Mi s-a povestit și mie că, pe vremea califului Harun Al-Rașid, în cetatea Bagdadului trăia un ins pe care îl chema Sindbad Hamalul. Era un biet om sărac și se deprinsese, spre a-și dobândi pâinea cea de toate zilele, să care poveri pe cap. Într-o bună zi se brodi să care o povară tare grea; și tocmai ziua aceea fu o zi peste fire de caldă; încât hamalul se chinuia amarnic cu povara și asuda cumplit. Arșița se făcuse neîndurată, când, într-un sfârșit, hamalul tocmai trecea pe dinaintea unei case care pesemne era a vreunui negustor bogat, judecând după pământul care, de jur împrejur, era măturat bine și stropit cu apă de trandafiri. Sufla o adiere tare plăcută; iar lângă poartă se afla o laviță mare și albă pe care să tot stai. Încât hamalul Sindbad, ca să se odihnească și să mai soarbă oleacă de aer curat, își puse sarcina pe lavița cu pricina. Și numaidecât o adiere ce răzbătea pe poarta aceea ajunse până la el, curată și plină de o mireasmă dulce; așa că se desfătă de toate acestea, și șezu și el jos la un capăt al laviței. Atunci îi ajunse la urechi un zvon de strune și de alăute care însoțeau niște glasuri răpitoare ce cântau niște cântece într-o limbă aleasă; și-i mai ajunseră la ureche și niște glasuri de păsări cântărețe care îl proslăveau pe Allah Preaînaltul în graiuri vrăjite; și deosebi, printre altele, glasuri de turturele, de privighetori, de mierle, de bulbuli, de guguștiuci și de hulubi îngânători. Atunci se minună în sufletul său și, de desfătarea mare pe care o trăia, își iți capul prin crăpătura porții și văzu, în fund, o ditamai grădină; și avea slujitori tineri, și robi, și slugi, și inși de toate cinurile, și se aflau lucruri ce nu s-ar fi putut găsi decât pe la casele de crai și de sultani.
După aceea, răbufni înspre el o pală de miresme de bucate minunate și ispitite, pală în care se amestecau tot soiul de mirosuri îmbietoare de la fel de fel de bunătățuri și de băuturi de neam ales. Atunci hamalul nu se mai putu ține să nu ofteze; își întoarse ochii înspre cer și strigă:
— Slavă ție, Doamne Atoatefăcătorule și Atoatedătătorule! Că tu dai bunurile cui îți place, fără de nici o socotință! O, Dumnezeul meu! Dacă strig către tine, nu o fac spre a cere socoteală de faptele tale, întrucât făptura nu are a-l iscodi cu nimica pe Domnul său cel Atotputernic. Da iau seama așa! Mărire ție! Tu dai și bogăția și sărăcia, tu înalți și tot tu cobori, cum ți-s voile, și ești pururea drept, măcar că noi nu putem pricepe! Ah, ia uite la stăpânul acestei case bogate. E norocit până peste marginile fericirii! Trăiește în desfătarea miresmelor acestea vrăjitoare, a aburilor aceștia îmbietori, a bucatelor acestea ispitite, a băuturilor acestea alese, fără de seamăn! E fericit și voios și tare mulțumit, pe când alții, eu de pildă, sunt la capătul cel mai de pe urmă al ostenelii și al sărăciei!
Pe urmă hamalul își sprijini obrazul în palmă și, din toate beregățile lui, cântă stihurile acestea, pe care le ticluia tot atunci:
Vreun biet sărac fără de casă S-a mai văzut ca, într-o zi, Într-un sarai al lui deodată Să-i fie dat a se trezi? Mie mi-e dată doar trezirea Tot mai sărac, și zi de zi.
Iar sărăcia mea sporește Pe cât i-i dat mai greu să poarte Poveri sporite pe grumazul Trudit și-ncovoiat de moarte – Pe când voioși și-n tihnă alții Petrec la sânul bunei soarte!
Schimba-se-va vreodată oare Și-ntoarce-mi-se-va spre bine Ursita care fără preget Sub grelele-i poveri mă ține? Ah, oare ghiftuiții vieții Nu sunt tot oameni ca și mine?
Ca mine sunt și ei, așa e! Ci tot nu mi se curmă chinul: Ca ei degeaba sunt, se vede! Ni se asemuie preaplinul Aidoma precum oțetul E asemuitor cu vinul!
O, Doamne, dacă pentru mine Nu ai nimic din câte toate, Nu socoti că-ți fac vreo vină Sau că vreau să te judec, poate. Ești darnic, bun, atotputernic! Și ce faci tu – faci cu dreptate!
Când sfârși de cântat stihurile acestea, Sindbad Hamalul se sculă și dete să-și pună iarăși povara pe cap și să-și vadă de drum, când iacătă că pe poarta de la sarai ieși venind înspre el un rob mititel, cu chip zarif, nurliu la înfățișare, cu haine tare mândre, care îl luă gingaș de mână spunându-i:
— Hai să vorbești cu stăpânul meu, întrucât dorește să te vadă!
Hamalul, tare fâstâcit, se tot căzni să născocească vreo pricină care să-l poată scăpa de a-l urma pe robul cel tinerel, da degeaba. Așa că își lăsă povara la portar în tindă și intră împreună cu copilul în curte.
Văzu o casă strălucită, plină de slugi alese și cuviincioase, iar în mijlocul casei se deschidea o sală largă în care fu poftit. Dete acolo peste o adunare mare de oameni, alcătuită din niște inși cu înfățișare falnică și din niște oaspeți tare simandicoși. Băgă de seamă că erau și flori de toate neamurile, mirosne de toate felurile, bunătățuri de toate soiurile, zaharicale, peltea de migdale, poame minunate, și un potop uluitor de tablale pline cu miei rumeniți și cu bucate scumpe, și alte tablale pline cu băuturi făcute din zeamă de struguri. Mai luă seama și la niște scule de cântat pe care le țineau pe genunchi niște roabe frumoase ce ședeau jos rânduite cum se cere, fiecare după rostul care îi era menit.
În mijlocul sălii, printre ceilalți meseni, hamalul zări un bărbat cu chip falnic și luminat, cu o barbă albită de ani, cu trăsături tare alese și tare plăcute de privit, și cu o înfățișare care era întru totul plină numai de cuviință, de bunătate, de evghenie și de măreție.
Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a două sute nouăzeci și una noapte spuse:
Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad rămase năuc și își zise în sineși: „Pe Allah! Locuința aceasta este vreun sarai de pe tărâmul ginnilor cei atotputernici, ori palatul vreunui împărat, ori al vreunui sultan!” Apoi grăbi să ia înfățișarea pe care o cereau buna-creștere și buna-cuviință, făcu temenelile de bună pace dinaintea tuturor celor de acolo, rosti urările ce li se cădeau, sărută pământul dintre mâinile lor, și la urmă rămase în picioare, cu capul plecat a cinstire și sfială.
Atunci stăpânul casei îi spuse să se apropie și îl pofti să stea jos lângă el, apoi, după ce îi ură bun venit cu un glas tare prietenos, îi dădu să mănânce, îmbiindu-l cu tot ce avea mai acătării, și mai ispititor, și mai cu iscusință gătit din toate bucatele câte umpleau tablalele. Iar Sindbad Hamalul nu pregetă a face cinste îmbierilor, da numai după ce rosti vorbele de preamărire a Celui Preaînalt. Mâncă dară pe săturatele; apoi îi mulțumi lui Allah, spunând:
— Preamărit fie El în toată împrejurarea!
După care se spălă pe mâini și mulțumi tuturor mesenilor pentru bunăvoință.
Numai atunci stăpânul, urmând datinele care nu îngăduie să-l întrebi nimica pe un oaspete decât după ce i-ai dat să mănânce și să bea, îi spuse hamalului:
— Fii binevenit aici! Poartă-te întocmai precum ți-e placul! Fie-ți ziua binecuvântată! Ci, o, oaspete al meu, poți să-mi spui cum te cheamă și ce meserie ai?
El îi răspunse:
— O, stăpâne al meu, mă cheamă Sindbad Hamalul, iar meseria mea stă în aceea de a purta pe cap poveri, în schimbul unei plăți.
Stăpânul locului zâmbi a râde și îi spuse:
— Află, o, hamalule, că numele tău este la fel cu numele meu, întrucât pe mine mă cheamă Sindbad Marinarul!
Apoi urmă:
— Mai află, o, hamalule, că dacă te-am rugat să vii aici, am făcut-o ca să-ți mai aud o dată stihurile cele frumoase pe care le-ai cântat când ședeai afară pe laviță!
La vorbele acestea, hamalul rămase tare încurcat și spuse:
— Allah fie asupră-ți! Nu mă dojeni prea tare pentru fapta aceea necugetată; că nevoile, truda și sărăcia, care nu îți mai lasă nimica în mână, îl învață pe om necuviința, prostia și neobrăzarea!
Ci Sindbad Marinarul îi spuse lui Sindbad Hamalul:
— Să nu-ți fie deloc rușine de ceea ce ai cântat și să nu fii stânjenit nicidecum aici, întrucât de astăzi înainte ești fratele meu. Numai grăbește, rogu-te, de-mi cântă stihurile acelea pe care le-am auzit și care tare m-au mai încântat!
Atunci hamalul cântă stihurile cu pricina, care îl bucurară până peste poate pe Sindbad Marinarul.
Încât, când stihurile se încheiară, Sindbad Marinarul se întoarse înspre Sindbad Hamalul și îi spuse:
— O, hamalule, află că și eu am o poveste care este uluitoare și pe care o țin ca să ți-o istorisesc la rându-mi. Așa că am să-ți spun toate pățaniile câte mi s-au întâmplat și toate încercările câte le-am pătimit până să răzbat la fericirea de acum și să locuiesc în palatul acesta. Și ai să vezi atunci cu prețul câtor cumplite și ciudate cazne, cu prețul câtor belele, al câtor necazuri și al câtor prăpăduri la început am dobândit bogățiile acestea în mijlocul cărora mă vezi că trăiesc la bătrânețele mele. Că tu de bună seamă că habar nu ai de cele șapte călătorii nemaipomenite pe care le-am făcut eu și că fiecare dintre aceste călătorii în parte este un lucru atâta de peste fire, încât, numai de cugeți la ele, și rămâi năuc și uluit până peste poate. Da tot ceea ce va să vă povestesc, ție și tuturor preacinstiților mei oaspeți, nu mi s-a întâmplat la urma urmei decât pentru că așa fusese hotărât dintru început de către ursită și pentru că tot ceea ce este scris trebuie să se împlinească, fără a fi chip să ocolești ori să scapi!