Se povestește – ci Allah este cel mai știutor a toate – că era la Bagdad un negustor tare bogat, cu o deverea nemaipomenită. Se bucura de cinstiri, de falnicii, de huzmeturi și de hatâruri de toate soiurile, da nu era fericit deloc, întrucât Allah nu își așternuse asupra-i binecuvântarea sa până la a-i dărui și un copil, măcar de-ar fi fost el chiar și de parte femeiască. Încât îmbătrânise întru alean, și își vedea zi de zi oasele cum i se fac străvezii și spinarea cum i se gârbovește, fără ca să poată dobândi de la vreuna dintre soțiile lui cele multe un câștig alinător. Da într-o zi, după ce împărțise pomeni multe și după ce trecuse și pe la sfinții schivnici și se rugase cu evlavie, se culcă cu cea mai tânără dintre roabele sale și, de data aceasta, din mila celui Preaînalt, o lăsă plină pe clipă și pe dată.
În cea de a noua lună, zi la zi, soția negustorului născu norocit un copil de parte bărbătească atâta de frumos de era ca o bucată de lună.
Încât negustorul, în datorința sa față de cel Atoatedătătorul, nu uită a-și îndeplini juruințele făgăduite, și făcu daruri mari celor săraci, și văduvelor, și orfanilor, vreme de șapte zile în șir; apoi, în dimineața celei de a șaptea zile, se gândi să-i dea un nume fiului său, și îi dete numele de Abul-Hassan.
Copilul fu crescut pe brațele doicilor și pe brațele roabelor cele frumoase și fu îngrijit ca un odor scump până ce ajunse la vârsta învățăturii. Atunci fu dat în scama dascălilor cei mai cărturari, care îl învățară să citească vorbele cele dumnezeiești din Coran, și îl deprinseră scrierea cea frumoasă, poezia, socotitul și mai ales dibăcia de a trage cu arcul. Încât învățătura lui întrecea ca întindere pe cea a celor de vârsta lui și pe a celor din veacul lui; și aceasta nu fu încă totul!
Într-adevăr, el adăuga la toate acele felurite învățături și un farmec vrăjitoresc, și era desăvârșit de frumos, încât iacătă cu ce stihuri poeții de pe vremurile lui i-au zugrăvit nurii cei tinerești, frăgezimea obrajilor, florile buzelor și pufușorul cel proaspăt care le împodobeau:
Nu vezi cum iată-i stau să dea în floare Bobocii trandafirilor lui scumpi De pe obrajii-i care râd în soare Când primăvara-n crânguri pune bumbi?
Și nu te miri că trandafirii iară Mai ard așa, când iată-n crugul gurii Ca toporașii-n umbrele pădurii Stă puful bărbăției să răsară?
Tânărul Abul-Hassan fu așadară bucuria tatălui său, desfătul luminii ochilor lui, atâta vreme câtă îi menise ursitoarea dintru început. Da când bătrânul simți că se apropie sorocul care îi fusese hotărât, îl chemă pe fiul său să șadă jos între mâinile sale, într-o zi ca toate zilele, și îi spuse:
— Fiul meu, iacătă că vadeaua mea este aproape, și nu mi-a mai rămas decât să mă gătesc a mă înfățișa dinaintea Domnului și Stăpânului nostru. Îți las ca moștenire averi mari, multe bogății și moșii, sate întregi cu pământuri frumoase și cu livezi mănoase, care să vă ajungă, și încă din prisos, și ție și copiilor tăi și copiilor copiilor tăi. Te povățuiesc numai să știi a te bucura de ele fără de risipă, mulțumindu-i Atoateîmpărțitorului și trăind în cinstirea care i se datorează!
Pe urmă bătrânul negustor muri de boala lui, iar Abul-Hassan rămase până peste poate de mâhnit și, după ce datorințele înmormântării se împliniră, își puse semnele de jale și se încuie cu durerea lui.
Da în curând prietenii săi izbutiră să-l înveselească și să-l smulgă din jelaniile sale, și o făcură atâta de temeinic, încât îl înduplecară să intre la hammam ca să se împrospăteze, apoi să-și schimbe hainele; și îi spuseră, spre a-l alina întru totul:
— Cel ce se răsplămădește pe sine în copiii ca tine, acela nu moare! Alungă-ți așadar jalea și cugetă cum să te folosești de tinerețea și de bunurile tale!
Încât Abul-Hassan uită încet, încet povețele tătâne-său, și până la urmă se amăgi că norocul și bogăția ar fi fără de capăt. De-atunci nu mai conteni a-și împlini toate poftele, a se deda tuturor desfătărilor, a-și petrece cu cântărețele și cu lăutăresele, a mânca în toate zilele o grămadă de pui, întrucât îi plăceau puii, a se veseli despecetluind olurile cele bătrâne cu băuturi îmbătătoare și a asculta chinchetul pocalelor ciocnite, a chirfosi ceea ce putea chirfosi, a părădui ceea ce putea părădui, și a irosi ceea ce putea irosi, cât până la urmă se trezi într-o zi fără nimica în mâini, afară poate doar de sine însuși. Și, din toate câte i le lăsase de moștenire răposatul tătâne-său, ca slujitori și femei, nu îi mai rămase nimica, decât numai o roabă dintre roabele cele multe.
Da iarăși trebuie să ne minunăm de la bun început de urmarea cea norocită a soartei care vroise ca roaba aceea să fie taman chiar minunea dintre toate roabele de pe toate meleagurile Răsăritului și ale Apusului, și care mai rămăsese în casă, acuma fără de strălucire, a risipitorului de Abul-Hassan, fiul răposatului negustor. Într-adevăr, roaba aceea se numea Sympathia, și chiar că niciodată nu se potrivise un nume mai bine cu harurile făpturii care îl purta. Roaba Sympathia era o fetișcană dreaptă precum litera alef, cu un mijlocel bine întocmit și atâta de subțire și de gingaș, încât soarele nici nu ar fi izbutit să-i aștearnă umbra pe pământ; frumusețea și frăgezimea feței sale erau de-a minunelea; chipu-i era întru totului tot pecetluit limpede cu semnul binecuvântării și al bunei vestiri; gura-i era parcă pecetluită cu pecetea lui Soleiman, ca spre a străjui comoara cea scumpă de mărgăritare pe care o închidea; dinții ei erau ca două șire de salbe aidoma; cele două rodii ale sânilor ei erau despărțite prin mejdina cea mai vrăjitoare, iar buricul ei era atâta de scobit și de adânc, încât ar fi putut să cuprindă în el o uncie de unt muscat. Cât despre șerteața ei cea falnică, d-apoi aceea încheia taman cum se cuvine gingășia mijlocelului și lăsa tipărite adânc pe sofale și pe saltele groapa întocmită de fălnicia greutății sale. Și despre ea era vorba în cântecul acesta al poetului:
Eprecum soarele-n tărie, Ca luna-n noaptea sini/ie, Și luminoasă-i și mlădie Precum un fir de trandafir! Și-i toată numai bucurie, Ca viul soarelui potir, Ca luna-n ceruri argintie, Ca blânda floare zoroclie Ce-și leagănă gingașu-i fir!
L-i cerul scris în raza feței, Iar pajiștile verzi din rai, Cu dulcele izvor al vieții, Sclipesc sub strălucitu-i strai; Și-i însăși lumea frumuseții Izarul ei ca un sarai.
Toate culorile le-mbină: Al rozei roșu, alb de-argint, Și alb de santal, și lumina De mură neagră strălucind; Iar vraja ei mereu senină O apără de răul jind.
Slăvit să fie-acela care Asupra ei a revărsat Atâta slavă stătătoare! Și fericit acel bărbat Căruia-i fi-va desfătare Duiosu-i glas înfiorat!
Așa era roaba Sympathia, singura comoară pe care o mai avea risipitorul de Abul-Hassan.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și doua noapte spuse:
Așa era roaba Sympathia, singura comoară pe care o mai avea risipitorul de Abul-Hassan.
Așadar, dacă băgă de seamă că toată clironomia părintească se irosise fără de întoarcere, Abul-Hassan se afundă într-o stare de deznădejde care îi răpi și somnul, și pofta de mâncare; și rămase așa trei zile și trei nopți fără să mănânce, fără să bea, fără să doarmă; încât roaba lui Sympathia ajunse să socoată că are să-l vadă cum moare și se hotărî să-l scape cu orice preț.
Se împodobi cu hainele ei cele mai potrivite spre a-i scoate la iveală și cu giuvaierurile și odoarele câte îi mai rămăseseră, și se înfățișă stăpânului ei, cu un zâmbet de semn bun pe buze, spunându-i:
— Allah are să-ți curme zbuciumările prin mijlocirea mea. Pentru aceasta, nu ai decât să mergi dinaintea stăpânului nostru, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, cel de al cincilea dintre coborâtorii din Abbas, și să-i ceri pe mine, ca preț de vânzare, zece mii de dinari. Dacă are să găsească prețul acesta prea ridicat, să-i spui așa: „O, emire al drept-credincioșilor, fata aceasta prețuiește încă și mai mult, lucru de care ai să-ți dai mai bine seama dacă ai s-o pui la încercare. Ea atunci are să crească cu mult în ochii tăi, și vei vedea că nu-și are pereche și asemuire, și că este cu adevărat vrednică să-l slujească pe Stăpânul nostru califul!” Apoi îl povățui, stăruind îndelung, să se păzească de a scădea cumva prețul.
Abul-Hassan, care până la ceasul acela nu se ostenise, din nepăsare, să ia aminte la însușirile și la harurile roabei lui cele frumoase, nici baremi nu mai era în stare să prețuiască însuși darurile ce se puteau afla în ea. Cugetă numai că gândul nu era rău și că avea putință de izbândă. Se sculă așadar pe clipă și, luând-o după el pe Sympathia, o duse dinaintea califului, căruia îi înșiră vorbele pe care ea îl povățuise să le spună.
Atunci califul se întoarse înspre ea și o întrebă:
— Cum te cheamă?
Ea spuse:
— Mă cheamă Sympathia.
El îi spuse:
— O, Sympathia, oare ești dăscălită întru învățătură și poți să-mi înșiri numele feluritelor ramuri ale cunoașterii pe care le-ai adâncit?
Ea răspunse:
— O, stăpâne al meu, am învățat sintaxa, poezia, pravilele de rând și canunele cele sfinte, muzica, astronomia, geometria, aritmetica, legile moștenirilor, și taina de a pătrunde cărțile de vrăjitorie și de a citi însemnele cele din vechime. Știu pe de rost Cartea Cea Sfântă și pot s-o citesc în cele șapte osebite chipuri; cunosc întocmai numărul suralelor, al verseturilor, al despărțămintelor, al feluritelor părți și al împerecherilor lor; știu câte rânduri, câte cuvinte, câte litere, câte consoane și câte vocale cuprinde; știu de șart care surale au fost izvodite și scrise la Mecca, și care altele au fost răzvedite la Medina; cunosc sunnaua și canunurile, știu să le deosebesc după datină și să le rânduiesc după temeiurile lor netăgăduite; nu îmi sunt străine nici logica, nici arhitectura și nici filosofia, precum nici elocința, rostirea cea frumoasă, retorica și întocmirea stihurilor, pe care știu să le orânduiesc și să le cadențez fără a ocoli nici o greutate de întocmire a lor; știu să le fac line și curgătoare, precum și încâlcite și întortocheate pe pofta numai a celor care se pricep; iar dacă uneori pun în ele și niște încețoșări, aceasta-i anume spre a stârni mai tare luarea-aminte și spre a desfăta mintea celui care izbutește să le dezlege țesătura cea aleasă și gingașă; într-un sfârșit, am învățat multe și mi-am întipărit tot ceea ce am învățat. Încât peste toate acestea știu să cânt și știu să dănțuiesc ca o pasăre, și să mânuiesc alăuta și naiul, la fel cum știu să cânt cu toate instrumentele cu strune, pe cincizeci de glasuri osebite. Încât, atunci când cânt ori când dănțuiesc, cel care mă vede ori mă aude își vinde și sufletul; dacă, gătită și împarfumată, pășesc legănată, ucid; dacă îmi scutur șoldurile, pun omul la pământ; dacă numai clipesc din ochi, înjunghiu; dacă îmi scutur brățările, orbesc privirile; dacă ating, dau viață; și dacă plec de undeva, în urma mea las moarte! Mă pricep la toate măiestriile, și mi-am desăvârșit priceperea în această privință până peste marginile firii, încât nu ar izbuti să-i întrezărească vânătările decât cei mult rari care și-ar fi pritocit anii în învățarea înțelepciunii!
Când auzi spusele acestea, califul Harun Al-Rașid rămase uimit și minunat văzând atâta har de vorbire și atâta frumusețe totodată, atâta știință și tinerețe în aceea care ședea dinaintea sa, cu ochii plecați cuviincios. Se întoarse înspre Abul-Hassan și îi spuse:
— Am să dau poruncă numaidecât să fie chemați toți dascălii cei cărturari, ca s-o pună pe roaba ta la cercare și să mă încredințez, printr-o cercetare de față cu toți și hotărâtoare, dacă este chiar atâta de învățată pe cât este de frumoasă. În împrejurarea că are să iasă biruitoare din cercetare, nu numai că am să-ți dau cei zece mii de dinari, da am să te și potopesc cu cinstiri că mi-ai adus o minune atâta de aleasă. Dacă nu, nu are să fie nimica, iar ea rămâne în stăpânirea ta!
Apoi, atunci pe loc, califul puse să fie adus cel mai mare învățat de pe vremea aceea, Ibrahim ben-Saiar, cel care adâncise toate cunoștințele omenești: asemenea puse să fie aduși toți preoții, toți grămăticii, toți cititorii din Coran, și hakimii, și astronomii, și filosofii, și dascălii de pravili, și știutorii dreptei-credințe. Și cu toții dădură zor să vină la sarai și se adunară în sala de divan, fără a ști pentru care pricină fuseseră chemați.
La porunca dată de calif, șezură jos roată cu toții pe chilim, pe când la mijloc, pe un jeț de aur așezat acolo după porunceala califului, sta tânăra Sympathia, cu obrazul acoperit cu un iașmac subțire, iar ochii-i străluceau și dinții-i zâmbeau cu zâmbetul lor cuminte.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și patra noapte spuse:
Zâmbind cu zâmbetul lor cuminte.
Când asupra acelei adunări se statornici o tăcere atâta de deplină, încât s-ar fi putut auzi până și sunetul unui ac căzând pe jos, Sympathia le făcu tuturora un salamalec plin de gingășie și de evghenie și, într-un chip chiar că tare ales, îi spuse califului:
— O, emire al drept-credincioșilor, poruncește! Stau gata să răspund la toate întrebările pe care vor vrea să mi le pună preaînvățații și preacinstiții cărturari, cititorii din Coran, cunoscătorii de legi, doctorii, arhitecții, astronomii, geometrii, grămăticii, filosofii și poeții!
Atunci califul Harun Al-Rașid, șezând în scaunul său de domnie, se întoarse înspre toți aceia și le spuse:
— Am poruncit să fiți aduși aici ca să cercetați atât felurimea, cât și adâncimea cunoștințelor acestei fete, și să nu precupețiți nimic spre a dovedi și cărturăria voastră și știința ei totodată!
Și toți învățații răspunseră, temenindu-se până la pământ și ducându-și mâinile la ochi și la frunte:
— Ascultăm și ne supunem lui Allah și ție, o, emire al drept-credincioșilor!
La vorbele acestea, tânăra Sympathia șezu câteva clipite cu capul plecat, cugetând, pe urmă ridică fruntea și spuse:
— O, stăpânii mei, mai întâi care este dintre voi toți cel mai învățat întru ale Coranului și întru datinele lăsate de Profet? (Asupra-i fie pacea și rugăciunea!)
Atunci unul dintre cărturari, arătat de către toate degetele, se sculă și spuse:
— Eu sunt omul acela!
Ea îi spuse:
— Întreabă-mă așadar tot ce poftești din învățătura ta!
Și învățatul cititor al Coranului întrebă:
— O, copilă, de vreme ce ai adâncit temeinic Cartea Cea Sfântă de la Allah, pesemne că știi numărul suralelor, al cuvintelor și al literelor pe care le cuprinde, precum și daturile credinței noastre! Spune-mi dară, pentru început, cine este Domnul tău, cine este Prorocul tău, cine este imamul tău, care este kâblaua ta, care este orânduirea vieții tale, care este călăuza drumurilor tale și cine sunt frații tăi?
Ea răspunse:
— Allah este Domnul meu; Mahomed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) este Prorocul meu; Coranul este pravila mea, așadar el este imamul meu; Kaaba, casa lui Allah cea ridicată de Abraham la Mecca, este kâblaua mea; pilda sfântului nostru Proroc este orânduirea vieții mele; sunnaua îmi este călăuza la drumuri; și toți drept-credincioșii sunt frații mei!
Cărturarul urmă, pe când califul începea să se minuneze de limpezimea și de temeinicia acelor răspunsuri din gura unei copile atâta de gingașe:
— Ia spune-mi: Cum știi că este un Dumnezeu?
Ea răspunse:
— Cu ajutorul judecății!
El întrebă:
— Ce este judecata?
Ea spuse:
— Judecata este de două feluri: înnăscută și dobândită. Judecata înnăscută este cea pe care Allah a pus-o în inima celor pe care și i-a ales de slujitori, spre a-i face să umble pe calea adevărului. Iar judecata dobândită este cea care, la un om întreg, este rodul învățăturii și al muncii statornice.
El urmă:
— Minunat! Da unde este izvorul judecății?
Ea răspunse:
— În inima noastră! Și de acolo își ridică ea îndemnurile înspre mintea noastră, în care își statornicește lăcașul.
El spuse:
— Preabine! Da ai putea să-mi spui cum ai învățat să-l cunoști pe Proroc? (Asupra-i fie rugăciunea și pacea!)
Ea răspunse:
— Prin citirea Cărții lui Allah, prin învățăturile care se cuprind în ea, prin dovezile și mărturiile acestui har dumnezeiesc!
El spuse:
— Strălucit! Da ai putea să-mi spui care sunt datoriile de temelie ale credinței noastre?
Ea răspunse:
— În credința noastră sunt cinci datorii de temelie: mărturisirea de credință: „Nu este alt Dumnezeu, decât numai unul Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah!”; rugăciunea; milostenia; postirea în luna ramadanului; hagialâcul la Mecca, atunci când se poate face.
El întrebă:
— Care sunt faptele de evlavie cele mai vrednice de cinstire?
Ea răspunse:
— Sunt în număr de șase: rugăciunea; milostenia; postirea; hagialâcul; lupta împotriva relelor porniri și a lucrurilor nelegiuite; și, într-un sfârșit, războiul sfânt!
El spuse:
— Tare bun răspuns! Da cu ce scop te rogi?
Ea răspunse:
— Numai spre a-i înfățișa Domnului temeneaua închinăciunii mele, a-i așterne preamăririle și a-mi înălța cugetul înspre tărâmurile cele senine!
El se minună:
— Ya Allah! Strălucit răspuns! Da rugăciunea nu presupune oare mai întâi niște pregătiri temeinice?
Ea răspunse:
— Hotărât! Trebuie ca trupul să fie curățat întru totul prin spălările cele îndătinate, să se îmbrace niște haine pe care să nu se afle nici baremi urma vreunei pete de murdărie, să se caute un loc curat și neted de stat pe el, cu partea trupului dintre buric și genunchi bine acoperită, cu gânduri neprihănite, și întors înspre Kaaba de la Mecca cea sfântă!
Care este însemnătatea rugăciunii?
Ea este sprijinitoarea credinței, căreia îi stă de temelie!
Care sunt roadele rugăciunii? Care îi este folosul?
Rugăciunea cu adevărat frumoasă nu aduce nici un folos pământesc. Ea este numai legătura duhovnicească dintre făptură și Domnul său! Ea poate să dea zece feluri de roade neaievea și cu atâta mai frumoase: luminează inima, străluminează chipul, place Preaîndurătorului, stârnește supărarea Celui rău, alungă farmecele, păzește de rele, apără de vicleșugurile vrăjmașilor, întărește mintea șovăielnică și îl apropie pe rob de Stăpânul său!
Care este cheia rugăciunii? Și care este cheia acestei chei?
Cheia rugăciunii este spălarea cea sfântă, iar cheia spălării este rostirea vorbelor de început: „În numele lui Allah cel fără de margini îndurător și Milostiv”.
Care sunt datorințele de împlinit la spălare?
După ritul ortodox al imamului El-Șafiy ben-Idris, sunt șase: gândul bine lămurit de a te curăța numai ca să-i fii plăcut Atoatefăcătorului; spălarea mai întâi a feței; apoi spălarea mâinilor până la coate; frecarea unei părți a capului; spălarea picioarelor, de la călcâie până deasupra de glezne; și păstrarea unei rânduieli neabătute în împlinirea acestor fapte felurite. Or, rânduiala aceasta prepune împlinirea a douăsprezece lucruri limpede hotărâte, și anume: dintru-ntâi să rostești vorbele de început: „În numele lui Allah!”; să-ți speli palmele până a nu le cufunda în vas; să-ți clătești gura; să-ți speli nările luând apă în căușul mâinii și trăgând-o pe nas; să-ți freci tot capul și să-ți freci urechile și pe dinafară și pe dinăuntru cu altă apă; să-ți prefiri barba cu degetele; să-ți tragi degetele de la mâini și de la picioare până ce trosnesc; să pui piciorul drept înaintea piciorului stâng; să repeți de câte trei ori fiecare spălare; să rostești după fiecare spălare mărturisirea de credință; și, într-un sfârșit, odată spălările isprăvite, să procitești pe deasupra și rugăciunea aceasta cucernică: „O, Dumnezeul meu! Socoate-mă în rândul celor ce se pocăiesc, al slujitorilor tăi neprihăniți și credincioși! Mărire Dumnezeului meu! Mărturisesc că nu mai este alt Dumnezeu decât numai tu! Tu ești mântuirea mea; numai de la tine cer, plin de căință, iertarea păcatelor mele! Amin!” Aceasta este rugăciunea pe care chiar Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) ne-a povățuit cu stăruință s-o procitim, spunând: „Voi deschide larg dinaintea celui care o va rosti cele opt porți ale raiului; iar el va putea să intre pe poarta care îi va plăcea!”
Cărturarul spuse:
— Răspunsul chiar că este dat cu strălucire! Da ce fac îngerii și diavolii în preajma celui care își face spălările?
Sympathia răspunse:
— Când omul începe a se pregăti să-și facă spălările, îngerii vin să stea de-a dreapta sa, iar diavolii de-a stânga; da de îndată ce el rostește vorbele de început: „În numele lui Allah!”, diavolii o iau la fugă, iar îngerii se apropie de el și-i întind deasupra capului un cort pătrat, de lumină, pe care îl țin atârnat la cele patru colțuri; și cântă slăvirile lui Allah și se roagă pentru iertarea păcatelor acelui om. Da dacă uită să rostească numele lui Allah, ori dacă încetează de a-l mai rosti, diavolii se întorc.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și cincea noapte spuse:
Diavolii se întorc de-a valma și își dau toate silințele să arunce tulburarea în sufletul lui, să-i strecoare îndoiala și să-i înghețe cugetul și evlavia! Este de datorința insului care își face spălările să lase să curgă apa pe tot trupul său, pe tot părul, atât cel văzut cât și cel tainic, și pe mădularele rușinii, și să se frece bine peste tot și să nu se spele pe picioare decât la urmă!
Cărturarul spuse:
— Bine răspuns! Poți acuma să-mi spui care sunt rânduielile de urmat la spălarea numită tayamum?
Ea răspunse:
— Spălarea numită tayamum este curățirea cu nisip și cu țărână. Această spălare se face în următoarele șapte împrejurări, întemeiate pe deprinderile Prorocului. Și se săvârșesc urmând cele patru îndrumări care se vădesc chiar din învățăturile din Coran. Cele șapte împrejurări care îngăduiesc asemenea spălare sunt: lipsa de apă; teama de a nu prăpădi zestrea de apă; nevoia de această apă pentru băut; frica de a nu se pierde vreo parte din ea pe drum; bolile care opresc folosirea apei; ruperile de oase care cer odihnă spre a se vindeca; rănile care nu îngăduie a fi atinse. Cât despre cele patru cerințe care trebuiesc îndeplinite neabătut la spălarea cu nisip și țărână, ele sunt: mai întâi să fii de bună credință; apoi să iei nisipul sau țărâna cu mâinile și să faci schima de a te freca pe față cu ele; pe urmă să faci schima de a-ți freca mâinile până la coate; apoi de a-ți șterge mâinile. Mai sunt încă două datine vrednice de urmat, întrucât se află arătate în sunnâ: să-ți începi spălarea cu vorbele: „În numele lui Allah!” și să-ți faci spălarea pe toate părțile de pe dreapta trupului înaintea părților de pe stânga.
Cărturarul spuse:
— E prea bine! Da, ca să ne întoarcem la rugăciune, poți să-mi spui cum se cuvine s-o săvârșești și ce anume lucruri cere?
Ea răspunse:
— Lucrurile ce se cer pentru a face rugăciunea sunt totodată și stâlpii pe care ea se sprijină. Acești stâlpi ai rugăciunii sunt: mai întâi gândul cel curat: apoi procitirea takbirului, adică rostirea vorbelor: „Allah este cel mai mare!”; al treilea este procitirea fatihalei care este suraua cu care se deschide Coranul; al patrulea, să te pleci cu fața până la pământ; al cincilea, să te ridici; al șaselea, să faci mărturisirea de credință; al șaptelea, să te așezi pe călcâie; al optelea, să te închini pentru Proroc, rostind: „Asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!”; al nouălea este tot a păstra gândul acela neprihănit. Alte îndatorințe pentru săvârșirea unei rugăciuni temeinice sunt scoase numai din sunnâ, și anume: a ridica amândouă mâinile, cu palmele întoarse în sus, îndreptate înspre Mecca; a prociti încă o dată fatihaua; a prociti încă o sură din Coran, de pildă Suraua Vacii; a rosti alte felurite ticluituri evlavioase și a încheia cu vreo rugăciune întru Prorocul nostru Mahomed. (Asupra-i fie rugăciunea și pacea!)
Cărturarul spuse:
— Într-adevăr, s-a dat un răspuns desăvârșit! Poți acuma să-mi spui cum se cere a fi împlinită dijma milosteniei?
Ea răspunse:
— Poți împlini dijma milosteniei în patrusprezece chipuri: în aur, în argint, în cămile, în vaci, în oi, în grâu, în orz, în mălai, în mei, în bob, în năut, în orez, în stafide și în curmale. În ceea ce privește aurul, dacă nu ai decât mai puțin de douăzeci de drahme de aur de la Mecca, nu ai de plătit nici o dijmă; dacă ai mai mult, dai trei la sută. Tot așa și cu argintul, se face socoteala la fel. În ceea ce privește vitele, cel care are cinci cămile, plătește cu o oaie; cel care are douăzeci de cămile, dă una ca dijmă, și tot așa mai departe, se socotește la fel. În ceea ce privește oile și mieii, se dă una din patruzeci. Și tot așa și pentru celelalte.
Cărturarul spuse:
— Desăvârșit! Vorbește-mi acuma despre postire!
Sympathia răspunse:
— Postul este ținerea de la mâncare, de la băutură și de la desfătările trupești, de-a lungul zilei, până la apusul soarelui, toată luna ramadanului, de îndată ce s-a ivit luna nouă. E bine să te lipsești asemenea de orice vorbărie deșartă și de citirea oricărei alte cărți decât a Coranului.
Cărturarul întrebă:
— Da oare nu sunt niscaiva lucruri care, la întâia vedere, ar părea că fac postul fără de folos, da care, după învățătura Cărții, nu-i răpesc de fapt nimica din însemnătate?
Ea răspunse:
— Sunt într-adevăr câteva lucruri care nu fac nicidecum postul fără de folos. Acestea sunt: irurile, balsamurile și unsorile; kohlul de ochi și colirurile; praful de pe drum; faptul de a-ți înghiți scuipatul; scăparea fără de voie a seminței bărbatului fie ziua, fie noaptea; privirile aruncate asupra unei femei străine nemusulmane; luarea de sânge și punerea de zbanțuri obișnuite ori cu sângerare. Acestea toate sunt lucrurile care nu iau nimica din foloasele postului.
Cărturarul spuse:
— E strălucit! Da despre cufundarea în cuget ce socoți?
Ea spuse:
— Cufundarea în cuget se săvârșește prin șederea îndelungată într-o geamie, fără a ieși afară decât pentru împlinirea nevoilor, și ferindu-te de orice atingere cu vreo femeie, precum și de folosirea graiului. Ea nu este decât un îndemn pe care îl dă sunnaua, ci nicidecum o îndatorire cerută de canunuri.
Cărturarul spuse:
— Strălucit! Aș dori acuma să te aud vorbindu-mi despre hagialâc!
Ea răspunse:
— Călătoria la Mecca sau hagialâcul este o datorie pe care tot musulmanul trebuie s-o îndeplinească măcar o dată în viața lui, atunci când a atins vârsta judecății. Pentru a o îndeplini, sunt de urmat anumite cerințe. Trebuie să îmbraci haina de hagiu numită ihram, să te păzești de orice atingere cu femeile, să-ți razi părul, să-ți tai unghiile și să-ți acoperi capul și fața. Alte cerințe asemenea se află în sunnâ.
Cărturarul spuse:
— Prea bine! Da să trecem la războiul sfânt!
Ea răspunse:
— Războiul sfânt este războiul care se face împotriva necredincioșilor atunci când Islamul se află în primejdie. El nu trebuie să fie decât un război de apărare, și niciodată nu trebuie să fie spre a năvăli peste alții. De îndată ce drept-credinciosul se află sub arme, el este dator să nu dea îndărăt niciodată!
Cărturarul întrebă:
— Poți să-mi dai câteva amănunte despre vânzare și cumpărare?
Sympathia răspunse:
— Și la vânzare, și la cumpărare, amândouă părțile trebuie să se înțeleagă de bunăvoie, iar în împrejurările mai de seamă să întocmească un senet de învoire și de târguire. Da sunt unele lucruri pe care sunnaua le oprește de la vânzare ori cumpărare. Așa de pildă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și șaptea noapte spuse:
Așa de pildă, este cu desăvârșire oprit să se schimbe curmale uscate pe curmale proaspete, smochine uscate pe smochine proaspete, carne uscată și carne sărată pe carne proaspătă, unt sărat pe unt proaspăt, și, îndeobște, orice merinde proaspătă pe merinde veche ori uscată, atunci când ele sunt de același soi.
Când cărturarul cel priceput la tâlcuirea Sfintei Cărți auzi răspunsurile acestea ale iscusitei Sympathia, nu putu a se opri să cugete că ea știa tot atâtea cât și el, da nu vroi să se mărturisească neînstare s-o prindă cu vreo greșeală. Se hotărî așadar să-i pună niște întrebări mai dibace și o întrebă:
— Ce însemnează, ca grai, cuvântul spălare?
Ea răspunse:
— A te curăți spălându-te de toate necurățeniile de pe dinlăuntru și de pe dinafară.
El întrebă:
— Ce însemnează cuvântul „a posti”?
Ea spuse:
— A te stăpâni de la ceva.
El întrebă:
— Ce însemnează cuvântul „a da”?
Ea spuse:
— A te îmbogăți.
El întrebă:
— Da a merge în hagialâc?
Ea răspunse:
— A-ți împlini gândul!
El întrebă:
— Și a purta război?
Ea spuse:
— A te apăra.
La vorbele acestea, cărturarul se ridică drept în picioare și strigă:
— Chiar că întrebările și iscodirile mele sunt la capăt! Roaba aceasta este uluitoare ca știință și ca strălucire, o, emire al drept-credincioșilor!
Da Sympathia zâmbi a râde și îi curmă vorba:
— Aș vrea, îi spuse ea, să-ți pun la rându-mi o întrebare. Poți tu, o, învățatule cărturar, să-mi spui care sunt temeliile Islamului?
El cugetă o clipită și spuse:
— Sunt patru ca număr: credința luminată de judecata cea sfântă; dreptenia; cunoașterea datoriilor și a drepturilor întocmai, precum și taina; îndeplinirea juruințelor făcute.
Ea urmă:
— Îngăduiește-mi să-ți mai pun o întrebare! Dacă nu vei izbuti s-o dezlegi, voi avea dreptul să-ți iau mantia de cărturar priceput la citirea Cărții.
El spuse:
— Primesc! Pune întrebarea, o, roabo!
Ea întrebă:
— Care sunt stâlpările Islamului?
Cărturarul șezu o vreme să cugete și până la urmă nu știu ce să răspundă.
Atunci însuși califul grăi și îi spuse Sympathiei:
— Răspunde tu la întrebare, și mantia cărturarului va fi a ta!
Sympathia se temeni și răspunse:
— Stâlpările Islamului sunt douăzeci ca număr: păstrarea neabătută a învățăturii Cărții; trăirea după datinele și învățătura prin viu grai ale sfântului nostru Proroc; a nu săvârși niciodată nedreptatea; a mânca numai cele îngăduite; a nu mânca ceea ce este oprit; a-i pedepsi pe răufăcători, spre a nu vedea cum sporește răutatea celor răi ca urmare a îngăduinței celor buni; a te căi de greșalele tale; a trudi întru cunoașterea credinței; a face bine vrăjmașilor tăi; a trăi cu smerenie; a-i ajuta pe slujitorii lui Allah; a te feri de orice înnoire și de orice schimbare; a dovedi bărbăție la potrivnicii și tărie la necazuri; a ierta atunci când ești tare și când ești puternic; a fi răbdător întru nenorocire; a cugeta la Allah; a cugeta la Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea!); a nu te lăsa ispitit de Cel-rău; a nu te lăsa ispitit de patimi și de pornirile cele urâte ale sufletului tău; a te închina cu totul slujirii lui Allah, din tot sufletul și cu supunere deplină!
Când auzi răspunsul acesta, califul Harun Al-Rașid porunci să i se ia pe dată mantia cărturarului și să i se dea Sympathiei; ceea ce se săvârși numaidecât, spre năucirea învățatului, care ieși din sală cu capul plecat.
Atunci se ridică un al doilea învățat, care era vestit pentru priceperea lui la cunoașterea dreptei-credințe, și pe care toți ochii îl arătau vrednic de a o cerceta pe copilandră. Acela se întoarse înspre Sympathia și îi spuse:
— Eu, o, roabo, nu am a-ți pune decât niște întrebări scurte și puține. Poți să-mi spui, dintâi, care sunt datorințele de păstrat la vremea de masă?
Ea răspunse:
— Trebuie mai întâi să te speli pe mâini, să chemi numele lui Allah și să-i aduci închinări de mulțumire. Apoi să șezi jos pe șoldul stâng, să te slujești pentru a mânca de degetul arătător și numai de cele două degete de lângă el, să nu iei decât îmbucături mici, să mesteci bine îmbucătura și să nu te uiți la vecinul tău, de teamă ca nu cumva să-l stânjenești ori să-i tai pofta de mâncare.
Învățatul întrebă:
— Poți să-mi spui acuma, o, roabo, ce este ceva, ce este jumătate de ceva și ce este mai puțin decât ceva?
Ea răspunse fără a șovăi:
— Drept-credinciosul este ceva, fățarnicul este jumătate de ceva, iar necredinciosul este mai puțin decât ceva!
El urmă:
— Întocmai așa-i! Spune-mi: unde se află credința?
Ea răspunse:
— Credința sălășluiește în patru locuri: în inimă, în cap, în limbă și în cele două mâini și două picioare. Astfel, tăria inimii stă întru bucurie, tăria capului întru adevăr, tăria limbii întru rostirea neviclenită, iar tăria mâinilor și a picioarelor întru supunere!
El întrebă:
— Câte inimi sunt?
Sunt multe: inima drept-credinciosului, care este o inimă curată și sfântă; inima necredinciosului, care este întru totul potrivnică celei dintâi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și opta noapte spuse:
Inima necredinciosului, care este întru totul potrivnică celei dintâi; inima legată de lucrurile pământești și inima legată de bucuriile cugetului; și inima stăpânită de patimi, ori de ură, ori de zgârcenie; și inima fricoasă, inima arsă de iubire, inima umflată de făloșie; apoi inima luminoasă, ca inima soților sfântului nostru Proroc; și, într-un sfârșit, chiar inima sfântului nostru Proroc, inima Celui Ales!
Când auzi răspunsul acesta, învățatul ulema strigă:
— Ai dobândit adeverirea mea, o, roabo!
Atunci frumoasa Sympathia se uită la calif și spuse:
— O, căpetenie a drept-credincioșilor, îngăduiește-mi să pun la rându-mi numai o întrebare cercetătorului meu și să-i iau mantia dacă nu va putea să răspundă!
Și, după ce i se dete îngăduința, îl întrebă pe cărturar:
— Poți să-mi spui, o, preacinstitule șeic, care este datoria ce se cere împlinită mai înaintea tuturor datoriilor, măcar că ea nu este cea mai de seamă?
La întrebarea aceasta, cărturarul habar nu avu ce să spună, iar copilandra grăbi a-i lua mantia și dete ea însăși răspunsul:
— Este datoria spălării; întrucât stă scris limpede: să te cureți înainte de a săvârși fie și cea mai măruntă datorie de credință și înainte de orice lucru cerut de Sfânta Carte și de sunnâ.
După care Sympathia se întoarse înspre adunare și o întrebă cu o privire roată, la care răspunse un cărturar care era unul dintre oamenii cei mai vestiți ai veacului și care nu își avea seamăn la cunoașterea Coranului. Acesta se ridică și îi spuse Sympathiei:
— O, copilă plină de minte și de miresme desfătătoare, de vreme ce cunoști Cartea lui Allah, ai putea să ne dai o pildă despre temeinicia științei tale?
Ea spuse:
— Coranul este alcătuit din o sută patrusprezece surale sau capete, dintre care șaptezeci au fost izvodite la Mecca și patruzeci și patru la Medina. Este împărțit în șase sute douăzeci și una de părți numite așar, și în șase mii două sute treizeci și șase de versete. Cuprinde șaptezeci și nouă de mii patru sute treizeci și nouă de cuvinte și trei sute douăzeci și trei de mii șase sute șaptezeci de litere, la fiecare dintre ele fiind adăugate zece însemne aparte. Se află pomenite în el numele a douăzeci și cinci de proroci: Adam, Nuh, Ibrahim, Ismail, Issac, Yacub, Yussef, El-Yosh, Yunus, Lut, Salih, Hud, Șuaib, Daud, Soleiman, Zul-Kifl, Edris, Idris, Ilias, Iahia, Zakaria, Ayub, Mussa, Harun, Issa și Mahomed. (Asupra lor a tuturora fie rugăciunea și pacea!) Se află în el numele a nouă păsări sau vietăți cu aripi: țânțarul, albina, musca, pupăza, corbul, lăcusta, furnica, pasărea ababil și pasărea lui Issa (asupra lui fie rugăciunea și pacea!) care nu este alta decât liliacul.
Șeicul spuse:
— Știința ta este minunată! Încât aș vrea să aud de la tine care este versetul în care Prorocul nostru îi judecă pe necredincioși!
Ea răspunse:
— Este versetul în care se află cuvintele: „Evreii spun despre creștini că sunt în greșeală, iar creștinii mărturisesc că evreii nu cunosc adevărul. Să știți că amândouă părțile au dreptate în ceea ce spun!”
După ce auzi vorbele acestea, șeicul se mărturisi tare mulțumit, da tot mai vioi s-o iscodească. O întrebă așadar:
— Cum a venit Coranul din cer pe pământ? A coborât dintr-odată și întreg, zugrăvit aidoma după tablele ce se păstrează în cer, ori poate că a coborât în mai multe dăți?
Ea răspunse:
— La porunca Stăpânului lumilor, îngerul Gabriel l-a adus Prorocului nostru Mahomed, emirul trimișilor lui Allah, și anume în versete, după împrejurări, într-un răspas de vreme de douăzeci de ani.
El întrebă:
— Care sunt soții lui Mahomed care au avut grijă să adune laolaltă toate versetele cele împrăștiate ale Coranului?
Ea spuse:
— Aceștia sunt patru: Abi ben-Kaab, Zeid ben-Tabet, Abu-Obeida ben-Al-Gerrah și Othman ben-Affan. (Aibă-i Allah pe câteșipatru întru milele sale!)
El întrebă:
— Cine sunt cei care ne-au învățat și ne-au lăsat de moștenire felul de a citi cum se cuvine Coranul?
Ea răspunse:
— Sunt patru: Abdallah ben-Massud, Abi ben-Kaab, Moaz ben-Ciabal și Salem ben-Abdallah.
El întrebă:
— Cu care prilej a coborât din cer versetul următor: „O, drept-credincioșilor, nu vă lipsiți de bucuriile pământești în toată deplinătatea lor!”
Ea răspunse:
— Atunci când câțiva dintre soții lui Mahomed, vrând să împingă cucernicia mai departe decât se cuvine, hotărâseră să se scopească și să îmbrace haine de păr de cămilă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute șaptezeci și noua noapte spuse:
Hotărâseră să se scopească și să îmbrace haine de păr de cămilă.
După ce auzi răspunsurile acestea ale Sympathiei, cărturarul nu se putu opri să nu strige:
— Mărturisesc, o, emire al drept-credincioșilor, că această copilă este fără de asemănare ca știință!
Atunci Sympathia ceru învoire a-i pune o întrebare șeicului, și îi spuse:
— Poți să-mi spui care este versetul din Coran în care se află de douăzeci și trei de ori litera kaf, care este cel în care se află de șaisprezece ori litera mim, și care este cel în care se află de o sută patruzeci de ori litera ain?
Cărturarul rămase cu gura căscată, fără a putea să dea nici cel mai mic răspuns; iar Sympathia, după ce îi luă mantia, grăbi să arate versetele cerute, spre uluirea tuturor celor de față.
Atunci din mijlocul adunării se ridică un doctor vestit pentru întinderea cunoștințelor sale și care scrisese niște cărți foarte prețuite. Se întoarse înspre Sympathia și îi spuse:
— Ai vorbit strălucit despre lucrurile sufletești; este vremea să cercetăm și cele trupești. Înfățișează-ne, o, preafrumoasă roabă, trupul omului, alcătuirea, nervii, oasele și vertebrele sale, și pentru ce Adam a fost numit Adam!
Ea răspunse:
— Numele de Adam vine de la cuvântul arab adim care însemnează pielea, fața pământului, și i-a fost dat celui dintâi om, care a fost plămădit dintr-o grămadă de lut alcătuită din pământ din osebite locuri ale lumii. Așa capul lui Adam a fost făcut din pământ adus de la Răsărit, pieptul din pământ de la Kaaba, iar picioarele din pământ de la Apus. Allah a întocmit trupul dăruindu-l cu șapte porți de intrare și cu două porți de ieșire: cei doi ochi, cele două urechi, cele două nări și gura, iar de cealaltă parte una dinainte și una dindărăt. Apoi Zămislitorul, spre a-i da lui Adam și o fire, a îngemănat în el cele patru stihii: apa, pământul, focul și văzduhul. Într-acest fel, trupul galben și slab are firea focului, care este fierbinte și uscat; trupul sprinten și oacheș are firea pământului, care este rece și uscat; cel albicios și molatic are firea apei, care este rece și umedă; iar cel rumen și gras are firea văzduhului, care este cald și uscat. După care Allah a desăvârșit întocmirea trupului omenesc. A pus în el trei sute șaizeci de vine și două sute patruzeci de oase. Și i-a dăruit trei imbolduri: imboldul de a trăi, imboldul de a se înmulți și imboldul de a mânca. Apoi i-a pus o inimă, o splină, doi bojogi, șase mațe, un ficat, doi rărunchi, un creier, două ouă, un vânar și o piele. L-a înzestrat cu cinci simțuri călăuzite de șapte duhuri ale vieții. În ceea ce privește rânduiala acestor măruntaie, Allah a pus inima în piept la stânga, iar dedesubtul ei burta, apoi bojogii spre a sluji de vânturare inimii, ficatul de-a dreapta spre a sluji de pază inimii, și încolăcitura mațelor, și coșul pieptului. În ceea ce privește capul, pe acesta l-a alcătuit din patruzeci și opt de oase; în ceea ce privește coșul pieptului, acesta este alcătuit din douăzeci și patru de coaste la bărbat și din douăzeci și cinci la femeie; coasta aceasta adăugită se află de-a drepta și slujește spre a adăposti copilul în pântecele mamei și spre a-l sprijini ocolindu-l.
Doctorul cel cărturar nu putu a-și stăpâni uluirea, apoi adăugă:
— Poți să ne vorbești acuma despre semnele bolilor?
Ea răspunse:
— Semnele bolilor sunt de două feluri: cele de pe dinafară și cele de pe dinlăuntru, și slujesc spre a ne da de știre despre felul boalei și despre cât este ea de primejdioasă. Hakimul iscusit în meseria lui poate într-adevăr să ghicească boala chiar și numai după bătăile sângelui în vinele bolnavului; într-acest chip el află starea de uscăciune, de fierbințeală, de înțepeneală, de răceală și de umezeală; asemenea știe că un om care are ochii galbeni trebuie să aibă ficatul bolnav, că un altul care are spinarea încovoiată trebuie să aibă pieptul picnit rău de răceală. Cât despre semnele cele lăuntrice care călăuzesc cercetarea hakimului, acelea sunt: vărsăturile, durerile, umflăturile, scaunele și udurile.
El întrebă:
— Care sunt pricinele durerilor de cap?
Ea răspunse:
— Durerea de cap se datorește mai întâi mâncărurilor, atunci când sunt ghiftuite în pântece până a nu fi fost mistuite cele de dinainte; se mai datorește de asemenea și meselor luate fără a-ți fi foame. Lăcomia la mâncare este pricina tuturor bolilor care bântuie pământul. Acela care vrea să-și lungească viața se cuvine așadar să fie cumpătat la mâncare și, pe deasupra, să se scoale de dimineață, să se ferească a-și pierde nopțile, să nu se lăcomească la femei, să nu se dedea peste măsură la sângerări și la zbanțuri cu sânge, și, într-un sfârșit, să-și vegheze pântecele. Pentru aceea, trebuie să-și împartă pântecele în trei părți, pe una s-o umplă cu mâncare, pe alta cu apă, iar pe cea de a treia cu nimic-nimica, spre a-și lăsa răsuflarea slobodă și pentru ca sufletul să se poată lăfăi în voie. Asemenea va face și cu mațele, a căror lungime este de optsprezece palme.
El întrebă:
— Care sunt semnele de gălbinare?
Ea răspunse:
— Gălbinarea, care este o boală cu fierbințeli, se vădește prin gălbejeala pielei, amăreala gurii, amețeli, sporirea bătăilor sângelui în vine, vărsături și silă de femei. Acela care este atins de ea se află în prada unor necazuri mari, ca sângerări de mațe, încingere de plămâni, dropică și umflături, precum și o lâncezeală alimănită care, după ce slăbănogește trupul, poate să stârnească racul ori lepra.
El spuse:
— Este desăvârșit! Da cum se împarte învățarea meseriei de hakim?
Ea răspunse:
— Se împarte în două părți: cercetarea bolilor și cercetarea leacurilor.
El spuse:
— Văd că știința ta nu lasă nimica de dorit. Da ai putea să-mi spui care este apa cea mai bună?
Ea răspunse:
— Este apa curată și proaspătă, păstrată în vase răcoroase îmbibate cu vreo mirosnă plăcută ori numai înmiresmată cu aburi de tămâie. Nu trebuie a fi băut decât la un răspas de vreme de la masă. Te ferești astfel de tot soiul de metehne și pui în fapt spusa Prorocului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) care a spus: „Pântecele este sălașul tuturor bolilor, lipsa de scaun este pricina tuturor bolilor, iar curăția este temeiul tuturor leacurilor.”
El întrebă:
— Care este mâncarea cea mai bună dintre toate mâncărurile?
Ea răspunse:
— Este cea gătită de mâna unei femei și care nu a cerut osteneli prea scumpe și pe care o mănânci cu inima mulțumită. Mâncarea numită tharid este de bună seamă cea mai gustoasă dintre toate bucatele, întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) a spus: „Tharidul este de departe cea mai bună dintre bucate, așa cum Aișa este cea mai cinstită dintre femei!”
El întrebă:
— Ce gândești despre poame?
Ea spuse:
— Acestea, ca și carnea de oaie, sunt hrana cea mai sănătoasă. Da nu trebuie să le mănânci după ce le-a trecut vremea.
El zise:
— Vorbește-ne despre vin!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute optzecea noapte spuse:
Sympathia răspunse:
— Cum poți să mă întrebi despre vin, când Cartea este atâta de lămuritoare în privința lui? În pofida multelor lui virtuți, vinul este oprit pentru că tulbură mințile și înfierbântă patimile. Vinul și jocurile de noroc sunt două lucruri de care drept-credinciosul trebuie să se ferească, de teama celor mai rele năpaste!
El spuse:
— Răspunsul tău este înțelept. Poți să ne vorbești acum despre luarea de sânge?
Ea răspunse:
— Hărăcsirea este de nevoință pentru toți oamenii care au sânge prea mult. Ea trebuie să se facă după o ajunare, într-o zi de primăvară, fără de nori, fără vânt și fără ploaie. Când ziua aceea cade într-o zi de marți, luarea de sânge își are cele mai de folos urmări, mai ales dacă ziua este cea de a șaptesprezecea din lună. Chiar că nimica nu poate să fie atâta de bun ca hărăcsirea – pentru cap, pentru ochi și pentru sânge. Da nimica nu este mai rău ca luarea de sânge dacă ea se va face la vreme de arșiță mare ori de geruri mari și dacă, totodată, mănânci lucruri sărate ori aere și dacă mai e și într-o miercuri ori sâmbătă.
Cărturarul cugetă un răstimp și spuse:
— Până aici ai răspuns desăvârșit, da aș vrea acuma să-ți pun o întrebare de căpătâi, care va să ne dovedească dacă știința ta se întinde asupra tuturor lucrurilor de temei ale vieții. Poți dară să ne vorbești limpede despre împreunarea bărbatului cu femeia?
Când auzi atare întrebare, copilandra se înroși toată și lăsă capu-n jos; ceea ce îi dete a crede califului că nu era în stare ce să răspundă; da ea nu zăbovi a sălta capul și, întorcându-se înspre calif, îi spuse:
— Pe Allah, o, emire al drept-credincioșilor, tăcerea mea să nu fie socotită cumva ca datorită neștiinței mele în această privință, căci răspunsul se află pe vârful limbii mele, da se împotrivește a-mi ieși de pe buze, din cinstire față de stăpânul nostru califul!
Ci el îi spuse:
— Aș avea o desfătare până peste poate să aud răspunsul acela de pe buzele tale. Fii, așadară, fără de teamă și vorbește limpede!
Atunci preaînvățata Sympathia spuse:
— Împreunarea este fapta prin care se împreunează bărbatul cu femeia. Ea este un lucru minunat și multe sunt binefacerile și virtuțile ei. Împreunarea ușurează trupul și despovărează mintea, alungă mâhnirea, potolește fierbințeala patimii, stârnește dragostea, mulțumește inima, alină sărăcia și aduce îndărăt somnul pierdut. E vorba, firește, despre împreunarea dintre un bărbat și o femeie tânără, da e cu totul altceva dacă femeia este bătrână, întrucât nu se află prăpăd pe care să nu-l aducă atare împreunare. A te împreuna cu o femeie bătrână însemnează a te primejdui la beteșuguri fără de număr, precum, printre altele, durerea de ochi, durerea de rărunchi, durerea de șolduri și durerea de spinare, într-un cuvânt, e de spaimă! Se cuvine, așadar, să te păzești de ea ca de o otravă fără de leac. Mai bine-i să cauți a găsi pentru lucrul acesta o femeie isteață, care pricepe dintr-o ochire, care grăiește cu picioarele și cu mâinile și care îl scutește pe stăpânul ei de a mai avea trebuință de o grădină și de straturi de flori. Orice împreunare deplină este urmată de umezeală. Această umezeală izvorăște la femeie din tulburarea pe care o trăiesc preacinstitele ei părți, iar la bărbat este apa pe care o revarsă cele două ouă ale lui. Apa aceea urmează o cale tare întortocheată. Într-adevăr, bărbatul are o vână groasă din care pornesc toate vinele celelalte. Sângele care udă acele vine, în număr de trei sute șaizeci, se adună până la urmă într-un scoc ce se afundă în oul din stânga. În oul acesta stâng, sângele, silit să se tot rotească, ajunge într-un sfârșit de se limpezește și se preface într-o zeamă albă care se încheagă din pricina căldurii oului și a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui de palmier.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute optzeci și doua noapte spuse:
O zeamă albă care se încheagă din pricina căldurii oului și a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui de palmier.
Cărturarul strigă:
— Ce răspuns plin de pricepere! Da mai am să-ți pun două întrebări, și atâta tot. Poți să-mi spui care este viețuitoarea care nu trăiește decât închisă și care moare de îndată ce răsuflă aer slobod? Și care sunt poamele cele mai bune?
Ea răspunse:
Cea dintâi este peștele; iar celelalte sunt chitra și rodia!
Când auzi toate acele răspunsuri ale preafrumoasei Sympathia, cărturarul nu putu a se opri să se mărturisească neînstare a o prinde cu vreo greșeală în știință, și dete să se așeze la locul său. Da Sympathia îl opri și îi spuse:
— Se cade ca la rându-mi să-ți pun și eu o întrebare: poți tu să-mi spui, o, cărturarule, care este lucrul rotund ca pământul și care sălășluiește într-un ochi, și care ba se desparte de acel ochi, ba se afundă în el, care se împreunează fără a avea mădular bărbătesc, care se desparte de soața lui la vremea nopții spre a se îmbrățișa cu ea la vremea zilei, și care își alege de așezare îndeobște marginile?
La întrebarea aceasta, cărturarul degeaba își tot munci mintea, că habar nu avu ce să răspundă, iar Sympathia, după ce îi luă mantia, la îndemnul califului răspunse ea însăși:
— Este nasturele și cheutoarea!
După care, dintre preacinstiții șeici, se ridică un astronom, care era cel mai vestit dintre astronomii din împărăție și la care preafrumoasa Sympathia se uită zâmbind, încredințată de la bun început că el are să găsească ochii ei mai tulburători decât toate stelele din ceruri.
Astronomul veni așadar să șadă dinaintea copilei și, după începutul îndătinat, o întrebă:
— De unde se ridică soarele și unde se duce după ce apune?
Ea răspunse:
— Află că soarele se ridică din apele Răsăritului și apune în apele Apusului. Aceste ape sunt în număr de o sută optzeci. Soarele este sultanul zilei, așa cum Luna este sultana nopților. Iar Allah a spus în Carte: „Eu sunt cel carele am dat soarelui lumina și lunei strălucirea și carele le-am tras crugurile cele neschimbătoare ca să vă înlesnesc cunoașterea socoatei zilelor și anilor. Eu sunt cel carele am hotărât o măsură rotirii stelelor și am oprit luna să se ajungă vreodată cu soarele, ca și nopții de a întrece ziua! Într-acest chip, ziua și noaptea, negurile și lumina, fără ca să-și amestece vreodată alcătuirea lăuntrică, se asemuiesc statornic!”
Astronomul cel învățat strigă:
— Ce răspuns minunat de temeinic! Ci, o, copilo, poți să ne vorbești și despre celelalte stele și să ne spui despre rosturile lor bune sau rele asupra soartei noastre?
Ea răspunse:
— Dacă ar fi să vorbesc despre toate stelele, ar trebui să închinăm pentru aceasta mai mult de un divan. Așa că nu am să spun decât câteva vorbe despre ele. În afară de Soare și de Lună, mai sunt încă cinci: Utared (Mercur), El-Zohrat (Venus), El-Merrikh (Marte), El-Muștari (Jupiter) și Zohal (Saturn). Luna, rece și umedă, cu urmări bune asupra soartei, are ca zodie Cancerul, ca zenit Taurul, ca asfințit Scorpia, și ca nadir Capricornul. Planeta Saturn, rece și uscată, cu urmări proaste, are ca zodie Capricornul și Vărsătorul, zenitul ei este Cumpăna, asfințitul Berbecul, iar nadirul ei este Capricornul și Leul. Jupiter, cu urmări binefăcătoare, este cald și umed, și are ca zodie Peștele și Săgetătorul, ca zenit Racul, ca asfințit Capricornul, și ca nadir Gemenii și Leul. Venus, fierbinte, cu urmări binefăcătoare, are ca zodie Taurul, ca zenit Peștii, ca asfințit Cumpăna și ca nadir Berbecul și Scorpia. Mercur, cu urmări când bune, când rele, are ca zodie Gemenii, ca zenit Fecioara, ca asfințit Peștii, ca nadir Taurul. Într-un sfârșit, Marte, cald și umed, are ca zodie Berbecele, ca zenit Capricornul, ca asfințit Racul și ca nadir Cumpăna.
După ce auzi răspunsul acesta, astronomul tare se mai minună de adâncimea științelor tinerei Sympathia. Da tot mai dete să încerce a o încurca și îi puse o întrebare mai grea, spunându-i:
— O, copilă, socoți că vom avea ploaie luna aceasta?
La atare întrebare, preaînvățata Sympathia lăsă capu-n jos și cugetă îndelung; ceea ce îl făcu pe calif să prepună că se mărturisea neînstare să răspundă. Da ea își ridică pe dată capul și îi spuse califului:
— O, emire al drept-credincioșilor, nu voi vorbi decât numai cu o învoire, anume de a spune tot ceea ce gândesc!
Califul, nedumerit, spuse:
— Ai învoirea!
Ea spuse:
— Atunci, o, emire al drept-credincioșilor, mă rog ție să-mi împrumuți o clipită sabia ta spre a-i tăia căpățâna acestui astronom care nu este decât un duh crunt și un necredincios!
La vorbele acestea, califul și toți cărturarii din adunare nu se putură opri să nu râdă. Ci Sympathia urmă:
— Într-adevăr, află și tu, astronomule, că sunt cinci lucruri pe care numai unul Allah le știe: ceasul morții, căderea ploii, dacă plodul din pântecele maicii sale este de parte bărbătească ori de parte femeiască, întâmplările zilei de mâine și locul unde va să moară fieștecare!
Astronomul zâmbi a râde și spuse:
— Întrebarea mea nu ți s-a pus decât spre încercare. Poți oare, și astfel nu avem să ne depărtăm prea tare de ale noastre, să ne spui ce rosturi au stelele asupra zilelor săptămânii?
Ea răspunse:
— Duminica este ziua închinată Soarelui. Când anul începe într-o duminică, este semn că noroadele vor avea multe de îndurat din pricina asupririi și a jecmănelilor sultanilor, a domnilor și a ocârmuitorilor lor, că are să fie secetă, că mai cu seamă păstăioasele nu vor rodi deloc, că strugurii se vor strica și că au să fie lupte crâncene între crăimi. Da la toate acestea tot Allah este mai știutor!
Lunea este ziua închinată Lunei. Când anul începe cu o luni, este semn bun. Vor fi ploi din belșug, mult grâu și struguri; da are să fie și ciumă, iar pe deasupra inul nu are să crească și bumbacul are să fie prost; și-apoi jumătate din vite vor muri zăticnite de molimă. Ci Allah este cel mai știutor! Marțea, ziua închinată lui Marte, poate să fie început de an. Atunci cei mari și tari vor fi pândiți de moarte, prețul la grâne va crește, ploaia va fi puțină, peștele puțin, mierea se va vinde bine, păstăioasele se vor vinde pe nimic, semințele de în vor fi la preț tare ridicat, recolta de orz va fi minunată; da mult sânge se va vărsa, și are să fie o molimă în măgari, al căror preț va crește până peste poate. Ci Allah este cel mai știutor! Miercurea este ziua lui Mercur. Când anul începe miercurea, aceasta este semn de omoruri mari pe mare, de multe zile cu furtuni și cu trăsnete, de scumpete la grâne și de prețuri ridicate la ridichi și la ceapă, fără a mai socoti o molimă ce va bântui printre prunci. Da Allah este mai știutor! Joia este ziua închinată lui Jupiter. Dacă anul se deschide cu ea, este semn de înțelegere între neamuri, de dreptate din partea ocârmuitorilor și a vizirilor, de cinste din partea cadiilor, și de binefaceri mari asupra lumii, printre altele de belșug de ploi, de poame, de grâne, de bumbac, de in, de miere, de struguri, și de pește. Ci Allah este mai știutor! Vinerea este ziua închinată Venerei. Dacă anul se deschide cu ea, este semn că roua va fi îmbelșugată, primăvara tare frumoasă, da are să se nască o potopenie de copii, atât de parte bărbătească, precum și de parte femeiască, și au să fie mulți castraveți, harbuji, dovlecei, vinete și roșii, precum și napi. Ci Allah este mai știutor! Sâmbăta este ziua lui Saturn. Vai de anul care începe cu această zi! Vai de anul acela! Are să fie o zgârcenie deplină și din partea cerului și din partea pământului, foametea va urma războiului, bolile după foamete, iar locuitorii Egiptului și ai Siriei vor țipa amarnic sub asuprirea care îi va apăsa și sub răutatea ocârmuitorilor! Ci Allah este mai știutor!
După ce auzi răspunsul, astronomul strigă:
— Cât de întru totul minunat este și acest răspuns! Da poți tu să ne mai spui și la ce loc sau la care cat al cerului se află rânduite cele șapte planete?
Sympathia răspunse:
— De bună seamă! Planeta Saturn se află chiar în cel de al șaptelea cer; Jupiter se află ridicat în cel de al șaselea cer; Marte la cel de al cincilea; Soarele la cel de al patrulea; Venus la al treilea; Mercur la al doilea; iar Luna la cel dintâi cer!
Pe urmă Sympathia adăugă:
— La rându-mi acuma să te întreb.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute optzeci și patra noapte spuse:
La rându-mi acuma să te întreb! Care sunt cele trei feluri de stele?
Cărturarul degeaba se tot cugetă și își tot ridică ochii înspre cer, că nu izbuti să scape de belea. Atunci Sympathia, după ce îi înșfacă mantia, răspunse singură la întrebarea pe care o pusese:
— Stelele se împărțesc în trei soiuri, după menirea pe care o au: unele sunt prinse de bolta cerului, ca niște făclii, și slujesc să lumineze pământul; altele sunt așezate în văzduh, ca agățate de ceva nevăzut, și slujesc să lumineze mările; iar stelele de cel de al treilea soi sunt mișcătoare după vroia degetelor lui Allah: se văd cum lunecă la vreme de noapte și slujesc la a-i bate cu pietre și a-i pedepsi pe diavolii care vor să înfrunte poruncile Celui Preaînalt!
La vorbele acestea, astronomul se mărturisi cu mult mai prejos ca știință față de preafrumoasa copilă și ieși din sală. Atunci, la porunca dată de calif, urmă un filosof, care veni să stea dinaintea Sympathiei și o întrebă:
— Poți să ne vorbești despre necredință și să ne spui dacă ea se naște odată cu omul!
Ea răspunse:
— La aceasta vreau să-ți răspund cu chiar cuvintele Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) care a spus: „Necredința umblă printre fiii lui Adam așa cum sângele umblă prin vine, de îndată ce ei se lasă ispitiți să blesteme pământul și ceasurile de pe pământ. Cea mai mare fărădelege este blestemarea timpului și a lumii: căci timpu-i însuși Allah, iar lumea este lucrarea lui Allah!”
Filosoful strigă:
— Cuvintele acestea sunt dumnezeiești și veșnice! Spune-mi acuma care sunt cele cinci făpturi plămădite de Allah și care au băut și au mâncat fără ca să fi ieșit ceva nici din trupul, nici din pântecele, nici din dindărătul lor?
Ea răspunse:
— Cele cinci făpturi sunt: Adam, Simeon (Șumun), cămila lui Saleh, berbecul lui Ismail și pasărea care l-a văzut pe sfântul Abu-Bekr în peșteră!
El îi spuse:
— Desăvârșit! Mai spune-mi și care sunt cele cinci făpturi din grădina raiului care nu sunt nici oameni, nici ginni, nici îngeri?
Ea răspunse:
— Acestea sunt: lupul lui Iacob, câinele celor șapte adormiți, măgarul lui El-Azir, cămila lui Saleh și catârul sfântului nostru Proroc (asupra-i fie rugăciunea și pacea!)
El întrebă:
— Poți să-mi spui care este omul a cărui rugăciune nu se făcea nici în cer, nici pe pământ?
Ea răspunse:
— Este Soleiman, care își făcea rugăciunea pe un chilim atârnat în văzduh, între cer și pământ!
El spuse:
— Lămurește-mi faptul următor: un bărbat se uită dimineața la o roabă, și a și săvârșit un lucru neîngăduit; tot el se uită la aceeași roabă la amiază, și lucrul acuma este îngăduit; se uită la ea după amiază, și lucrul iarăși este neîngăduit; la asfințitul soarelui îi este îngăduit să se uite la ea; noaptea îi este oprit; iar dimineața poate să se apropie de ea pe deplin în toată voia! Poți să mă lămurești cum de se pot urma niște împrejurări așa de osebite atâta de repede într-o zi și o noapte?
Ea răspunse:
— Lămurirea este ușoară! Un bărbat își aruncă privirile dimineața asupra unei roabe care nu este a sa, și, după Sfânta Carte, faptul este neîngăduit. De la amiază o cumpără, și atunci poate să se uite la ea cât vrea și să se desfete cu ea; după amiaza, dintr-o pricină sau alta, îi dă slobozenia, și pe dată nu mai are îngăduință să-și arunce ochii asupra ei; da la asfințitul soarelui se însoară cu ea și totul îi este îngăduit; noaptea, se hotărăște să se despărțească de soția lui, și nu mai poate să se apropie de ea; da dimineața o ia iarăși de soție, după datinele obștești, și atunci poate să-și înnoade iarăși legăturile cu ea!
Filosoful spuse:
— Este drept! Poți să-mi spui care este mormântul care a început să umble cu cei ce se afla în el?
Ea răspunse:
— Este chitul care l-a înghițit pe prorocul Iona în pântecele său!
El întrebă:
— Care este valea pe care soarele nu a luminat-o decât numai o dată și pe care nu o va mai lumina niciodată, până la ziua învierii?
Ea răspunse:
— Este valea care s-a săpat de toiagul lui Moise când a despicat marea spre a lăsa să treacă norodul său când cu fuga!
El întrebă:
— Care este cea dintâi pulpană care s-a târșâit pe pământ?
Ea răspunse:
— Este pulpana rochiei mamei lui Ismael, Agar, atunci când a măturat pământul dinaintea Sarei!
El întrebă:
— Care este lucrul care răsuflă fără să fie însuflețit?
Ea răspunse:
— Este dimineața! Întrucât se spune în Sfânta Carte: „Atunci când dimineața răsuflă.”
El spuse:
— Spune-mi ceea ce poți în privința unei socoteli pe care iacăt-o: un stol de porumbei se abate pe un copac; unii dintre ei se opresc pe ramurile de sus, iar ceilalți pe ramurile de jos. Porumbeii care stau în vârful copacului le spun celor de jos: „Dacă unul dintre voi ni se alătură, stolul nostru are să fie de două mai mare decât al vostru; dar dacă unul dintre noi coboară la voi, aveți să ajungeți cât și noi ca număr.” Câți porumbei se aflau acolo?
Ea răspunse:
— Erau doisprezece porumbei cu toții. Într-adevăr, în vârful copacului erau șapte, iar pe ramurile de jos erau cinci. Dacă unul dintre porumbeii de jos s-ar fi adăugat celor de sus, numărul acestora din urmă s-ar fi ridicat la opt, ceea ce înseamnă de două ori patru; dar dacă unul dintre cei de sus ar fi coborât la cei de jos, ar fi rămas câte șase de fiecare parte. Ci Allah este mai știutor!
După ce auzi toate aceste felurite răspunsuri ale copilei, filosoful, de teamă ca fetișcana să nu-l întrebe și pe el, și întrucât ținea la mantia sa, grăbi a-și lua tălpășița și a pieri.
Și atunci se ridică omul cel mai cărturar al veacului, înțeleptul Ibrahim ben-Saiyar, care veni să ia locul filosofului și îi spuse preafrumoasei Sympathia:
— Vreau să socot că te mărturisești biruită dintru început și că este de prisos să te mai cercetez!
Ea răspunse:
— O, preacinstitule cărturar, te-aș povățui să trimiți după alte haine în locul celor pe care le porți, întrucât peste câteva clipite va trebui să ți le iau!
Cărturarul spuse:
— Vom prea bine vedea! Care sunt cele cinci lucruri pe care le-a plămădit Preaînaltul înainte de Adam?
Ea răspunse:
— Apa, pământul, lumina, întunericul și focul!
El întrebă:
— Care sunt lucrurile făurite de chiar mâinile Atotputernicului, pe când toate celelalte lucruri au fost zămislite numai ca urmare a voinței sale?
Ea răspunse:
— Scaunul domnului, Pomul din grădina Raiului, raiul și Adam! Da, aceste patru lucruri au fost plămădite de chiar mâinile lui Allah, pe când, ca să le făurească pe toate celelalte lucruri, a spus doar: „Să fie!” și ele au și fost!
El întrebă:
— Cine este tatăl tău întru Islam și cine este tatăl tatălui tău?
Ea răspunse:
— Tatăl meu întru Islam este Mahomed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!), iar tatăl lui Mahomed este Abraham, prietenul lui Allah!
Pe ce se întemeiază credința întru Islam?
Pe mărturisirea de credință: La ilah ill'Allah, ua Mohammad rassul Allah!
Care este lucrul care la început a fost un lemn și pe urmă a ajuns să aibă viață?
Este toiagul lui Moise și care a fost preschimbat în șarpe. Este acel toiag care putea să se facă, după împrejurări, dacă era înfipt în pământ, fie pom roditor, fie un copac mare și des spre a-l apăra pe Moise de arșița soarelui, fie un câine uriaș care veghea la paza turmei pe vreme de noapte.
Poți să-mi spui care este femeia zămislită dintr-un bărbat, fără a fi fost purtată în pântecele unei mame, și care este bărbatul care a fost zămislit de o femeie fără de ajutorul vreunui tată?
Este Eva care s-a zămislit din Adam, și Iisus care s-a născut din Maria!
Cărturarul urmă.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute optzeci și șasea noapte spuse:
Cărturarul urmă:
— Vorbește-mi despre osebitele feluri de foc!
Este focul care mănâncă, dar care nu bea: focul din lumea aceasta; este focul care mănâncă și care bea: focul iadului; este focul care bea, dar care nu mănâncă: focul soarelui; într-un sfârșit, este focul care nici nu mănâncă, nici nu bea: focul lunii!
Care este tâlcul acestei cimilituri:
Când beau, îmi curge de pe buze graiu-n cuvinte bine-aduse.
Dar mersul meu și vorba mea nu le aude nimenea.
Și-n viață n-am de nici o cinste parte,
Și nimeni nu mă plânge după moarte.
Ea răspunse:
— Este pana de scris!
Da tâlcul cesteilalte cimilituri:
Sunt o pasăre, dar nu am habar Nici de puf, nici de pene, nici de carne, nici de sânge măcar. Și mă puteți mânca oricum: Fie prăjită, fie fiartă, fie așa cum sunt acum. Da-i greu să se dea pe față Dacă am murit sau dacă mai sunt în viață. Iar la culoare, nu vă mint: Sunt ca de aur și de argint!
Ea răspunse:
— Chiar că sunt prea multe cuvinte spre a-mi da de înțeles că este vorba de un biet ou. Încearcă-te, așadar, să mă întrebi ceva mai anevoios!
El întrebă:
— Câte cuvinte i-a spus cu totul Allah lui Moise?
Ea răspunse:
— Allah i-a spus lui Moise o mie cinci sute cincisprezece cuvinte!
El întrebă:
— Care este începutul plămădirii?
Ea spuse:
— Allah l-a plămădit pe Adam din humă uscată; huma a fost înmuiată cu spumă; spuma a fost scoasă din mare; marea din neguri; negurile din lumină; lumina dintr-o iasmă din mare; iasma din mare dintr-un rubin; rubinul dintr-o stâncă; stânca din apă; iar apa a fost făcută prin cuvântul atotputernic: „Să fie!”
Da tâlcul cesteilalte cimilituri:
Mănânc – și n-am nici pântece, nici gură; fivine-nfidec, pomi, și-orice făptură. Bucatele mă țin în viață doară, Ci orice băutură mă omoară.
Este focul!
Da tâlcul acestei cimilituri:
Fără de bucurie strâns lipiți, Stau noaptea-ntreagă doi îndrăgostiți De strajă-n lunga lor îmbrățișare – Și se despart când soarele răsare.
Sunt cele două caturi ale ușii!
Care este înțelesul acesteia:
Trag pururea cu trudă după mine O coadă lungă care-n drum mă ține.
Măcar că am ureche, pot să jur Că nu aud nimica dimprejur. Prin truda mea pe alții îi îmbrac, Ci eu rămân tot gol și tot sărac.
Este acul!
Care este lungimea și lățimea podului Sirat?
Lungimea podului Sirat, pe care trebuie să treacă toți oamenii în ziua învierii, este de trei mii de ani de cale, o mie spre a urca pe el, o mie spre a-i străbate întinsul, și o mie spre a coborî de pe el. Este mai îngust decât ascuțișul unui paloș și mai subțire decât un fir de păr!
El întrebă:
— Poți să-mi spui acum de câte ori are îngăduință Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) să mijlocească pentru un drept-credincios?
Ea răspunse:
— De trei ori, nici mai mult, nici mai puțin!
Cine este cel dintâi care a îmbrățișat credința în Islam?
Este Abubekr!
Așadar tu nu socoți că Ali ar fi fost musulman înaintea lui Abubekr?
Ali, din mila lui Allah, nu a fost niciodată închinător la idoli; întrucât de la vârsta de șapte ani Allah l-a îndreptat pe calea cea dreaptă și i-a luminat inima, dăruindu-l cu credința lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!)
Așa-i! Ci aș vrea să știu limpede care dintre cei doi este cel mai mare ca vrednicii, în ochii tăi, Ali sau Abbas?
La întrebarea aceasta tare viclenită, Sympathia pricepu că învățatul căuta să scoată de la ea un răspuns de ocară; căci, dacă i-ar fi dat întâietate lui Ali, ginerele Prorocului, l-ar fi nemulțumit pe calif, care era coborâtor din Abbas, unchiul lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea și pacea!). Așa că dintru-ntâi începu să roșească, pe urmă îngălbeni, și, după o clipită de chibzuință, răspunse:
— Află, bre Ibrahim, că nu este nici o întâietate între doi care își au fiecare vrednicii la fel de strălucite!
Când auzi răspunsul acesta, califul rămase până peste poate de încântat și, sărind în picioare, strigă:
— Pe Stăpânul Kaabei! Ce răspuns minunat, o, Sympathia!
Ci cărturarul urmă:
— Poți să-mi spui despre ce este vorba în cimilitura aceasta:
E dulce cum o alta nu-i sub cer;
Ca sulița-i, dar fără vârf de fier;
Toți o-ndrăgesc – sărac ori bogătan -
Și-o-nfulecă în seri de ramazan.
Ea răspunse:
— Este trestia de zahăr!
El spuse:
— Mai am să-ți pun câteva întrebări, și am să ți le pun repede. Poți să-mi spui, așadar, fără prea multe vorbe: Ce este mai dulce ca mierea? Ce este mai ascuțit ca paloșul? Ce este mai iute ca urmări decât otrava? Care este bucuria de o clipită? Care este fericirea ce durează trei zile? Care este ziua cea mai fericită? Care este bucuria de o săptămână? Care este datoria pe care până și un ticălos nu poate să n-o plătească? Și care este pacostea ce ne apasă până la mormânt? Care este bucuria inimii? Care este chinul minții? Care este amarul unei vieți? Care este boala fără de leac? Care este ocara ce nu se mai poate șterge? Care este jivina ce trăiește prin locuri pustii și sălășluiește departe de cetăți, care fuge de om și care îngemănează chipul și firea a șapte viețuitoare?
Ea răspunse:
— Până a vorbi, vreau mai întâi să-mi dai mantia!
Atunci califul Harun Al-Rașid îi spuse Sympathiei:
— De bună seamă că ai dreptate. Da poate că vei binevoi, din cinstire față de vârsta lui, să răspunzi tu mai întâi la aceste întrebări!
Ea spuse:
— Mai dulce ca mierea este dragostea copiilor! Limba este mai ascuțită ca paloșul! Bucuria dragostei nu ține decât o clipită. Fericirea de trei zile este cea pe care o trăiește soțul la vremea soroacelor soției sale, întrucât se mai hodinește și el! Ziua cea mai fericită este cea cu noroc la alișverișuri! Bucuria care ține o săptămână este cea a nunții! Datoria pe care toată făptura trebuie s-o plătească este moartea! Purtarea cea urâtă a copiilor este pacostea ce ne apasă până la mormânt! Bucuria inimii este soția supusă soțului ei! Chinul minții este o slugă ticăloasă! Sărăcia este amarul vieții! Firea cea urâtă este boala fără de leac! Ocara de neșters este necinstirea unei fete! Cât despre jivina care trăiește în locuri pustii și fuge de om, aceea este lăcusta, întrucât ea îngemănează chipul și firea a șapte viețuitoare: are într-adevăr cap de cal, gât de taur, aripi de vultur, picioare de cămilă, coadă de șarpe, pântece de scorpie, și coarne de gazelă!
Față de atâta deșteptăciune și de atâta știință, califul Harun Al-Rașid rămase lămurit peste poate și îi porunci învățatului Ibrahim ben-Saiyar să-și dea tinerei mantia. Cărturarul, după ce se lepădă de mantie, ridică în sus mâna dreaptă și mărturisi de față cu toată lumea că fetișcana îl întrecuse la cărturărie și că ea era minunea veacului.
Atunci califul o întrebă pe Sympathia:
— Știi să cânți din alăute și să le însoțești cu glasul tău cântarea?
Ea răspunse:
— Da, de bună seamă!
Numaidecât califul puse să se aducă o alăută într-un toc de atlaz roșu încheiat cu un ciucure mare de mătase galbenă și închis cu o copcă de aur.
Sympathia scoase alăuta din toc și văzu că de jur împrejurul ei erau scrijelate aceste stihuri în litere înlănțuite și înflorate:
Am fost o creangă verde – Și Păsări căutătoare Mă învățau duioase Să cânt și eu ca ele. Acum, sub mâna dulce A gingașei fecioare, Răsună cânt de păsări în glasul strunei mele.
Ea atunci o strânse în brațe, se plecă asupra-i ca o mamă peste sugarul ei, scoase niște sunete pe douăsprezece glasuri osebite și, în mijlocul încântării tuturora, cântă cu un glas ce răsună în toate inimile și stoarse lacrimi de tulburare din toți ochii.
Când isprăvi, califul se sculă în picioare drept și strigă:
— Sporească-și în tine darurile sale Allah, o, Sympathia, și aibă-i întru mila sa pe toți cei care ți-au fost dascăli și pe cei care ți-au dat zile!
Și, pe clipă pe dată, puse să i se socotească lui Abul-Hassan zece mii de dinari de aur într-o sută de pungi și îi spuse Sympathiei:
— Spune-mi, o, copilă minunată, vrei să intri în haremul meu și să ai un sarai și o nafaca de trai numai a ta, sau mai degrabă să te întorci cu tânărul acesta, stăpânul tău de mai înainte?
La vorbele acestea, Sympathia sărută pământul dintre mâinile califului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute optzeci și șaptea noapte spuse:
Sympathia sărută pământul dintre mâinile califului și răspunse:
— Allah reverse-și milele asupra stăpânului nostru califul! Da roaba lui ar vrea să se întoarcă în casa stăpânului ei de mai înainte!
Califul, departe de a se arăta supărat de o atare dorință, se înduplecă numaidecât la cererea ei, și porunci să i se verse în dar alți cinci mii de dinari, și îi spuse:
— Deie Allah să fii tot pe atâta de pricepută la dragoste pe cât ești întru ale minții!
Pe urmă gândi să pună vârf mărinimiei sale căftănindu-l pe Abul-Hassan într-o slujbă de seamă la sarai; și îl îngădui printre ortacii săi cei mai de inimă. Pe urmă ridică divanul.
Atunci Sympathia, împovărată cu mantiile cărturarilor, și Abul-Hassan, încărcat cu pungile cele pline de dinari de aur, ieșiră amândoi din sală, urmați de toți cei din adunare care, tot minunându-se de cele ce văzuseră și auziseră, ridicau mâinile spre cer și strigau:
— Unde este pe lume o mărinimie asemenea cu cea a urmașilor lui Abbas?
Acestea sunt, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, vorbele pe care preaînvățata Sympathia le-a rostit în mijlocul adunării cărturarilor și care, trecute nouă de moștenire prin hronicele domnești, slujesc de atunci încoace ca învățătură pentru toate femeile musulmane.
Pe urmă Șeherezada, văzând că sultanul Șahriar își și încruntase sprâncenele și cugeta în chip înfricoșat, zori a trece la Pățaniile poetului Abu-Nowas, și începu pe clipă pe dată povestirea, pe când micuța Doniazada, pe jumătate picotind, se deșteptă dintr-odată, tresărind la auzul numelui de Abu-Nowas, și se pregătea, cu ochii holbați de luare-aminte, să asculte cu toate urechile ei.