Aflați, o, prietenii mei – ci Allah le știe mai bine decât cel plămădit de el! – că în viața cea desfătată pe care o duceam de la întoarcerea mea din cea de a doua călătorie, în mijlocul bogățiilor și al huzurului, până la urmă ajunsei să-mi piară cu totul din minte necazurile îndurate și primejdiile dovedite, și să mă sastisesc de trândăvia netulburată a traiului meu la Bagdad. Încât sufletu-mi jinduia cu foc o schimbare și priveliștea lucrurilor călătoritului. Iar eu însumi mă pomenii ispitit iarăși de dorul de negustorii, de chilipiruri și de câștiguri. Or, numai ambiția este pricina nenorocirilor noastre, totdeauna. Aveam să aflu în curând aceasta în chipul cel mai înfricoșat.
Așadar îmi pusei numaidecât gândul în fapt și, după ce mă încărcai cu mărfuri bogate din țară, plecai de la Bagdad la Bassra. Acolo găsii o corabie mare care se și umpluse cu călători și cu negustori care toți erau oameni de treabă, cinstiți, cu inimă bună, plini de bună-cuviință și în stare să-ți facă un bine și să trăiască între ei în cea mai aleasă înțelegere. Încât nu șovăii să sui lângă ei pe corabia aceea; și, de cum ajunsei pe punte, desfășurarăm pânzele, cu binecuvântarea lui Allah asupra noastră și asupra călătoriei noastre.
Călătoria chiar că începu cu cele mai bune semne. Prin toate locurile pe unde trăgeam la țărm izbândirăm deveruri strălucite, preumblându-ne întruna și îmbogățindu-ne mintea cu toate lucrurile cele noi pe care fără de contenire le vedeam. Și chiar că nimica nu lipsea mulțumirii noastre, și eram până peste măsură de voioși și de bucuroși. Într-o bună zi, ne aflam în larg de mare, departe tare de țările musulmane, când deodată îl văzurăm pe reizul corăbiei că își trage niște lovituri strașnice peste obraji, după ce scrutase zările îndelung, își smulge părul din barbă, își sfâșie hainele și își dă turbanul de pământ. Pe urmă începu să se vaicăre, să geamă și să scoată niște țipete de deznădejde.
La priveliștea aceea, noi cu toții îl înconjurarăm pe căpitan și îi spuserăm:
— Au ce este, o, reizule?
El răspunse:
— Aflați, o, pașnicilor călători, că vântul potrivnic ne-a biruit și ne-a făcut să ne abatem de la drumul nostru ca să ne arunce în marea aceasta a urgiei. Și, spre a adăuga și stropul cel de pe urmă buclucului nostru, ne mână soarta înspre țărmurii acelui ostrov pe care îl vedeți dinaintea domniilor voastre și de unde nimenea, după ce a ajuns acolo, nu a izbutit să scape cu zile. Ostrovul acela este Ostrovul Maimuțelor! Simt limpede, în adâncul sufletului meu, că suntem pierduți cu toții, fără de mântuire!
Nici nu își isprăvise reizul lămuririle acestea, că ne și pomenirăm cu corabia împresurată de un potop de făpturi împăroșate ca maimuțele, mai multe decât un stol de lăcuste; alte maimuțe, într-o mulțime de neînchipuit, scoteau niște urlete care ne înghețară pe loc. Iar noi nu cutezam nici să le lovim, nici să le alungăm, nici măcar să împingem vreuna dintre ele, de frică să nu se năpustească toate asupra noastră și, datorită numărului lor, să ne omoare până la unul: întrucât se știe bine că numărul vine totdeauna de hac vitejiei. Așa că nu vrurăm a face nici o mișcare, pe când din toate părțile eram năpădiți de maimuțele acelea care începură să pună gabja pe toate câte aveam. Tare mai erau hâde. Erau chiar mai hâde decât tot ceea ce văzusem eu mai hâd până în ziua aceea a vieții mele. Erau împăroșate și înflocoșate, cu niște ochi galbeni pe chipurile lor negre; erau mici de tot la stat, de-abia de vreo patru șchioape ca înălțime, da strâmbăturile și țipetele lor erau mai cumplite decât tot ce s-ar putea născoci în privința aceasta! Cât despre graiul lor, degeaba ne tot vorbeau și ne suduiau ele clămpănind din fălci, că nu izbuteam să le pricepem neam, măcar că le cinsteam cu cea mai aleasă luare-aminte. Încât le văzurăm cum își pun în fapt socoata cea mai afurisită. Se cățărară pe catarge, desfăcură pânzele, retezară toate parâmele cu dinții și până la urmă smulseră și cârma naiei. Atunci corabia, împinsă de vânt, porni înspre țărm, unde se înnisipi. Iar maimuțele cele mărunte ne înșfăcară pe toți, ne împinseră să coborâm unul câte unul, ne lăsară pe mal și, fără a se mai îngrija de noi, se cocoțară iarăși pe corabia pe care izbutiră s-o împingă spre larg și pieriră toate odată cu ea pe întinsul mării.
Noi atunci, năuciți până peste poate, socotirăm că ar fi zadarnic să mai zăbovim așa pe țărm uitându-ne la mare, și ne afundarăm spre inima ostrovului, unde oblicirăm într-un sfârșit niște pomi roditori și o apă curgătoare: ceea ce ne îngădui să ne mai înviorăm oleacă spre a întârzia cât mai îndelung cu putință o moarte care ni se părea neîndoielnică tuturora.
Pe când ne aflam în starea aceea, ni se păru că năzărim printre pomi o clădire tare înaltă, care avea o înfățișare de părăsire. Ne prinse ispita să ne apropiem de ea; și când ajunserăm acolo, văzurăm că era un palat.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și noua noapte spuse:
Văzurăm că era un palat tare înalt, în chip de pătrat, împrejmuit cu ziduri strașnice, și care avea o poartă mare de abanos cu două canaturi. Cum poarta aceea era deschisă și cum nu era păzită de nici un portar, intrarăm și ne pomenirăm de-a dreptul într-o sală largă cât o bătătură. În sala aceea nu se aflau alte lucruri decât niște unelte urieșești de bucătărie și niște frigări nemăsurat de lungi; pe jos, ca drept preșuri, nu erau decât niște mormane de oase, unele albite de mult, altele încă proaspete. Încât acolo înlăuntru stăpânea o duhoare care ne strâmba nasurile până peste poate. Da cum eram sfârșiți de istoveală și de spaimă, ne lăsarăm să lunecăm la pământ cât eram de lungi și adormirăm adânc.
Soarele amurgise de mult, când un bubuit de tunet ne făcu să tresărim și să ne trezim dintr-odată; și văzurăm cum coboară din tavan dinaintea noastră o făptură cu chip de arap, înalt cât un palmier, care era mai cumplit de văzut decât toate maimuțele laolaltă. Avea niște ochi roșii ca doi tăciuni aprinși, dinții din față lungi și ieșiți ca niște colți de gligan, o ditamai gură cât o gaură de fântână, niște buze care îi spânzurau până pe piept, niște urechi ce fluturau ca urechile de elefant și care îi acopereau umerii, și niște unghii cârligate ca ghearele de leu.
La priveliștea aceea, începurăm dintru-ntâi să ne zbârcim de spaimă, pe urmă rămaserăm înțepeniți ca morții. Ci el se duse și șezu jos pe o laviță înaltă rezemată de perete și de acolo începu să ne cerceteze tăcut, unul câte unul, cu toți ochii lui. După care păși înspre noi, veni drept la mine, ochindu-mă dintre toți ceilalți negustori, întinse mâna și mă înșfacă de pielea de la ceafă, cum ai înșfăca o legătură de rufe. Mă suci apoi și mă răsuci în toate chipurile, pipăindu-mă cum face măcelarul cu un cap de oaie. Ci de bună seamă că trebuie să mă fi găsit nu prea pe pofta lui, fleșcăit de spaimă cum eram, și cu grăsimea de sub piele topită de ostenelile călătoriei și de necazuri. Atunci îmi dădu drumul lăsându-mă să mă rostogolesc la pământ, și îl înșfacă pe vecinul de lângă mine, și îl apipăi precum mă apipăise și pe mine, da spre a-l arunca apoi și a-l înșfăcă pe următorul. Îi luă în felul acesta pe toți negustorii, unul după altul, și ajunse la urmă de tot la căpitanul corăbiei.
Or, reizul era om gras și plin de carne, și de altminteri era cel mai teafăr și cel mai zdrahon dintre toți inșii de pe naie. Încât alegerea uriașului cel înfricoșător nu zăbovi a se opri asupra lui: îl luă în gheare cum ar ține măcelarul un miel, îl trânti la pământ, îi puse un picior în gât și, dintr-o smucitură, îi și frânse grumazul. Apucă atunci o ditamai frigare dintre frigările pomenite și i-o înfipse în gură spre a i-o petrece până prin fund. Atunci aprinse un foc mare de lemne în cuptorul de lut care se afla în sală, îl propti în toiul flăcărilor pe reizul înțiglat și începu să-l răsucească încetișor-încetișor până la prăjirea deplină, îl trase atunci din foc și se apucă să-l rupă în bucăți, cum s-ar face cu un pui de găină, slujindu-se de unghii. După care înfulecă totul într-o clipeală de ochi. Pe urmă supse oasele, le goli de măduvă și le aruncă peste mormanele ce se grămădeau în sală.
Când își isprăvi cina, uriașul cel înfricoșător se duse să se întindă pe laviță, ca să mistuie, și nu zăbovi să adoarmă, sforăind întocmai ca un bivol pe care l-ai sugruma, ori ca un măgar pe care l-ai stârni să ragă. Rămase să doarmă așa până dimineața. Îl văzurăm atunci că se scoală și că pleacă precum venise, lăsându-ne înghețați de spaimă.
Când ne încredințarăm pe deplin că plecase, ne smulserăm din tăcerea îngrozită pe care o păstrasem toată noaptea, ca să ne împărtășim într-un sfârșit unii altora gândurile și ca să suspinăm și să ne tânguim, cugetând la soarta ce ne așteaptă.
Și ne spuserăm cu jale:
— De ce n-om fi murit noi înecați în mare ori mâncați de maimuțe, mai bine decât să fim prăjiți pe jar? Pe Allah! Asta-i o moarte tare afurisită! Da ce să faci! Ceea ce vrea Allah aceea va să se întâmple! Nu este mântuire decât numai întru Allah cel Atotputernic!
Ieșirăm atunci din clădirea aceea și toată ziua ne vânzolirăm prin insulă, căutând vreo ascunzătoare unde să ne punem la adăpost, da degeaba; că ostrovul acela era neted și nu avea nici peșteri, nici nimic care să ne scape de căutările uriașului. Încât, cum se lăsa seara, găsirăm că era mai cuminte să ne întoarcem la palat.
Da de-abia ajunsesem noi acolo, că omul cel cumplit își și vădi sosirea cu un bubuit de tunet și cu înșfăcarea unuia dintre negustorii tovarăși ai mei, pe care, după pipăituri și frământături, zori să-l înțigleze, să-l frigă și să-l înfulece în pântecele său, pentru ca apoi să se întindă pe laviță și să sforăie ca o vită cu beregățile tăiate, până dimineața. Se deșteptă atunci și se întinse grohăind crâncen, și plecă, fără a se mai îngrija de noi, de parcă nici nu ne-ar mai fi văzut.
După ce plecă, și întrucât avurăm vreme să cugetăm la starea noastră ceva jalnică, strigarăm cu toții deodată:
— Haidem să ne aruncăm în mare și să murim înecați, mai degrabă decât să sfârșim fripți și înfulecați! Că atare moarte este tare cumplită!
Cum stam gata să punem în fapt socoata aceasta, unul dintre noi se ridică și spuse:
— Ascultați-mă, fraților! Nu socotiți că ar fi mai bine să-l omorâm noi pe omul cel negru, până a nu ne prăpădi el?
Eu atunci, la rându-mi, ridicai un deget și spusei:
— Ascultați-mă, fraților! În împrejurarea că chiar aveți să vă hotărâți a-l omorî pe omul cel negru, s-ar cădea dintru-ntâi să începem cu a ne folosi de trunchiurile de pomi de care este plin malul ca să ne întocmim o plută cu care să putem fugi de pe ostrovul acesta blestemat, după ce avem să mântuim lumea de varvarul acesta mâncător de musulmani! Avem să răzbatem atunci până la vreo insulă, cu mila soartei care are să ne trimită vreo corabie ca să ne întoarcem în țara noastră! Oricum, chiar dacă pluta noastră are să se scufunde și noi să ne înecăm, tot avem să ocolim frigarea și tot nu vom fi săvârșit o faptă nelegiuită omorându-ne singuri. Moartea noastră are să fie o mucenicie și are să fie ținută la socoteală în ziua Răsplătirii.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei suta noapte spuse:
Moartea noastră are să fie mucenicie și are să fie ținută la socoteală în ziua Răsplătirii!
Atunci negustorii strigară toți:
— Pe Allah! E un gând strălucit și o faptă cugetată!
Numaidecât ne duserăm pe țărm și ne întocmirăm pluta cu pricina, pe care avuserăm grijă să punem ceva merinde, precum poame și niște nolbotine bune de mâncat; apoi ne întorserăm la dam să așteptăm tremurând venirea omului negru.
Și veni, cu un bubuit de tunet; iar nouă ni se păru că vedem intrând un câine uriaș turbat. Trebui să ne îndârjim a mai vedea iarăși, fără să crâcnim, cum e înțiglat și prăjit unul dintre soții noștri, care fu ales pentru grăsimea și trupeșia lui, după pipăituri și frământături. Da după ce fiara cea înfricoșătoare adormi și începu să sforăie cu bufnituri, socotirăm să ne prilejuim de somnul lui spre a-l face neprimejdios pe totdeauna.
Drept aceea, luarăm două dintre frigările uriașe de fier și le încinserăm în foc până se făcură albe de roșii; apoi le înșfăcarăm vârtos cu mâinile de capătul cel rece și, întrucât erau tare grele, ne însoțirăm mai mulți spre a le ridica pe fiecare în parte. Și ne apropiarăm încetișor, și toți laolaltă împlântarăm cele două frigări dintr-odată în cei doi ochi ai insului cel negru și cumplit care dormea, și împinserăm în ele din toate puterile noastre, în așa chip încât rămase orb pe deplin.
Pesemne că trebuie să fi simțit o durere până peste poate, căci răcnetul pe care îl dădu fu așa de înfricoșat, încât dintr-odată ne rostogolirăm pe jos cât colo. Și sări de-a orbișelea și, întinzându-și mâinile în gol, încerca, urlând și bâjbâind în toate părțile, să-l înșface pe vreunul dintre noi. Da noi avusesem răgaz să ne ferim și să ne aruncăm cu pântecele la pământ, care la dreapta, care la stânga, într-așa chip încât el nu da decât de gol, de fiecare dată. Încât, dacă văzu că nu poate să izbândească, până la urmă se îndreptă pe pipăitele înspre ușă și ieși dând niște țipete înfricoșate.
Noi atunci, încredințați că uriașul orb are să moară până la urmă de chin, prinserăm a ne mai liniști și, cu pas agale, ne îndreptarăm înspre mare. Potrivirăm oleacă mai bine pluta, ne aburcarăm pe ea, o desprinserăm de la țărm și începurăm să vâslim ca să ne depărtăm, când deodată îl văzurăm pe uriașul cel orb cum gonea după noi, călăuzit de o muiere uriașă, încă și mai cumplită și mai hâdă decât el. Când ajunseră pe țărm, scoaseră niște strigăte năprasnice văzând că ne depărtam; pe urmă fiecare înșfacă niște bucătoaie de stâncă și începu să ne bată cu ele, aruncându-le asupra plutei. Izbutiră astfel să ne nimerească și să-i înece pe toți tovarășii mei, în afară de mine și de alți doi. Și tustrei dovedirăm într-un sfârșit să ieșim dincolo de bătaia pietrelor aruncate după noi.
Ajunserăm curând în largul mării unde fuserăm luați de vânt și împinși înspre un ostrov care se află la două zile depărtare de cel pe care era să pierim înțiglați și fripți. Puturăm să găsim acolo niște poame care să nu ne lase să ne dăm sufletul; apoi, întrucât se și făcuse noapte bine, ne cățărarăm într-un copac ca să ne petrecem noaptea acolo.
Când ne trezirăm dis-de-dimineață, cel dintâi lucru ce ni se înfățișă dinaintea ochilor înspăimântați fu un șarpe cumplit, gros cât copacul în care ne aflam, și care își sulița înspre noi niște ochi ca pojarul, căscând o gură mare cât o șură. Și deodată se desfășură, iar capu-i se și iți deasupra noastră, în vârful pomului. Îl hăpăi în gură pe unul dintre tovarășii mei și îl îmbucă până la umeri, apoi, cu încă o înghițitură, îl înfulecă de tot. Și îi și auzirăm oasele nenorocitului cum trosneau în pântecele șarpelui, care lunecă jos din pom și ne lăsă zdrobiți de spaimă și de jale. Și gândeam: „Pe Allah! Fiecare fel de moarte este mai păcătos decât cel de mai înainte!”
Bucuria că scăpasem de frigarea căpcăunului cel negru se preschimba acuma într-o presimțire încă și mai rea decât toate câte le pătimisem! Nu este mântuire decât numai întru Allah!
Da tot mai avuserăm putere să ne dăm jos din pom și să culegem câteva poame pe care le mâncarăm, și să ne potolim setea cu apa de la izvoare. După care scotocirăm prin ostrov căutând vreun copac mai de temei decât cel din noaptea trecută, și până la urmă dibăcirăm un pom de o înălțime uluitoare care ni se păru că ar putea să ne adăpostească mai cu folos. Ne cățărarăm în el la căderea nopții și, după ce ne așezarăm cât puturăm mai bine, începusem să ațipim, când un șuierat și o zarvă de ramuri frânte ne deșteptă, și, până a avea vreme să facem vreo mișcare ca să ne ferim, șarpele îl și înșfăcase pe tovarășul meu, care rămăsese cățărat ceva mai jos decât mine, și dintr-o înghițitură îl și înfulecase pe trei sferturi. Îl văzui apoi cum se încolăcește împrejurul pomului și cum face să trosnească în pântecele lui oasele celui de pe urmă tovarăș al meu pe care îl isprăvea de înghițit. Apoi, lăsându-mă mort de spaimă, se trase de pe copac.
Și rămăsei mai departe înțepenit în pom până dimineața, și de-abia atunci mă îndemnai să cobor. Cea dintâi pornire a mea fu de a mă duce să mă arunc în mare, ca să isprăvesc cu o viață ticăloasă și plină de spaime care de care mai cumplite; ci mă oprii în drum, întrucât sufletul nu mi se învoia, dat fiind că sufletul este un lucru de preț; ba chiar îmi și oblici un gând de la care mi s-a și tras scăparea.
Mă apucai să caut niscaiva lemne și, după ce le găsii din belșug, mă întinsei pe pământ și luai o butură mare pe care mi-o înțepenii strașnic la tălpile picioarelor, în toată lungimea ei; luai pe urmă alta și mi-o înțepenii pe latura din stânga, o alta pe latura din dreapta, o a patra peste pântece, și o a cincea, mai groasă și mai lungă decât celelalte, mi-o înțepenii la cap. Într-acest chip mă aflam înconjurat de niște pereți de ciotârci care, din toate părțile, steteau stavilă dinaintea gurii șarpelui. Când isprăvii, rămăsei întins pe pământ și așteptai acolo ce mi se hărăzise de soartă.
La căderea nopții, șarpele nu zăbovi să se ivească. De cum mă zări, se și repezi la mine și dădu să mă înfulece în pântecele lui; da se împiedică în rascote. Atunci începu să se vânzolească și să se târcolească împrejurul meu ca să încerce să mă înhațe pe la vreun loc mai prielnic, ci nu dovedi să izbutească în pofida tuturor strădaniilor lui și măcar că mă hărțui în toate chipurile. Își trecu astfel toată noaptea chinuindu-mă, iar eu mă și vedeam mort și-i simțeam în față răsuflarea împuțită. Până într-un sfârșit mă lăsă acolo, în revărsat de ziuă, și plecă plin de ciudă asupra mea și până peste poate de îndârjit și de mâniat.
După ce mă încredințai că plecase într-adevăr.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a trei sute una noapte spuse:
După ce mă încredințai că plecase într-adevăr, întinsei mâna și mă desfăcui din curpenii cu care mă legasem de crăcane. Da eram așa de amorțit, că nici nu izbutii dintru-ntâi să-mi mișc mâinile ori picioarele și, vreme de câteva ceasuri, nici nu mai nădăjduii că am să mai pot vreodată să-mi dobândesc iarăși folosința lor. Da până la urmă tot izbutii să mă ridic în picioare și, încet, încet, putui să pășesc și să umblu de colo, colo prin insulă. Mă îndreptai înspre mare unde, de cum ajunsei, zării în depărtări o corabie, cu toate pânzele în vânt, lunecând cu iuțeală mare.
La priveliștea aceea, începui să-mi vântur mâinile și să țip ca un nebun; pe urmă îmi desfășai banda de mătase a turbanului și, agățându-l de o drughineață dintr-un pom, îl săltai deasupra capului și mă silii să fac niște semne care să se bage de seamă de pe naie.
Se îndură soarta ca strădaniile să nu-mi fie zadarnice. Într-adevăr, văzui curând cum corabia își întoarce puntea și se îndreaptă înspre uscat; și, nu peste mult, eram cules de reiz și de oamenii lui.
De cum ajunsei pe puntea corăbiei, dintru-întâi mi se dădură niște haine ca să-mi acopăr golătatea, dat fiind că încă de mult mi se rupsese cele cu care eram îmbrăcat; pe urmă mi se aduse să mănânc, ceea ce făcui cu mare poftă, după atâtea ajunări pătimite; da ceea ce chiar că îmi vrăji sufletul fu mai cu seamă o apă proaspătă taman cum se cuvine și cu adevărat desfătată, din care băui pe săturate. Încât inima mi se liniști și sufletul mi se potoli, și simții tihna și bunăvoia cum coboară într-un sfârșit în trupul meu istovit.
Începui așadar să trăiesc iarăși, după ce văzusem moartea cu ochii mei amândoi; și îl binecuvântai pe Allah pentru mila lui și îi mulțumii că pusese capăt pătimirilor mele. Într-acest chip, nu zăbovii să mă scutur pe deplin de tulburările și de ostenelile mele, până într-atâta cât nu eram departe de a gândi că toate acele năprăsnicii nu mi se întâmplaseră decât în vis.
Plutirea ne fu minunată și, cu îngăduința lui Allah, vântul ne fu prielnic toată vremea și ne ajută să tragem norocit la țărmurii unui ostrov pe nume Salahata, unde urma să facem popas și la cheiul căruia reizul porunci să se arunce ancora spre a le îngădui negustorilor să coboare și să-și vadă de alișverișurile lor.
După ce călătorii coborâră pe uscat, cum numai eu rămăsesem pe punte, din lipsă de mărfuri de vândut ori de cumpărat, reizul veni la mine și îmi spuse:
— Ascultă ce vreau să-ți spun! Ești om sărac și străin, și ne-ai povestit câte necazuri ai pătimit în viața ta. Încât aș vrea acuma să-ți fiu de oarecare folos și să te ajut să te întorci în țara ta, așa ca, atunci când ai să te gândești la mine, să te gândești cu drag și să chemi asupră-mi milele lui Allah!
Eu îi răspunsei:
— De bună seamă, o, reizule! Nu am să preget să mă rog pentru tine!
El îmi spuse:
— Află că, de-atunci sunt câțiva ani, am avut cu noi un călător care s-a pierdut pe un ostrov unde făcusem popas. Și de-atunci încoace nu am mai avut nici o știre despre el și nu știm dacă a murit ori dacă mai este în viață. Cum avem în cala naiei mărfurile rămase de la acel călător, mi-a venit în gând să ți le încredințez pentru ca, oprindu-ți misitia cuvenită din câștig, să le vinzi pe ostrovul acesta și să-mi aduci prețul lor pentru ca eu, când am să mă întorc la Bagdad, să pot să i-l înmânez, dacă o fi izbutit să se întoarcă în cetatea lui.
Iar eu răspunsei:
— Îți datorez ascultare și supunere, o, stăpâne al meu! Și chiar că am să-ți port și mai multă îndatorință pentru ceea ce vrei să mă faci a dobândi în chip cinstit!
Atunci căpitanul le porunci năierilor să scoată mărfurile din stivă și să le ducă pe țărm, pentru mine. Pe urmă îl chemă pe sameșul de pe corabie și îi spuse să le socotească și să le scrie, bucată cu bucată. Și sameșul răspunse:
— Ale cui sunt mărfurile acelea și pe numele cui trebuie să le scriu?
Reizul răspunse:
— Pe stăpânul mărfurilor îl chema Sindbad Marinarul. Acuma scrie-le pe numele acestui călător sărman, și întreabă-l cum îl cheamă.
La vorbele acestea ale căpitanului, rămăsei uluit de mirare și strigai:
— Păi eu sunt Sindbad Marinarul!
Și, privind cu luare-aminte la reiz, cunoscui că el era cel care, la începutul celei de a doua călătorii a mea, mă uitase pe ostrovul pe care adormisem.
Încât tulburarea mea fu până peste poate la brodeala aceea neașteptată, și urmai:
— O, reizule, au nu mă mai cunoști? Eu sunt, chiar eu, Sindbad Marinarul, cel născut la Bagdad! Ascultă povestea mea! Adu-ți aminte, o, căpitane, că chiar eu sunt cel care a coborât pe ostrov, sunt atâția ani de atunci, și care nu s-a mai întors. Într-adevăr, adormisem lângă un izvor minunat, după ce mâncasem oleacă, și nu m-am mai trezit decât ca să văd corabia ce se și depărtase pe mare. De altminteri, mulți dintre negustorii de la muntele de diamante m-au văzut și ar putea să mărturisească că chiar eu sunt Sindbad Marinarul!
Nici nu apucasem eu să isprăvesc lămuririle, că unul dintre negustori, care se întorsese pe punte să-și ia mărfurile, veni la mine, mă măsură cu luare-aminte și, de îndată ce sfârșii de vorbit, își plesni palmele una de alta a uimire și strigă:
— Pe Allah! O, voi toți, nu mă credeați când v-am istorisit mai cândva întâmplarea ciudată pe care am trăit-o la muntele de diamante, unde v-am spus că am dat de un ins legat de un hartan de oaie și ridicat din vale pe munte de o pasăre numită rokh! Ei bine, iacătă-l pe omul acela! Chiar acesta este Sindbad Marinarul, omul cel mărinimos care mi-a dăruit niște diamante atâta de frumoase!
Și, după ce vorbi într-acest chip, negustorul veni să mă sărute ca pe un frate pierdut și găsit.
Atunci reizul corăbiei mă măsură o clipită și deodată cunoscu și el că eu sunt Sindbad Marinarul. Și mă luă în brațe cum l-ar fi luat pe chiar fiul său și îmi spuse:
— Pe Allah, o, stăpâne al meu, povestea ta este uluitoare și pățania ta este de-a mirărilea! Ci binecuvântat fie Allah, carele a îngăduit să ne întâlnim iarăși și să-ți găsești mărfurile și bunurile!
Pe urmă porunci să fie cărate pe uscat toate mărfurile mele ca să le vând, numai întru câștigul meu de data aceasta. Și câștigul pe care îl dobândii chiar că fu nemăsurat de mare și mă despăgubi până peste orice nădejde de toate câte vremurile mă făcuseră să pierd până aci.
După care lăsarăm insula Salahata și ajunserăm în țara Sindului, unde vândurăm și cumpărarăm așijderea.
În mările acelea depărtate, am văzut lucruri uimitoare și minunății fără de număr despre care nu pot să vă fac o povestire cu de-amănuntul. Da, printre altele, am văzut un pește care avea chip de vacă, și un altul care semăna cu măgarul. Asemenea am văzut o pasăre ce se năștea dintr-o scoică de mare, și ai cărei pui trăiesc la fața apei, fără ca să zboare vreodată înspre uscat.
După asta ne urmarăm plutirea, cu îngăduința lui Allah, și ajunserăm într-un sfârșit la Bassra, unde nu ne oprirăm decât puține zile, pentru ca apoi să intrăm în Bagdad.
Pornii atunci înspre ulița mea, intrai în casa mea, dădui binețe rudelor, prietenilor și vechilor mei tovarăși, și împărții danii mari la văduve și la orfani. Mă întorsesem, într-adevăr, mai bogat ca oricând de pe urma deverurilor pe care le izbândisem vânzându-mi mărfurile.
Ci mâine, o, prietenii mei, de-o vrea Allah, am să vă istorisesc povestea celei de a patra călătorii, care le întrece ca minunare pe cele trei pe care le-ați ascultat.
Pe urmă Sindbad Marinarul puse să i se dea, ca și în zilele de mai înainte, o sută de galbeni lui Sindbad Hamalul, poftindu-l să vină și a doua zi.
Hamalul nu pregetă a-i da ascultare și, în ziua următoare, se întoarse să asculte cele ce, la sfârșitul cinei, avea să istorisească Sindbad Marinarul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a trei sute doua noapte spuse:
Se întoarse să asculte ceea ce, la sfârșitul cinei, avea să istorisească Sindbad Marinarul.