Mă aflam așadar în cea mai huzurită viață când, într-o bună zi, mi se năzări în minte gândul la călătorit înspre meleagurile altor oameni; și sufletul meu se simți cuprins amarnic de jindul de a purcede să se preumble și să se bucure de priveliștile altor pământuri și ale altor ostroave, și de a se minuna de lucrurile cele necunoscute, fără ca totuși să dea uitării vânzarea și cumpărarea prin feluritele țări.
Mă oprii cu hotărâre la acest gând și mă pregătii pe dată să-l duc la împlinire. Și plecai la suk unde, punând la bătaie o sumă de bani destul de mare, cumpărai mărfuri potrivite cu neguțătoria la care chibzuisem; le întocmii în legături strașnice și le cărai la țărmul apei, unde găsii degrabă o corabie frumoasă și nouă, înzestrată cu pânze de soi bun, și plină de năieri și de o grămadă uluitoare de scripeți de toate chipurile. Înfățișarea ei mă umplu de încredere și îmi încărcai pe ea numaidecât tot calabalâcul, la fel cum făceau și mulți alți negustori pe care îi cunoșteam și cu care nu mă supăra să fac călătoria.
Plecarăm chiar în ziua aceea; și avurăm o plutire minunată. Călătorirăm de la ostrov la ostrov și de la o mare la altă mare vreme de zile și nopți în șir, și la fiecare popas ne duceam la negustorii din partea locului, și la oamenii de vază și la cumpărători, și cumpăram și vindeam și izbândeam niște trocuri cu bun câștig pentru noi. Și plutirăm așa mai departe, și ajunserăm, călăuziți de soartă, la un ostrov tare frumos, acoperit cu pomi mari, cu poame din belșug, bogat în flori, sălășluit de cântec de păsări, scăldat de ape vioare, da cu totul lipsit de orice așezare și de orice făptură omenească.
Reizul binevoi a se îndupleca dorinței noastre și a poposi acolo câteva ceasuri, și aruncă ancora lângă mal.
Coborârăm pe dată și ne duserăm să sorbim aerul cel proaspăt din pajiștile umbrite de pomii printre care se hârjoneau păsările. Eu, căpătuit cu câte ceva de-ale gurii, mă dusei să șed jos lângă un izvor de apă limpede, ferit de soare sub niște ramuri dese, și mă bucurai cu o mulțumire peste fire să mănânc oleacă și să beau chiar din apa aceea desfătătoare. Pe deasupra, o adiere lină aducea un susur molcom și îmbia la odihnă deplină, încât mă întinsei pe iarbă și mă lăsai furat de somn, în sânul acelei reveneli și al miresmelor dimprejur.
Când mă deșteptai, nu mai zării nici un călător, iar corabia plecase fără ca să fi luat cineva aminte la lipsa mea. Așa că degeaba mă tot uitai eu ba la dreapta, ba la stânga, ba înainte, ba îndărăt, că nu văzui pe nimeni pe tot ostrovul în afară de mine însumi. În zări, pe mare, o pânză se depărta și curând îmi pieri din vedere.
Eu atunci rămăsei cufundat într-o buimăceală fără de asemuire și care nu ar fi avut cum să fie mai mare; iar de ciudă și de mâhnire simții că fierea sta gata să plesnească în mine. Întrucât ce aveam să mă fac pe ostrovul acela pustiu, când îmi lăsasem pe puntea corăbiei toate lucrurile și toate bunurile? Ce năpaste aveam să mai pățesc oare în sihăstria aceea necunoscută? La atare gânduri deznădăjduite, strigai:
— Pentru tine, orice nădejde e pierdută, Sindbad Marinarule! Dacă ai izbutit întâia oară să scapi de belea, ca urmare a unor împrejurări brodite de soarta cea norocoasă, nu care cumva să crezi că tot așa are să fie mereu, întrucât, cum spune zicala, urciorul dus prea des la apă, până la urmă tot crapă!
Și cu asta mă pusei pe plâns și pe gemut, apoi începui să scot niște țipete înfricoșate, până ce deznădejdea se statornici temeinic în inima mea. Atunci mă izbii peste cap cu amândouă mâinile și iarăși răcnii: „Au ce zor aveai, amărâtule, să te călătorești iar, când la Bagdad trăiai în huzururi? Nu aveai tu mâncăruri minunate, băuturi minunate și haine minunate? Ce-i mai lipsea mulțumirii tale? Au călătoria dintâi nu ți-a fost de nici o pildă?” Atunci mă prăbușii cu fața la pământ, plângându-mi de pe acum moartea și spunând: „Ai lui Allah suntem și la el ne întoarcem!” Și în ziua aceea era să înnebunesc.
Da întrucât până la urmă văzui limpede că toate părerile de rău îmi erau zadarnice, iar căința prea târzie, mă lăsai în seama soartei. Mă sculai în picioare și, după ce rătăcii fără de rost o vreme, mi se făcu oarecum frică de vreo întâlnire pârdalnică cu vreo fiară de pradă ori cu vreun vrăjmaș neștiut, și mă cocoțai în vârful unui pom de unde începui să mă uit mai cu luare-aminte la dreapta și la stânga; da nu izbutii să zăresc altceva decât cerul, pământul, marea, copacii, păsările, nisipurile și stâncile. Totuși, cercetând mai cu grijă în zare, mi se păru că năzăresc o închipuire albă și uriașă. Atunci, îmboldit de nădejdi, mă dădui jos din pom; da, cuprins de frică, nu mă îndreptai decât tare încetișor și cu îndoială într-acolo. Când nu mai rămase decât o depărtare mică între mine și albeața aceea, pricepui că era o boltă grozav de mare, orbitor de albă; largă la poale și tare înaltă. Mă apropiai și mai mult de ea și îi dădui ocol; da nu găsii nicăieri ușa de intrare pe care o căutam. Atunci vrusei să mă cațăr deasupra pe ea; da era așa de netedă și de alunecoasă, încât nu avusei nici dibăcia, nici sprinteneala, nici putința de a mă lipi de ea. Mă mărginii atunci s-o măsor: însemnai pe nisip urma pasului dintâi, și mai dădui un ocol numărându-mi pașii. Găsii astfel că ocolul era taman de o sută cincizeci de pași, mai degrabă mai mult decât mai puțin.
Pe când mă tot chibzuiam în ce chip ar fi să fac ca să dau de vreo ușă de intrare ori de ieșire din bolta aceea, luai seama că deodată soarele pieri și că ziua se preschimbă într-o noapte întunecată. Gândii dintru-ntâi că o fi vreun nour mare care trecea prin dreptul soarelui, măcar că lucrul era cu neputință în toi de vară. Ridicai așadar capul ca să mă uit la nourul acela ce mă minuna, și văzui o pasăre nemăsurată, cu niște aripi năprasnice, care zbura prin dreptul ochiului soarelui, pe care astfel îl acoperea cu totul, revărsând întunericul peste ostrov.
Minunarea mea atunci trecu până peste marginile marginilor, și îmi adusei aminte de ceea ce îmi povestiseră niște călători și niște năieri, pe vremea tinereții mele, în privința unei păsări nemaipomenite, numită rokh, care s-ar afla într-un ostrov tare depărtat, și care poate să ridice și un elefant. Pricepui atunci că ceea ce vedeam acolo trebuia să fie acea rokh, și că bolta lângă care mă găseam trebuia să fie vreun ou din ouăle acelei rokh! Ci de-abia apucai eu să cuget la asta, că pasărea se și abătu asupra oului și se așeză deasupra lui ca spre a-l cloci. Și chiar că își întinse aripile cele nemăsurate asupra oului, își lăsă cele două picioare să se sprijine pe pământ și de-o parte și de cealaltă, și adormi pe el! (Binecuvântat fie Acela carele nu doarme din vecii vecilor!)
Atunci eu, care mă întinsesem cu burta lipită de pământ și mă aflam chiar lângă unul dintre picioare, care mi se părea a fi mai gros decât trunchiul unui copac bătrân, mă sculai repede, desfășai banda de mătase a turbanului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și șasea noapte spuse:
Mă sculai repede, desfășai banda de mătase a turbanului, îl pusei în două și îl răsucii în așa chip, încât să întocmesc din el o frânghie groasă, mă încinsei cu el bine pe după mijloc, și la urmă îl petrecui cu amândouă capetele pe după unul din degetele păsării, făcând un nod de toată nădejdea. Că îmi zisesem în cugetul meu: „Pasărea aceasta nemăsurată are să-și ia până la urmă zborul și, în felul acesta, are să mă scoată din pustietatea de aici și are să mă ducă în vreun loc unde să dau de ființe omenești. Oricum, locul unde am să fiu lăsat tot are să fie mai de dorit decât ostrovul acesta pustiu pe care sunt singurul locuitor!”
Iacă-așa! Și, cu toate foielile mele, pasărea nici nu mă simți că mă aflam acolo, de parcă aș fi fost vreo musculiță fără de însemnătate ori vreo furnică la preumblare!
Șezui în starea aceea toată noaptea, fără să pot închide un ochi, de teamă ca pasărea să nu-și ia zborul și să mă ridice pe când dorm. Ci ea nici nu se clinti până în revărsat de ziuă. Atunci numai se ridică de pe ou, dădu un țipăt înfricoșat și își luă zborul ducându-mă și pe mine cu ea. Se înălță și se tot înălță, atâta de sus, încât gândeam că am și ajuns la bolta cerului; pe urmă deodată se lăsă în jos cu atâta repeziciune de nici nu-mi mai simțeam greutatea, și ajunse cu mine pe pământ. Se așeză pe un loc prăpăstios, pe când eu, fără a mai zăbovi, dădui zor să-mi dezleg turbanul, cu o spaimă nebună să nu fiu ridicat iarăși până a nu fi avut răgaz să mă desprind din legătura mea. Ci izbutii să mă dezleg fără de necazuri și, după ce mă scuturai și îmi trăsei hainele la loc pe mine, mă depărtai grabnic până ce ieșii din preajma păsării, pe care în curând o văzui cum se ridică iarăși în văzduhuri. De data aceasta, ținea în gheare ceva mare și negru, care nu era altceva decât un șarpe de o lungime nemaipomenită și de o înfățișare îngrețoșătoare. Îndată pieri, îndreptându-și zborul înspre mare.
Eu, tulburat peste poate de toate câte pățisem, îmi aruncai privirile de jur împrejur și rămăsei pironit locului de spaimă. Într-adevăr, mă pomenii adus într-o vale largă și adâncă, împrejmuită din toate părțile de niște munți atâta de înalți, încât, ca să-i măsor cu privirea, trebui să-mi dau așa de tare capul pe spate, că turbanul mi se rostogoli dindărăt pe pământ. Și pe deasupra mai erau și așa de povârniți, încât ar fi fost cu neputință să te cațeri pe ei și socotii că orice încercare în privința aceasta este zadarnică!
La atare încredințare, jalea și deznădejdea mea ajunseră fără de margini, și răcnii: „Oh! Cu cât ar fi fost mai bine pentru mine să nu mă fi urnit de pe ostrovul cel pustiu pe care mă găseam, și care era de o mie de ori mai de dorit decât sihăstria goală și uscată de aici, unde nu e nimic nici de mâncat, nici de băut. Acolo barem erau plini de poame pomii, și izvoare cu apă vioară; da aici numai stânci vrăjmașe și pleșuve, unde să mori de foame și de sete! O, prăpădul meu! Nu se află ajutor și tărie decât numai întru Allah cel Atotputernic! De fiecare dată nu scap de la o nenorocire decât ca să cad într-alta mai rea și mai deplină!”
Mă ridicai totuși de unde șezusem și pornii prin valea aceea ca s-o cercetez oleacă, și luai seama că era toată cioplită numai în pietre de diamant. Peste tot împrejurul meu, pământul era presărat cu diamante mai mari ori mai mici, desprinse din munte, și care în unele locuri alcătuiau niște grămezi înalte cât omul.
Tocmai începusem să mă las ispitit a le privi cu oarecare luare-aminte, când o priveliște mai înfricoșătoare decât toate grozăviile trăite până atunci mă îngheță țintuindu-mă de spaimă. Printre stâncile de diamant văzui cum se strecurau paznicii lor, care erau niște șerpi negri, mulți fără de număr, mai groși și mai mari decât palmierii, și care negreșit că puteau să înghită, fiecare dintre ei, un elefant din cei voinici. La ceasul acela, începuseră a se trage înspre găurile lor; întrucât la vremea zilei se ascund ca să nu fie înhățați de pasărea rokh, dușmanul lor, și nu umblă decât noaptea.
Eu atunci, cu grijă nemăsurată, încercai să mă depărtez de acolo, uitându-mă bine unde îmi pun piciorul și gândind în sinea mea: „Iacătă, dacă ai vrut să te lăcomești la mila soartei, o, Sindbad, om cu ochi nesățios și pururea gol, ce ai dobândit în schimb!” Și, pradă tuturor acestor spaime îngemănate, mă strecurai mai departe fără de țintă prin valea diamantelor, hodinindu-mă din vreme în vreme prin locurile care mi se păreau mai ferite, și așa până la căderea nopții.
În toată vremea aceasta, îmi uitasem cu totul și de mâncat și de băut, și nu mă mai gândeam decât cum să ies din beleaua aceea și cum să-mi mântui de șerpi sufletul. Într-acest chip dădui până la urmă, chiar lângă locul unde mă prăbușisem, peste o bortă cu intrarea tare îngustă, da destulă ca să pot să mă strecor pe ea. Așa că mă dusei acolo și intrai în bortă, având grijă să astup intrarea cu o stâncă pe care izbutii s-o rostogolesc până la ea. Liniștit întrucâtva astfel, pășii mai înspre adânc și mă apucai să caut ungherul cel mai tihnit ca să dorm acolo, în așteptarea dimineții, și gândeam: „Mâine, de cum s-o revărsa de ziuă, am să ies să văd ce mi-a mai hărăzit ursita!”
Tocmai dam să mă tolănesc așadar, când băgai de seamă că ceea ce dintru-ntâi luasem drept o stâncă mare și neagră era un șarpe înfricoșător, încolăcit să-și clocească ouăle. Atunci simți carnea mea toată grozăvia acelei priveliști, iar pielea mi se zbârci ca o frunză uscată și se înfioră din tot întinzișul ei; și mă prăbușii fără de simțire la pământ și așa rămăsei până dimineața.
Atunci, pricepând că încă nu fusesem înfulecat, avusei putere să mă târăsc până la ieșire, să dau stânca la o parte și să mă strecor afară, unde ajunsei ca beat și fără a mai putea să mă țin pe picioare, atâta de sfârșit eram de lipsa de somn și de mâncare, și de spaima aceea fără de istov.
Mă uitai împrejur, și deodată, la câțiva pași de nasul meu, văzui cum cade un hălcoi de carne care se izbi cu plesnet de pământ. Năucit dintru-ntâi, sării în lături, apoi ridicai ochii ca să-l văd pe cel ce vroia să mă strivească astfel; da nu văzui pe nimeni. Atunci îmi adusei aminte de o poveste pe care o auzisem odinioară din gura unor negustori călători și a unor căutători de nestemate prin munții de diamant, în care se istorisea că, neputând să coboare în valea cea de neajuns, căutătorii de diamante se slujeau de un tertip tare ciudat spre a dobândi pietrele cele de preț. Tăiau câteva oi, le hăcuiau în hartane mari și le aruncau în fundul văii unde aveau să cadă în colțurile diamantelor care se înfigeau în ele adânc. Atunci păsările rokh și vulturii cei uriași veneau și se prăvăleau asupra acelei prăzi și o ridicau din vale ca s-o ducă la cuiburile lor, de pe vârful munților, ca să slujească de hrană puilor lor. Atunci căutătorii de diamante se repezeau la pasăre dând din mâini și răcnind amarnic, ca s-o facă să lase prada și s-o silească să-și ia zborul. Ei atunci scotoceau hartanul și luau diamantele pe care le găseau înfipte în el.
Îmi dădu atunci prin gând că tot aș mai putea să-mi scap viața și să ies din valea aceea care tare mi se părea că ar fi chiar mormântul meu. Mă sculai, așadar, și începui să strâng de pe jos o ditamai grămadă de diamante, alegându-le pe cele mai dolofane și mai frumoase. Le pusei peste tot pe mine: îmi umplui buzunarele, mi le strecurai între haină și cămașă, îmi ghiftuii turbanul și șalvarii, și mi le băgai până și prin căptușeala de la haine. După care desfășai banda de mătase a turbanului ca și întâia oară.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și șaptea noapte spuse:
După care desfășai banda de mătase a turbanului ca și întâia oară, mă încinsei peste mijloc și mă dusei să mă întind sub hartanul de oaie, pe care mi-l legai strașnic pe piept cu cele două capete ale turbanului.
Ședeam așa de o bună bucată de vreme, când deodată mă pomenii săltat în văzduh, ca o pană, între ghearele cele uriașe ale unei păsări rokh, și eu și hartanul de carne de oaie. Și, într-o clipeală de ochi, eram afară din vale, pe culmea muntelui, în cuibul rokhului, care se și pregătea să sfâșie și carnea oii și carnea mea, spre a-și hrăni puii de rokh. Da deodată izbucni o zarvă ce se apropia și care o înfricoșă pe pasăre și o sili să-și ia zborul și să mă lase acolo. Eu atunci mă desfăcui din legături și mă ridicai în picioare, cu urmele de sânge pe haine și pe chip.
Văzui atunci că se apropie de locul în care mă aflam un negustor care căpătă o înfățișare tare descumpănită și tare înfricoșată când dădu cu ochii de mine. Da când văzu că nu-i vreau nici un rău și că de altminteri nici nu mă mișcam, se plecă peste hartanul de carne și îl cercetă, fără a izbuti să găsească diamantele pe care le căuta. Atunci își ridică larg înspre cer brațele și se jelui, spunând:
— O, ce înșelătorie! O, ce pagubă pe mine! Nu se află ajutor decât numai întru Allah! Mă adăpostesc întru Allah împotriva Procletului și Afurisitului!
Și își plesnea palmele una de alta, cu vădelile unei deznădejdi nemărginite.
La priveliștea aceea, pășii înspre el și îi urai bună pace. Da el, fără a-mi răspunde la salamalec, mă țintui cu mânie și îmi strigă:
— Cine ești? Și cu ce drept ai venit aici să furi bunul meu?
Eu răspunsei:
— Fii fără de teamă, o, vrednice negustor, întrucât nu sunt un hoț, iar bunul tău nu a fost întru nimic zăticnit. Sunt o făptură omenească, și nicidecum un ginn păcătos, cum pari să socoți tu. Ba chiar sunt un om cinstit dintre oamenii cei cinstiți, iar odinioară eram de felul meu negustor, mai înainte de a fi dat de niște belele până peste poate de ciudate. Cât despre pricina venirii mele aici, aceasta este o poveste pe care am să ți-o istorisesc numaidecât. Da mai întâi vreau să-ți dovedesc gândurile mele bune, dăruindu-ți câteva diamante, pe care le-am cules eu însumi din afundul acelei genuni pe care nici un ochi omenesc nu a scrutat-o vreodată!
Scosei îndată de la brâu câteva mostre de diamante arătoase și i le înmânai, spunând:
— Iacătă un chilipir la care nu ai fi cutezat să nădăjduiești în viața ta!
Atunci stăpânul hartanului de oaie fu cuprins de o bucurie de neînchipuit și îmi mulțumi îndelung și, după un potop de temeneli, îmi spuse:
— O, stăpâne al meu, ești o binecuvântare! Păi da numai un diamant de acesta ajunge să mă îmbogățească până la cele mai adânci bătrânețe! Că eu în viața mea nu am văzut ceva asemenea nici pe la curțile de împărați ori de sultani!
Și iarăși îmi mulțumi și, într-un sfârșit, îi strigă și pe ceilalți negustori care se aflau acolo și care veniră să se strângă împrejurul meu, urându-mi bună pace și bun sosit. Iar eu le istorisii pățania mea cea ciudată, de la început până la sfârșit. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată.
Atunci negustorii, dezmeticindu-se din uluiala lor, mă firitisiră îndelung pentru izbăvirea mea, spunându-mi:
— Pe Allah! Te-a scos soarta dintr-o prăpastie din care nimenea până la tine nu s-a mai întors!
Apoi, întrucât mă vedeau topit de osteneală, de foame și de sete, grăbiră a-mi da din plin să mănânc și să beau, și mă duseră într-un cort unde îmi vegheară somnul, care ținu o zi întreagă și o noapte.
Dimineața, negustorii mă luară cu ei, pe când eu începeam să simt tot mai pe deplin bucuria că scăpasem din primejdiile acelea ce nu s-au mai pomenit. După o călătorie destul de scurtă, ajunserăm la o insulă tare plăcută, pe care creșteau niște pomi falnici cu umbra așa de deasă și de largă, încât fiecare dintre ei ar fi putut să adăpostească lesne vreo sută de oameni. Și chiar din pomii aceia se scoate zeama cea albă, cu miros tare și plăcut, care este camforul. Pentru aceasta, se înjunghie pomul în partea de sus, și se prijoane într-un vas zeama care se scurge în chip de picături de clei și care nu este altceva decât mierea pomului.
Tot pe ostrovul acela am văzut și dihania cea de spaimă care se cheamă karkadan și care paște pe acolo întocmai cum pasc vacile și bivolii prin pajiștile noastre. Trupul dihăniei aceleia este mai gros decât trupul de cămilă; nasul ei are în vârf un corn lung de zece coți și pe care este scrijelat chipul unei ființe omenești. Cornul acela este așa de tare, încât îi slujește karkadanului să se înfrunte cu elefantul și să-l biruiască, apoi să-l împungă și să-l salte de la pământ, până ce elefantul moare. Atunci grăsimea elefantului mort se scurge în ochii karkadanului, care este orbit astfel și se prăbușește pe loc. Atunci din slava văzduhurilor se năpustește asupra lor a amândurora cumplita pasăre rokh, care îi ia în gheare pe amândoi odată și îi cară la cuibul ei spre a-și hrăni puii.
Văzui de asemenea felurite soiuri de bivoli.
Sălășluirăm acolo o bucată de vreme ca să ne desfătăm de aerul curat; ceea ce îmi dădu răgaz să-mi schimb diamantele pe galbeni și pe arginți buni, mai mulți decât puteau să încapă în stiva unei corăbii. Pe urmă plecarăm de acolo, de la ostrov la ostrov și de la un uscat la alt uscat, și de la o cetate la altă cetate, pe unde mă minunam de fiecare dată de lucrarea cea frumoasă a Atoatefăcătorului, mai izbutind ba ici, ba colo ceva vânzări, cumpărări și schimburi, și ajunserăm într-un sfârșit în țara cea binecuvântată, la Bassra, ca de acolo să urcăm la Bagdad, sălașul păcii!
Atunci grăbii să dau fuga pe ulița mea și să intru în casa mea, încărcat de pungi fără de număr, cu dinari de aur și cu diamantele cele mai frumoase pe care nu avusesem inimă să le vând. Încât, după revărsările de bucurie ale întoarcerii printre rudele și prietenii mei, nu pregetai a mă purta cu filotimie, împrăștiind daruri împrejurul meu, fără a uita pe nimenea.
Apoi îmi cheltuii viața cu voioșie, mâncând bucate alese, bând cu poftă, îmbrăcându-mă cu haine bogate și nelipsindu-mă nicidecum de tovărășia oamenilor dezmierdați. Încât în fiece zi aveam o sumedenie de oaspeți de vază care, auzind ce se spunea despre pățaniile mele, mă cinsteau cu venirea lor spre a-mi cere să le istorisesc călătoriile mele și să le zugrăvesc și lor cum merg treburile prin țările cele depărtate. Iar eu chiar că simțeam o mulțumire aievea să-i lămuresc despre toate cele; ceea ce îi făcea pe toți să plece firitisindu-mă că scăpasem dintr-atâtea primejdii cumplite, și minunându-se de povestirile mele până peste marginile minunării. Și iacă-așa luă sfârșit cea de a doua călătorie a mea.
Ci mâine, o, prietenii mei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și opta noapte spuse:
Ci mâine, o, prietenii mei, de-o vrea Allah, am să vă istorisesc pățaniile din cea de a treia călătorie a mea pe mare, care de bună seamă că este, de departe, cu mult mai de-a mirărilea și mai uluitoare decât cele două dintâi!
Pe urmă Sindbad tăcu. Atunci robii aduseră de mâncat și de băut tuturor oaspeților, care erau uluiți de minunare după câte le fusese dat să audă. Apoi Sindbad marinarul porunci să i se aducă o sută de galbeni lui Sindbad Hamalul, care îi luă, mulțumind îndelung, și plecă chemând asupra capului gazdei sale milele lui Allah, și ajunse acasă minunându-se de toate câte le văzuse și auzise.
Dimineața, hamalul Sindbad se sculă, își făcu rugăciunea cea de dimineață și se duse iarăși la Sindbad cel bogat, precum îi ceruse acela. Și fu primit cu toată inima, și întâmpinat cu multe cinstiri, și poftit să ia parte la ospățul din ziua aceea și la zaiafeturile care ținură toată ziua. După care Sindbad Marinarul, înconjurat de musafirii plini de luare-aminte și de cuvioșie, își începu povestirea în chipul următor: