Aflați, o, voi toți, prieteni, tovarăși și oaspeți ai mei dragi, că după întoarcerea din cea de a cincea călătorie, ședeam într-o zi dinaintea porții să iau aer și chiar că mă simțeam până peste măsură de tihnit, când văzui că trec pe ulița mea niște negustori ce păreau că se întorceau din călătorie. La vederea lor, îmi amintii cu drag de zilele întoarcerilor mele, tot așa, din călătorie, de bucuria de a mă întâlni iarăși cu ai mei, cu prietenii și cu tovarășii de odinioară, și de bucuria încă și mai mare de a-mi vedea iar țara în care m-am născut; iar amintirea aceasta îmi îmbia sufletul către călătorii și alișverișuri. Încât hotărâi să mă călătoresc; cumpărai mărfuri bogate și de preț, volnice să înfrunte marea, pusei să mi se încarce calabalâcurile, și plecai din cetatea Bagdadului înspre cetatea Bassrei. Acolo găsii o corabie mare plină cu negustori și cu obraze alese care aveau cu ei mărfuri strălucite. Pusei să mi se încarce calabalâcurile lângă ale lor pe puntea corăbiei și plecarăm în pace din cetatea Bassrei.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute noua noapte spuse:
Și plecarăm în pace din cetatea Bassrei.
Nu contenirăm să tot plutim din loc în loc și din cetate în cetate, vânzând, cumpărând și bucurându-ne de vederea priveliștilor altor țări cu alți oameni, ocrotiți întruna de un vânt prielnic de care ne prilejuirăm spre a ne bucura de viață. Ci iacătă că într-o bună zi, pe când ne aflam într-o tihnă deplină, auzirăm niște țipete de deznădejde. Cel ce le scotea era chiar căpitanul. Tot atunci îl și văzurăm cum își trântește turbanul la pământ, cum se plesnește peste ochi, cum își smulge barba și cum se lasă frânt taman chiar în mijlocul naiei, pradă unui zbucium de neînchipuit.
Atunci toți călătorii și toți negustorii se strânseră împrejurul lui și îl întrebară:
— O, reizule, ce belea s-a întâmplat?
Căpitanul răspunse:
— Aflați, oameni buni strânși aici, că ne-am rătăcit cu corabia noastră și că am ieșit din marea în care eram ca să intrăm într-o mare pe unde nu cunoaștem nicidecum calea. Așa că dacă Allah nu ne hărăzește vreun noroc ca să scăpăm din apele de aici, vom pieri toți câți suntem laolaltă. Așa că trebuie să ne rugăm la Allah Preaînaltul să ne scoată din belea!
Căpitanul, pe urmă, se sculă de pe jos și se sui pe catarg și vru să rânduiască pânzele; da vântul deodată suflă răzvrătit și înclină naia spre îndărăt atâta de amarnic, încât cârma se frânse, pe când noi ne pomenirăm lângă un munte înalt. Atunci reizul sări jos de pe catarg și strigă:
— Nu este ajutor și tărie decât întru Allah Preaînaltul și Atotputernicul! Nimenea nu poate să oprească soarta! Pe Allah! Am căzut într-o pierzanie înfricoșată, fără nici o nădejde de mântuire ori de scăpare!
La vorbele acestea, călătorii începură cu toții să-și plângă de milă și să-și ia bun-rămas unii de la alții, până a nu-și vedea zilele încheiate și nădejdea prăbușită. Și deodată corabia se înclină înspre muntele cu pricina și se sfărâmă și se împrăștie făcută țăndări din toate părțile. Și toate câte se aflau pe ea se scufundară. Iar negustorii căzură în mare. Unii se înecară, iar alții se încleștară de muntele cu pricina și izbutiră să scape. Eu fusei din rândul celor care se agățară de munte.
Muntele acela se afla pe un ostrov tare mare, cu coastele pline de corăbii prăpădite și de tot felul de sfărâmături. La locul unde puserăm piciorul, văzurăm împrejuru-ne o grămadă uluitoare de tărhaturi aruncate de mare, mărfuri și lucruri scumpe de toate soiurile. Iar eu începui să colind printre lucrurile acelea împrăștiate și, după câțiva pași, ajunsei la un pârâiaș cu apă dulce care, alminteri decât toate celelalte râuri, se vărsa în mare, ieșea din munte și se depărta de mare spre a se afunda mai încolo într-o peșteră aflată chiar la poalele acelui munte, și să piară în ea.
Da asta nu era nicidecum totul. Băgai de seamă că malurile râului erau presărate cu pietre de rubin, cu gemme de toate culorile, cu nestemate de toate chipurile și cu mademuri de preț. Și toate acele pietre scumpe erau fără de număr, ca pietricelele de pe albia unui râu. Încât tot locul dimprejur sclipea și strălucea de răsfrângerile și de focurile lor, până într-atâta cât ochii nici nu puteau să le îndure lucirea.
Asemenea băgai de seamă că pe ostrov se afla cel mai bun soi de aloe chinezesc și comaresc.
Mai era pe ostrovul acela și un izvor de ulei de chihlimbar, de culoarea catranului, care curgea ca o ceară topită de arșița soarelui; iar peștii cei mari ieșeau din mare și veneau s-o înfulece; o dospeau în pântecele lor și o borau după o vreme la fața apei; atunci uleiul acela se întărea și își schimba firea și culoarea; iar valurile îl aduceau îndărăt la țărmul care era îmbălsămat de el. Cât despre chihlimbarul pe care peștii nu-l înfulecau, acela se topea sub bătaia razelor de soare și revărsa peste tot ostrovul o boare asemuitoare cu mireasma de mușc.
Mai trebuie să vă spun că toate acele bogății nu puteau să-i folosească nimănuia, dat fiind că nimenea nu putuse să răzbată la acel țărm și să mai scape de acolo viu ori mort. Într-adevăr, orice corabie care se apropia de ostrov era zdrobită de muntele acela; și nimenea nu putea să se cațere pe el, așa de prăpăstios era. Încât călătorii care izbutiseră să scape de la prăpădul corăbiei noastre, ca și mine, rămaserăm tare uluiți și șezurăm acolo pe țărm năuci de toate bogățiile câte le aveam sub ochi și de soarta cea ticăloasă care ne aștepta între atâtea străluciri.
Conăcirăm așadar o bună bucată de vreme pe țărmul acela, fără a ști încotro s-o luăm; apoi, întrucât găsisem ceva merinde, le împărțirăm între noi cinstit. Or, tovarășii mei, care nu prea erau deprinși cu necazurile, își mâncară tot tainul dintr-o dată, ori din două dăți: încât nu zăboviră, după o bucată de vreme, măsurată după puterea de răbdare a fiecăruia, să-și dea sufletul unul câte unul, din lipsă de hrană. Da eu mă pricepui să-mi drămuiesc cu chibzuială merindele, și nu mâncai din ele decât numai o dată pe zi; și-apoi mai și dibăcisem, numai pentru mine, și alte rosturi de-ale gurii, despre care mă ferii cu mare grijă să le pomenesc fârtaților mei.
Aceia dintre noi care muriră întâi fură îngropați de ceilalți, după ce erau spălați și puși într-un giulgiu din țesăturile găsite pe țărm. La lipsurile acelea se mai adăugă și o molimă de pântecăraie, pricinuită de jilăveala acelui loc scăldat de mare. Încât tovarășii mei nu zăboviră să moară până la unul; și eu cu mâna mea săpai groapa celui din urmă tovarăș al meu.
La ceasul acela, nu-mi mai rămăseseră decât tare puține merinde, în pofida legumelii și a chibzuinții mele; și, văzând că mi se apropie clipa morții, începui să-mi plâng zilele gândind: „De ce nu m-oi fi prăpădit înaintea fârtaților mei care mi-ar fi adus îngrijirile cele de pe urmă, spălându-mă și îngropându-mă! Nu este ajutor și tărie decât numai întru Allah Preaînaltul!” Și cu asta începui să-mi mușc mâinile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute zecea noapte spuse:
Începui să-mi mușc mâinile de deznădejde.
Mă hotărâi atunci să mă scol și mă apucai să-mi sap o groapă adâncă, zicându-mi: „Când am să simt că mi se apropie ceasul cel de pe urmă, am să mă târăsc până aici și am să mă aștern în groapa aceasta unde am să mor. Vântul se va osteni să strângă treptat nisipul peste capul meu și să astupe groapa!” Și, pe când făceam treaba aceea, îmi căinam lipsa de înțelepciune și plecarea din țara mea, după toate câte le pătimisem în călătoriile de mai înainte și câte le pățisem în cea dintâi, în cea de a doua, în cea de a treia, în cea de a patra și în cea de a cincea, și fiecare pățanie era mai rea decât cea de dinainte. Și îmi ziceam: „De câte ori te-ai căit, ca să începi iar! Ce zor aveai să te mai călătorești? Au nu aveai tu la Bagdad bogății destule și ce să cheltuiești fără de socoată și fără de teamă că ai să-ți fățuiești vreodată averile care ți-ar fi ajuns pentru două vieți ca a ta?”
La gândurile acestea, se urmă în curând o altă cugetare la vederea râului. Îmi zisei într-adevăr: „Pe Allah! Râul acesta de bună seamă că trebuie să aibă un început și un sfârșit. Îi văd bine începutul de aici, da sfârșitul îi e nevăzut! Totuși râul care se afundă așa sub munte nu încape îndoială că trebuie să iasă pe cealaltă parte prin vreun loc. Încât, socotesc că singurul gând într-adevăr cu putință ca să scap de aici este de a-mi întocmi vreo plută, de a mă sui pe ea și de a mă lăsa dus de curgerea apei care are să mă bage în peșteră. Dacă așa mi-o fi scrisă, am să găsesc eu cumva pe acolo calea de scăpare; dacă nu, oi muri în ea, și tot are să fie mai puțin cumplit decât să mor de foame pe arinișa de aici!”
Așa că mă sculai, îmbărbătat oleacă de gândul acela, și mă apucai numaidecât să-mi înfăptuiesc chibzul. Strânsei niște trupine mari de lemn de aloe comaresc și chinezesc și le legai strașnic între ele cu frânghii; pusei deasupra niște bucăți mari de scândură adunate de pe țărm și care ajunseseră acolo de la corăbiile sfărâmate, și încherbai totul astfel în chip de plută, lată cât râul, ori mai degrabă oleacă mai puțin lată, da nu cu mult. Când lucrarea fu gata, încărcai pe plută câțiva saci mari plini cu pietre de rubin, cu mărgăritare și cu toate soiurile de nestemate, alegându-le pe cele mai mari, acelea care erau ca niște pietroaie; și luai de asemenea și câteva sarcini de chihlimbar cenușiu, pe care îl alesei cât mai bun și scuturat de toate murdăriile lui; și nu uitai să iau și ceea ce îmi mai rămăsese de-ale gurii. Cumpănii atunci totul bine pe plută, pe care avui grijă s-o înzestrez cu două scânduri în chip de vâsle, și la sfârșit mă așezai și eu deasupra, încredințându-mă voiei lui Allah și amintindu-mi de stihurile poetului:
De jalea celui ce-o-nălță frumoasă!
Un alt pământ vei mai găsi – bun, rău – în locu-acestui vechi pământ al tău,
Dar suflet numai unu-i dat oricui,
Nu mai găsești un altu-n locul lui!
Și nu te mai mâhni de ce năpaste ți-e dat în pragul nopții să te-adaste,
Căci, cât de mare-ar fi el, nenorocul, îi vine pân la urmă și sorocul.
Și nu uita că, de ți s-a menit un colț de lume să-ți găsești sfârșit,
Nu vei putea să-ți sapi nicicând mormânt,
Oricât te-ai strădui, în alt pământ!
Iar de-ai ajuns la greu și la nespor,
Degeaba cauți vreun sfătuitor,
Căci nimeni nu-i să-ți dea un sfat mai bine ca inima și sufletul din tine!
Așa că pluta fu dusă de ape sub bolta peșterii, unde începu să se frece amarnic de pereți, iar capul mi se izbi și el în fel și chipuri de boltă, pe când eu, speriat de bezna deplină în care mă pomenii deodată, aș fi și vrut să mă întorc la arinișa de pe țărm. Da nu mai aveam cum să dau îndărăt; apele tare vijelioase mă mânau tot mai tare spre adânc; iar albia râului aci se lărgea și aci se strâmta, în vreme ce negurile se făceau tot mai dese împrejurul meu și mă munceau mai amarnic ca orice. Eu atunci, lăsând vâslele, care de altminteri nici nu-mi slujiseră la mare lucru, mă aruncai cu pântecele pe plută ca să nu-mi sparg capul de boltă, și, habar nu am cum, mă pierdui fără de simțire într-un somn adânc.
Somnul meu de bună seamă că o fi ținut un an ori și mai bine, dacă ar fi să-l socotesc după chinurile care, fără de îndoială, că îl pricinuiseră. Oricum, când mă trezii, mă aflam în lumina deplină a zilei. Căscai ochii mai bine și mă văzui întins pe iarbă, într-o câmpie largă; iar pluta mea sta legată la malul unui râu; și de jur împrejurul meu erau niște indieni și niște abisinieni.
Când mă văzură că mă trezesc, oamenii începură să-mi vorbească; ci nu pricepui nimic din graiul lor și nu putui să le răspund. Ba chiar începeam să socotesc că toate celea nu erau decât un vis, când văzui că pășește înspre mine un ins care îmi spuse pe limba arăbească:
— Pacea fie asupră-ți, o, fratele nostru! Cine ești, de unde vii și ce pricină te-a adus în țara aceasta? Cât despre noi, suntem niște plugari și am venit aici să ne udăm semănăturile și ogoarele. Am zărit pluta pe care dormeai și am prins-o și am priponit-o la mal; pe urmă am așteptat să te trezești singur încetișor, ca să nu te sperii. Așa că povestește-ne prin ce împrejurare te afli în locul acesta?
Și-i răspunsei:
— Allah fie asupră-ți, o, stăpâne al meu, dă-mi mai întâi să mănânc, căci sunt înfometat; și-apoi întreabă-mă cât ți-o plăcea!
La vorbele acestea, insul grăbi să dea fuga și să-mi aducă de mâncare; iar eu mâncai până ce mă saturai, și mă liniștii, și mă înviorai. Simții atunci că sufletul meu își vine în fire și îi mulțumii lui Allah pentru noroc și firitisindu-mă strașnic că scăpasem pe apa aceea de sub pământ. După care le istorisii celor care mă înconjurau toate câte mi se întâmplaseră, de la început până la sfârșit.
După ce îmi ascultară povestea, rămaseră uluiți de-a mirărilea și începură să-și vorbească între ei, iar cel care grăia arăbește îmi tălmăci ce-și ziceau, așa cum de altminteri le tălmăcise și lor spusele mele. Vroiau să mă ducă, atâta erau de minunați, la sultanul lor ca să audă și el pățaniile mele. Eu mă învoii numaidecât; iar ei mă duseră. Și nu pregetară a-mi căra și pluta, așa cum se găsea, cu sarcinile de chihlimbar și cu sacii cei mari plini cu nestemate.
Sultanul, după ce i se spuse cine sunt, mă primi cu multă dragoste; și, după salamalecurile cuvenite, mă puse să-i deștern și lui povestea pățaniilor mele. Numaidecât mă supusei și îi istorisii toate câte mi se întâmplaseră, fără a sări nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem și noi încă o dată.
La povestirea mea, sultanul de pe ostrovul acela, care era ostrovul Serendibului, rămase minunat până peste marginile minunării, și mă firitisi îndelung că scăpasem cu viață în ciuda atâtor primejdii înfruntate. Eu atunci vrusei să-i dovedesc că acele călătorii îmi și slujiseră totuși la ceva, și grăbii să desfac dinaintea lui sacii și tărhaturile mele.
Atunci sultanul, care era mare știutor la nestemate, tare îmi mai lăudă comorile; iar eu, din cinstire față de el, alesei câte o piatră din fiecare soi de nestemate, și tot așa mai multe cogeamitea mărgăritare și câteva dăraburi întregi de aur și de argint, și i le așternui în dar. El binevoi să le primească, și, ca răspuns, mă coperi cu hatâruri și cu cinstiri, și mă rugă să locuiesc în chiar saraiul său. Ceea ce și făcui. Încât din ziua aceea ajunsei prieten cu sultanul și cu oamenii cei mai de vază de pe ostrov. Și toți mă cercetau despre țara mea, iar eu le răspundeam; și, la rându-mi, îi cercetam și eu pe ei despre țara lor, și ei îmi răspundeau. Aflai în felul acesta că insula Serendibului avea optzeci de parasanji în lungime și optzeci în lățime; că avea un munte care era cel mai înalt de pe tot pământul și că pe vârful lui a sălășluit o bună bucată de vreme părintele nostru Adam; că pe ea se găseau multe mărgăritare și pietre scumpe, mai puțin frumoase, ce-i drept, decât cele din calabalâcurile mele, și mulți cocotieri.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute unsprezecea noapte spuse:
Și mulți cocotieri.
Într-o zi, sultanul Serendibului mă iscodi și el despre rânduielile obștești de la Bagdad și despre felul de a ocârmui al califului Harun Al-Rașid. Iar eu îi povestii cât de drept și cât de plin de dărnicie era califul, și deșternui îndelung despre volniciile și despre harurile lui. Iar sultanul Serendibului se minună și îmi spuse:
— Pe Allah! Văd că într-adevăr califul cunoaște dibăcia și isteciunea de a-și oblădui împărăția. Iar tu chiar că m-ai făcut să prind mare drag de el. Încât tare aș dori să-i pregătesc câteva daruri vrednice de el și să i le trimit prin tine!
Eu răspunsei numaidecât:
— Ascult și mă supun, o, stăpâne al nostru! Negreșit! Am să-i înmânez cu credință peșcheșul tău califului, care are să fie bucuros până peste poate. Și totodată am să-i spun ce prieten minunat îi ești și că poate să se bizuie pe statornicia ta!
La vorbele acestea, sultanul Serendibului dete câteva porunci cămărașilor săi care zoriră a le îndeplini. Și iacătă în ce sta peșcheșul pe care mi-l aduseră pentru califul Harun Al-Rașid: era mai întâi un ol mare tăiat dintr-un singur rubin, minunat la culoare, și înalt de o jumătate de picior și gros de un deget. Olul acela, care avea înfățișare de cupă, era plin ochi cu mărgăritare rotunde și albe, mari cât o alună fiecare. Într-al doilea rând, era un chilim întocmit dintr-o ditamai piele de șarpe, cu niște solzi mari cât un dinar de aur, care avea virtutea de a tămădui de toate bolile pe cel ce se culca pe el. Într-al treilea rând, erau două sute de boabe de camfor din cel mai de soi, fiecare boabă de mărimea unui fistic. Într-al patrulea rând, erau doi colți de elefant, lung fiecare de doisprezece coți, și lat, la rădăcină, de doi coți. Pe deasupra, mai era, încărcată cu nestematele ei, și o preafrumoasă copilă din țara Serendibului.
Totodată sultanul îmi înmână și o scrisoare pentru emirul drept-credincioșilor, spunându-mi:
— Să-l rogi de iertăciune pe calif pentru puținul pe care i-l trimit în dar. Și să-i spui că tare îl am drag!
Iar eu îi răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Și îi sărutai mâna. Atunci el îmi spuse:
— Totuși, Sindbade, dacă ți-ar plăcea să rămâi în împărăția mea, vei fi precum capul și ochii noștri; și, în atare împrejurare, aș trimite pe altcineva în locul tău la calif, la Bagdad!
Eu atunci strigai:
— Pe Allah! O, sultane al veacului, bunătatea ta este o bunătate mare, și m-ai copleșit cu milele; da tocmai s-a nimerit o corabie gata de plecare înspre Bassra, și tare aș râvni să mă încarc pe ea ca să mă duc să-mi văd rudele, copiii și țara!
La vorbele acestea, nu vroi să mă îndemne mai mult să rămân, și porunci să fie chemat pe dată căpitanul corăbiei cu pricina, precum și negustorii care plecau cu mine, și le dete o sumedenie de sfaturi în privința mea, poruncindu-le să se poarte față de mine cu toate cinstirile. Plăti el însuși prețul călătoriei mele, și îmi dărui o grămadă de lucruri scumpe, pe care încă le mai păstrez, întrucât nu m-am putut îndura să le vând, ca amintire de la acel minunat sultan al Serendibului.
După ce îmi luai bun-rămas de la sultan și de la toți prietenii pe care mi-i făcusem de-a lungul șederii mele în ostrovul acela desfătător, mă încărcai pe corabia care își și înălță pânzele. Plecarăm cu un vânt bun, încredințându-ne milei lui Allah, și plutirăm de la ostrov la ostrov și din mare în mare, până ce ajunserăm, din mila lui Allah, în deplină tihnă la Bassra, de unde plecai degrabă la Bagdad, cu bogățiile mele și cu peșcheșul menit califului.
Încât, mai nainte de orice, mă dusei la saraiul emirului drept-credincioșilor, și fusei poftit în sala de primire. Atunci sărutai pământul dintre mâinile califului, îi înmânai scrisoarea și darurile, și îi povestii pățania mea cu toate amănuntele.
După ce califul isprăvi de citit scrisoarea sultanului de la Serendib și după ce cercetă darurile, mă întrebă dacă sultanul acela era tot așa de bogat și tot așa de puternic pe cât îl vădeau scrisoarea și peșcheșul.
Eu răspunsei:
— O, emire al drept-credincioșilor, pot să mărturisesc că sultanul de la Serendib nu înflorește faptele întru nimic. Ba mai mult, la puterea și la bogăția sa mai adaugă și un simț de dreptate, și își oblăduiește norodul cu înțelepciune. Numai el este cadiu în împărăția sa, unde de altminteri oamenii sunt așa de pașnici, încât nu au niciodată între ei zâzanii. Într-adevăr, sultanul acela este vrednic de prietenia ta, o, emire al drept-credincioșilor!
Califul rămase mulțumit de vorbele mele și îmi spuse:
— Scrisoarea pe care tocmai am citit-o și spusele tale dovedesc că sultanul de la Serendib este un om ales care cunoaște pe deplin daturile înțelepciunii și ale bunei viețuiri. Fericit norodul peste care domnește!
Pe urmă califul mă cinsti cu un caftan de fală și cu daruri bogate și mă copleși cu milele și cu hatârurile sale, și hotărî ca povestea mea să fie scrisă de calemgiii cei mai iscusiți spre a fi păstrată în dulapurile împărătești.
Eu atunci plecai și dădui fuga înspre ulița și înspre casa mea, unde trăii în potop de bogății și de cinstiri, între rudele mele și între prietenii mei, uitându-mi de izbeliștile trecute și nemaigândind decât cum să storc de la viață toate bunurile pe care putea să mi le dea.
Și-aceasta-i povestea mea de pe vremea celei de a șasea călătorii. Ci mâine, o, oaspeții mei, de-o vrea Allah, am să vă povestesc istoria celei de a șaptea călătorii, care este mai de-a mirărilea, și mai uluitoare, și mai plină de minunății decât toate celelalte șase laolaltă.
Și Sindbad Marinarul porunci să se întindă masa pentru ospăț și să se aducă cina oaspeților săi, printre care și Sindbad Hamalul, căruia puse să i se dea, înainte de a pleca, o sută de galbeni, ca și în zilele celelalte. Și hamalul se întoarse acasă la el, minunându-se de toate câte auzise. Apoi, a doua zi, își făcu rugăciunea de dimineață și se duse iar la sarai la Sindbad Marinarul.
După ce toți oaspeții se adunară și după ce mâncară, și băură, și tăifăsuiră între ei, și râseră, și ascultară cântece și zvoană de alăute, șezură jos roată, chibzuiți și tăcuți. Iar Sindbad Marinarul grăi astfel: