeam într-o zi cugetând la pățaniile mele și la starea mea de acum, la marginea mării, când zării o corabie care trecea destul de aproape de munte. Mă sculai grabnic, îmi desfășai banda de mătase a turbanului și începui să-l vântur cu fluturări mari și cu țipete amarnice, gonind de-a lungul țărmului. Din mila lui Allah, oamenii de pe naie văzură semnele mele și sloboziră o luntre care să vină să mă ia și să mă ducă pe puntea lor. Mă luară cu ei și binevoiră să se împovăreze și cu calabalâcurile mele.
Când ajunserăm pe punte, reizul veni la mine și îmi spuse:
— O, tu, cine ești și cum ai făcut să ajungi pe muntele acesta unde, de-atâta vreme de când plutesc prin aceste meleaguri, nu am văzut vreodată decât dihănii sălbatice și păsări de pradă, da niciodată vreo făptură omenească?
Eu răspunsei:
— O, stăpâne al meu, sunt un biet negustor, străin în aceste locuri. Mă aflam pe o corabie mare care s-a scufundat lângă coasta de aici; și numai eu dintre toți tovarășii mei am izbutit, mulțumită voiniciei și vârtoșiei mele, să scap de la înec și să-mi scap odată cu mine și mărfurile pe care le-am pus pe o scândură mare pe care am putut s-o prind la vreme, când s-a sfărmat corabia! Ursitoarea și soarta m-au aruncat pe țărmul acesta, și a vrut Allah să nu mă lase să mor nici de foame, nici de sete!
Și iaca-așa i-am spus căpitanului, ferindu-mă cu grijă să-i dezvăluiesc adevărul despre însurătoarea și despre înmormântarea mea, de frică să nu se afle pe punte careva din cetatea în care stăpânea datina cea înfricoșată sub care era să cad jertfă!
Isprăvindu-mi spusa față de reiz, scosei dintr-o legătură un odor scump și i-l dădui în dar, ca să mă privească cu ochi buni de-a lungul călătoriei. Ci, spre mirarea mea cea mare, reizul se dovedi de o mărinimie rară, nu vroi nicicum să primească darul și îmi spuse cu glas binevoitor:
— Nu-mi stă în obicei să las să mi se plătească o faptă bună. Nu ești tu cel dintâi pe care îl culegem de pe mare. I-am mai ajutat și pe alți pierduți pe ape și i-am dus până în țara lor, în numele lui Allah; și nu numai că n-am vrut să ne lăsăm plătiți în nici un chip, da, întrucât erau lipsiți de toate, le-am dat să mănânce și să bea, și i-am îmbrăcat; și tot numai în numele lui Allah le-am dat și cu ce să-și scoată cheltuielile de drum! Întrucât oamenii sunt datori față de semenii lor, în numele lui Allah!
La vorbele acestea, îi mulțumii căpitanului și mă rugai pentru el urându-i viață lungă, pe când el poruncea să se desfășoare pânzele și pornea corabia la drum.
Plutirăm minunat vreme de zile și zile în șir, din ostrov în ostrov și din mare în mare, pe când eu ședeam întins cu desfătare ceasuri la rând cugetând la pățaniile mele cele ciudate și întrebându-mă dacă am trăit aievea toate acele năpaste ori de nu cumva nu au fost decât în vis. Și uneori chiar că, gândindu-mă la șederea din gropnița de sub pământ lângă soția mea moartă, simțeam că ajung să înnebunesc de spaimă.
Da până la urmă, cu mila lui Allah Preaînaltul, sosirăm bine sănătoși la Bassra, unde nu ne oprirăm decât numai câteva zile, pentru ca apoi să intrăm în Bagdad.
Eu atunci, încărcat cu bogății fără de capăt, luai drumul înspre ulița și înspre casa mea, unde ajunsei și unde îmi găsii rudele și prietenii; sărbătoriră cu toții întoarcerea mea și se bucurară până peste poate, firitisindu-mă că scăpasem cu zile. Atunci îmi încuiai cu grijă comorile în dulapuri, ci fără de a uita să fac pomeni mari săracilor, văduvelor și orfanilor, și daruri bogate prietenilor și cunoscuților. Și de-atunci încoace n-am mai contenit să mă tot dedau la toate desfătările și la toate poftele, în tovărășia unor inși mehenghi.
Da toate câte v-am povestit acuma nu sunt chiar nimic pe lângă cele ce le păstrez să vi le istorisesc mâine, de-o vrea Allah!
Așa grăi Sindbad în ziua aceea! Și nu uită a pune să i se dea o sută de galbeni hamalului și a-l pofti să cineze cu el, în rând cu mai-mărimile care se aflau de față. Pe urmă, toată lumea se întoarse acasă, minunată de toate acestea.
Cât despre Sindbad Hamalul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute șasea noapte spuse:
Cât despre Sindbad Hamalul, d-apoi el se întoarse la casa lui, unde visă toată noaptea la povestea aceea uluitoare. Iar a doua zi, când se întoarse iar în casa lui Sindbad Marinarul, încă tot mai era tare tulburat de înmormântarea gazdei sale. Da cum masa se și afla întinsă, luă loc împreună cu ceilalți, și mâncă, și bău, și îl binecuvântă pe Atoatebinefacătorul. După care, în mijlocul tăcerii tuturor, ascultă ceea ce povesti Sindbad Marinarul.