Capitolul XI

ALTĂ LUME

Luna intrată în al doilea pătrat se ridicase pînă în culmea acoperită cu pădure și se ivea pe ici, pe colo printre copacii deși; pe șesul de la dreapta însă ea era de mult răsărită, peste puțin începură și în satul de la poalele dealului să latre cîinii stîrniți de ea, și noaptea era din ce în ce mai luminată de zarea ei.

Abia acum începea frumusețea serii de toamnă.

Marta se uită de-a lungul drumului care apucase la deal. N-o mai văzuse de mult pe Persida. Departe, înainte, se mișca, urcînd la deal, o negreață, fără îndoială Brădeanu cu fetele.

— Știi că e frumos! grăi dînsa cam speriată. Persida a apucat cu neamțul ei alt drum.

Ea își iuți pasul, ca să ajungă pe Brădeanu, și peste puțin ieși apoi la iveală și făptura cea înaltă a Persidei.

— Știam eu! grăi scriitorul. S-a dus cu el pînă la fete și apoi i-a dat drumul.

Tot așa dăduse cu socoteală și Brădeanu cînd Națl sosise cu Persida la dînșii.

Mai la deal, spre stînga, se înălțară fîșîind și pocniră în văzduh, una după alta, trei rachete.

— Ce-i acolo? strigă Marta.

Brădeanu se opri și se întoarse spre dînsa.

— E la vie la Corbu, răspunse el. Să trecem și noi pe acolo.

Marta și fetele îl știau pe dl Andrei Corbu, nobil de Cărpeniș care nu era, ce-i drept, nimic, dar umbla cu patru cai și fusese închis în timpul revoluțiunii; ele însă nu-l cunoșteau.

— N-are a face! întîmpină Brădeanu. Îl cunosc eu și vă încredințez c-o să-i pară foarte bine dacă ne oprim la dînșii.

Pe Marta o ademenea gîndul că poate să facă cunoștință cu Corbuleștii.

Persida, care numai ca prin vis văzuse cele trei rachete, se uită mai cu dinadins în partea de unde ele se înălțară. Era multă lumină acolo sus în deal și trebuia, așa își închipuia dînsa, să fie și multă lume, mult zgomot, zburdalnică veselie.

— E cam tîrziu, grăi dînsa, stînd la îndoială.

— Aș! De unde tîrziu!? zise scriitorul, scoțîndu-și ceasornicul. Nu sunt încă nici zece, și abia acum răsare luna. În timpul culesului nici pe la miezul nopții nu e tîrziu.

— Nu-mi pasă! răspunse Persida și se avîntă oarecum cu ochii închiși la deal, ademenită de gîndul c-o să stea pînă în zori de zi, petrecînd ca alți oameni și gata de a se lăsa să facă cine ce vrea cu dînsa.

Ieșind deci la locul larg din fața cramei, ea se opri dezamăgită din drum.

Sub vie, zidită în mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleț, din care se deschidea vedere largă spre șes, și în față cu un cerdac întins, în care ardeau două lămpi, una atîrnată, iar alta pe masă.

La dreapta colnei, depărtare de vreo douăzeci de pași, pîlpîia focul de viță uscată, împrejurul căruia erau adunați culegătorii, bărbați, femei, copii, unii culcați, alții stînd de vorbă.

La stînga, sub un mare șopron deschis din toate părțile, se afla bădania cea mare și lîngă ea cada, în care un voinic juca pe sacul cu struguri. Mai încolo, tot sub șopron, doi flăcăi învîrteau teascul, în vreme ce alți doi cărau mustul scurs cu vadra la buțile înșirate în dosul șopronului.

La masa din cerdac, în sfîrșit, stăteau de vorbă trei domni, unul mai în vîrstă, Corbu el însuși, și doi oameni tineri, unul Aurel, băiatul lui Corbu, iar cellalt Simion Burdea, un prieten de la Universitatea din Viena al lui Aurel.

Doamna Corbu era dusă la Arad, de unde avea să se întoarcă mîine cu oaspeți.

"Aici nu prea avem ce să facem", voia să zică Persida, cînd Corbu, recunoscînd glasul lui Brădeanu, se ridică de la masă și coborî scările cerdacului, ca să poftească sus pe cei sosiți, cărora nu le rămase decît să stea puțin.

Dnul Burdea, un om scurt și lat în spate, aproape cocoșat, rău îmbrăcat, cu părul lung și lățos, cam spîn și cu nasul turtit, nu se mișcase din loc după ce Corbu coborîse scările; cînd însă Persida se ivi în cerdac, el se uită la dînsa cu niște ochi de dihor, care intrau parcă în carne și străbăteau prin oase, încît Persida se opri speriată în loc.

În vreme ce apoi Corbu își făcea de lucru cu Marta și cu fetele, pe care le rugă să vie iar mîine seară, fiindcă așteaptă mulți tineri din Arad, care toți vor să aibă jucătoare, Burdea se apropie pas cu pas, ca un păianjen, de Persida.

— Domnișoara Persida, fiica Marei de la Radna? întrebă el într-un glas subțire și oarecum sfîșietor.

— Da! răspunse ea.

— Ai fost la călugărițele din Lipova și ai stat la Arad?

— Da!

— Te știu, domnișoară, și îmi pare bine că am ocaziunea să te cunosc.

— De unde, dacă îmi dați voie? întrebă ea sfiicioasă.

El se uită rîzînd în fața ei.

— De la Viena, răspunse apoi. Persida dete mirată din umeri.

El ridică mîna stîngă, puse arătătorul ei pe buze și se apropie oarecum tainic și pitiș de dînsa.

— Îți mai aduci aminte, zise el încet, cînd vîntul a spart una din ferestrele de la mănăstire?

Persida rămase ca împietrită. Știa acum cine i-a vorbit acestui om străin despre dînsa și îi venea să plîngă de necaz și de rușine.

Era lucru de nesuferit!

Tainele mari ale vieții ei fuseseră date de gol: omul acesta le cunoștea și putea să le spună mai departe. De ce să n-o facă! Zadarnice erau toate silințele ei: ea vedea în gîndul ei cum toată lumea vorbește despre dînsa, cum oamenii fac mult din nimic și cum toți își bat joc de dînsa. Se simțea ca pierdută, și Națl era în gîndul ei cel mai nemernic om din lume.

— Te înșeli... zise ea, dar nu putu să-și urmeze vorba, deoarece Corbu se întoarse acum spre dînsa, ca s-o poftească din nou și mai stăruitor pe seara de mîine.

Ea făgădui, pentru ca să scape, că va veni, apoi, cînd plecară mai departe, îl tîrî așa-zicînd pe Burdea după dînsa și potrivi lucrurile astfel ca să rămîie singură cu el. Omul acesta, pe care acum îl văzuse întîia oară în viața ei, îi părea cel mai apropiat din toți oamenii, și aceasta se vedea din căutătura și din purtările ei, încît Marta, pusă pe gînduri, dădea din cap și nu se putu stăpîni să nu-i facă scriitorului semn cu cotul cînd Persida o porni înainte cu Burdea.

— De unde cunoști d-ta pe Hubăr? întrebă Persida.

— Suntem prieteni din copilărie, răspunse Burdea, am stat la Timișoara cinci ani de zile în aceeași bancă, iar la Viena am locuit împreună.

Persida se mai potoli. Înțelegea cum Națl a putut să vorbească despre cele petrecute și-l socotea foarte fericit. Stătuse și ea ani de zile de-a rîndul pe aceeași bancă cu alte fete, dar n-a ajuns niciodată să stea o jumătate de ceas singură cu vreuna din ele și nu era nici una căreia ar fi putut să-i împărtășească tainele vieții sale.

— Eu, zise ea, nu-l cunosc pe domnul acela: l-am văzut așa, din întîmplare, de cîteva ori, dar n-am vorbit cu el decît în treacăt. Mi-e, pot să zic, tot așa de necunoscut cum îmi ești d-ta, și nu știu ce-și va fi închipuind despre mine.

— E un nebun, domnișoară, răspunse Burdea. Nenorocirea lui e că părinții nu l-au lăsat la școală. Nu e făcut el pentru măcelărie, și în loc de a-și căuta de meserie, se reazemă pe averea părinților și-și petrece viața citind fel de fel de cărți, care-l amețesc. L-ai mai văzut de cînd s-a întors de la Viena?

Persida rămase cîtva timp dusă cu gîndul.

Națl i se înfățișa cu totul altfel de cum și-l închipuise dînsa.

— L-am văzut, răspunse ea, acum e anul, la Arad, dar n-am vorbit decît foarte puțin cu dînsul. Mi s-a părut, urmă uitîndu-se cu coada ochiului la Burdea, nu știu cum, foarte prăpădit, un fel de om care petrece nopțile prin birturi, iar ziua doarme nedezbrăcat.

— Minunat! strigă Burdea rîzînd din toată inima cu glasul lui subțire. Ai dreptate!... Așa ne petreceam noi viața: ziua dormeam îmbrăcați, adică nedezbrăcați, cum zici d-ta, iară nopțile ne plimbam, ori stăteam prin cafenele dacă timpul era urît. Dar nici că se poate altfel, urmă el așezat. Ziua e urîtă, zgomotoasă, plină de întîmplări, care ne abat de la noi înșine: în amurgul serii începe viața să aibă farmec.

— Bine, grăi dînsa, dar noaptea e lăsată de Dumnezeu pentru ca omul să se odihnească și să-și întremeze puterile pentru munca zilei de mîine.

— Prostii! întîmpină el aprinzîndu-se. Nu se poate prostie mai mare decît să petreci dormind partea cea mai frumoasă a vieții. Uite acum ce liniște, ce răcoare, ce lumină tainică și blîndă: nu te simți ademenită să stai pînă în zori de zi? n-ar fi oare păcat să dormi?

Persida, crescută sub purtarea de grijă a maichii Aegidiei, nu știa ce să răspundă, era însă tare în credința că el n-are dreptate.

— Mă simt, răspunse ea, ademenită, dară ar fi păcat să stau toată noaptea, fiindcă mîine n-aș fi bună de nimic.

— Prostie! strigă iar Burdea, care nu putea suferi păreri deosebite de ale lui și se simțea nenorocit dacă nu reușea să convingă și pe alții cum el era convins. Domnișoară, urmă el în ton dăscălesc, admiți d-ta că în om sunt două ființe, una trupească și alta sufletească?

— Așa cred.

— Crezi fiindcă ți s-a spus, ori te-ai gîndit asupra lucrului?

— Nu pot să-mi dau seama, răspunse ea cu sfială; nu mi-am pus încă întrebarea, dar simt că altfel n-aș putea să înțeleg lucrurile.

— Prea bine! zise el mulțumit. Atît mi-e destul ca să văd că te-ai gîndit. Te rog acum să-mi spui: cine trebuie să stăpînească viața mea: trupul meu? ori sufletul meu?

— Fără îndoială că sufletul.

— Dar dacă el e mai slab decît trupul?

— Trebuie să vrei, răspunse ea strîmtorată.

— De! grăi el rîzînd, multe o fi voind omul, dar puține poate. Domnișoară, urmă iar dăscălește, dimineața, după o noapte bine dormită, trupul e întremat și tare, el vrea să alerge, să lucreze, să se hrănească, să se mistuiască, să aibă mulțumiri, și degeaba vei fi voind d-ta altfel, căci el te stăpînește și te poartă după pornirile lui. Pe înserate, însă, după ce trupul s-a obosit, începe sufletul să se ridice deasupra, și noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui îl întunecă. Acum ne simțim mai ușori, mai fără de grijă, ca scăpați din o grea robie, și nopțile petrecem clipele de veselie, nopțile avem cele mai plăcute ceasuri din viața noastră. Și dacă e adevărat că ziua după o noapte nedormită suntem obosiți, cu atît mai bine, căci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. E ori nu așa?

Persida era învinsă, dar firea n-o ierta să se și dea învinsă. El nu putea să aibă dreptate, și chiar dac-ar fi avut, nu putea dînsa să recunoască c-o are.

— Nu este așa! răspunse ea cu îndărătnicie.

Burdea nu prea știa să facă deosebire între bărbat și femeie și ar fi fost în stare să-i tragă o palmă.

— Bine, domnișoară, grăi el stăpînindu-se, dar te faci de rîs...

— Nu mă fac, întîmpină ea zîmbind, fiindcă nu e cum zici d-ta. Cînd e bolnav ori obosit, omul e și sufletește mai slab și nu-și poate stăpîni pornirile. Omul trebuie să fie sănătos, cumpătat și mereu treaz dacă e vorba să-și poată face datoria, și mulțumirea cea mai mare a vieții este de a-ți fi făcut datoria!

— Ce datorie?! strigă Burdea, scos din țîțîni. O singură datorie are omul: să nu fie prost.

— Ia lasă, domnule, întîmpină dînsa nerăbdătoare; nopțile nedormite ale d-voastre sunt un fel de beție, care ne face nepăsători față cu ziua de mîine și ne aruncă în desfrîu.

— Apoi tocmai aceasta e, domnișoară, răspunse el mai potolit. D-ta vorbești ca Hubăr, care viața lui toată se plînge de datoriile pe care nu și le face și-și petrece viața făcîndu-și mereu mustrări. Tocmai în beția aceasta iese la iveală firea cea adevărată a omului.

— Asta da! zise ea. Recunosc și eu că noaptea poți să cunoști pe un om mai bine decît ziua, fiindcă noaptea firea lui cea adevărată iese mai nesfiit la iveală, și bunătatea, dar și răutatea lui.

Ea se cutremură în tot trupul cuprinsă de fiorii care o trecuseră cînd se văzuse singură. Simțea că nu vine bine să stea atîta timp singură cu acest om, pe care acum îl întîlnise întîia oară în viața ei, știa că Marta, fetele și mai ales Brădeanu își vor fi făcînd cele mai urîte închipuiri despre dînsa, și totuși nu putea să se despartă de dînsul. Nu mai stătuse încă cu nimeni astfel, ca acum cu dînsul, de vorbă, nu intrase încă nimeni, ca el acum, în sufletul ei, și se simțea ademenită de întregul lui fel de a fi.

— Noaptea, urmă ea, e ziua ispitirilor și a păcatului. Eu mă tem de nopțile petrecute în nedormire. Pentru zilele mele parc-aș fi gata să iau toată răspunderea: pentru nopți nu cutez s-o primesc!

Ei sosiră la cramă, unde Mara, ea singură trează încă, ședea moțăind pe un sac cu frunze la foc și-și aștepta fata.

Nu erau încă unsprezece ceasuri, dar fetele și Marta, duse cu gîndul la ziua de mîine, se grăbiră, și Persida rămase peste puțin cu Burdea și cu muma ei la foc.

Era un farmec nespus în această noapte petrecută la focul aproape stins, un mare vraf de jăratic, din care numai din cînd în cînd mai ieșea cîte o lumină de flacără albăstrie. Sub vie, la depărtare de vreo zece pași, dormeau cîțiva culegători, în satul de la poalele dealului lătrau cîini și începuseră cocoșii să cînte de miezul nopții, mai la deal cînta o flașnetă, din cînd în cînd se descărca cîte o pușcă, vîntul tomnatic fîșîia prin frunzișul aproape uscat, lilieci fluturau mereu pe deasupra focului, iar în sufletul Persidei creștea mereu neastîmpărul de tinerețe.

Mara era de părerea lui Burdea, dar și fata ei avea dreptate. Da! noaptea e, așa zicea și dînsa, mai plăcută: ea noaptea și-a născut copiii. Dar ziua e și ea binecuvîntată: ea ziua și-a agonisit puțintică avere.

Astfel apoi, din vorbă în vorbă, ea a fost în cele din urmă biruită de somn, și Persida iar a rămas singură cu Burdea. Ea nu mai putea să stea așa singură cu el, se ridică dar încet de la foc, ca să-l ducă și să scape de el. Burdea însă ținea să mai stea, și ei începură să se plimbe, vorbind pe șoptite prin fața cramei.

— Carevasăzică, chiar astă-seară v-ați întîlnit?

— Da, din întîmplare.

— Și unde s-a dus el?

— Nu știu. Dau cu socoteală că la via lor, care se află din vale de via lui Corbu.

— Nu înțeleg. Cum se face că el nu te-a însoțit?

Persida se opri în loc. Îi era foarte greu de ceea ce făcuse și parcă acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să se ducă să-l caute și să-l mîngîie.

— Doamne! zise ea. Eu mă tem de dînsul. E om pătimaș.

— Hm! pătimaș?! zise Burdea mai mult pentru dînsul și rămase cîtva timp pus pe gînduri. Fără îndoială că e pătimaș, urmă apoi oprindu-se în loc și uitîndu-se cu ochii lui de dihor la dînsa. Crezi d-ta că în adevăr numai din întîmplare v-ați întîlnit?

Persida începu să se neliniștească. Era tîrziu după miezul nopții, muma ei, obosită de munca zilei, adormise, șezînd pe sacul cu frunze, iară omul acesta nu mai voia, parcă, să plece, și ea nu știa cum să scape de dînsul.

— Nici prin gînd nu mi-a trecut că-l voi găsi la părintele Ioan, răspunse ea nerăbdătoare.

— Dar el? Ce crezi? Nu știa nici el c-o să vii acolo?

— Nu știu.

— Nu știi. Dar ce crezi?

— Cred, răspunse ea cu îndărătnicie, că el a aflat că am să mă duc acolo și a venit dinadins să mă vadă.

— Bun! zise el rîzînd în bătaie de joc. Și d-ta, dac-ai fi știut că el are să fie acolo, te-ai fi dus ori nu?

— Da!

— Dar ziceai că te temi de el!

Persida își ridică capul. Îi venea să-i întoarcă spatele.

— D-ta îți vei fi închipuind ce vrei, răspunse ea. Mă tem, fiindcă e om pătimaș și nesocotit, cum m-aș teme de un om beat, care nu-și dă seama despre ceea ce face.

— Pare-mi-se, întîmpină el cu răutate, că nu de el, ci de slăbiciunea d-tale te temi.

Persida simți cum sîngele-i năvălește spre cap.

— Nu! zise ea scurt. Dacă e vorba, puțin îmi pasă!

— Prea bine! strigă el cu un fel de mulțumire diavolească. Mîine seară am să-l duc și pe el la via lui Corbu: vom vedea dacă vei veni ori nu!

— Am să viu, ca și cînd aș ști că el n-are să fie acolo, răspunse ea înțepată.

— La revedere! grăi el luînd mîna ei. O să am mîine o mare plăcere! Domnișoară, omul vrea să aibă femeia pe care o iubește, s-o strîngă în brațe, s-o sărute, s-o dezmierde: așa vrea firea, și e nebun cine se pune împotriva firii. Am să-l lecuiesc pe nebunul acela: ori te lași, ori te lasă. La revedere!

Persida rămase mută și nemișcată, se uită lung în urma lui, apoi își acoperi fața cu amîndouă mîinile.

Se simțea ca și cînd ar fi căzut, încît n-ar mai putea îndrăzni să iasă în fața lumii, și începu să tremure cînd își dete seama că nu-i rămîne decît să meargă mîine seară la via lui Corbu.

Trebuia neapărat să meargă!

Și ce adică ar putea-o face să nu se ducă?! Ce ar fi putînd să i se întîmple? De ce ar fi avînd să se teamă?

"Da, zise ea, trebuie să vadă că nu sunt femeie slabă, să-și rumpă o dată gîndul și să mă lase în pace!"

Și totuși...

Era foarte hotărîtă fata Marei, dar era femeie, știa că este iubită cum n-are să mai fie și e greu afară din cale să fii femeie și să te împaci cu gîndul că o să te urască bărbatul care te iubește, c-o să iubească, poate, pe alta...

Ea vedea în gîndul ei pe Codreanu. Ce deosebire! Om și om, și ce deosebire! Nu! cu Națl nu putea să facă ceea ce a făcut cu Codreanu.

Luna apucase spre asfințit și-și urma calea pe cerul senin, dar acum, spre zorile de zi, noaptea nu mai era liniștită. Se făcuse rece, și vîntul bătea cu tărie în frunzișul tomnatic.

Persida ar fi voit să se ducă, să alerge, să se urce-n culme unde el descărcase pușca, ar fi voit să nu mai voiască nimic, ci să se lase cu ochii închiși în voile altora.

Grozav de lungă, o viață întreagă, fusese noaptea aceasta, și urcînd pe răzor la deal, sărmana copilă abia își mai aducea aminte cînd a fost că ea se ducea cu Marta la via părintelui Ioan, și parcă era pe cînd el se afla în culme.

Mara nu o dată în viața ei dormise, în drum spre Arad, șezînd în căruță, și nu o dată fusese biruită de somn la masa ei cu poame ori la capul podului. Dormea dar și acum, așa chinuită, ca într-un culcuș moale. Răceala zorilor de zi și vîntul aspru îi sperie însă în cele din urmă somnul.

Ea tresări, se uită buimăcită împrejurul ei, apoi, dîndu-și seamă că fiica ei rămăsese stînd de vorbă cu acel om, sări ca o leoaică în picioare și se duse în cramă, unde așternuse culcuș de fîn pentru Persida.

Nu era!

Nu intra, nu putea să intre în mintea ei gîndul că fata ei s-a dus cu omul acela.

Nu! asta nu era cu putință!

Dar era dusă! Unde era dusă?

Oriunde, a bine nu era această rătăcire în cap de noapte.

Ieșind afară, ea se uita cu tot dinadinsul împrejur, zări, parcă, ceva ce se mișca deasupra viei și porni cu pas lung și tare călcat la deal.

— Ce e cu tine, fată? strigă ea după ce se mai apropie.

Persida se opri speriată-n loc și așteptă pe muma ei ca pe mîntuirea ei.

— Ce e cu tine? întrebă iar Mara încet și cu glas înecat.

— Nu e bine, mamă, răspunse Persida umilită. Eu nu mai stau: mă-ntorc la mănăstire.

— De ce?

— Nu întreba, grăi fata, că nu știu ce să-ți răspund. Mi-e frică și mi-e urît să mai stau aici.