Aflați, o, voi toți, domniile voastre, o, prea străluciților, și tu, preacinstite hamal care te numești ca și mine Sindbad, că tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari printre semenii săi și printre negustori. Avea la casa lui bogății fără de număr, de care se slujea fără de contenire spre a împărți mile la cei săraci, da cu chibzuință, întrucât la moartea sa mi-a lăsat de moștenire, pe când eram încă la o vârstă fragedă, avuții multe, moșii și sate.
Când am ajuns la vârsta de bărbat, am pus mâna pe toate acestea și mi-a plăcut să mănânc mâncăruri nemaipomenite și să beau băuturi nemaipomenite, să leg chelemet cu tot soiul de tineri și să mă fudulesc cu haine peste fire de scumpe, și să benchetuiesc cu prieteni și cu cei de-o seamă cu mine. În felul acesta am ajuns să mă încredințez că tot așa are să ție mereu, spre marele meu folos. Și urmai să trăiesc mai departe așa un lung răspas de vreme, până ce într-o zi, întorcându-mă din rătăcirea mea și venindu-mi în minți, luai seama că bogățiile mi se fituiseră, starea mi se schimbase și bunurile mi se duseseră. Atunci, trezindu-mă de-a binelea din trândăvia mea, mă pomenii pradă spaimei și năucirii că voi ajunge într-o zi la o bătrânețe în ticăloșie. Și tot atunci îmi veniră în minte niște vorbe pe care răposatului taică-meu îi plăcea să le tot spună, vorbele stăpânului nostru Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora fie rugăciunea și pacea!): Trei lucruri sunt mai de dorit decât altele trei: ziua morții este mai puțin amarnică decât ziua de naștere, un câine viu face mai mult decât un leu mort, și mormântul este mai de râvnit decât sărăcia.
La gândurile acestea, mă sculai pe clipă și, pe dată, adunai ceea ce îmi mai rămăsese din haine și din lucrurile de casă și le vândui fără de zăbavă la mezat, dimpreună cu toate rămășițele câte se mai aflau sub mâna mea, ca bunuri, acareturi și pogoane. Într-acest chip, strânsei o sumă de trei mii de drahme.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și doua noapte spuse:
Strânsei într-acest chip o sumă de trei mii de drahme, și numaidecât îmi veni în cap să mă călătoresc înspre meleagurile și țările altor oameni, căci îmi amintii de vorbele poetului, care a spus:
E mai frumoasă faima dobândită Prin trudă grea, căci faima, pasă-mi-te. Este copila cea nemuritoare A multor nopți de trudă, nedormite!
Cel dornic de-a avea mărgăritare, De orice fel, să nu se mai înșele: Întâi și-ntâi să se scufunde-n mare Spre-a strânge bogățiile acele!
Zadarnice rămân, până la moarte. Nădejdile celui ce nu asudă, Celui ce vrea numai să aibă parte De faima lumii, fără nici o trudă.
Așa că, fără a mai pregeta, dădui fuga în suk unde făcui cu grijă o grămadă de târguieli de fel de fel de mărfuri și de mărunțișuri de toate soiurile. Cărai de îndată totul pe puntea unei corăbii pe care se și aflau mai mulți negustori gata de plecare, și, cu sufletul dedat de-acuma cu gândul mării, văzui corabia cum se depărtează de Bagdad și coboară pe fluviu până la Bassra, lângă mare.
De la Bassra, naia își îndreptă pânzele înspre largul mării și apoi, vreme de zile și nopți, plutirăm trecând de la un ostrov la alt ostrov, și dintr-o mare într-altă mare, și de la un pământ la alt pământ! Și la fiecare loc unde coboram, ne vindeam mărfurile ca să cumpărăm altele și izbuteam niște trocuri și niște schimburi tare prielnice.
Într-o zi, pe când pluteam de mai multe zile fără a mai fi zărit pământ, văzurăm cum răsare din mare un ostrov ce ni se păru, după verdeața lui, vreo grădină minunată dintre grădinile raiului. Încât reizul corăbiei binevoi să tragă la țărm și, odată ancora aruncată și scara lăsată, ne îngădui să coborâm pe uscat.
Noi, negustorii toți, coborârăm luând cu noi toate cele de trebuință pentru hrană, precum și sculele de bucătărit. Unii se apucară să aprindă focul și să gătească de mâncare și să spele rufele, în vreme ce alții se mulțumiră să se preumble, să se desfete și să se hodinească de ostenelile de pe mare. Eu fusei dintre cei care râvniră să se preumble și să se bucure de frumusețile verdeței de care erau acoperite țărmurile acelea, uitând cu totul și de masă și de băutură.
Pe când ne lăfăiam noi așa, simțirăm dintr-odată cum ostrovul se cutremură din toate măruntaiele lui și cum ne trage o izbitură atâta de cumplită, încât ne azvârli la câteva picioare în sus de la pământ. Și, într-aceeași clipită, îl văzurăm pe reizul corăbiei că se ivește la capătul de dinainte al naiei, și cu un glas amarnic și cu niște semne înfricoșate țipa înspre noi:
— O, călătorii mei, fugiți! Degrabă! Suiți-vă iute pe punte! Lăsați tot! Lepădați-vă de tot ce aveți acolo și scăpați-vă sufletele! Fugiți de genunea care vă așteaptă!
Dați zor repede! Că ostrovul pe care vă aflați nu e nici un ostrov! E un chit uriaș! S-a pripășit în mijlocul mării acesteia din vremurile de demult; și i-au crescut copacii pe spinare, din nisipurile pe care le-a adus marea! L-ați trezit din somnul lui! I-ați tulburat tihna și i-ați stricat mulțumirea aprinzând focul pe spinarea lui! Și iacătă-l că se mișcă! Fugiți, că are să se scufunde în marea care are să vă înghită fără de întoarcere! Fugiți! Lăsați tot! Eu mă duc!
La vorbele acestea ale căpitanului, călătorii înfricoșați își lăsară acolo toate lucrurile, și haine, și scule, și căldări, și o luară la goană înspre corabia care își și trăsese ancora. Câțiva izbutiră să ajungă taman la țanc; alții nu mai izbutiră. Întrucât chitul se și urnise din loc și, după câteva zvâcnituri înfricoșate, se cufundă în mare cu tot ce se afla pe spinarea lui, iar valurile care se izbeau și se întreizbeau se închiseră la loc deasupra lui și deasupra lor pe totdeauna.
Or, eu fusei din rândul celor ce rămaseră părăsiți pe chitul acela și se înecară!
Ci Allah Preaînaltul mă izbăvi și mă scăpă de la înec punându-mi sub mână o bucată de lemn scobit, o copaie din cele mari pe care le aduseseră călătorii ca să-și spele rufele în ea. Dintru-ntâi mă agățai de copaie, pe urmă izbutii să încalec deasupra ei, cu niște cazne amarnice pe care mă făcură în stare să le săvârșesc primejdia și dragostea de sufletul meu, care îmi era scump! Atunci începui să bat apa cu picioarele precum cu niște vâsle, în vreme ce valurile se jucau cu mine și mă făceau să mă răstorn ba la dreapta, ba la stânga!
Cât despre căpitan, acela dete zor a se depărta, cu toate pânzele în vânt, dimpreună cu cei pe care putuse să-i scape, fără să se mai îngrijeze de cei care mai pluteau încă. Aceștia nu zăboviră a pieri, pe când eu vâsleam cu picioarele, trudindu-mă din toate puterile, ca să încerc a ajunge corabia pe care o urmai așa cu ochii până ce îmi pieri din vedere, și peste mare se lăsă noaptea, aducându-mi încredințarea pierderii și a părăsirii mele.
Rămăsei să lupt astfel cu genunea vreme de o noapte și o zi întreagă. Până la urmă, vântul și curgerea valurilor mă împinseră până la țărmurii unei insule povârnite, acoperiți cu ierburi agățătoare ce coborau de-a lungul râpelor și se scăldau în mare. Mă agățai de răgăliile acelea și izbutii, ajutându-mă cu picioarele și cu mâinile, să mă cațăr până sus pe mal.
Atunci, scăpat astfel de la o pieire atâta de neîndoielnică, mă gândii să-mi cercetez trupul, și văzui că era plin de vânătăi, iar picioarele îmi erau umflate și pecetluite de urmele de mușcături făcute de peștii care își umpluseră pântecul cu carnea mea. Da eu nu simțeam nici o durere, așa de amorțit eram de truda și de primejdia prin care trecusem. Mă prăbușii așadar pe ostrov, cu burta pe pământ, ca un leș, și leșinai, cufundat într-o năucire deplină.
Rămăsei în starea aceea până a doua zi și nu mă trezii decât datorită soarelui care cădea drept asupra mea. Dădui să mă scol, da picioarele mele umflate și dureroase nu vroiră să mă ajute, și căzui îndărăt la pământ. Atunci, tare înnegurat de starea în care mă vedeam adus, începui să mă târăsc, ba împingându-mă cu mâinile și cu picioarele, ba mergând în genunchi, ca să caut ceva cu ce să mă hrănesc. Într-un sfârșit, izbutii să ajung într-un câmp plin cu pomi roditori și udat de niște izvoare cu o apă curată și minunată. Și mă odihnii acolo vreme de mai multe zile, mâncând poame și bând apă de la izvoare. Încât sufletul meu nu zăbovi a se învigora și a-mi însufleți iarăși trupul vlăguit care putu să se miște mai lesne și să-și capete iar folosința mâinilor și a picioarelor, ci nu chiar întru totul, căci, ca să merg, fusei silit să-mi întocmesc o pereche de cârje cu care să mă sprijin oleacă. Într-acest chip, putui să mă preumblu încetișor printre pomi, visătorind și mâncând poame, și îmi petrecui ceasuri îndelungi minunându-mă de meleagul acela și preamărind lucrarea Celui Atotputernic.
Într-o zi, pe când mă preumblam pe țărm, văzui ivindu-mi-se în depărtare ceva ce gândii să fie vreo fiară sălbatică ori vreo dihanie dintre dihăniile mărilor. Lucrul acela mă stârni atâta de tare, încât, în pofida simțămintelor amestecate ce se frământau în mine, pornii să mă apropiu de el, aci înaintând, aci trăgându-mă îndărăt. Și, într-un sfârșit, văzui că era o iapă minunată, legată la un pripon. Era așa de frumoasă, încât dădui să mă mai apropiu oleacă de ea ca s-o văd mai de aproape, când deodată un răcnet înfricoșător mă îngheță și mă țintui locului, măcar că nu-mi mai doream decât să fug cât mai iute; și, tot atunci, de dedesubtul pământului, ieși un ins care, cu pași mari, venea asupra mea și-mi strigă:
— Cine ești? Și de unde vii? Și ce pricină te-a îndemnat să te primejduiești pe aici?
Eu răspunsei:
— O, stăpâne al meu, află că sunt un om străin și că mă aflam pe puntea unei corăbii când m-am înecat cu alți mulți călători. Ci Allah m-a miluit cu o albie de lemn pe care m-am încălecat și care m-a slujit până ce valurile m-au aruncat pe țărmul acesta!
După ce auzi vorbele mele, omul mă luă de mână și îmi spuse:
— Haide după mine!
Și pornii după el. Atunci mă îndemnă să cobor într-un bordei de sub pământ, și mă pofti să intru într-o încăpere mare unde mă îmbie să stau jos la locul de cinstire, și îmi aduse ceva de mâncare, întrucât îmi era foame. Și mâncai până ce mă saturai și îmi fu îndeajuns și până ce sufletul mi se potoli. El atunci mă întrebă despre pățania mea, iar eu i-o istorisii de la început până la sfârșit; și el se minună de-a minunarelea. Pe urmă adăugai:
— Allah fie asupră-ți, o, stăpâne al meu, nu mă dojeni prea tare de ceea ce am să te întreb! Eu iacătă că ți-am istorisit tot adevărul despre pățania mea, și aș vrea acuma să știu tu cine ești și care este pricina șederii tale în încăperea aceasta de sub pământ și pricina care te-a făcut să priponești cârlana aceea singurică pe țărmul mării!
El îmi spuse:
— Află că pe ostrovul acesta suntem mai mulți care, așezați la locuri osebite.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și treia noapte spuse:
Află dar că pe ostrovul acesta suntem mai mulți care, așezați la locuri osebite, slujim de pază la caii împăratului Mihrajan. La fiecare lună plină, fiecare dintre noi aduce aici o iapă de soi, încă fecioară, o leagă pe țărm și coboară să se ascundă degrabă în hruba de sub pământ. Atunci, ispitit de duhoarea de iapă, iese din valuri un cal dintre caii de mare care se uită și la dreapta și la stânga și care, dacă nu vede pe nimeni, se repede la iapă și o prăsește. Apoi, după ce și-a isprăvit lucrarea cu ea, se lasă jos de pe spinarea ei și dă s-o ia cu el. Da ea, legată de pripon, nu poate să se ia după el; el atunci nechează cumplit și o tot îmboldește cu capul și cu picioarele, și forăie tot mai cumplit. Noi atunci îl auzim și pricepem că și-a isprăvit ploditul; ieșim degrabă din toate părțile și dăm fuga la el, aruncându-i răcnete mari, care îl sperie și îl silesc să se întoarcă în mare! Cât despre iapă, d-apoi ea rămâne însămânțată și fată un mânz ori o mânză care prețuiește cât o comoară întreagă și care nu-și poate avea seamăn pe toată fața pământului. Și chiar astăzi are să vină calul de mare. Și îți făgăduiesc că, odată treaba isprăvită, am să te iau cu mine și am să te înfățișez împăratului nostru Mihrajan, și am să-ți arăt țara noastră. Binecuvântat fie așadar Allah carele te-a ajutat să mă întâlnești, întrucât fără de mine ai fi murit de alean în sihăstria aceasta, fără să-i mai fi văzut vreodată pe ai tăi și țara ta, și fără ca să fi știut cineva vreodată ce s-a ales de tine!
La vorbele acestea, îi mulțumii îndelung paznicului iepei și urmai a tăifăsui cu el mai departe, când deodată calul de mare ieși din apă, se repezi asupra iepei și o însămânță. Și când isprăvi ceea ce avea de isprăvit, se lăsă jos de pe ea și vru s-o ia cu sine; or, ea nu putea să se desprindă de la pripon, și săpa pământul cu copita și necheza. Ci paznicul iepei sări afară din hrubă, îi strigă cu țipete mari pe tovarășii săi, și cu toții, înarmați cu paloșe, cu darde și cu scuturi, se repeziră la calul de mare care, cuprins de frică, o lăsă pe cea priponită și se duse să se afunde ca un bivol în mare și pieri sub ape.
Atunci toți ceilalți paznici, fiecare cu iapa lui, se strânseră împrejurul meu și mă potopiră cu firitiselile și, după ce iarăși îmi deteră să mănânc și mâncară și ei împreună cu mine, mă poftiră să încalec pe o iapă de soi și, la îndemnul paznicului dintâi, mă îmbiară să-i însoțesc la împăratul stăpânul lor. Iar eu primii pe dată; și pornirăm cu toții împreună.
Când ajunserăm în cetate, însoțitorii mei o luară înainte și se duseră să dea de știre stăpânului lor despre cele câte mi se întâmplaseră. După care se întoarseră la mine și mă duseră la palat; și, cu îngăduința ce mi se dete, intrai în sala împărătească și ajunsei să mă înfățișez între mâinile împăratului Mihrajan, căruia îi deșternui urările mele de bună pace.
Împăratul îmi întoarse urarea de bună pace, îmi spuse câteva vorbe de bun venit și dori să audă din gura mea istoria pățaniei mele. Mă supusei numaidecât și îi istorisii tot ce mi se întâmplase, fără a sări nici un amănunt.
Istorisirea aceasta îl minună cu totul pe împăratul Mihrajan, care îmi spuse:
— Fiul meu, pe Allah! De n-ar fi fost norocul tău de a avea o viață lungă, de bună seamă că la ceasul de-acum te-ai fi prăpădit demult, după atâtea încercări și nenorociri. Ci mărire lui Allah pentru mântuirea ta!
Îmi mai spuse încă multe alte vorbe binevoitoare, mă îngădui de-aci în preajma lui și, ca să-mi dea o dovadă de bunăvoia lui față de mine și de prețuire față de priceperea mea întru ale mărilor, mă căftăni pe loc căpetenie peste schelele și cheiurile din ostrovul său și calemgiu al intrărilor și al plecărilor tuturor corăbiilor.
Ci slujbele mele cele noi nu mă împiedecau a merge în fiecare zi la sarai ca să-i temenesc împăratului urările mele, care se deprinse cu mine până într-atâta, încât mă îndrăgise mai mult decât pe toți cei din preajma sa, lucru pe care mi-l dovedea prin daruri fără de număr și prin peșcheșuri de-a mirărilea, și tot așa în fiecare zi. Încât dobândii atâta înrâurire asupra lui, încât toate jalbele și toate delele împărăției se judecau prin mijlocirea mea, spre binele tuturor locuitorilor.
Ci toate grijile acelea nu mă făceau să uit nicidecum de țara mea și nici să-mi pierd nădejdea că am să mă întorc vreodată acolo. Așa că niciodată nu pregetam să-i iscodesc pe toți călătorii care soseau pe insulă și pe toți năierii, întrebându-i dacă nu cunosc Bagdadul și în ce parte a lumii se află. Da niciunul nu știa ce să-mi răspundă în privința aceasta; și toți îmi spuneau că nu au auzit vreodată pomenindu-se ceva despre asemenea cetate, nici nu au auzit pe unde s-ar găsi. Și teama mea sporea tot mai tare că am să mă văd osândit să trăiesc așa în țară străină, iar năucirea mea era peste măsură când vedeam că oamenii nici habar nu aveau despre cetatea mea și nu știau nimic despre drumul care să ducă acolo.
Pe vremea șederii mele pe ostrovul acela, am avut prilejul să văd lucruri de-a mirărilea, și iacătă câteva dintr-o sumedenie.
Într-o zi, ducându-mă, după obiceiul meu, la craiul Mihrajan, am găsit la el niște inși din țara Indiei, care, după salamalecurile rostite și dintr-o parte și din cealaltă, binevoiră să-și plece urechea la întrebările mele și îmi povestiră că în țara Indiei sunt o sumedenie de caste, dintre care cele mai de seamă sunt două, casta șatriiților, alcătuită din oamenii drepți și de neam ales care niciodată nu săvârșesc mișelii ori fapte nevrednice, și casta brahmanilor, care sunt oameni neprihăniți, niciodată nu beau vin și îndrăgesc bucuria, blândețea în purtări, caii, pohvala și frumusețea. Tot de la acei indieni învățați am aflat și că cele mai de seamă caste se împart în alte șaptezeci și două de caste care nu au nici un chelemet una cu alta. Fapt care m-a minunat până peste marginile minunării.
Pe ostrovul acela, am avut și prilejul să văd un pământ care se afla sub stăpânia împăratului Mihrajan și care se numea Gabil. Acolo noapte de noapte se auzeau zvoane de țimbale și de dairale. Și am putut să iau aminte că locuitorii erau tare ageri la judecată și rodnici în gânduri frumoase. De altminteri li se și dusese pomina printre călători și negustori.
În mările acelea îndepărtate, am văzut într-o zi un pește lung de o sută de coți, precum și alți pești care semănau la înfățișare cu bufnițele.
Chiar că, o, stăpânii mei, am mai văzut și alte lucruri tare de pomină și minunății uluitoare despre care, dacă v-aș povesti, aș ajunge prea departe. Mă mulțumesc să adaug că am mai zăbovit pe ostrovul acela vremea trebuitoare spre a afla multe lucruri și spre a mă îmbogăți de pe urma a tot felul de schimburi, vânzări și cumpărări.
Într-o zi, ședeam în picioare pe țărm, îndeplinindu-mi slujbele, cum aveam de obicei, și mă sprijineam ca totdeauna în ghionderul meu, când văzui că intră în schelă o corabie mare plină cu negustori. Așteptai până ce corabia își aruncă temeinic ancora și își lăsă în jos scara, ca să mă sui pe punte și să-l caut pe reiz spre a-i scrie încărcătura. Năierii așternură la pământ dinaintea mea toată încărcătura, pe care o însemnai bucată cu bucată; și, după ce își isprăviră treaba, îl întrebai pe reiz:
— Mai ai și altceva pe corabie?
El îmi răspunse:
— O, stăpâne al meu, ar mai fi niște mărfuri în cala corăbiei, da acelea nu se află acolo decât numai întru păstrare, întrucât stăpânul lor, care pornise la drum odată cu noi, e mult de atunci, s-a înecat și s-a prăpădit. Iar acuma am cam vrea să vindem mărfurile acelea, și banii luați să-i ducem rudelor răposatului, la Bagdad, sălașul păcii!
Eu atunci, tulburat până peste marginile tulburării, strigai:
— Și cum îl chema pe negustorul acela, o, reizule?
El îmi răspunse:
— Sindbad Marinarul!
La vorbele acestea, cătai mai cu luare-aminte la căpitan și cunoscui că era chiar stăpânul corăbiei care fusese nevoit să ne părăsească pe spinarea chitului. Și strigai cu toată gura mea:
— Eu sunt Sindbad Marinarul!
Apoi urmai:
— După ce chitul s-a trezit din pricina focului aprins pe spinarea lui, eu am rămas printre cei care nu au mai izbutit să ajungă la corabia ta și s-au înecat. Da am scăpat mulțumită copaiei de lemn pe care o aduseseră negustorii ca să-și spele rufele. Așa că am încălecat pe copaia aceea și am vâslit cu picioarele cum aș fi vâslit cu niște lopeți! Și a urmat ceea ce a urmat, cu îngăduința Atoateorânduitorului!
Și îi istorisii căpitanului cum am izbutit să scap și prin câte necazuri am răzbătut până la acele slujbe înalte de logofăt de schelă la împăratul Mihrajan.
Când auzi spusele mele, reizul strigă:
— Nu este mântuire și tărie decât numai întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și patra noapte spuse:
Nu este mântuire și tărie decât numai întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic! Nu mai este nici cuviință, nici cinste, la nici o făptură pe lumea aceasta! Cum de cutezi tu, o, scribălău viclean, să te dai a fi Sindbad Marinarul, când noi toți l-am văzut cu ochii noștri pe Sindbad cum s-a înecat dimpreună cu toți negustorii! Ce rușine pe tine să minți cu atâta nerușinare!
Eu atunci răspunsei:
— Hotărât, o, reizule, că minciuna este traftirul mișeilor! Ascultă-mă, așadar, întrucât va să-ți dau dovezile că eu sunt chiar Sindbad cel înecat!
Și îi istorisii reizului niște întâmplări știute numai de mine și de el, și care se petrecuseră de-a lungul acelei afurisite de călătorii pe apă. Atunci căpitanul nu mai avu nici o îndoială asupra mea și îi chemă pe negustorii călători, și cu toții laolaltă mă firitisiră pentru mântuirea mea și îmi spuseră:
— Pe Allah! Nu ne vine să credem că ai putut să scapi de la înec! Ci Allah ți-a mai dat o viață în dar!
Pe urmă căpitanul zori a-mi da îndărăt mărfurile, iar eu pusei să fie duse pe dată la suk, după ce mă încredințai pe deplin că nu lipsea nimica din ele și că pecetea mea se afla încă pe toate agarlâcurile.
De cum ajunsei în suk, desfăcui legăturile și îmi vândui cea mai mare parte din mărfuri cu un câștig de o sută la unu, da avusei grijă să pun de-o parte câteva lucruri de preț pe care grăbii a le duce peșcheș împăratului Mihrajan.
Împăratul, când îi istorisii despre sosirea reizului și a corăbiei sale, rămase peste măsură de uimit de acea potriveală neașteptată, și, întrucât tare mă îndrăgea, nu vroi să-mi rămână dator ca filotimie, și îmi dărui la rându-i niște peșcheșuri neprețuite care nu întru puțin slujiră a mă îmbogăți de-a binelea. Căci nu pregetai a vinde tot și a încherba astfel o avere mare pe care o adusei pe puntea corăbiei cu care chiar purcesesem în acea călătorie.
După care mă dusei la sarai ca să-mi iau rămas-bun de la împăratul Mihrajan și ca să-i mulțumesc pentru toate filotimiile și pentru ocrotința sa. Își luă bun-rămas de la mine spunându-mi niște vorbe tare tulburătoare, și nu mă lăsă să plec decât după ce iarăși îmi mai dărui niște daruri scumpe și niște odoare pe care nu mă mai îndurai să le vând, de data aceasta, și pe care de altminteri le vedeți dinaintea voastră aci în sală, o, preacinstiți musafiri ai mei! Avusei grijă să iau cu mine, drept tot calabalâcul, mirosnele pe care le mirosiți acum, lemnul de aloe, camforul, tămâia și sandalul, care cresc pe ostrovul acela de departe.
Zorii atunci să sui pe punte, iar naia ridică pe dată pânzele, cu îngăduința lui Allah. Și-așa că fuserăm ocrotiți de noroc și ajutați de soartă de-a lungul acelei plutiri care ținu zile și nopți în șir, și într-un sfârșit ajunserăm într-o dimineață, bine sănătoși, dinaintea Bassrei, unde nu ne oprirăm decât numai tare scurtă vreme, și intrarăm, într-un sfârșit, cu sufletul bucuros, în cetatea păcii, Bagdadul, țara mea.
Ajunsei într-acest chip, încărcat de bogății și cu mâna gata de împărțit daruri, pe ulița mea, și intrai în casa mea, unde îi găsii pe ai mei și pe prietenii mei, toți bine sănătoși. Și îmi cumpărai numaidecât o mulțime de robi, atât bărbați, cât și femei, și mameluci, și femei nurlii de taină, și arapi, și pământuri, și case, și acareturi, mai multe decât avusesem cândva, la moartea tatălui meu.
În viața aceasta nouă, uitai de necazurile trecute, de năpastele și de primejdiile îndurate, de jalea surghiunului, de caznele și de ostenelile călătoriei. Mă înconjurai de prieteni mulți și desfătători, și trăii, într-o viață plină de huzur și de zaiafeturi, și ferită de griji și de supărări, o tare lungă bucată de vreme, bucurându-mă din tot sufletul de ceea ce îmi era poftă, mâncând bucate minunate și bând băuturi scumpe.
Și-așa cu cea dintâi dintre călătoriile mele!
Ci mâine, de-o vrea Allah, am să vă istorisesc, o, oaspeți ai mei, cea de a doua dintre cele șapte călătorii pe care le-am săvârșit, și care este încă și mai nemaipomenită decât cea dintâi!
Și Sindbad Marinarul se întoarse înspre Sindbad Hamalul și îl rugă să cineze cu el. Pe urmă, după ce îl omeni cu multă cinstire și dragoste, îi dărui o mie de galbeni și, până a se despărți de el, îl pofti să vină și a doua zi, spunându-i:
— Tu pentru mine vei fi o desfătare prin comportarea ta civilizată și o încântare prin purtările tale alese!
Iar Sindbad Hamalul răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei! Mă supun cu cinstire! Și necurmată fie bucuria în casa ta, o, stăpâne al meu!
Atunci ieși de acolo, după ce iarăși mulțumi, și luă cu el darul pe care îl primise, și se întoarse acasă la el minunându-se până peste marginile minunării și gândind toată noaptea la cele câte le auzise și le trăise.
Încât, de cum se făcu dimineață, grăbi a se întoarce la casa lui Sindbad Marinarul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și cincea noapte spuse:
Grăbi a se întoarce la casa lui Sindbad Marinarul, care îl întâmpină cu un chip prietenos și îi spuse:
— Fie-ți prietenia un lucru la îndemână aici! Și bună voia fie cu tine!
Iar hamalul dete să-i sărute mâna, și cum Sindbad nu vroia să-i îngăduiască, îi spuse:
— Lumineze-ți Allah zilele și statornicească-și milele asupra ta!
Și, întrucât ceilalți oaspeți și sosiseră, începură să se așeze roată împrejurul feței de masă întinse, pe care musteau mieii fripți și daureau puii, în mijlocul plăcintelor cele ispitite și al zumaricalelor cu fistic, cu nuci și cu struguri! Și mâncară, și băură, și se veseliră și își bucurară mințile și auzul ascultând cântecele lăutelor sub degetele dibace ale lăutarilor.
Când isprăviră, Sindbad, în mijlocul oaspeților tăcuți, grăi într-astfel: