ISPITA
Norocul nu umblă tîrîș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, cînd îi vine rîndul, fără de veste-n cale: degeaba îl cauți cînd nu-l găsești; degeaba fugi cînd el aleargă după tine; norocul tău e numai al tău, și chiar dacă nu l-ai cunoaște tu pe el, te cunoaște el pe tine și nu te părăsește.
Te miri însă de unde iese, și de aceea stai mereu gata, ca să-l apuci precum rîndunica prinde musca din zbor.
"De!... de!... zicea și Mara în gîndul ei, cînd vedea pe Codreanu învîrtindu-se mereu împrejurul Persidei. Mai știi?! Fata e fată; iar feciorul e curățel și deștept, fiu de popă, nepot de protopop și peste cîteva luni de zile bun de popie."
Nu mai era Mara podăriță, nici precupeață, nici mai ales văduvă rămasă cu doi copii săraci: gătită de nuntă, ea se ținea drept, vorbea rar și chibzuit, ba, pentru ca lumea să afle, mai scăpa și cîte-o vorbă despre supărările pe care ți le fac datornicii.
Cam la fel era și gîndul celorlalți.
Oamenii văd și dau cu socoteală și înțeleg și-și fac în cele din urmă părerea, care le ține loc de adevăr neîndoios: era lucru hotărît că Persida și Codreanu se potrivesc ca făcuți anume unul pentru altul.
Cu cine adică să se fi potrivit Persida dacă nu cu Codreanu?
Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau și ei fel de fel de oameni. Cei mai mulți erau foști cîntăreți de strană, care veniseră la preparandie ca să se facă dascăli. Din preparandie au intrat apoi în școala teologică. Alții se făcuseră dascăli, se însuraseră și veniseră acum cu neveste cu tot la Arad, ca să se pregătească din ale socrilor pentru preoție. Puțini numai trecuseră și cîteva clase gimnaziale și abia cîte unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toți însă lucrul de căpetenie era să scape de cătănie, care pe timpul acela ținea doisprezece ani.
Nu-i vorbă, puteai să te răscumperi ori să mai plătești vreun obșitar ca să-ți ție locul: aceasta însă numai oamenii bogați puteau s-o facă; cei mai săraci ieșeau mai bine cu socoteala dacă intrau în școala de teologie.
Pe Codreanu vîrsta de douăzeci de ani îl apucase în clasa a șasea; nu i-a rămas dar decît să intre numai cu șase clase în rîndul bogoslovilor scutiți de cătănie.
Deși nu era însă între cei dintîi, el se ținea în rîndul lor, căci nu degeaba era nepot de protopop. Lasă că era băiat țanțoș și bun de petreceri, dar îi dădea mîna să fie. Apoi nici nu-și bătea capul cu viitorul.
Oamenii sunt precum i-a lăsat Dumnezeu: fiindcă popa e sufletul și cîrma și cinstea satului, ei țin să aibă popă dintr-ai lor.
E dar lucru de sine înțeles că, murind un popă, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot îi ia locul.
Și cine oare ar fi putut să știe mai bine decît protopopul unde a murit popa și n-a lăsat fecior, ci fată, și frumoasă, și cu zestre bună?
Doi ani de-a rîndul Codreanu petrecuse vacanțele și sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul și cînta în strană, ca poporenii să-l cunoască, și stătea în gazdă la preoteasa, unde se simțea foarte bine.
Asta se știa, dar omul chibzuiește și Dumnezeu potrivește, și n-aveai ce să-i faci lui Codreanu dacă se simțea mai bine aproape de Persida decît departe de dînsa.
Ciudat lucru!
Persida, fată tînără și intrată de curînd în lume, se uita la el cu un fel de sfială și se simțea foarte măgulită cînd el se apropia de dînsa și îi vorbea. Deși dînsul era numai de douăzeci și trei de ani, ea îl socotea om deplin, foarte așezat, foarte cuminte, foarte învățat și-l punea sus de tot în gîndul ei, încît ar fi fost în stare să-i sărute mîna.
Codreanu o vedea aceasta, se simțea și el măgulit și înălțat în gîndul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frică de dînsa. O vedea așa înaltă, trupeșă, frumoasă și deșteaptă, se mira adeseori cît de bine știe dînsa să judece pe alții și nu se mai îndoia că-l va judeca și pe el mai curînd ori mai tîrziu cu totul altfel. Era însă oarecum legat de dînsa. Trei săptămîni de zile, în timpul pregătirilor de nuntă, ei s-au văzut în toate serile, și lumea îi lua totdeauna pereche, parcă fără de dînșii lucrurile nici n-ar fi putut să meargă bine. Iar acum, în timpul nunții, tocmai fiindcă era lume multă, ei au stat foarte adeseori singuri, nebăgați în seamă de ceilalți și oamenii tineri, fecior și fată, nu știu niciodată unde vor ajunge cu vorba cînd se află singuri.
Tîrziu, pe la miezul nopții liniștite, senine și răcoroase, ei ședeau pe o laiță din grădina de flori ce se întindea în fața casei, dincolo de cortul de verdeață. Jocul încetase deocamdată, jucătorii se răcoreau plimbîndu-se prin curte, muzicanții odihneau, iar în cort era o zgomotoasă și veselă învălmășeală.
Persidei îi venea să plîngă. De cînd se înserase, el o necăjea mereu cu Națl. Iar el o necăjea fiindcă era un farmec nespus în necazul ei. Cu toate aceste, dînsa nu se putea stăpîni, căuta dinadins să fie cît mai des singură cu dînsul: era cuprinsă de un fel de beție, i se răscolise, parcă, toată firea și ar fi voit ca așa să și rămîie.
— Eu am văzut, zise el rîzînd, că schimbai fețe, că glasul îți era înecat și tremura, că nu mai știai ce să faci și ce să zici.
— Doamne! răspunse ea, m-am speriat. Cum să nu mă sperii, cînd mă pomenesc deodată că un om cu care n-am mai vorbit în viața mea vine la mine și-mi vorbește ca și cînd am fi copilărit împreună?
Lui Codreanu lucrul acesta îi părea peste putință.
— Eu nu cred că n-ați mai vorbit, zise el.
— Eu ce să-ți fac dacă nu mă crezi?! răspunse ea dînd din umăr.
Și iar se vedea stînd în fereastra deschisă, uitîndu-se îndrăzneață și ca un copil răsfățat la Națl. Asta însă nimănui în lumea aceasta n-ar fi fost în stare să i-o spună.
El apucă amîndouă mîinile ei și se simți cuprins de un fel de îndărătnicie. Erau, parcă, de lemn, mîinile acelea, carne moale și rece, buștean fără de viață, încît ar fi voit s-o zguduie strîngînd-o de mîini.
— Și, cu toate aceste, îți pare rău c-a plecat, grăi dînsul, și ai pierdut voia bună de cînd a fost el aici.
— De ce să zic nu? îi răspunse ea. Nu știu nici eu de ce, dar îmi pare rău. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de întristare, fiindcă-mi părea mîhnit, ca și cînd eu aș fi de vină.
Codreanu începu să tremure.
— Și mi-o spui mie asta așa, parcă puțin îmi pasă!
— De ce să-ți pese?!
— Pentru că mă doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pîn-acum lui necunoscută.
Ar fi voit s-o tragă la sine și s-o strîngă-n brațe, apoi să se ridice și să fugă, ca să n-o mai vadă-n ochi.
"Mă doare!" Vorba aceasta era rostită așa, că orișicare femeie, chiar și o copilă mică, trebuia s-o înțeleagă. Persida se simțea foarte strîmtorată. Ar fi voit să-și scoată mîinile din ale lui, dar nu îndrăznea, se temea că el se va mîhni. Mîinile ei începură și ele să tremure.
— Doamne! zise ea, ce să fac dacă nu știu să spun ce vreau și vorbesc prostii? Să nu mai vorbim despre dînsul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau să știu de el! Nu vreau, îți spun, și trebuie să mă crezi!
Codreanu era muiat, scos din sărite.
La asta nu se gîndise. O luase așa în glumă, pe tîndălite, ca să-și petreacă timpul, și din glumă în glumă el s-a pomenit în cele din urmă într-o încurcătură din care nu mai putea să iasă. Îi părea rău c-a apucat-o de mîini, îi era rușine c-a scăpat acele vorbe, dar nu mai putea să dea înapoi. Era-n vorbele rostite de dînsa o atît de gingașă părere de rău, încît el se simțea umilit, vinovat și, fără ca să-și mai dea seama despre ceea ce face, ridică una din mîinile ei și o sărută.
— Vai de mine! zise ea speriată. Cum poți d-ta să faci asemenea lucruri?!
Îi era parcă stelele cad de pe cerul senin, îi venea să plîngă, dar nu era-n stare să se ridice și să-l părăsească.
— D-ta ești de vină! răspunse el strîmtorat.
Persida, deși tînără încă, era femeie și simțea înțelesul acestor vorbe.
— Să mergem, te rog, îi zise ea încet și stăruitor. Să mergem! zise iar hotărîtă de a nu mai rămîne niciodată singură, fie cu dînsul, fie cu altul.
Întorcîndu-se-n curte, era și el hotărît să nu mai rămîie singur cu dînsa. Îi era ca și cînd s-ar fi jucat cu focul și s-ar fi ars.
Nici c-au mai rămas singuri, dar vrînd-nevrînd erau mereu împreună, se gîndeau mereu unul la altul, se simțeau foarte apropiați și nu se puteau împăca cu gîndul că în curînd, poate chiar mîine, va trebui să se despartă.
Persida era cu toate aceste mîhnită cînd a aflat că seca Lena și Mara au luat înțelegere ca ea să mai rămînă pînă după hirotonirea lui Munteanu, apoi să se ducă pe vreo două săptămîni cu însurățeii la Sîn-Miclăuș. Acasă la Radna tot n-avea ce să facă.
A rămas dar, a stat, s-a dus, s-a întors și iar a stat.
Mai rău nici c-ar fi putut Mara să potrivească lucrurile, fiindcă prea mult stă singură și la prea multe se gîndește fata tînără cînd rămîne în casa cu însurăței.
Apoi Codreanu venea și el să-și vadă prietenul, și Persida nu putea să fugă de dînsul.
Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atît de sus ca mai-nainte în gîndul ei, dar îi era mai presus de ceilalți, simțea că poate să facă ce vrea cu el, îl știa că e foarte simțitor și n-ar fi fost în stare să facă ori să zică ceva ce-l supără, s-ar fi simțit nenorocită dacă l-ar fi mîhnit.
Cum, Doamne, să mai rămînă el străin de dînsa cînd o vedea atît de cuminte, atît de dulce la fire, atît de îndemînatică și atît de doritoare de a intra în voile lui?
Nu încăpea în mintea lui gîndul că s-ar putea ca el să nesocotească voința părinților săi și mai ales pe a bunicului său, care era protopop. Nu mai încăpea nici o îndoială, asta o știa și Persida, că la toamnă el are să se însoare, să se popească și să fie om cu rostul lui. Pîn-atunci însă? De ce oare să se lipsească de mulțumiri, pe care numai acum poate să le aibă și apoi nu le mai găsește toată viața lui? Ce ar fi putut să-l despăgubească? Ce pierdea dînsa?
Nimic! Așa gîndea și Persida ea însăși. Deși era însă lucru neîndoios, ea se îndoia din zi în zi mai mult că el se va însura la toamnă, așa cum știa el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, și-i părea peste putință ca el să-și poată călca pe inimă .
Ceilalți, care judecau cu mintea, erau și ei de aceeași părere, căci oamenii judecă după ceea ce văd cu ochii lor. În gîndul lumii nu mai încăpea nici o îndoială că nu are Codreanu să fie ginerele preotesei de la Buteni, și Mara făcea în toate serile socoteala, se tînguia mereu ea singură cu sine și chibzuia cum s-o apuce ca să scape cu puțin de astă dată.
S-ar fi putut oare să nu meargă vestea și pînă la părintele protopop?
Trecuseră examenele, se-mpliniseră două săptămîni din vacanțe, dar băiatul tot nu se întorsese acasă. Tocmai acum întîrzia, cînd ar fi trebuit să alerge, cum au alergat ceilalți, care știau să spună ce-l face să-ntîrzie.
Părintele protopop era om mărunt și uscat, cu barba creață și de tot albă, dar iute, țeapăn și foarte sprinten pentru vîrsta lui. El nu știa ce va să zică răbdarea; viața lui toată a grăbit, acum însă ședea foarte liniștit în jețul lui și se scărpina din cînd în cînd la ureche. Tare ar fi voit să plece la Arad, ca să-și aducă nepotul, cum l-a mai adus și alte dăți, dar nu putea să se dumerească cum ar fi mai bine. Îi era greu, de tot greu, și de cîte ori venea să ia vreo hotărîre, se ridica puțin din jeț, apoi iar se lăsa înapoi.
"Cum or veni lucrurile, așa să vie! zicea el în gîndul lui, tot nu pot eu să știu cum e mai bine!"
Ar fi voit să vadă fata și să se încredințeze, dacă e adevărat, că ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasă.
Dar nu! Cum or veni, așa să vie!
Așa au și venit.
Băiatul s-a întors în cele din urmă acasă și era, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, tot ca mai înainte. La Buteni însă el n-a grăbit, și nici popa, nici protopopul nu-l zoreau să meargă. Voia să se ducă, dar au trecut trei săptămîni și nu s-a dus. Săptămîna a patra, în sfîrșit, a plecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul său și de acolo la Arad.
"N-ai ce să-i faci!" zicea protopopul, care era om bătrîn și slab la fire.
Popa însă, care era mai tînăr și mai cu vîrtute, s-a făcut foc și ar fi plecat în urma lui dacă nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mamă și fiica protopopului.
Nici că era nevoie să plece.
Feciorul lui n-a stat decît o zi la Arad, apoi s-a întors foarte muiat la bunicul său, unde era tot acasă.
S-a dus fiindcă voia s-o vadă și să-i spună că n-a fost la Buteni și că nici n-are să meargă. După ce a văzut-o, însă, nu i-a spus nimic.
Ea știa că el are să vină; îl așteptase, și după ce s-a uitat în ochii ei, îi era rușine că n-a fost la Buteni și a luat hotărîrea de a se duce. De aceea s-a întors atît de curînd. Pe drum însă iar a început să simtă că nu poate să se ducă.
Nu mai știa nici el ce vrea și ce are să facă; ar fi voit ca cineva să-l silească, să-l despartă de Persida, care îi părea prea multă femeie pentru dînsul, prea stăpînă pe sine și pe voința lui.
Și era, în adevăr, stăpînă Persida. Încă din noaptea în care el îi sărutase mîna, ea îl socotea om slab, pe care poate să-l poarte după bunul ei plac, și totodată om de o rară bunătate de inimă, care ține mult la dînsa. Îi intrase încetul cu încetul în minte gîndul că el nu poate să trăiască fără de dînsa, și o dulce mîngîiere sufletească o cuprindea cînd își dădea seama cît de fericit poate să-l facă, fără ca să-și dea măcar silința. De aceea știa că el are să vie și iarăși, și iarăși... și aștepta în liniște cum aștepți răsărirea soarelui și coacerea fructelor bătute de razele lui.
Toamna tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră, amîndouă cu cusătura în mînă.
Trică intrase în două rînduri la ele. Era cuprins de un fel de neastîmpăr. Voia să-i spună ceva, degrabă, cît mai curînd, dar numai ei, ca să nu afle și Anca.
Persida ieși, ca din întîmplare, după el.
— A venit Națl! zise el. L-am văzut! Iar e aici!
— Ce-mi pasă mie?! răspunse ea supărată și se întoarse în odaie.
Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastră, în stradă.
Dac-a venit, el nu putea să nu treacă pe aici! Tot ar fi voit să-l vadă.
Dar el nu trecea și nu trecea. Se apropia timpul prînzului, și el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga.
Poate că nu știa că dînsa se afla tot aici.
Cînd le poftiră la masă, ea se depărtă cu anevoie, ca silită, de la fereastră. La masă stătea ca pe spini, căci s-ar fi putut ca el să treacă tocmai în timpul cînd ea nu se afla la fereastră.
Era lucru de neînțeles!
Ce avea dînsa cu el? Stînd, după-masă, iar la fereastră, ea-și reamintea cele petrecute, se vedea stînd în fereastra deschisă, trecînd prin fața măcelăriei, întîlnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el în mijlocul nuntașilor, și iar o treceau fiorii, iar o cuprindea amețeala, iar se simțea sleită de puteri, încît nu mai putea să-și dea seama despre ceea ce face ori vorbește. Se temea ea însăși de sine.
"Doamne! zise în gîndul ei, de ce vîntul a trebuit să izbească atunci fereastra?!"
Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spart altă dată.
Era lucru de neînțeles!
Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stînga, și cu cît mai mult se apropia seara, cu atît mai viu îi era neastîmpărul.
"Uite, își zise ea, așa ca mine acum trebuie să se simtă Codreanu cînd vine să mă vadă... Ah! Doamne, ce-ar simți el cînd ar ști ce simt eu acum?!"
Ea tresări și se cutremură în tot trupul, apoi se ridică și se depărtă de la fereastră, cuprinsă de simțămîntul unei grele vinovății.
"Nu vreau!" grăi ținîndu-se iar drept și cu capul ridicat.
Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a ști dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpînească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spășire, și n-a mai mers la fereastră.
Și totuși sufletul îi era cuprins de o lină și adîncă mîhnire. Pierduse parcă ceea ce era mai frumos în viața ei, gîndul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut!
Seara, după ce s-a așezat la odihnă și nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plînge. Dar de ce adică să plîngă, cînd n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea și el? Și-a făcut ea așa, din senin, un gînd și l-a pierdut.
Ziua următoare era duminică.
Dimineața a căzut brumă groasă, după răsărirea soarelui s-a lăsat negura, iar înspre amiazăzi soarele a risipit ceața și cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă în care mereu îi vine omului să plîngă. Prin văzduhul curat și proaspăt fluturau căzînd alene spre pămînt lungi fire de păienjeniș iar de pe duzi se scuturau din cînd în cînd frunzele brumate.
— Hai să mergem la Păduriță, zise Anca după-masă, că n-o să ne mai ducem anul acesta!
— Să mergem, îi răspunse Persida. Dar adause peste puțin, în silă, fără ca să voiască: Să mergem numai noi.
Era departe pîn-acolo, aveau să treacă tot orașul, deoarece crîngul orășenesc se afla tocmai la cealaltă margine.
Dar nu voiau nici ele decît să se plimbe, și le era destul să se ducă și să se întoarcă pentru ca plimbare să fie.
În crîng era multă lume, ca-n timpul răcoroaselor seri de vară, și era ceva nespus de duios în fîșîiala frunzelor de plop de curînd căzute.
Venise și el, și umbla așa singur pe una din cărările mai dosnice.
Era tot el, dar cu fața oarecum buhăită și bătută de vînt, cu părul lung și încîlcit și îmbrăcat în haine vechi și soioase.
Persida, zărindu-l de departe, îl cunoștea numai de pe umblet și după făptură, dar nu-l vedea cum este, ci cum îl știa. Pe o clipă inima i se strînse; în clipa următoare însă ea-și ridică capul și-și urmă drumul înainte ca și cînd nimic nu s-ar fi ivit în calea ei. Puțin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să știe că puțin îi pasă de dînsul.
Mergînd însă și apropiindu-se și văzîndu-l mai de aproape și tot mai de aproape, ea a început să se moaie, să se înduioșeze, să slăbească și mult ar fi dat să fie singură.
"Ah! săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui, ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!"
Și era parcă ea și numai ea îi purta vina.
"Eu nu mai pot!" zise ea, apoi iar își ridică capul.
— Uite! urmă apoi adresîndu-se la Anca, e și Națl de la noi aici.
Anca știa foarte bine cine e Națl, fiindcă mult s-a vorbit despre dînsul atît în ziua nunții, cît și mai în urmă, dar n-ar fi fost în stare să-l cunoască și era foarte mirată că Persida poate să stea de vorbă cu un om cum îl vedea acum pe Națl.
Națl se dete un pas înapoi cînd se pomeni fără de veste în fața Persidei, care se uita cu ochi mirați la dînsul. Îi era greu, și-i părea bine, și-i venea să fugă, și-l năpădeau lacrimile.
— Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el în nemțește, rîzînd cu toată fața lui cea atît de schimbată.
— Te-am văzut, grăi dînsa tot în nemțește, și te-am cunoscut de departe!
— Și eu te-aș fi cunoscut dacă te-aș fi văzut, oricît de departe ai fi fost.
Apoi nu mai știau ce să zică și rămaseră uitîndu-se ea la dînsul, și el în pămînt.
Doamne! de ce nu erau singuri!
Acum știa și dînsa de ce n-a trecut el pe sub fereastră, și se uita la părul lui, care parcă atît de bine îi ședea așa încîlcit cum era, și la hainele lui, care parcă nu mai erau soioase.
— Rămîi acum aici? întrebă ea.
— Se înțelege! răspunse el. Adică nu, ci trec la Timișoara, dar mai stau pe aici!
Doamne! De ce nu erau singuri!
— Adio! zise ea, întinzîndu-i mîna.
El se întoarse strîmtorat spre Anca, care nu știa, precum se vedea, nemțește, și, ridicîndu-și cuviincios pălăria, îi zise în romînește:
— Iertați, domnișoară. Ne cunoaștem cu domnișoara de acasă și am fost foarte mirat s-o văd aici.
— Adio! grăi din nou Persida și-i întinse încă o dată mîna.
El o luă, o strînse și rămase tăcut și nemișcat ca parul bătut în pămînt; abia după ce ele se depărtară, a pornit încet în urma lor, mergînd cu ochii îndreptați mereu spre făptura ei înaltă și mlădioasă.
Trecînd peste piața cea mare, ea încă de departe își îndreptă privirea spre biserica minoriților. Era tocmai timpul vecerniei.
— Să intrăm, te rog, pe o clipă, grăi dînsa.
Intrară apoi cu Anca în biserică, ea se stropi cu apă sfințită, lăsă pe prietena ei într-o bancă și se duse umilită în fața unuia dintre altarele mici, în care un preot citea missa; tăcută, căzu în genunchi și-și plecă cu inima căită capul.
Iară Națl, văzînd că ea intră în biserică, nu mai îndrăzni să-și urmeze drumul.