Se povestește – ci Allah este mai știutor – că, într-o bună noapte, califul Harun Al-Rașid, cuprins de nesomnie și cu mintea tare frământată, ieși singur din saraiul său și plecă să dea o roată prin grădinile lui, spre a cerca să-și însenineze urâtul. Ajunse așa dinaintea unui kiosc cu ușa deschisă, da cu intrarea tăiată de trupul unui hadâmb arap adormit pe prag de-a curmezișul. Păși peste trupul robului și intră în încăperea care alcătuia acel kiosc, și văzu mai întâi un pat cu perdelele lăsate, luminat la dreapta și la stânga de două făclii mari. Lângă pat se afla o măsuță pe care era o tabla, iar pe tabla o oală de vin acoperită cu o cană mare întoarsă cu fundul în sus.
Califul se miră să găsească asemenea lucruri în kioscul acela de care habar nu avea și, apropiindu-se de pat, ridică perdelele și rămase înmărmurit de uimire față de frumusețea adormită ce i se înfățișă privirii. Era o roabă tânără, frumoasă ca luna în plinătatea sa și pe care nu o acoperea decât vălul părului ei despletit.
La priveliștea aceea, califul, încântat până peste poate, luă cana care acoperea gura oalei, o umplu cu vin și rosti în sinea sa: „Pentru trandafirii obrajilor tăi, copilă!” și o bău încetișor. Pe urmă se plecă asupra chipului feciorelnic și așternu o sărutare pe o aluniță neagră care surâdea în colțul din stânga al buzelor.
Da sărutul acela, cât fu el de ușor, o trezi pe copila care, dând cu ochii de emirul drept-credincioșilor, se ridică iute în capul oaselor, plină de spaimă. Ci califul o liniști și îi spuse:
— O, tânără roabă, iacătă o alăută lângă tine! De bună seamă că știi să scoți din ea niște sunete vrăjitoare. Cum m-am hotărât să-mi petrec noaptea aceasta cu tine, măcar că habar nu am cine ești, nu m-aș mohorî nicidecum să te văd cum o mânuiești, însoțind-o cu glasul tău!
Atunci tânăra luă alăuta și, după ce o struni, scoase din ea niște sunete vrăjite, pe douăzeci și unul de glasuri osebite, încât califul se înflăcără până peste marginile înflăcărării, iar fetișcana, luând aminte la aceasta, nu pregetă a trage foloase. Și așa că îi spuse:
— Sufăr, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, de răutățile soartei!
Califul întrebă:
— Da cum așa?
Ea spuse:
— Fiul tău El-Amin, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, m-a cumpărat acum câteva zile pe zece mii de dinari spre a-ți da în dar făptura mea. Ci soția ta Sett Zobeida, luând știre de rostul acesta, i-a întors fiului tău banii pe care îi cheltuise pentru cumpărarea mea și m-a dat pe mâinile unui hadâmb arap ca să mă încuie în kioscul acesta lăturalnic!
Când auzi atare spuse, califul rămase până peste poate de supărat și îi făgădui copilei că are să-i dea a doua zi un sarai numai pentru ea, cu o nafaca vrednică de frumusețea ei. Pe urmă, după ce o luă o dată în stăpânire, ieși cu grabă, îl trezi pe hadâmbul adormit și îi porunci să se ducă numaidecât să-i dea de știre poetului Abu-Nowas că trebuie să vină pe dată la sarai.
Într-adevăr, califul avea năravul să trimită după poet ori de câte ori avea vreo supărare, ca să-l asculte cum ticluiește cântece sau să-l vadă cum pune în stihuri vreo întâmplare pe care i-o povestea.
Hadâmbul se duse așadar acasă la Abu-Nowas și, negăsindu-l acolo, porni să-l caute prin toate locurile obștești din Bagdad și, până la urmă, îl găsi într-un rateș de pomină rea din fundul mahalalei de la Poarta Verde. Se apropie de el și îi spuse:
— O, Abu-Nowas, te cheamă stăpânul nostru, califul!
Abu-Nowas izbucni în râs și răspunse:
— Cum vrei tu, o, taică al albețelor, să mă mișc de aici, când sunt ținut zălog de un flăcăiaș prieten cu mine?
Hadâmbul întrebă:
— Unde este și care este acela?
El răspunse:
— Este un puștan zarif și cu obrajii fragezi și gingaș. I-am făgăduit o danie de o mie de drahme; da cum nu am la mine banii, nu pot să plec în chip cuviincios până nu-mi plătesc datoria!
La vorbele acestea, hadâmbul strigă:
— Pe Allah! Abu-Nowas, arată-mi-l pe băiatul acela și, dacă chiar este așa de zarif pe cât pari a da tu de înțeles, totul ți se va ierta, și cu prisosință!
Pe când ședeau ei așa de vorbă, puștanul își arătă capul cel frumos în deschizătura ușii, iar Abu-Nowas oftă întorcându-se înspre el:
— Dacă ramul s-ar clătina, ce cânt de păsări ar mai fi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute optzeci și opta noapte spuse:
Dacă ramul s-ar clătina, ce cânt de păsări ar mai fi!
Atunci băiatul intră de-a binelea în sală. Era într-adevăr de cea mai mare frumusețe și era îmbrăcat cu trei tunici puse una peste alta și de culori osebite: cea dintâi era cu totul albă, cea de a doua roșie, cea de a treia neagră.
Când Abu-Nowas îl văzu mai întâi îmbrăcat în alb, simți cum izbucnește în mintea lui focul stihuirii, și ticlui în cinstea sa stihurile acestea:
El se ivi în haina-i albă Ca biptele; cu ochii galeși Arzând sub pleoapele-i albastre; Și cu gingașii trandafiri De pe obrajii-i dulci; și parcă înălțând laude în cale-și Celui ce-a zămislit atâtea Amăgitoare-nchipuiri!
Iar eu îi strig cu jale multă: „Cum treci așa pe lângă mine, Când eu m-aș da de bunăvoie Și fericit pe mâna ta, Cum ceea ce-i sortit spre jertfă Stă cu privirile senine Sub lovitura celui care Urmează viața să i-o ia?” El îmi răspunde: „Nu mai spune o vorbă, ci privește, iată, Ce-a zămislit Zămislitorul! Nimic nu-i veșted și nici calp: Alb îmi e trupul, haina albă, Și fața-mi albă-i, fără pată, Și soarta mi-e la fel de albă – E alb din alb, și alb pe alb!”
Când auzi stihurile acestea, puștiul zâmbi a râde și se dezbrăca de haina cea albă ca să se arate numai în roșu. La priveliștea aceea, Abu-Nowas simți cum îl potopește cu totul tulburarea poeticească și, pe clipă, ticlui stihurile acestea:
El se ivi în haine roșii Ca și cruntata-i amăgire! Iar eu strigai în aiurare: „Cum poți tu, cel strălucitor Ca luna, să-ți aprinzi deodată Obrajii, fără șovăire, Cu-al nostru sânge să-mbraci haina însângeraților bujori?”
El îmi răspunde: „Zorii proaspeți Mi-au dat veșmânt întâia oară. Acum în flăcări mă îmbracă Mărețul soare! Iată cum De flăcări mi-s obrajii, haina! Și buzele îmi sunt de pară! Și-i roșu vinul lor, și roșu-i Pe roșu, totu-i roșu-acum!”
Când auzi stihurile acestea, puștanul își aruncă dintr-o zvâcnire tunica roșie și se ivi îmbrăcat în haina cea neagră pe care o purta de-a dreptul pe piele și care îi închipuia și mai bine mijlocelul cel strâns cu un brâu de mătase. Și Abu-Nowas, la priveliștea aceea, fu cuprins până peste măsură de aiurare și ticlui stihurile acestea în cinstea lui:
El se ivi în haine negre Ca noaptea, neprivind la taina Din sufletu-mi. Și-i spun: „Nu vezi Cum ard de tot și nu mai pot? Ah, văd acum: ți-e negru părul, Și ochii negri, neagră haina, Ca neagra mea ursită! Negru Pe negru, numai negru, tot!”
După ce îl văzu pe flăcău și auzi stihurile acelea, trimisul califului îl iertă în sufletul său pe Abu-Nowas și se întoarse pe clipă pe dată la sarai, unde îi tărăși califului întâmplarea care i se cășunase lui Abu-Nowas și îi istorisi cum se zălogise poetul într-un rateș, neputând să plătească banii făgăduiți puștanului cel zarif. Atunci califul, tare zădărit, da și înveselit totodată, îi dete hadâmbului banii de trebuință slobozeniei de sub zălog și îi porunci să se ducă să-l scoată de acolo într-o clipită și să i-l aducă dinainte, fie cu bună voie, fie cu de-a sila.
Hadâmbul dete fuga să împlinească porunca și se întoarse curând, sprijinindu-l cu greu pe poetul care se clătina, aburit de băutură. Iar califul îl certă cu un glas pe care se străduia să-l facă mânios; pe urmă, văzând că Abu-Nowas hohotea de râsete, se duse lângă el, îl luă de mână și porni cu el înspre kioscul în care se afla copilandra.
Când o văzu cum ședea pe pat și învăluită toată numai în mătase albastră și cu chipul coperit cu un văl străveziu de mătase sinilie, pe copila cea cu ochi mari și negri care zâmbea a râde de schimele lui, Abu-Nowas se simți dintr-odată trezit din beție, ba, pe deasupra, îl mai și cuprinse pojarul minunării, încât, stârnit pe clipă, ticlui stihurile acestea în cinstea ei:
Frumoasei cea cu văl albastru-i spune: „Să-i fie milă de cel ars de chin. Spune-i: „Mă-nchin la alba ta minune, Cum nu-i nici trandafir și nici iasmin.
Dă-mi zâmbetu-ți cum nu-s mărgăritare, Cum nu-s rubine să-l asemuiesc! Dă-mi ochii-ți fără neagra defăimare Cu care cei pizmași mă ponegresc!”
După ce Abu-Nowas își isprăvi ticluirea, copila îi aduse o tabla cu băuturi califului, care, vrând să se veselească, îl pofti pe poet să bea singur tot vinul din pocal. Abu-Nowas se supuse cu bunăvoie și nu trecu mult până ce să simtă asupra minților sale urmările amețitoare ale băuturii. Atunci îi veni o toană califului, spre a-l speria pe Abu-Nowas, să se ridice deodată și, cu spada în mână, să se repeadă asupra lui, prefăcându-se că dă să-i taie căpățâna.
La priveliștea aceea, Abu-Nowas, speriat, o luă la goană prin sală țipând cât îl ținea gura; iar califul fugea după el prin toate colțurile, împungându-l cu vârful spadei. Apoi îi spuse într-un sfârșit:
— Gata! Întoarce-te la locul tău să mai bei o cupă! Și totodată îi făcu semn copilei să ascundă cupa, lucru pe care ea îl și făcu pe dată, ascunzând cupa sub rochie. Ci Abu-Nowas, cu toată beția lui, băgă de seamă și ticlui pe loc stihurile acestea:
Ciudată-ncurcătură E-ncurcătura mea: O tânără cuminte Se schimbă într-o hoață Și-mi fură dulcea cupă; Apoi sub fusta-i grea O pune la fereală – Să vezi ce boroboață! La locul tocmai unde Eu însumi m-aș băga. Eh, locu-acela nu pot Și n-am să-l dau pe față Din dragostea mea pentru Califul de colea!
Când auzi stihurile acestea, califul se puse pe râs și, cu chip că șuguiește, îi spuse lui Abu-Nowas:
— Pe Allah! Din ceasul de-acum m-am hotărât să te căftănesc într-o slujbă înaltă. De-aci vei fi căpetenia evghenită peste codoșii din Bagdad!
Abu-Nowas începu să pufnească și i-o întoarse pe clipă:
— Păi dacă-i pe-așa, o, căpetenie a drept-credincioșilor, mă pun sub poruncile tale și mă rog ție să-mi spui de nu care cumva ai trebuință de codoșlâcul meu?
La vorbele acestea, califul fu cuprins de o mânie mare și răcni la hadâmb să se ducă numaidecât să-l cheme pe Massrur, spătarul, împlinitorul județelor sale. Și peste câteva clipite, Massrur și sosi, iar califul îi porunci să-l dezbrace pe Abu-Nowas de toate hainele de pe el.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a două sute nouăzecea noapte spuse:
Și califul îi porunci să-l dezbrace pe Abu-Nowas de toate hainele de pe el, să-i așeze un samar pe spinare, să-i pună un căpăstru, să-i înfigă o strămurare în fund, și să-l poarte dichisit așa pe dinaintea tuturor iatacurilor cadânelor și ale celorlalte roabe, ca să poată sluji de batjocură tuturor celor ce sălășluiau la sarai, pe urmă să-l mâie la poarta cetății și, dinaintea întregului norod al Bagdadului, să-i taie capul și să i-l aducă pe o tabla. Și Massrur răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și numaidecât se și apucă de treabă spre a împlini poruncile califului.
Îl luă, așadar, pe Abu-Nowas, care socota cu totul zadarnic să încerce a mai întoarce mânia califului, și, după ce îl dichisi în chipul poruncit, porni să-l preumble încetișor pe dinaintea feluritelor iatacuri al căror număr era întocmai cât al zilelor dintr-un an.
Or, Abu-Nowas, a cărui faimă de poznaș era știută de tot saraiul, nu zăbovi a stârni mila tuturor femeilor care, spre a-și arăta mai limpede mila lor, fiecare la rându-i, începură să-l potopească cu aur și cu giuvaieruri, și până la urmă se strânseră și porniră în urma lui, spunându-i tot felul de vorbe bune; până ce vizirul Giafar Al-Barmaki, care tocmai trecea pe acolo spre a se duce la sarai unde era chemat de o treabă de cea mai mare însemnătate, îl zări ba cum plângea, ba cum se jeluia, și îi spuse:
— Au tu ești, Abu-Nowas? Da ce fărădelege ai săvârșit de ești pedepsit așa?
El răspunse:
— Pe Allah! Nu am săvârșit nici baremi mireasma unei nelegiuiri! Nu am făcut decât să procitesc câteva dintre stihurile mele cele mai frumoase dinaintea califului, care, în chip de mulțămită, m-a blagoslovit cu hainele lui cele mai frumoase!
Califul, care în clipita aceea se afla aproape de tot, ascuns pe după o ușă de la un iatac, auzi răspunsul lui Abu-Nowas și nu se mai putu ține să nu izbucnească în râs. Îl iertă pe Abu-Nowas, îi dărui un caftan de fală și o grămadă de bani și îl păstră, ca și în trecut de soț al său nedespărțit la ceasurile lui de urât.
După ce Șeherezada sfârși de istorisit pățania aceasta a poetului Abu-Nowas, micuța Doniazada, care fusese cuprinsă de un râs înghesuit pe care și-l tot înăbușea degeaba în chilimul pe care ședea ghemuită, dete fuga la soră-sa și îi spuse:
— Pe Allah! Surioara mea Șeherezada, ce duhlie este povestea aceasta și ce nostim era de privit Abu-Nowas străvestit! Tare ai fi dulce de ne-ai mai istorisi câte ceva despre el!
Ci sultanul Șahriar pufni:
— Nu îmi place chiar deloc Abu-Nowas ăla! Dacă ții numaidecât să-ți vezi capul retezat într-o clipită, nu ai decât să urmezi a-i istorisi năzbâtiile. De nu, și ca să izbutim să trecem și noaptea asta, grăbește să-mi spui vreo poveste cu călătoriri; întrucât, din ziua când împreună cu fratele meu Șahzaman, sultanul de la Samarkand Al-Ajam, am drumețit prin țările cele depărtate, în urma pățaniei cu soția mea cea afurisită căreia am pus să i se taie capul, m-a prins cheful de tot ceea ce are vreo legătură cu călătoriile cele pline de învățăminte. Dacă dar vei ști vreo poveste cu adevărat plăcută de ascultat, nu zăbovi s-o începi; căci în noaptea aceasta nesomnia mea este mai amarnică decât oricând!
La vorbele acestea ale sultanului Șahriar, vorbăreața de Șeherezada strigă:
— Chiar că aceste povești de călătorie sunt cele mai uluitoare și mai desfătătoare dintre toate câte le-am povestit! Va să judeci numaidecât, o, norocitule sultan; întrucât chiar că nu se află în nici o carte vreo poveste de asemuit cu cea a călătorului pe care îl cheamă Sindbad Marinarul. Și tocmai cu povestea aceasta aș vrea să te desfăț, o, norocitule sultan, de vreme ce binevoiești a-mi îngădui!
Și pe dată Șeherezada istorisi: