Se povestește – ci Allah este mai știutor – că era în cetatea Kufa un om care se socotea printre locuitorii cei mai bogați și cei mai de frunte și pe care îl chema Primăvară.
Din cel dintâi an al lui de căsătorie, negustorul Primăvară simți cum coboară asupra casei sale binecuvântarea Celui-Preaânalt odată cu nașterea unui fiu tare frumos, care veni pe lume surâzând. Încât îi puseră numele de Frumosul-Fericit.
În cea de a șaptea zi de la nașterea fiului său, negustorul Primăvară se duse la sukul de robi ca să cumpere o slujnică pentru soția sa. Când ajunse în târg, aruncă o privire roată asupra femeilor și a băieților aduși spre vânzare, și văzu în mijlocul unei cete o roabă cu chipul dulce și care o căra în spinare, strânsă cu o cingătoare lată, pe fetița ei adormită.
Negustorul Primăvară gândi atunci: „Allah e darnic!” și se duse la misitiu și îl întrebă:
— Cât face roaba aceasta cu fata ei?
Misitiul răspunse:
— Cincizeci de dinari, nici mai mult, nici mai puțin!
Primăvară spuse:
— O cumpăr! Scrie senetul și ia banii!
Pe urmă, după ce scrisa se îndeplini pe clipă, negustorul Primăvară îi spuse cu blândețe femeii:
— Vino după mine, fata mea!
Și o duse la el acasă.
Când fiica socrului său îl văzu pe Primăvară că vine cu acea roabă, îl întrebă:
— O, fiu al unchiului meu, pentru ce cheltuiala asta de prisos? Întrucât eu, măcar că de-abia ridicată după lăuzie, pot să-ți țin casa ca și înainte!
Negustorul Primăvară îi răspunse cu blândețe:
— O, fiică a unchiului meu, am cumpărat-o pe roabă din pricina fetiței pe care o cară în spinare și pe care noi avem s-o creștem cu copilul nostru Frumosul-Fericit. Și bine să știi tu că dacă ai s-o judeci după cât am văzut din trăsăturile ei, copilița, când are să crească, nu va avea pereche ca frumusețe în toate țările Irakului și ale Persiei și ale Arabiei.
Atunci soția lui Primăvară se întoarse spre roabă și o întrebă cu bunătate:
— Cum te cheamă?
Ea răspunse:
— Mă cheamă Îmbelșugare, o, stăpână a mea!
Soția negustorului fu bucuroasă foarte de numele acela și spuse:
— Ți se potrivește, pe Allah! Dar pe fată cum o cheamă?
Ea răspunse:
— Norocire.
Atunci soția negustorului Primăvară, bucuroasă până peste poate, spuse:
— Drept să fie precum spui! Iar Allah, odată cu venirea ta, facă să dăinuiască norocirea și îmbelșugarea asupra celor care te-au cumpărat, o, chip de lumină!
După care se întoarse către soțul său Primăvară și îl întrebă:
— Întrucât este îndătinat ca stăpânii să dea un nume robilor pe care i-au cumpărat, cum gândești tu să se cheme fetița?
Primăvară răspunse:
— Cum ți-o plăcea ție!
Ea răspunse:
— Să-i dăm numele de Frumoasa-Fericită!
Primăvară răspunse:
— Păi de bună seamă! Nu găsesc nimica împotrivă.
Și copila, în felul acesta, fu numită Frumoasa-Fericită și fu crescută laolaltă cu Frumosul-Fericit, întocmai și aidoma. Și amândoi crescură alături, sporind zi de zi în frumusețe; iar Frumosul-Fericit îi zicea Frumoasei-Fericite „sora mea”, iar ea îi zicea „fratele meu”.
Când Frumosul-Fericit împlini cinci ani, se gândiră să-i sărbătorească tăierea-împrejur. Așteptară pentru aceea praznicul nașterii Prorocului (asupra-i fie ruga și mântuirea!), ca să dea acelei sfinte rânduieli toată strălucirea de frumusețe care se cerea. Așadar se săvârși cu mare fală tăierea-împrejur a Frumosului-Fericit care, în loc să plângă, nu fu departe de a găsi treaba înveselitoare și care, ca de altminteri în toate împrejurările, zâmbea dulce. Atunci se întocmi alaiul cel numeros și falnic, alcătuit din toate rudele, prietenii și cunoscuții lui Primăvară și ai fiicei unchiului său; apoi, cu prapurii și cu tâmpinele în frunte, străbătu toate ulițele Kufei, iar Frumosul-Fericit sta cocoțat într-un polog roșu pe un catâr înfotăzat falnic cu atlazuri, iar lângă el ședea micuța Frumoasa-Fericită, care îl vântura cu o năframă de mătase. În urma pologului veneau prietenii, vecinii și copiii care vrăjeau văzduhurile cu liu-liu-liu-urile lor de veselie, pe când vrednicul Primăvară ducea de căpăstru catârul mândru și cuminte.
Când ajunseră acasă, oaspeții îi făcură pe rând negustorului Primăvară urările lor, înainte de a pleca, spunând:
— Binecuvântarea și bucuria să te lumineze! Bucura-te-ai o viață lungă de belșugul bucuriilor sufletului.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute treizeci și opta noapte spuse:
Bucura-te-ai o viață lungă de belșugul bucuriilor sufletului!
Pe urmă anii se scurseră cu bucurie, iar cei doi copii ajunseră la vârsta de doisprezece ani.
Atunci Primăvară se duse la fiul său Frumosul-Fericit, care se juca în tovărășia Frumoasei-Fericite, și îl luă de-o parte și îi spuse:
— Iacătă, o, copilul meu, că ai împlinit vârsta de doisprezece ani, mulțumită binecuvântării lui Allah! Încât, de astăzi, nu trebuie să-i mai spui soră Frumoasei-Fericite, întrucât sunt dator să-ți spun acum că Frumoasa-Fericită este fata roabei noastre Îmbelșugare, măcar că noi am pus-o să crească împreună cu tine în același leagăn și am socotit-o ca pe fata noastră. Pe deasupra, ea de-acuma trebuie să-și acopere obrazul cu iașmacul, întrucât mama ei mi-a spus că Frumoasa-Fericită a ajuns săptămâna trecută la vârsta ei de măritiș. Încât maică-ta are să se îngrijească să-i găsească un soț care să fie pentru noi un rob credincios.
La vorbele acestea, Frumosul-Fericit îi spuse părintelui său:
— De vreme ce Frumoasa-Fericită nu este soră cu mine, vreau s-o iau chiar eu de soție!
Primăvară răspunse:
— Trebuie să cerem îngăduința de la mama sa!
Atunci Frumosul-Fericit se duse la maică-sa și îi luă mâna și i-o sărută și o duse la frunte; pe urmă îi spuse:
— Vreau s-o iau pe Frumoasa-Fericită, fiica roabei noastre Îmbelșugare, de soție tainică.
Iar mama Frumosului-Fericit răspunse:
— Frumoasa-Fericită este a ta, copilul meu! Întrucât tatăl tău a cumpărat-o în numele tău!
Numaidecât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, alergă la sora lui de până aci și o luă de mână și o iubi, iar ea îl iubi și ea, și, chiar în seara aceea, se culcară împreună ca soț și soție, fericiți.
Apoi, starea aceea de lucruri neprecurmându-se nicicum, trăiră amândoi huzuriți până peste poate, vreme de încă cinci ani binecuvântați. Încât, în toată cetatea Kufei, nu se dovedea copilă mai frumoasă, ori mai dulce, ori mai gingașă decât soția fiului lui Primăvară. Tot așa nu se dovedi alta mai iscusită ori tot așa de învățată. Într-adevăr, Frumoasa-Fericită își închinase ceasurile ei de tihnă învățării Coranului, a științelor, a frumoasei scrieri kufice și a scrierii obișnuite, a literaturii și a poeziei, a cântatului din lăute și din țimbale, și ajunsese așa de dibace la meșteșugul cântării, încât știa să cânte în mai bine de cincisprezece glasuri felurite, și putea, pornind doar de la cuvântul din stihul dintâi al unei cântări, să dealungească ceasuri în șir, ba chiar o noapte întreagă, mlădieri nesfârșite, care vrăjeau cu legănările și cu trilurile lor.
Încât, de câte ori nu veniseră, Frumosul-Fericit și roaba lui, Frumoasa-Fericită, în ceasurile de arșiță, să șadă în grădina lor, pe marmura dimprejurul havuzului, unde răcoarea apei și a pietrei îi pătrundea desfătător!
Acolo mâncau ei harbuji de soi, cu carne topitoare și ușoară, și migdale, și alune, și semințe prăjite și sărate, și multe alte bunătăți. Și se opreau să miroasă trandafirii și iasomiile, sau să procitească stihuri vrăjitoare. Și atunci Frumosul-Fericit o ruga pe roaba lui să cânte; iar Frumoasa-Fericită își lua lăuta cea cu strunele puse în două, din care știa să scoată niște sunete fără asemuire cu nici un altul. Și amândoi cântau stihuri pe rând, precum acestea dintre multe altele minunate: „Frumoaso, flori și păsări plouă! Vă ritul Hai să ne aucă să umblăm pământul Către Bagdadul plin de minarete!” „Ba nu, emire-al meu! Colea-n grădină, Cu mâinile la ceafă, pe-ndelete, Sub palmii-nalți de aur și lumină, Doar tihna unui vis să ne desfete!” „Vino, copilo! Plouă nestemate Prin frunze-albastre; crengile se-ndoaie Ca arcuri în azur. Ah, minunat e! Ridică-te și scutură șuvoaie De stropi ce ți se rătăcesc prin plete!” „Ba nu, emire-al meu! Stai să te-mbete Înmiresmatu-mi sân ca floarea dulce! Ah, lasă pe genunchii-mi să se culce Drag capul tău! Și-ascultă-n seară-așa Cum cântă vântul lin: Ya leii la-la!”
Alte dăți, cei doi tineri cântau stihuri precum acestea, îngânându-se numai cu dafful:
Sunt fericită și ușoară ca dansatoarea-n danț când zboară!
Opriți-vă suspinul pe flaut, buze moi!
Opriți-vă sub deget, țimbale dulci, și voi! Stați s-ascultați cum cântă pletoșii palmieri, Ca niște fete zvelte cu păru-n adieri; Se-ngână în surdină, iar șoapta frunzei lor Răspunde înserării și vântului ușor. Ah, fericită-s și ușoară Ca dansatoarea-n danț când zboară!
Soția mea fără de pată, Mireasmă binecuvântată, La cântecul tău dulce vin pietrele jucând Și singure se-așază în zid măreț, pe rând! Cel care zămislit-a pe-acest pământ iubirea îngăduie-ne pururi să soarbem fericirea, Soția mea fără de pată, Mireasmă binecuvântată!
Eu doar pentru iubirea noastră îmi dau cu zugrăveală-albastră împodobindu-mi pleoapele cu kohl;
De dragul tău fac degetele-mi stol și-n purpuria hinnă le vopsesc:
Să-ți pară fructe roșii de gingifar domnesc,
Ori aulei curmale coapte ce ție le menesc!
Cu-arome de tămâie, și sâni, și șold îmi scald,
Ca trupul meu să-ți pară mai proaspăt și mai cald,
Sub buza-ți dulce și măiastră, -
Ah, doar pentru iubirea noastră!
Și iac-așa își petreceau serile și diminețile, fiul lui Primăvară și fiica Îmbelșugării, într-o viață tihnită și huzurită.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.
Dar în cea de a două sute treizeci și noua noapte spuse:
Într-o viață tihnită și huzurită.
Ci vai! Ceea ce stă tras pe fruntea omului de degetele lui Allah, mâna omului nu poate să șteargă; și aripi dacă ar avea făptură, tot n-ar putea să scape de ursita ei.
Drept aceea, Frumosul-Fericit și Frumoasa-Fericită avură de îndurat o vreme urgiile soartei. Dar, până la urmă, binecuvântarea de la naștere, pe care o aduseseră cu ei pe pământ, avea să-i izbăvească din amarul cel fără de liman.
Într-adevăr, valiul care ocârmuia cetatea Kufa în numele califului auzise de frumusețea Frumoasei-Fericite, soția Fiului lui Primăvară, negustorul. Și își zisese în cugetul său: „Trebuie să găsesc numaidecât un mijloc de a pune mâna pe Frumoasa-Fericită pe care toți mi-o laudă pentru desăvârșirile și meșteșugul ei la cântat! Ar fi un dar împărătesc de făcut stăpânului meu, emirul drept-credincioșilor, Abd El-Malek ben-Meruan!” Într-o zi, așadar, valiul de la Kufa hotărî să-și pună în faptă gândul; și porunci să vină la el o bătrână tare telpiză care, de obicei, era însărcinată cu cumpăratul și cu dăscălitul aparte al roabelor copile. Și îi spuse:
— Îți cer să te duci acasă la negustorul Primăvară și s-o cauți pe roaba fiului său, tânăra pe care o cheamă Frumoasa-Fericită, despre care se spune că este atâta de iscusită la meșteșugul cântării, și atâta de frumoasă! Și trebuie să mi-o aduci aici, într-un chip ori într-altul, întrucât vreau s-o trimit ca peșcheș califului Abd El-Malek.
Și bătrâna răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și plecă îndată ca să se gătească de ducă.
Dimineața, de la întâiul ceas, se îmbrăcă în haine de pănură și își petrecu pe după gât un ditamai șirag de mătănii, întocmit dintr-un potop de mărgele, își atârnă la brâu o tigvă cu apă, luă în mână o cârjă și porni cu pas ostenit spre casa lui Primăvară, oprindu-se din vreme în vreme ca să suspine cu evlavie:
— Mărire lui Allah! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Nu este ajutor decât întru Allah! Allah este mare!
Și nu conteni așa pe tot lungul drumului, spre deplina încredințare a trecătorilor, până ce ajunse la poarta locuinței lui Primăvară. Bătu la poartă, rostind:
— Allah e darnic! O, Milostivule! O, Binefăcătorule!
Atunci veni să-i deschidă portarul, care era un moșneag falnic, slujitor bătrân al lui Primăvară. O văzu pe baba cea cucernică și, după ce o cercetă, nu întrezări pe fața ei pecetea vreunei evlavii, ba dimpotrivă! Și, la rându-i, nici el nu-i fu pe plac babei, care îi aruncă o privire poncișă. Și portarul simți cu sufletul acea privire și, ca să izgonească piaza rea, rosti în gând: „Cele cinci degete de la mâna mea stângă în ochiul tău drept, și celelalte cinci de la dreapta în ochiul tău stâng!” Pe urmă, cu glas tare, o întrebă:
— Ce vrei, babo?
Ea răspunse:
— Sunt o biată bătrână care nu are altă grijă decât pe cea a rugăciunii. Or, întrucât văd că se apropie ceasul de rugăciune, aș vrea să intru în casa voastră ca să-mi fac datorințele în ziua asta sfântă!
Preacinstitul portar se burzului și îi spuse cu glas repezit:
— Tulea! Aici nu e nici geamie, nici paraclis! Ci e casa negustorului Primăvară și a fiului său Frumosul-Fericit!
Bătrâna răspunse:
— Știu prea bine! Dar se află vreo geamie ori vreun paraclis mai vrednic de rugăciune decât casa binecuvântată a lui Primăvară și a fiului său Frumosul-Fericit? Și să mai știi, o, portar cu chip veștejit, că eu sunt o femeie cunoscută la Damasc, în saraiul emirului drept-credincioșilor. Și am purces să cercetez sfintele locuri și să mă rog aici pe la toate colțurile vrednice de închinăciune.
Și portarul îi răspunse:
— Prea bine dacă ești cuvioasă, da asta nu-i pricină să intri aici. Urmează-ți calea pe care ai purces!
Dar baba se ținu tare, și atâta de îndelung stărui, până ce larma glasului ei răzbătu la urechile Frumosului-Fericit, care ieși să-și dea seama de pricina gâlcevii, și o auzi pe bătrână spunându-i portarului:
— Cum poți să oprești o bătrână de seama mea să intre în casă la Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, când toate porțile cele mai păzite ale emirilor și ale mai-marilor îmi sunt oricând larg deschise?
Când auzi vorbele acestea, Frumosul-Fericit zâmbi, după feleșagul său, și o rugă pe bătrână să intre. Atunci baba merse după el și ajunseră împreună în iatac la Frumoasa-Fericită. Îi ură bună pace în chipul cel mai simțit și, dintr-o ochire, rămase năucă de frumusețea ei. Când Frumoasa-Fericită o văzu pe sfânta bătrână că intră, grăbi să se ridice în cinstea ei și îi întoarse urarea cu cinstire și îi spuse:
— Venirea ta să ne fie de piază bună, măicuță! Binevoiește a te odihni!
Și ea îi răspunse:
— Ceasul de rugăciune stă să bată, copila mea. Îngăduie-mi să mă rog!
Și se întoarse pe dată spre Mecca, și se așeză ghemuită a rugă. Și șezu așa până seara, fără să se miște, și nimeni nu cuteza s-o tulbure dintr-o îndeletnicire atâta de dumnezeiască. Și de altminteri ea însăși era așa de afundată în cucernicie, încât nu băga de seamă nimic din ce se petrecea împrejurul ei.
Într-un sfârșit, Frumoasa-Fericită se înviteji oleacă și se apropie sfioasă și îi spuse cu glas dulce și cuviincios:
— Maică, odihnește-ți genunchii, măcar un ceas!
Bătrâna răspunse:
— Acela care nu-și trudește trupul pe lumea aceasta, nu poate năzui la tihna hărăzită celor neprihăniți și aleși de dincolo!
Frumoasa-Fericită, întărită în credință până peste poate, urmă:
— Rugămu-ne ție, o, maică a noastră, cinstește-ne masa cu lumina ta și primește să împărți cu noi pâinea și sarea.
Ea răspunse:
— M-am juruit să ajunez, copila mea. Nu pot să-mi calc jurământul. Încât nu te mai îngrija de mine și du-te la soțul tău. Voi, cei care sunteți tineri și frumoși, mâncați și beți și fiți fericiți.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute patruzecea noapte spuse:
Voi, cei care sunteți tineri și frumoși, mâncați și beți și fiți fericiți!
Atunci Frumoasa-Fericită se duse la stăpânul ei și îi spuse:
— O, stăpâne al meu, mă rog ție, du-te și juruiește-o pe sfânta aceea să-și aleagă ca locuință de-aci înainte casa noastră, întrucât fața ei topită de cucernicie are să ne lumineze căminul!
Frumosul-Fericit răspunse:
— Fii liniștită! I-am pregătit într-o odaie anume un așternut nou și o saltea, precum și ibric și un lighean. Și nimeni nu are s-o tulbure.
Cât despre babă, aceasta își petrecu toată noaptea rugându-se și citind cu glas tare din Coran. Pe urmă, la luminat de ziuă, se ridică și se duse la Frumosul-Fericit și la iubita lui și le spuse:
— Am venit să-mi iau bun-rămas de la voi. Aibă-vă Allah întru paza sa!
Dar Frumoasa-Fericită îi spuse:
— O, maică a noastră, cum poți să ne lași așa fără nici o părere de rău, când noi amândoi ne și bucuram să ne vedem casa binecuvântată pe totdeauna de venirea ta, și când îți pregătisem odaia cea mai bună unde să-ți îndeplinești sfintele datorințe fără a fi tulburată?
Baba răspunse:
— Allah să vă ocrotească pe amândoi și să deștearnă asupră-vă darurile și milele sale! De vreme ce mila musulmană ține în inima voastră un loc atâta de ales, sunt bucuroasă să fiu adăpostită de găzduirea voastră. V-aș ruga numai să-i spuneți portarului vostru, care are un chip atâta de acru și de puțin binevoitor, să nu se mai împotrivească a mă lăsa să intru aici la ceasul când voi putea! Acuma mă duc să cercetez locurile sfinte de la Kufa, pe unde am să mă închin lui Allah ca să vă răsplătească după bunătatea voastră; pe urmă am să mă întorc să mă dedulcesc cu găzduirea voastră!
Apoi plecă, în vreme ce amândoi îi luau mâinile și și le duceau la buze și la frunte.
Ah, sărmană Frumoasa-Fericită, dacă ai fi știut tu pricina pentru care baba aceea de catran intrase în casa ta, și gândurile negre pe care le clocea împotriva fericirii și a tihnei tale! Dar cine-i acela care poate să ghicească cele ascunse și să dezvăluiască viitorul?
Afurisita de babă ieși așadar și se îndreptă către saraiul valiului și se înfățișă dinaintea lui pe dată. Atunci el o întrebă:
— Ei, ce ai făcut, o, deznodătoareo de pânze de păianjen, o, mult iscusită și fără de seamăn vicleană?
Baba spuse:
— Orice aș face, o, stăpâne al meu, nu sunt decât ucenica ta și oblăduita luminilor tale. Iacătă! Am văzut-o pe tinerica Frumoasa-Fericită, roaba fiului lui Primăvară. Pântecele plodirii n-a mai zămislit vreodată o frumusețe asemenea!
Valiul strigă:
— Ya Allah!
Bătrâna urmă:
— E întocmită din desfătări! E un știubei neprecurmat de gingășii și de farmece neprihănite!
Valiul strigă:
— O, ochi al meu! O, zvâcnet al inimii mele!
Bătrâna urmă:
— Dar ce ai mai zice când i-ai auzi sunetul glasului, mai proaspăt ca șopotul apei sub o boltă vuitoare? Ce ai mai face când i-ai vedea ochii de antilopă și privirile sfioase?
El strigă:
— Nu aș putea decât să mă minunez de ele cu toată minunarea, întrucât, precum ți-am spus, am hărăzit-o stăpânului nostru, califul. Grăbește dară cu izbândă!
Ea spuse:
— Îți cer pentru aceasta un răspas de o lună întreagă.
El spuse:
— Ia-ți acest răspas, da să fie cu folos! Iar la mine ai să găsești o mărinimie de care ai să fii mulțumită. Iacătă, de început, o mie de dinari ca arvună a bunăvoinței mele!
Și bătrâna înghesui mia de dinari la cingătoare și purcese din ziua aceea să bată nesmintit pragul casei Frumosului-Fericit și a Frumoasei-Fericite, iar ei la rându-le îi dovedeau din zi în zi tot mai multă cinstire și prețuire.
Or, starea aceea neprecurmându-se nicidecum, baba ajunse sfetnica statornică a casei. Așa că într-o zi îi spuse Frumoasei-Fericite:
— Copila mea, rodirea încă nu ți-a cercetat tinerele vintre. Nu vrei să mergi să cerem binecuvântare de la sfinții cucernici, de la șeicii iubiți de Allah, de la pustnicii și de la înțelepții care sunt în legătură cu Preaînaltul? Fachirii aceia, copila mea, îmi sunt prieteni. Eu îi cunosc și le știu puterea cea mare pe care o au de a săvârși minuni și de a îndeplini lucrurile cele mai uluitoare în numele lui Allah. Vindecă orbii și ologii, înviază morții, plutesc prin văzduh, umblă pe apă. Cât despre rodirea femeilor, acesta este harul cel mai mărunt cu care i-a miluit Allah! Iar tu vei dobândi acest folos numai cât să te atingi de poala hainei lor, ori să săruți mărgelele de la mătăniile lor!
La vorbele acestea ale bătrânei, Frumoasa-Fericită simți în sufletul ei cum se zbate dorul de rodire, și îi spuse bătrânei:
— Trebuie să-i cer stăpânului meu Frumosul-Fericit îngăduința de a ieși. Să așteptăm întoarcerea lui.
Dar baba răspunse:
— Spune-i numai soacră-tii, atâta ajunge.
Atunci tânăra nevastă se duse la soacră-sa, mama Frumosului-Fericit, și îi spuse:
— Te juruiesc pe Allah, o, stăpână a mea, să-mi dai îngăduința să plec cu această sfântă bătrână ca să mă duc să-i cercetez pe prietenii lui Allah, la sfântul lor lăcaș. Și îți făgăduiesc că am să fiu aici îndărăt până a nu sosi stăpânul meu, Frumosul-Fericit.
Atunci soția lui Primăvară răspunse:
— Fata mea, gândește-te la supărarea stăpânului tău dacă s-ar întoarce și nu te-ar găsi! Are să-mi spună: „Cum de a putut Frumoasa-Fericită să iasă așa, fără îngăduința mea? Este întâia oară când i se întâmplă asta!” În clipita aceea, baba se băgă în vorbă și spuse către mama Frumosului-Fericit:
— Pe Allah! Dăm numai o roată iute pe la locurile sfinte, și nici baremi nu am s-o las să stea să se hodinească și am s-o și aduc îndărăt fără de zăbavă.
Atunci mama Frumosului-Fericit se învoi cu plecarea, măcar că tot suspinând.
Așadar baba o luă pe Frumoasa-Fericită și o duse drept la un chioșc din grădina saraiului, o lăsă acolo numai o clipită, și alergă să-l vestească de sosirea ei pe valiu, care se și duse numaidecât la chioșc.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute patruzeci și una noapte spuse:
Valiul se și duse numaidecât la chioșc și rămase înlemnit în prag, așa de uluit fu de frumusețea aceea.
Când îl văzu intrând pe insul acela străin, Frumoasa-Fericită se grăbi să-și acopere fața și izbucni deodată în suspine; și căuta cu ochii o ieșire ca să fugă, dar degeaba.
Atunci, cum bătrâna nu se mai arăta nicidecum, Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială că afurisita o vânduse, și își aduse aminte unele vorbe pe care i le spusese portarul cel cuminte despre ochii plini de prefăcătorii ai cuvioasei.
Cât despre valiu, odată încredințat că Frumoasa-Fericită era chiar aceea pe care o vedea în fața lui, ieși încuind ușa și se duse să dea niște porunci grabnice; scrise o scrisoare către califul Abd El-Malek ben-Meruan, și dete scrisoarea și copila în seama căpeteniei străjilor sale, poruncindu-i să purceadă numaidecât la drum către Damasc.
Atunci căpetenia străjilor o luă cu sila pe Frumoasa-Fericită, o sui pe o cămilă sprintenă, încălecă și el dinaintea ei și, urmat de câțiva robi, plecă în graba mare către Damasc.
Cât despre Frumoasa-Fericită, pe tot drumul își ascunse capul sub iașmac și suspină în tăcere, fără a lua seama nici la opriri, nici la hurducături, nici la popasuri ori la plecări. Iar căpetenia străjilor nu putu să scoată de la ea nici o vorbă și nici un semn, și-așa până ce ajunseră la Damasc.
Încât, fără a zăbovi, se duse drept la saraiul emirului drept-credincioșilor, dete roaba și scrisoarea în seama căpeteniei odăiașilor, luă dovada de primire și se întoarse la Kufa precum venise.
A doua zi, califul intră în haremul său și le înștiință pe soția și pe sora sa de venirea roabei celei noi, spunându-le:
— Valiul de la Kufa mi-a trimis peșcheș o roabă tânără; și îmi scrie ca să-mi spună că acea roabă, cumpărată de el, este o fiică de domn, răpită din țara ei de niște negustori de robi.
Și soția îi răspunse:
— Allah sporească-ți bucuria și milele sale!
Iar sora califului întrebă:
— Cum o cheamă? Este oacheșă ori albă?
Califul răspunse:
— Încă nu am văzut-o.
Atunci sora califului, pe care o chema Sett Zahia, întrebă de iatacul în care se afla copila și se duse numaidecât s-o vadă. O găsi frântă în două, cu fața arsă de soare și scăldată în lacrimi; și era aproape leșinată.
La priveliștea aceea, Sett Zahia, care avea inima duioasă, fu cuprinsă de milă și se duse lângă copilă și o întrebă:
— De ce plângi, surioară? Tu nu știi că aici ești la adăpost și că viața îți va fi ușoară și fără de griji? Unde ai fi putut să cazi mai bine decât în saraiul emirului drept-credincioșilor?
La vorbele acestea, fata roabei Îmbelșugare ridică ochii uluiți și întrebă:
— Păi, o, stăpână a mea, oare în care cetate mă aflu, dacă aici este saraiul emirului drept-credincioșilor?
Sett Zahia răspunse:
— În cetatea Damascului. Ce, nu știai? Și negustorul care te-a vândut nu ți-a spus că ai fost cumpărată pentru califul Abd El-Malek ben-Meruan? Păi da, sora mea, de-acum înainte ești aici, în stăpânirea emirului drept-credincioșilor, iar eu sunt sora lui. Așa că șterge-ți lacrimile și spune-mi cum te cheamă.
La vorbele acestea, copila nu mai putu să-și oprească lacrimile care o sugrumau și suspină:
— O, stăpână a mea, în țara mea mi se spunea Frumoasa-Fericită!
Cum sfârși spusele acestea, intră califul. Veni la Frumoasa-Fericită, zâmbind cu bunătate, șezu lângă ea și îi spuse:
— Ridică-ți iașmacul de pe față, o, copilo!
Dar Frumoasa-Fericită, în loc să-și dezvelească fața, numai la asemenea gând se și înspăimântă de tot și își trase pânza până sub bărbie, cu mâna tremurând. Iar califul nu vroi să se supere pentru o faptă atâta de nemaipomenită și spuse către Sett Zahia:
— Ți-o încredințez pe copila aceasta și nădăjduiesc că în câteva zile ai s-o deprinzi cu tine și ai s-o îmbărbătezi și ai s-o faci mai puțin sfioasă.
Pe urmă mai aruncă o privire asupra Frumoasei-Fericite și nu putu să vadă, în afară de hainele în care sta strâns înfășurată, decât încheieturile de la pumnișorii ei gingași. Dar și numai ceea ce văzu era de ajuns ca să-l facă s-o îndrăgească până peste poate: niște pumnișori așa de minunat întocmiți nu puteau să fie decât de la o frumusețe desăvârșită! Și plecă.
Atunci Sett Zahia o luă pe Frumoasa-Fericită și o duse la hammamul din sarai, și o îmbrăcă, după scaldă, în niște haine tare frumoase, și îi înfipse în păr mai multe rânduri de mărgăritare și de nestemate; pe urmă șezu în tovărășia ei toată ziua, căutând s-o deprindă cu ea. Și Frumoasa-Fericită, măcar că era tare nedumerită de cinstirile pe care i le dovedea sora califului, nu izbutea să-și curme lacrimile și nu voia nici să dezvăluiască pricina mâhnirilor sale. Întrucât își zicea că acest lucru nu i-ar schimba nicidecum triștea. Așa că își păstră numai pentru ea ascuțimea durerii și se mistui mai departe, zi și noapte, cu atâta alean, încât nu după multă vreme căzu bolnavă greu; și se pierdu orice nădejde de a o mai tămădui, după ce se încercaseră asupra ei hakimii cei mai vestiți de la Damasc.
Cât despre Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, iacătă! Pe seară se întoarse acasă și, după tabietul lui, se tolăni pe divan și strigă:
— O, Frumoasă-Fericită!
Dar, pentru întâia oară, nimeni nu-i răspunse. Atunci se ridică repede și o chemă a doua oară:
— O, Frumoasă-Fericită!
Dar nimeni nu răspunse; și nimeni nu îndrăzni să intre. Căci toate roabele se ascunseseră și niciuna nu cuteza să se clintească. Atunci Frumosul-Fericit porni spre iatacul mamei sale și intră buzna: și o găsi pe maică-sa stând jos, tristă toată, cu mâna pe obraz și pierdută în gânduri. La priveliștea aceea, îngrijorarea lui nu făcu decât să sporească, și o întrebă cu spaimă pe maică-sa:
— Unde este Frumoasa-Fericită?
Dar, drept orice răspuns, soția lui Primăvară izbucni în lacrimi; și pe urmă suspină:
— Ocrotească-ne Allah, o, copilul meu! Frumoasa-Fericită, în lipsa ta, a venit să-mi ceară îngăduință să iasă cu bătrâna ca să se ducă, precum mi-a spus, să-l cerceteze pe un sfânt mii care săvârșește minuni. Și încă nu s-a întors. Ah, fiul meu, inima mea nu mai știe ce este liniștea de când cu venirea acelei bătrâne în casa noastră. Nici portarul nostru, sluga bătrână și credincioasă care ne-a crescut pe toți, nici el nu s-a uitat vreodată la ea cu ochi tihnit! Întruna mi se părea că bătrâna aceea are să ne aducă nenorocirea cu preaîndelungile ei rugăciuni și cu privirile ei cele atâta de viclene!
Dar Frumosul-Fericit îi curmă vorba ca s-o întrebe:
— Când anume a ieșit Frumoasa-Fericită?
Ea răspunse:
— Astăzi dis-de-dimineață, după ce ai plecat la suk.
Și Frumosul-Fericit strigă:
— Iacătă, maică, la ce ne slujește să ne schimbăm datinile și să le dăm femeilor niște slobozenii cu care habar nu au ce să facă și care nu pot să le fie decât păgubitoare! Ah, maică, pentru ce i-ai îngăduit Frumoasei-Fericite să plece? Cine știe pe unde s-o fi rătăcit ori dacă nu o fi căzut în vreo apă, ori dacă vreun minaret nu s-o fi prăbușit peste ea? Ci am să dau fuga la valiu ca să-l îndatorez să purceadă numaidecât în căutarea ei!
Și Frumosul-Fericit, scos din fire, alergă la saraiul vizirului, iar valiul îl primi, fără a-l lăsa să aștepte, din cinstire pentru tătânele său Primăvară, care era socotit printre navabii cei mai de frunte din cetate. Și Frumosul-Fericit, fără ca baremi să mai zăbovească în temenelile neabătute ale salamalecului, îi spuse valiului:
— Roaba mea a plecat azi-dimineață din casa mea, însoțită de o bătrână pe care o găzduisem la noi. Am venit să te rog să mă ajuți s-o caut.
Valiul luă un glas plin de luare-aminte și răspunse:
— Păi negreșit, fiul meu! Nu mă dau în lături de la nici o osteneală, din cinstire față de vrednicul tău părinte. Du-te de-o caută din partea mea pe căpetenia agiilor și deșterne-i treaba. Este un om grozav de priceput și plin de sârg, care, fără nici o îndoială, are să vă găsească roaba în puține zile de-aci.
Atunci Frumosul-Fericit alergă la căpetenia de carauli și îi spuse:
— Vin la tine din partea valiului, ca s-o găsești pe roaba mea care a plecat de-acasă.
Ceaușul agiei, stând jos pe chilim, cu picioarele încrucișate sub el, pufni de vreo două, trei ori, și întrebă:
— Și cu cine a plecat?
Frumosul-Fericit răspunse:
— Cu o bătrână care arată așa și așa. Și bătrâna este îmbrăcată cu pănură și poartă la gât niște mătănii cu boabele fără de număr.
Și căpetenia agiei spuse:
— Pe Allah! Spune-mi unde se află bătrâna și mă duc pe dată să-ți aduc roaba!
La vorbele acestea, Frumosul-Fericit răspunse:
— Păi știu eu unde se află baba? Și aș mai fi venit aici dacă știam locul unde se află?
Capul de agie își mută împleticiunea picioarelor aducându-le sub el altminteri, și spuse:
— Fiul meu, nu este decât numai Allah cel Atoateștiutorul care să vadă lucrurile cele nevăzute!
Atunci Frumosul-Fericit, zădărât până peste poate, strigă:
— Pe Prorocul! Numai pe tine te fac răspunzător de belea! Și, dacă va trebui, am să mă duc la valiu, și chiar la emirul drept-credincioșilor, ca să-i lămuresc în privința ta!
Celălalt răspunse:
— Poți să te duci unde ți se pare că e bine! Eu n-am învățat vrăjitoria de a vedea lucrurile cele ascunse!
Atunci Frumosul-Fericit se întoarse la valiu și îi spuse:
— Am fost la căpetenia de agii și s-a petrecut cutare și cutare lucru.
Și valiul spuse:
— Nu este cu putință! Hei, străjeri, duceți-vă și aduceți-mi-l pe plodul ăla de câine!
Iar când acela sosi, valiul îi spuse:
— Îți poruncesc să faci cercetările cele mai amănunțite ca s-o găsești pe roaba Frumosului-Fericit, fiul lui Primăvară! Trimite-ți călărașii în toate părțile; dă fuga tu însuți și caută peste tot; că trebuie s-o găsești!
Și, estimp, îi făcu cu ochiul să nu săvârșească nimic; pe urmă se întoarse spre Frumosul-Fericit și îi spuse:
— În ce te privește, fiule, vreau ca de aci înainte să nu-ți mai ceri roaba decât de la barba mea! Și dacă, cine știe (căci se poate întâmpla orice), roaba nu are să se găsească, am să-ți dau chiar eu, în locul ei, zece fecioare de vârsta huriilor, cu sâni tari și cu șolduri vârtoase și întemeiate ca niște bucăți de piatră! Și am să-l silesc și pe căpetenia de agii să-ți dea tot așa din haremul lui zece roabe tinere, la fel de neprihănite ca și ochiul meu! Numai liniștește-ți sufletul, întrucât știi bine că soarta îți păstrează pururea ceea ce îți este menit, și că, pe de altă parte, nu poți să ai niciodată ceea ce soarta nu ți-a sorocit.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute patruzeci și doua noapte spuse:
Nu poți să ai niciodată ceea ce soarta nu ți-a sorocit!
Atunci Frumosul-Fericit își luă rămas-bun de la valiu și se întoarse acasă deznădăjduit, după ce rătăci toată noaptea în căutarea Frumoasei-Fericite. Încât a doua zi fu nevoit să zacă la pat, pradă unei slăbiciuni până peste fire și unei arșiți care nu făcu alta decât să sporească zi de zi, pe măsură ce își pierdea și bruma de nădejde în privința căutărilor poruncite de valiu. Iar doctorii chemați la patul lui răspunseră:
— Boala nu are alt leac decât întoarcerea soției sale!
Într-acestea, sosi în cetatea Kufa un persian tare priceput la doctoriceală, la meșteșugul leacurilor, la citit în stele și în nisipuri ghicitorești. Și negustorul Primăvară grăbi să-l poftească să vină la fecioru-său. Atunci învățatul persian, după ce fu întâmpinat cu cele mai alese cinstiri de către Primăvară, se duse la Frumosul-Fericit și îi spuse:
— Dă-mi mâna!
Și îi luă mâna, îi pipăi bătăile sângelui o bună bucată de vreme, se uită cu luare-aminte la fața lui, pe urmă zâmbi, și se întoarse spre negustorul Primăvară să-i spună:
— Boala fiului tău stă în inima lui!
Și Primăvară răspunse:
— Pe Allah! Drept grăiești, o, hakimule!
Învățatul urmă:
— Iar boala are ca pricină pierderea unei ființe dragi. Ei bine, cu ajutorul puterilor cele tainice, am să vă spun locul unde se află acuma făptura aceea!
Și, sfârșind spusele acestea, persianul se ghemui pe vine jos, scoase dintr-un sac o pungă cu nisip pe care îl întinse dinaintea lui; pe urmă înfipse în mijlocul nisipului cinci pietre albe și trei pietre negre, le înșiră pe un rând, apoi pe două rânduri, apoi pe trei rânduri, se uită la ele rostind niște cuvinte pe limba persienească, și spuse:
— O, voi cei care mă ascultați, să știți că făptura aceea se află în ceasul de-acum la Bassra!
Pe urmă se răzgândi și spuse:
— Nu! Cele trei râuri pe care le văd aici m-au amăgit. Făptura se află la ceasul de-acum la Damasc, într-un sarai mare, și în aceeași stare de zăcășie ca și fiul tău, o, strălucitule negustor!
La vorbele acestea, Primăvară strigă:
— Și ce ni se cade să facem, o, preacinstitule hakim? Îndură-te și ne lămurește, și nu vei avea a te plânge de zgârcenia lui Primăvară. Întrucât, pe Allah! Am să-ți dau cât să trăiești în belșug vreme de trei vieți de om!
Și persianul răspunse:
— Liniștiți-vă amândoi sufletele și să vi se învioreze pleoapele și să vă acopere ochii fără de griji! Căci mă însărcinez să-i adun iarăși la un loc pe cei doi tineri, iar treaba este încă și mai lesne de făcut decât ți-ai închipui tu!
Pe urmă adăugă, grăind către Primăvară:
— Scoate de la brâu patru mii de dinari!
Și Primăvară se desfăcu numaidecât la cingătoare și înșiră dinaintea persianului patru mii de dinari, și încă o mie de dinari. Și persianul spuse:
— Acuma, că avem cu ce să înfruntăm toate cheltuielile, pe dată am să purced la drum către Damasc, luându-l cu mine și pe fiul tău! Și, de-o vrea Allah, avem să ne întoarcem cu aceea pe care o iubește!
Pe urmă se întoarse spre flăcăul întins pe pat și îl întrebă:
— O, fiu al preacinstitului Primăvară, cum te cheamă?
El răspunse:
— Frumosul-Fericit!
Persianul spuse:
— Ei bine, Frumosule-Fericit, scoală-te, și sufletul să-ți fie izbăvit de orice grijă, întrucât poți din chiar ceasul de-acum să și socoți că ți s-a risipit boala!
Și Frumosul-Fericit, schimbat dintr-odată de înrâurirea cea bună a hakimului, se sculă și șezu așa. Iar hakimul urmă:
— Întărește-ți bărbăția și inima. Alungă toate grijile. Mănâncă, bea și dormi! Și, peste o săptămână, odată ce ți se vor întoarce puterile, am să vin să te iau ca să fac călătoria cu tine.
Și își luă rămas-bun de la Primăvară și de la Frumosul-Fericit și se duse să se gătească și el de plecare.
Atunci Primăvară îi dete fiului său alte cinci mii de dinari și îi cumpără niște cămile pe care puse să se încarce mărfuri bogate și mătăsuri de Kufa, cele atâta de frumoase la culoare, și îi dete cai pentru el și pentru alaiul lui. Apoi, când trecu săptămâna, cum Frumosul-Fericit urmase arătările învățatului și se simțea de minune, Primăvară socoti că fiul său putea fără de nici o supărare să bată drumul Damascului. Așadar Frumosul-Fericit își luă rămas-bun de la tatăl său, de la maică-sa, de la Îmbelșugare și de la portar și, însoțit de urările pe care toate brațele alor săi le chemau asupra capului său, plecă din Kufa împreună cu învățatul persian.
Or, Frumosul-Fericit, la vremea aceea, ajunsese la desăvârșirea tinereții, iar cei șaptesprezece ani ai lui îi înveleau cu un puf de mătase obrajii rumeiori; ceea ce îi făcea nurii mai ademenitori, încât nimeni nu putea să se uite la el fără să se oprească vrăjit. Iar cărturarul persian nu zăbovi mult până a se lăsa dovedit de puterea cea desfătată a nurilor flăcăului, și îl îndrăgi din tot sufletul, într-adevăr, și se lipsi pe sine, cât ținu călătoria, de orice înlesnire, în folosul băiatului. Și, dacă îl vedea mulțumit, era fericit până peste fire.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute patruzeci și treia noapte spuse:
Și, dacă îl vedea mulțumit, era fericit până peste fire. În atare împrejurări, călătoria fu voioasă și fără osteneală, și ajunseră astfel la Damasc.
Numaidecât cărturarul persian se duse cu Frumosul-Fericit la sukul cel mare și închirie, pe clipă pe dată, o prăvălie mare pe care puse s-o facă tot atunci ca nouă. Pe urmă puse să se facă niște rafturi zarife, așternute cu catifea, pe care își orândui frumos șipurile sale cele scumpe, dictamele, balsamurile, prafurile, zemurile închise în cristaluri, teriacurile cele tari păstrate în aur lamur, găvanele de farfuriu persienesc cu străluciri ca de mademuri în care dospeau alifiurile cele vechi întocmite din fiertura de la trei sute de buruieni rare; și între borcanele cele pântecoase, țevării și alambicuri, puse astrolabul de aur.
După care se îmbrăcă în caftanul de vraci și se împodobi cu ditamai turbanul său cu șapte rotocoale, apoi se îngriji să-l îmbrace și pe Frumosul-Fericit, care urma să-i slujească de ucenic, întocmind leacurile, pisând în piulițe, croind punguțe și scriind leacurile arătate de vraci. Drept aceea, îl îmbrăcă el însuși cu o cămașă de mătase albastră și cu o bundă de cașmir, îi petrecu pe după șolduri un șorț de mătase vișinie pe care jucau niște fire de aur, și îi spuse să-i stea în preajmă. Apoi îi zise:
— O, Frumosule-Fericit, din clipita de-acum trebuie să-mi spui tată, iar eu am să-ți spun fiul meu, ca să nu dibăcească locuitorii din Damasc că între noi ar fi ceva ce pricepi tu!
Și Frumosul-Fericit răspunse:
— Ascult și mă supun!
Or, de-abia se deschisese prăvălia în care persianul urma să-i primească pe bolnavi, că și năpădiră din toate părțile locuitorii cu ghiotura, unii ca să-și arate beteșugul, alții numai ca să se minuneze de frumusețea flăcăului; și toți erau năuciți și vrăjiți totodată când îl auzeau pe Frumosul-Fericit cum vorbea cu hakimul pe limba persienească, de care ei habar nu aveau și pe care o găseau desfătătoare în gura preafrumosului ucenic. Dar ceea ce ducea până peste fire uluirea oaspeților era felul cum ghicea hakimul persian bolile.
Într-adevăr, învățatul se uita câteva clipite în albul ochilor bolnavului care venise la el, apoi îi da un ol mare și îi spunea:
— Pișă-te!
Și bolnavul se pișa în bocal, iar persianul ridica bocalul în dreptul ochilor și îl cerceta, apoi spunea:
— Tu ai cutare și cutare lucru!
Și bolnavul întotdeauna striga:
— Pe Allah! Este adevărat!
Ceea ce făcea ca toată lumea să ridice mâinile spunând:
— Ya Allah! Ce învățat de-a mirărilea! Nu am mai auzit să se fi pomenit vreodată una ca asta! Cum de-o putea să cunoască așa bolile după ud?
Încât nu are cum să fie de mirare că doctorul persian ajunse vestit în câteva zile printre toți mai-marii și bogătanii pentru priceperea lui nemaipomenită, și că zvonul despre toate minunile lui ajunse și la urechile califului și ale surorii sale El-Sett Zahia.
Așa, într-o zi, pe când hakimul ședea jos în mijlocul prăvăliei și dicta un leac Frumosului-Fericit care sta lângă el și ținea calamul în mână, o preacinstită hanâmă, călare pe un măgar cu șa de atlaz roșu înstelat cu nestemate, se opri la ușă, legă frâul măgarului de inelul de aramă care împodobea oblâncul șeii, apoi îi făcu semn învățatului să vină și s-o ajute să descalece. El se ridică numaidecât cu mare grabă, sări s-o ia de mână și o ajută să descalece de pe măgar și să intre în prăvălie, unde o rugă să șadă, după ce Frumosul-Fericit îi puse la îndemână o pernă, zâmbind cuviincios.
Atunci hanâma scoase de sub izar un bocal plin cu ud și îl întrebă pe persian:
— Chiar tu ești, preacinstitule șeic, vraciul venit de la Irak-Ajami ca să săvârșească minuni de tămăduiri la Damasc?
El răspunse:
— Este chiar robul tău, da!
Ea spuse:
— Nimeni nu este rob, decât numai lui Allah! Află, dar, o, dascăle neasemuit întru știință, că în bocalul acesta este lucrul la care tu te pricepi, și care este al unei cadâne, măcar că încă fecioară, de-a stăpânului nostru, emirul drept-credincioșilor. Vracii de aici nu au putut să dovedească pricina bolii care a doborât-o la pat din cea dintâi zi a venirii ei la sarai, încât El-Sett Zahia, sora stăpânului nostru, m-a trimis să-ți aduc bocalul ca să dovedești pricina cea nedovedită.
La vorbele acestea, hakimul răspunse:
— O, stăpâna mea, se cere să-mi spui numele acelei bolnave, ca să pot să-mi fac socotelile și să aflu temeinic ceasul cel mai potrivit când să-i dau să bea leacurile.
Hanâma răspunse:
— O cheamă Frumoasa-Fericită.
Atunci hakimul începu să înșiruie pe o bucată de hârtie pe care o ținea în mână sumedenie de socoteli, unele cu cerneală roșie, altele cu cerneală verde. Pe urmă făcu socoata cifrelor roșii și pe cea a cifrelor verzi, le adună și spuse:
— O, stăpâna mea, am dovedit ce boală are! Este o suferință cunoscută sub numele de zbaterea băierilor inimii.
La vorbele acestea, hanâma se minună:
— Pe Allah! Este adevărat! Întrucât băierile inimii ei se zbat atâta de tare, încât le și auzim!
Hakimul urmă:
— Ci am trebuință, înainte de a hotărî leacurile, să știu din ce țară este bolnava. Este un lucru de mare însemnătate, întrucât numai așa voi ști, odată ce-mi voi fi făcut socotelile, urmarea ușurătății aerului ori a greutății lui asupra băierilor bolnavei. Pe deasupra, ca să judec starea în care se află băierile ei gingașe, trebuie să știu de asemenea de câtă vreme se află la Damasc și ce vârstă anume are?
Hanâma răspunse:
— A fost crescută, pare-se, la Kufa, cetatea Irakului; este în vârstă de șaisprezece ani, întrucât s-a născut, după câte ne-a spus, în anul în care a ars sukul de la Kufa. Cât despre venirea ei la Damasc, a venit numai de câteva săptămâni.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute patruzeci și patra noapte spuse:
A venit numai de câteva săptămâni.
La vorbele acestea, învățatul persian îi spuse Frumosului-Fericit, a cărui inimă bătea ca o piuă:
— Fiul meu, întocmește leacurile cutare și cutare, după învățul lui Ibn-Sina, la pontul șapte.
Atunci hanâma se întoarse spre flăcău, pe care începu să-l cerceteze mai cu luare-aminte, ca să-i spună după câteva clipe:
— Pe Allah! O, copilul meu, bolnava tare ți se mai aseamănă, iar chipul său este tot atât de frumos și de dulce ca și al tău!
Pe urmă îi zise învățatului:
— Spune-mi, o, preaalese persian, flăcăul acesta este fiul sau robul tău?
El răspunse:
— Este fiul meu, preacinstită hanâmă, și robul tău!
Iar hanâma cea bătrână, peste poate de măgulită de toate acele talâmuri, răspunse:
— Chiar că nu știu de ce se cade să mă minunez mai mult aici, de știința ta, o, strălucitule hakim, ori de urmașul tău!
Pe urmă tăifăsui mai departe cu cărturarul, pe când Frumosul-Fericit isprăvea de întocmit punguțele cu leacuri și le punea într-o cutie în care strecură un răvășel prin care, în câteva cuvinte, îi da de știre Frumoasei-Fericite despre venirea lui la Damasc, cu hakimul persian. După care pecetlui cutia și scrise pe capacul ei numele lui și locul unde se afla, cu litere kufice, pe care locuitorii de la Damasc nu știau să le citească, da care erau lesne de priceput de către Frumoasa-Fericită care știa bine și scrierea arăbească obișnuită și tot atâta de bine și pe cea kufică. Iar hanâma luă cutia, puse zece dinari de aur pe tejgheaua hakimului, își luă rămas-bun de la amândoi și plecă spre a se duce drept la sarai, unde grăbi să suie la bolnavă.
O găsi cu ochii pe jumătate închiși și scăldați în lacrimi la colțurile pleoapelor, ca întotdeauna. Se duse lângă ea și îi spuse:
— Ah, fata mea! Fie ca leacurile acestea să-ți aducă tot atâta bine câtă desfătare mi-a stârnit mie chipul celui care le-a făcut. Este un flăcău frumos ca îngerii, iar prăvălia în care șade este un loc al desfătărilor. Iacătă cutia pe care mi-a dat-o pentru tine.
Atunci Frumoasa-Fericită, ca să nu se lepede de darul adus, întinse mâna, luă cutia și aruncă o privire pierdută spre capac; și deodată se schimbă la chip când văzu cuvintele scrise cu litere kufice: „Sunt Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară de la Kufa”.
Dar avu destulă tărie asupra sufletului său ca să nu leșine ori să se dea în vileag. Și îi spuse bătrânei hanâme, zâmbind:
— Spui că este un flăcău frumos? Cum arată?
Ea răspunse:
— Este o îngemănare de atâtea desfătări, încât îmi este peste putință să ți-l zugrăvesc! Are niște ochi! Și niște sprâncene! Ya Allah! Da ce vrăjește sufletul este o aluniță pe care o are la colțul din stânga al gurii și o gropiță care i se adâncește, când zâmbește, pe obrazul drept.
La vorbele acestea, Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială că acela nu ar fi stăpânul ei preaiubit, și îi spuse bătrânei hanâme:
— Dacă-i așa, fie ca acel chip să fie vestitor de bine! Dă-mi leacurile.
Și le luă zâmbind, și le înghiți dintr-odată. Și tot atunci văzu și răvașul, pe care îl desfăcu și îl citi. Atunci sări jos din pat și strigă:
— Maica mea cea bună, simt că m-am vindecat. Leacurile acestea sunt făcătoare de minuni. O, ce zi binecuvântată!
Și bătrâna se minună:
— Da! Pe Allah! Asta-i o binecuvântare de la Cel-Preaânalt!
Și Frumoasa-Fericită adăugă:
— Mă rog ție, grăbește de-mi adu de mâncat și de băut, că simt că mor de foame după aproape o lună de când n-am putut să mă ating de nimic!
Atunci bătrâna, după ce porunci să i se aducă Frumoasei-Fericite, de către roabe, niște tablale pline cu tot soiul de fripturi, de poame și de băuturi, grăbi a se duce să-i dea de știre califului despre vindecarea roabei, mulțumită priceperii hakimului persian. Și califul spuse:
— Mergi degrabă și du-i din partea mea o mie de dinari!
Și bătrâna grăbi a îndeplini porunca, după ce însă trecu pe la Frumoasa-Fericită care îi dete și ea un dar pentru hakim într-o cutie pecetluită.
Când ajunse la prăvălie, hanâma cea bătrână îi înmână cei o mie de dinari hakimului, iar cutia o dete Frumosului-Fericit, care o deschise și citi cele ce se aflau în ea. Dar atunci tulburarea lui fu așa de mare, încât izbucni în hohote de plâns și se prăbuși leșinat; căci Frumoasa-Fericită, într-un răvaș, îi istorisea pe scurt toată pățania și răpirea, din porunca valiului, și trimiterea ei ca peșcheș la califul Abd El-Malek, la Damasc.
La priveliștea aceea, hanâma cea bună îl întrebă pe vraci:
— Dar oare pentru ce a leșinat fiul tău, după ce a izbucnit mai întâi în plâns?
El răspunse:
— Dar cum ai vrea, o, preacinstito, să fie altminteri, de vreme ce roaba Frumoasa-Fericită, cea pe care am lecuit-o, este bunul chiar al aceluia pe care îl crezi fiul meu și care nu este altcineva decât fiul vestitului negustor Primăvară de la Kufa? Iar venirea noastră la Damasc nu a avut alt rost decât căutarea tinerei Frumoasa-Fericită, care a pierit într-o zi, răpită de o afurisită de babă cu ochi vânzași! Încât, o, maică a noastră, ne punem în bunăvoința ta nădejdea noastră cea mai scumpă, și suntem încredințați că avem să te vedem cum ne ajuți să dobândim îndărăt bunul nostru cel mai sfânt!
Pe urmă adăugă:
— Și, ca zălog al îndatorinței noastre, iacătă, de început, cei o mie de dinari de la calif. Sunt ai tăi! Iar viitorul are să-ți dovedească, pe deasupra, că mulțumită pentru milele tale are în inima noastră un loc de cinste.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar în cea de a două sute patruzeci și cincea noapte spuse:
Mulțumită pentru milele tale are în inima noastră un loc de cinste!
Atunci hanâma cea bună grăbi mai întâi să-l ajute pe vraci să-l facă pe Frumosul-Fericit să-și vină în simțiri și îi spuse:
— Puteți să vă bizuiți pe bunăvoința și pe credința mea.
Și îi lăsă spre a se duce numaidecât la Frumoasa-Fericită, pe care o găsi cu chipul strălucind de bucurie și de sănătate. Se apropie de ea zâmbind și îi spuse:
— Fata mea, pentru ce nu ai avut dintru început încredere în maica ta? Dar și câtă dreptate ai avut să-ți plângi toate lacrimile sufletului că erai despărțită de stăpânul tău, Frumosul-Fericit cel chipeș, fiul lui Primăvară de la Kufa!
Și, întrucât văzu uimirea copilei, se grăbi să adauge:
— Tu, fata mea, poți să te bizui pe toată tăinuirea și pe credința mea de mamă față de tine. Mă juruiesc ție că am să te împreun iarăși cu cel care îți este drag, măcar de-ar fi să-mi primejduiesc și viața! Așa că liniștește-ți sufletul și las-o pe bătrână să facă pentru binele tău după priceperea ei!
Plecă apoi de la Frumoasa-Fericită, care îi sărută mâinile plângând de bucurie, și se duse să întocmească o legătură în care puse niște haine femeiești, niște giuvaieruri și toate fleacurile trebuitoare pentru o străvestire din cap până în picioare, și se întoarse la prăvălia hakimului, unde îi făcu semn Frumosului-Fericit să vină cu ea mai de-o parte. Atunci Frumosul-Fericit o duse în fundul prăvăliei, după perdea, și află de la ea ce socoteli își făcuse, socoteli pe care le găsi chibzuite desăvârșit, și se lăsă călăuzit după acea socoată pe care i-o înfățișase ea.
Așa că hanâma cea de treabă îl îmbrăcă pe Frumosul-Fericit cu hainele femeiești pe care le adusese, și îi alungi ochii cu kohl, și îi spori cu negreală alunița de pe obraz; pe urmă îi petrecu niște brățări pe după încheieturile mâinilor și îi înfipse niște giuvaieruri în părul acoperit cu un văl de Mossul; și, când sfârși, mai aruncă o privire asupra înfățișării lui, și găsi că era răpitor așa, și cu mult mai frumos decât toate femeile din saraiul califului laolaltă. Și îi spuse atunci:
— Binecuvântat fie Allah în făpturile sale! Acuma, fiul meu, ți se cade să iei umbletul fetelor încă fecioare, să nu calci decât cu pași mărunței, aruncându-ți șoldul drept înainte și repezind îndărăt șoldul stâng, tremurându-ți totodată ușurel fundul cu isteciune. Mai întâi încearcă oleacă atari tertipuri, până a pleca!
Atunci Frumosul-Fericit, în prăvălie, începu să încerce acele mișcări și le săvârși în asemenea chip, încât hanâma strigă:
— Mașallah! Femeile ar putea să nu se mai laude de-acuma! Ce legănări minunate de șolduri și ce zvâcnituri strălucite! Ci, pentru ca treaba să fie minunată întru totul, se cere să dai feței o închipuire mai galeșă, înclinându-ți oleacă mai mult capul și privind cu coada ochiului. Așa! E minunat! Acuma poți să vii după mine.
Și plecă împreună cu el la sarai.
Când ajunseră la ușa de intrare de la latura hotărâtă haremului, căpetenia hadâmbilor le ieși înainte și spuse:
— Nici o ființă străină nu poate intra fără poruncă anume de la emirul drept-credincioșilor. Îndărăt dară cu fata asta, ori mai bine, dacă vrei, intră tu singură!
Dar bătrâna hanâma spuse:
— Ce-ai făcut cu mințile tale, o, cunună a străjerilor? Tu, cel de obicei însăși dulceața și curtenia, iei acuma un glas care nu se potrivește nicidecum cu înfățișarea ta aleasă! Ori tu nu știi, o, dăruitule cu purtări alese, că roaba aceasta este roaba sultanei Zahia, sora stăpânului nostru califul, și că Sett Zahia, dacă ar auzi de lipsa ta de cinstire față de roaba ei dragă, nu ar pregeta să poruncească să fii dat afară, ba chiar să și pună să fii descăpățânat? Și numai tu ai fi astfel pricina nenorocirii tale!
Pe urmă hanâma se întoarse către Frumosul-Fericit și îi spuse:
— Haide, roabă! Dă uitării lipsa aceasta de cinstire a ceaușului nostru, și mai cu seamă să nu-i spui nimic stăpânei tale! Hai! Vino!
Și îl luă de mână și îl pofti să intre, pe când el își pleca galeș capul când la dreapta, când la stânga, aruncând un zâmbet din ochi căpeteniei hadâmbilor, care clătina din cap.
Odată ajunși în curtea haremului, hanâma îi spuse Frumosului-Fericit:
— Fiul meu, ți-am pregătit o odaie chiar înlăuntrul haremului, și de aici până acolo ai să te duci singur. Ca s-o găsești, vei intra pe ușa de colea, vei străbate sala ce se va înfățișa dinaintea ta, vei face o cotitură la stânga, apoi una la dreapta, vei număra apoi cinci uși și o vei deschide pe cea de a șasea: aceea este de la odaia ce ți s-a pregătit și unde va veni la tine Frumoasa-Fericită, la care mă duc să-i dau de știre. Și mă însărcinez atunci că am să vă scot pe amândoi din sarai fără a trezi luarea-aminte a străjerilor și hadâmbilor.
Atunci Frumosul-Fericit intră în harem, și, tulburat cum era, greși drumul: făcu o cotitură la dreapta, apoi la stânga pe o sală lungă în rând cu cealaltă, și intră în cea de a șasea odaie.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute patruzeci și șasea noapte spuse:
În cea de a șasea odaie.
Se pomeni astfel într-o sală largă, cu o boltă ușoară deasupra și cu pereți împodobiți cu versete scrise în litere de aur ce se înșiruiau peste tot, înlănțuite într-o sumedenie de rânduri desăvârșite; pereții erau căptușiți cu mătase trandafirie, ferestrele adumbrite cu niște perdele subțiri și străvezii, iar pe jos erau așternute chilimuri uriașe de la Korasan și de la Cașmir; pe sofale erau rânduite bocale cu poame și, de-a dreptul pe chilimuri, se înșiruiau tablalele acoperite cu peșchire ocrotitoare pe sub care se ghiceau, după rotunjimile și după miresmele lor minunate, acele zumaricale vestite, desfătări pentru gâtlejurile cele mai năzuroase, și pe care numai Damascul, dintre toate cetățile Răsăritului și ale lumii întregi, știa să le înzestreze cu însușirile acelea atâta de ispititoare.
Or, Frumosul-Fericit era departe de a-i da prin gând ce-i hărăziseră în sala aceea puterile cele neștiute.
În mijlocul sălii, era un jilț învelit în catifea, și altceva nimic; încât Frumosul-Fericit, necutezând să mai dea îndărăt, de frică să nu fie găsit rătăcind pe săli, se duse și șezu în jilț și își așteptă soarta.
Nu șezu așa decât de-abia câteva clipite, când deodată un foșnet de mătăsuri îi ajunse la ureche, răsfrânt de bolta sălii, și văzu intrând pe una din ușile lăturalnice o femeie tânără, cu înfățișare împărătească, îmbrăcată cu hainele ei de casă, fără iașmac pe față ori năframă pe cap; și era urmată de o roabă copilă, cu picioarele desculțe, și care avea pe cap niște flori și ținea în mână o lăută din lemn de sicomor. Iar hanâma aceea nu era alta decât Sett Zahia însăși, sora emirului drept-credincioșilor.
Când Sett Zahia însăși văzu făptura aceea învăluită în iașmac șezând în sală, se duse la ea cu drăgălășenie și o întrebă:
— Cine ești tu, o, străino pe care nu te cunosc? Și de ce stai înfășurată așa cu iașmacul în harem, unde nici un ochi obraznic nu are cum să te vadă?
Ci Frumosul-Fericit, care grăbise să se ridice în picioare, nu îndrăzni să îngaime o vorbă și luă hotărârea să se prefacă mut. Și Sett Zahia îl întrebă:
— O, copilă cu ochi frumoși, de ce nu răspunzi? Dacă ești cumva vreo roabă alungată din sarai de fratele meu, emirul drept-credincioșilor, grăbește de-mi spune și am să pun o vorbă bună pentru tine, întrucât califul îmi împlinește toate voile.
Ci Frumosul-Fericit nu cuteză să îngaime nici un răspuns. Iar Sett Zahia gândi că muțenia aceea va fi având ca pricină faptul că se afla acolo roaba cea micuță, cu ochii holbați, uitându-se a mirare la ființa învăluită în iașmac și atâta de sfioasă. Așa că spuse:
— Du-te, micuța mea și stai dinaintea ușii, ca să nu lași pe nimeni să intre în sală aici.
Și, după ce micuța ieși, veni lângă Frumosul-Fericit, care se simți îmboldit să se strângă și mai tare în izarul lui, și îi spuse:
— Spune-mi, acuma, copilo, cine ești, și spune-mi cum te cheamă, și pricina venirii tale în sala aceasta în care nu intru decât eu și emirul drept-credincioșilor? Poți să-mi vorbești cu mâna pe inimă, întrucât te găsesc fermecătoare, și ochii tăi îmi plac tare mult! Da! Chiar că te găsesc răpitoare, micuța mea.
Și Sett Zahia, care îndrăgea peste poate fecioarele albe și gingașe, până a aștepta răspunsul, o și cuprinse pe fată pe după mijloc, trăgând-o către ea, și își duse mâna la sânii ei, ca s-o alinte, totodată descopcindu-i rochia cu mâna cealaltă. Dar rămase uluită când văzu că pieptul fetei era neted ca al unui băiat! Dintru-ntâi se trase îndărăt, apoi se apropie iarăși și vru să-i salte rochia, ca să cerceteze treaba mai limpede.
Când văzu mișcarea aceea, Frumosul-Fericit socoti mai cuminte să vorbească și, luând mâna sultanei Zahia, și-o duse la buze și grăi:
— O, stăpâna mea, mă încredințez întru totul în seama bunătății tale și mă pun sub aripa ta, cerându-ți ocrotirea!
Sett Zahia spuse:
— Ți-o dăruiesc întru totul. Vorbește!
El spuse:
— O, stăpâna mea, nu sunt fată; sunt Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară de la Kufa. Și, dacă am venit aici, cu primejdia vieții mele, am făcut-o cu gândul de-a o găsi pe soția mea, Frumoasa-Fericită, roaba pe care valiul de la Kufa mi-a răpit-o ca s-o trimită peșcheș emirului drept-credincioșilor. Pe viața Prorocului nostru, o, stăpână a mea, ai milă de robul tău și de soția lui!
Și Frumosul-Fericit izbucni în plâns.
Și Sett Zahia o și chemase pe roaba micuță și îi spusese:
— Fugi repede, drăguța mea, la iatacul Frumoasei-Fericite și spune-i: „Te cheamă stăpâna mea Zahia!”
Pe urmă se întoarse.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute patruzeci și șaptea noapte spuse:
Pe urmă se întoarse către Frumosul-Fericit și îi spuse:
— Liniștește-ți sufletul, tinere. Nu are să ți se întâmple decât lucruri de bine!
Or, estimp, hanâma cea bună se dusese la Frumoasa-Fericită și îi spusese:
— Vino după mine, fata mea. Stăpânul tău mult-iubit este în odaia pe care i-am pregătit-o!
Și o duse, galbenă de tulburare, în odaia în care gândea că are să-l găsească pe Frumosul-Fericit. Încât mare le fu durerea și spaima când nu-l găsiră acolo; iar bătrâna spuse:
— De bună seamă că trebuie să se fi rătăcit pe săli! Întoarce-te, copila mea, în iatacul tău, în vreme ce eu am să mă duc să-l caut!
Și taman atunci intră și roaba copilă la Frumoasa-Fericită, pe care o găsi tremurând toată și galbenă, și îi spuse:
— O, Frumoasa-Fericită, stăpâna mea Sett Zahia te cheamă!
Atunci Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială în ce privește pieirea ei și a mult-iubitului ei, și o urmă, clătinându-se, pe copilița cea gingașă și desculță.
Dar de-abia intrase în sală, că sora califului și veni la ea, cu zâmbetul pe buze, o luă de mână și o duse la Frumosul-Fericit, care sta tot înfășurat în iașmac, spunându-le amândurora:
— Iacătă fericirea!
Și cei doi tineri se cunoscură pe clipă și căzură leșinați unul în brațele celuilalt.
Atunci sora califului, ajutată de roaba cea micuță, îi stropi cu apă de trandafiri, îi făcu să-și vină în simțiri și îi lăsă singuri. Pe urmă se întoarse, peste un ceas, și îi găsi stând jos, îmbrățișați strâns, și cu ochii plini cu totul de fericire și de îndatorință față de bunătatea ei. Și le spuse:
— Acuma ni se cade să sărbătorim întâlnirea noastră, bând împreună pentru dăinuirea în veci a fericirii voastre!
Și numaidecât, la un semn, roaba cea micuță și zâmbitoare umplu pocalele cu un vin ales, și le aduse dinaintea lor. Băură, iar Sett Zahia le spuse:
— Tare vă mai iubiți, copiii mei! Încât, de bună seamă că trebuie să știți și niște stihuri minunate despre dragoste și niște cântece frumoase despre îndrăgostiți.
Mi-ar plăcea să vă aud cântându-mi câte ceva! Luați lăuta asta! Și, rând pe rând, faceți să-i răsune sufletul cântăreț!
Atunci Frumosul-Fericit și Frumoasa-Fericită sărutară mâinile surorii califului, și după ce struniră lăuta, cântară, când unul, când altul, strofele acestea minunate:
Sub vălul meu de Kufa Ți-aduc cununi de floare Și poame poleite cu pulbere de soare.
Iubire fără pată Și fără-asemănare*
Cât aur porți în tine întreg Sudanul n-are!
Lumina-ți împletește în plete sfântul soare; Ți-s ochii catifele de la Damasc, ușoare.
Privește! Vin la tine Cu ceasul de-nserare, Când aerul foșnește Prielnic la visare,
Când străvezie cade Mătasea nopții-n zare, Când murmur lin suspină în frunze și-n izvoare.
Ah, te-am găsit, gazelă a nopților stelare!
De ochii tăi și bezna Se-aprinde, orbitoare!
Ah, ochii tăi, iubire, Ah, ochii tăi în care m-afund ca rânduneaua în zboru-i peste mare!
Apropie-te! Ia-le! Și-adună dulcea floare, Ca trandafirul fraged în zboru-i peste mare!
Ca floarea să mă scutur Și-n stinsă legănare Să mă dezvălui ție Din creștet la picioare!
Iubire scumpă!
Eu sunt!
Eu, pârvă-aromitoare, Curmală gata coaptă, Și taină, și chemare!
Culege-mă! Și-ți fi-voi Ca un întins de zare Larg străbătut de vânturi Și păsări în văltoare!
De-abia se stinseseră cele de pe urmă sunete ale cântecului pe buzele Frumoasei-Fericite, topite de fericire, că deodată perdelele se și traseră la o parte și califul însuși intră în sală.
La vederea lui, tustrei săriră în picioare și sărutară pământul dintre mâinile lui. Iar califul le zâmbi tuturora și veni să șadă jos în mijlocul lor pe chilim, și porunci roabei copile să toarne vin și să aducă pocalele. Pe urmă spuse:
— Să bem ca să sărbătorim astfel întoarcerea Frumoasei-Fericite la sănătate!
Și ridică pocalul de aur și rosti:
— De dragul ochilor tăi, o, Frumoasă-Fericită!
Și bău încetișor. Puse apoi pocalul jos și, luând aminte la roaba cea cu iașmacul pe față, pe care nu o cunoștea, o întrebă pe soră-sa:
— Dar cine este tinerica asta al cărei chip îmi pare așa de frumos sub iașmacul subțire?
Sett Zahia răspunse:
— Este o prietenă a Frumoasei-Fericite, de care nu poate să se despartă; că nu poate nici să mănânce, nici să bea cu mulțumire dacă nu o știe lângă ea.
Atunci califul trase la o parte vălul flăcăului și rămase uluit de frumusețea lui! Frumosul-Fericit într-adevăr încă nu avea un fir de păr pe obraji, ci numai un pufușor care așternea o umbră vrăjitoare pe albeața feței, fără a mai pune la socoteală și stropul de mușc care îi zâmbea nurliu pe bărbie.
Încât califul, răpit până peste poate, strigă:
— Pe Allah! O, Zahia, chiar din astă-seară vreau s-o iau de cadână și pe fata aceasta proaspătă, și am să-i rânduiesc, ca și Frumoasei-Fericite, un iatac vrednic de frumusețea ei și o nacafa aidoma cu cea a soției mele legiuite!
Și Sett Zahia răspunse:
— Negreșit, o, fratele meu, copila este vrednică de tine!
Pe urmă adăugă:
— Tocmai mi-a venit în minte să-ți înfățișez o poveste pe care am citit-o într-o carte scrisă de unul dintre cărturarii noștri.
Și califul întrebă:
— Și care-i povestea?
Sett Zahia spuse:
— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că trăia în cetatea Kufa un flăcău pe care îl chema Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar în cea de a două sute patruzeci și opta noapte spuse:
Un flăcău pe care îl chema Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară. Era stăpânul unei roabe tare frumoase, pe care o iubea și care îl iubea și ea, întrucât amândoi fuseseră crescuți împreună în același leagăn și se bucuraseră unul de altul încă din cele dintâi vremuri ale tinereții lor. Și au fost fericiți ani în șir, până ce într-o zi vremea s-a întors împotriva lor, răpindu-i unul de lângă celălalt. Și o babă a slujit de unealtă a nenorocirii soartei crunte. Ea a răpit-o pe tânăra roabă și a dat-o pe mâna valiului cetății, care s-a grăbit s-o trimită peșcheș sultanului. Dar fiul lui Primăvară, când a aflat de pieirea celei pe care o iubea, nu avu tihnă până ce nu o găsi chiar în saraiul sultanului, în inima haremului. Dar chiar în clipita când amândoi se bucurau de întâlnirea lor și vărsau lacrimi de fericire, sultanul intră în sala în care se găseau și îi prinse laolaltă. Mânia lui fu până peste margini și, fără a mai căuta să lumineze împrejurarea, porunci să li se taie capetele la amândoi, pe clipă pe dată! Or – urmă Sett Zahia – întrucât cărturarul care a scris povestea nu ne dă și părerea sa despre hotărârea sultanului, aș vrea, o, emire al drept-credincioșilor, să-ți cer părerea ta despre fapta acelui sultan, și să știu ce ai fi făcut tu în locul lui, în acele împrejurări!
Emirul drept-credincioșilor, Abd El-Malek ben-Meruan, răspunse fără a șovăi:
— Sultanul acela ar fi trebuit să se ferească a hotărî cu atâta pripeală, și ar fi făcut mai bine să-i fi iertat pe cei doi tineri, și anume pentru trei pricini: cea dintâi este că cei doi tineri se iubeau temeinic și de multă vreme; cea de a doua este că ei, la ceasul acela, erau oaspeți ai acelui sultan, întrucât se aflau în saraiul lui; iar cea de-a treia este că un sultan nu trebuie să hotărască decât cu chibzuință și cu grijă. Socot așadar că sultanul acela a săvârșit o faptă nevrednică de un sultan adevărat!
La vorbele acestea, Sett Zahia se aruncă la genunchii fratelui ei și strigă:
— O, cârmuitorule al drept-credincioșilor, tu, fără să știi, ai judecat singur în hotărârea ce urmează s-o împlinești! Te juruiesc pe amintirea sfântă a marilor noștri strămoși și a slăvitului nostru tată neprihănit, să fii drept în pricina pe care am să ți-o înfățișez!
Și califul, uluit, îi spuse suroră-sii:
— Poți să-mi vorbești cu toată încrederea. Dar ridică-te!
Și sora califului se ridică și se întoarse către cei doi tineri și le spuse:
— Sculați-vă în picioare!
Și ei se sculară în picioare, iar Sett Zahia îi spuse fratelui ei:
— O, emire al drept-credincioșilor, fata aceasta atâta de dulce și atâta de frumoasă, care este acoperită cu acest iașmac, nu este altcineva decât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară. Iar Frumoasa-Fericită este aceea care a fost crescută împreună cu el și care a ajuns mai târziu soția lui! Iar răpitorul ei nu este altul decât valiul de la Kufa, pe care îl cheamă Ben-Yusuf El-Thekafi. Acela a mințit în scrisoarea în care îți spunea că a cumpărat o roabă pe o mie de dinari. Îți cer pedepsirea lui și iertarea acestor doi tineri atâta de vrednici de iertare. Dăruiește-mi viața lor, aducându-ți aminte că sunt oaspeții tăi și că se află adăpostiți la umbra ta!
La vorbele acestea ale suroră-sii, califul spuse:
— Negreșit! Nu am năravul să-mi întorc vorba!
Pe urmă se întoarse către Frumoasa-Fericită și o întrebă:
— O, Frumoasă-Fericită, adeverești că acesta este chiar stăpânul tău, Frumosul-Fericit?
Ea răspunse:
— Tu spui, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor!
Iar califul încheie:
— Vă dau îndărăt pe unul celuilalt!
După care se uită la Frumosul-Fericit și îl întrebă:
— Dar poți măcar să-mi spui cum ai izbutit să răzbați aici și să afli că Frumoasa-Fericită se află în saraiul meu?
Frumosul-Fericit răspunse:
— O, emire al drept-credincioșilor, dăruiește-i robului tău câteva clipite de luare-aminte și are să-ți istorisească toată povestea lui!
Și numaidecât îi deșternu califului toată întâmplarea, de la început până la sfârșit, fără să sară peste nici un amănunt.
Califul rămase uluit până peste poate și vru să-l vadă pe hakimul persian care săvârșise o faptă atâta de-a mirărilea; și îl căftăni hakim al saraiului său din Damasc, și îl năpădi cu huzmeturi și cu cinstiri. Pe urmă îi opri pe Frumosul-Fericit și pe Frumoasa-Fericită în saraiul său vreme de șapte zile și de șapte nopți, unde dete în cinstea lor niște ospețe mari, și îi trimise la Kufa încărcați cu daruri și cu falnicii. Și îl mazili pe valiul de dinainte și căftăni în locul lui pe Primăvară, tatăl Frumosului-Fericit. Și-așa trăiră cu toții fericiți până peste fire, vreme de-o viață lungă și desfătată.
Când Șeherezada își conteni vorba, sultanul Șahriar strigă:
— Șeherezada, povestea asta m-a vrăjit, iar stihurile mai ales m-au încântat până peste poate. Dar chiar că sunt tare nedumerit că nu am aflat aici amănuntele despre moda aceea de dragoste de care îmi pomeneai!
Iar Șeherezada zâmbi a râde ușurel și spuse:
— O, norocitule sultan, chiar acele amănunte făgăduite se află în Povestea cu Aluniță, pe care o păstrez să ți-o istorisesc, dacă tot nu ai somn!
Iar sultanul Șahriar strigă:
— Ce spui tu, o, Șeherezada! Păi, pe Allah! Tu nu știi că, fie și cu primejdia de a muri de somn, vreau să ascult Povestea cu Aluniță?
Dar în clipita aceea, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și amână povestea pe a doua zi.
Încât, în cea de a două sute cincizecea noapte, Șeherezada spuse: