PACE ȘI LINIȘTE
"Ah, Doamne! grăi Persida pierdută în gînduri, e atîta timp de cînd n-am fost la biserică."
Îi adunase noul-născut pe cei de atîta timp risipiți și-i ținea la un loc, dar ea se uita în ochii fiecăruia din ei și vedea că pacea n-a intrat încă în suflete, simțea că tot mai are să treacă prin zile grele.
De ea se apropiau toți cu dragoste și sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dînsa ascultau cu toții; ea putea să-i povățuiască pe toți după buna ei chibzuință; ei, însă, între dînșii, tot învrăjbiți erau, și ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe față.
Singură maica Aegidia era cu desăvîrșire mulțumită. Își crescuse atîta timp fata pierdută, și acum, după ce o vedea chiar mai așezată de cum fusese, era mîndră în sufletul ei și venea în toate zilele să o vadă, să stea cu dînsa, să-i fie de ajutor.
Avea însă pînă chiar și maica Aegidia o mîhnire în sufletul ei, și îndată ce venea Mara să-și vadă fata și nepotul, călugărița mărunțică nu mai rămînea. Lasă că prea îi plăcea Marei să arate că e a ei fata, dar mai era la mijloc și botezul.
Hubăr stăruia ca copilul să fie botezat cît mai curînd, în casa părinților lui; Persida ținea însă ca copilul să fie botezat mai tîrziu, cînd va putea să meargă și ea la biserică. Iar Mara stăruia alăturea cu fiica ei și nu se sfia a-și da pe față dorința ca tot popa care a făcut cununia să facă și botezul. De cîte ori vorba venea la aceasta, maica Aegidia începea să tremure, se uita cuprinsă de o vie îngrijire în ochii Persidei și nu mai putea să stea.
Tot cam ca maica Aegidia era și Hubăroaie. Ar fi fost, sărmana femeie, gata să se învoiască cu toate și să dea și sîngele din inima ei, numai ca lucrurile să meargă bine și Persida să nu fie supărată. Niciodată însă soțul ei nu fusese atît de neliniștit ca acum, și, văzîndu-l neliniștit pe el, nu mai avea nici ea odihnă.
Cum oare ar fi putut Națl să fie fericit?!
Ținea la copilul lui ca la lumina ochilor săi; adeseori îl cuprindea însă simțămîntul că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte.
Era trecută viața fără de griji. El stătea ziua toată în picioare, alerga de ici pînă colo, se bălăbănea cu slugile, cu oamenii din cîrciumă și cu cei din birt și abia acum își dădea seama ce fel își petrecea Persida viața în vreme ce el stătea de vorbă cu prietenii, se plimba ori își omora timpul jucînd cărți. Și totuși el era mereu la dînsa, ca să vadă dacă nu-i lipsește ceva, dacă poate să-i dea vreun mic ajutor, să-i facă o mică plăcere.
Îi era adeseori parc-o pierde, parcă a pierdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci numai muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de cînd avea copil, și pe nesimțite se schimbaseră lucrurile, încît ea, care-i fusese mai înainte ca o slugă, și-l făcuse slugă pe el. Era destul un semn făcut de dînsa, pentru ca el să dea pe toți la o parte și să alerge, căci nu știa nimeni s-o mulțumească atît de bine ca dînsul.
Dar acestea au venit încetul cu încetul și se petreceau ca lucruri de sine înțelese. Se deprinsese Națl cu grijile și cu osteneala zilei atît de bine, încît nu s-ar mai fi putut simți bine dacă nu le-ar fi avut. Ceea ce-l ținea în neîncetată tulburare și-l făcea nefericit era încordarea dintre tatăl său și soacră-sa și mai ales frămîntarea sufletească ce străbătea din ochii mereu neastîmpărați ai tatălui său. Îi era parcă o grea nenorocire are să cadă pe capul lor.
Pe Bandi, în sfîrșit, nu-l mai băga nimeni în seamă.
Trecuseră timpurile frumoase, cînd Persida ziua întreagă îi zicea mereu: "Bandi, vino!", "Bandi, du-te!", "Bandi, aleargă!", "Bandi, fă!"
Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De cînd se născuse copilul acela și de cînd venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toți, dat ca o ființă netrebnică la o parte, rămas singur-singurel în lume.
Așa stăteau lucrurile cînd a sosit, în sfîrșit, ziua botezului, după cum o hotărîse Persida.
Era lucru nemaipomenit ca o călugăriță să fie nașă, dar maica Aegidia își pusese toată stăruința să i se dea binecuvîntarea, și biserica era plină de lume adunată ca să vadă botezul neobișnuit și pe Persida, care intrase deodată în inimile tuturora.
Gătită în haină de cașmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albă decît de obicei, pășind încet și apropiindu-se cu umilință de altar, ea părea mai mult o vedenie decît ființă din carne și oase, și mulți îngenuncheară cînd ea își plecă genunchii ca să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria de a trece prin grele încercări.
De-a pururea nestrăbătute sunt căile sorții.
Stînd îngenuncheată și cu capul plecat, ea se vedea în gîndul ei însăși pe sine, copilă răsfățată, stînd în fereastra cu geamul spart de o întîmplătoare suflare de vînt, se vedea deschizînd în neastîmpărul ei copilăresc cealaltă fereastră, se vedea trecînd prin fața măcelăriei... una cîte una întîmplările care hotărîseră viața ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa și le visase numai după un plan de mai înainte croit. Cuprinsă apoi de simțămîntul că nu e sfîrșit încă șirul grelelor încercări, ea își plecă mai tare capul.
"Orișice ni s-ar mai fi întîmplînd, Doamne, grăi dînsa, dreptate ni se face, dar pe el să-l aibi sub ocrotirea ta, căci tu l-ai voit, al tău este, ție ți-l voi păstra!"
Nu știa nimeni ce simte și gîndește dînsa în clipa aceasta, dar, văzînd-o, toți erau cuprinși de același simțămînt, toți, afară de Mara, muma ei, care, gătită ca-n alte dăți, stătea îndărătnică la intrarea bisericii.
Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din cînd în cînd să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adîncă, în foc mistuitor, și atît nepot avea și dînsa.
Cînd părintele pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atît de neobișnuită, Mara făcu un pas înainte și apoi, pas cu pas, stînd mereu și făcînd iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.
Cînd preotul vărsă apa sfîntului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii se umplură de lacrimi.
Acum era papistaș nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era papistaș.
— E frumos! grăi dînsa întorcîndu-se spre Persida. E frumos și la dînșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.
— Draga mea mamă! grăi Persida și o îmbrățișă. Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decît fericire.
Atît era de fericită Mara, încît îmbrățișă pe maica Aegidia, pe Națl, pe Hubăroaie, pînă chiar și pe Hubăr, care nu rîdea nici acum, ar fi fost în stare să îmbrățișeze pe toți cei adunați în biserică.
— Voi mergeți acum acasă, grăi apoi grăbită, căci vin și eu, dar trebuie să trec mai înainte pe undeva.
Trebuia, neapărat trebuia!
Cum adică?! Hubăr îi făcuse copilului un dar de un pumn de galbeni; Hubăroaie îl înzestrase cu cinci mii de florini; nu putea să rămîie nici Mara mai prejos. Avea și dînsa: trebuia să arate că are, că nu e nici dînsa cea din urmă, că ține și dînsa la el.
Alergînd spre casă, ea era tare hotărîtă să-i dea Persidei zestrea. Acum era cel mai potrivit timp ca s-o facă, pentru ca să vadă Hubăr că nu e nici Persida orișicine și să știe lumea că nu e feciorul lui Hubăr mai presus de fata ei! Da! a Persidei era zestrea; pentru dînsa o adunase: acum era timpul să i-o dea.
Pare însă că erau prea mulți bani, așa, deodată.
Se adunaseră la pod, cu pădurea și din camete, din puțin cîte puțin mai mult și tot mai mult, peste treizeci de mii de florini.
Era destul să-i dea treizeci, douăzeci și cinci ori douăzeci de mii. Ceilalți tot ai ei rămîn, dar sunt mai bine păstrați.
Ea luă în cele din urmă zece mii. Tot era mai mult decît ceea ce dăduse Hubăroaie, poate chiar prea mult... și îi venea Marei să se întoarcă din drum.
Era hotărîtă să dea banii în fața tuturora, cum lucrul acesta de obște se face. Hubăr ținuse însă ca de ziua aceasta să vie noră-sa la casa lui și masa de cumetrie era un fel de nuntă, la care Hubăr își adunase, în cinstea nurorii, pe toți prietenii și cunoscuții, tot oameni de frunte, de care se sfia Mara. Văzînd atîta lume și așa oameni, îi părea rău că n-a luat mai mult.
Ea-l chemă pe Națl la o parte.
— Uite! îi zise, am ținut și eu să fac un dar pentru copil. Nu e mult, o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini! Am să vi-i dau, adăugă întinzîndu-i banii, și pe ceilalți. Aceștia acum, de botez.
Națl știa că Persida are zestre. I-o spusese Persida ea însăși aceasta. Știa și că zestrea e mare. Acum însă, cînd vedea banii în mîna tremurătoare, el, cu toate aceste, se sperie oarecum, căci mulți trebuiau să fie banii pentru ca dînsa să poată rumpe atîta din ei.
— Nu, zise el dîndu-se puțin înapoi, te rog să nu ni-i dai, căci trebuință nu avem de dînșii și la d-ta sunt mai bine păstrați decît la noi. Ni-e destul să știm că -i avem. Dacă îl ține Dumnezeu pe tata cum e acum, avem destul, iar dacă nu, adăugă el sărutîndu-i mîna, n-o să mai fim cu d-ta ca mai înainte.
— Da, da! răspunse Mara. Mai bine decît la mine unde ar putea să stea? Să știți că-i aveți... pe toți, nu numai pe aceștia.
Atît voia Mara, ca lumea să știe, și de aceea nu se mai putea stăpîni, trebuia neapărat să le spună tuturora, fiecăruia în taină, că n-are nimeni ginere ca al ei, care n-a voit să primească opt mii de florini, o parte din zestrea soției sale.
Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dînsa. Las' că banul te ridică și în sufletul tău, și în gîndul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șade în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat. Pînă chiar și Hubăr, care adunase și el destul, se uita cu un fel de mirare la dînsa, căci era femeie neajutorată.
Iar Persida se uita mereu și iar se uita la dînsa, o înțelegea deplin, și ar fi voit să fie singură, ca să poată plînge. Prea veniseră lucrurile frumos și peste toate așteptările ei bine; era peste putință ca ele să rămîie mult timp așa, și ochii ei necredincioși umblau scrutători de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mîhnire.
Națl, ei atît de drag acum, nu era în voia lui cea bună, cum îl știa de odinioară. Și, cine știe?! Poate că nici n-avea să mai fie vreodată în viața lui. Vin anii, vin grijile, vine greul vieții și trece veselia inimii.
El era strîmtorat, dus cu gîndul, parcă nu credea că sunt toate cum le vede și nu cuteza să se bucure.
Hubăroaie era pierdută în purtarea de grijă pentru lumea adunată la casa ei, avea supărări peste supărări cu cei de afară. Tot se vedea însă că ochii ei se opresc, de cîte ori intră în casă, cu un fel de temere asupra soțului ei. Nimeni mai bine decît dînsa nu-l cunoștea, și dînsa-l vedea că tot nu s-a împăcat cu lucrurile.
Mulțumită, voioasă, omenește fericită nu era decît Mara, care le uitase toate și se pierduse cu desăvîrșire în clipa de acum. Și, totuși, tocmai de la dînsa a pornit întristarea inimilor.
Era peste putință ca ea să nu-și aducă în cele din urmă aminte și de cei ce nu se bucurau împreună cu dînsa, iar aceasta o-nduioșa pe dînsa și o mîhnea pe Hubăroaie, care-și reamintea amărăciunea de care fusese cuprinsă cînd a grăit vorbele pentru care Mara îi făcuse mustrări. E grozav lucru să doreai moarte cuiva, și-i era bietei de femei parcă toți știu acele vorbe și toți o mustră pentru ele.
Apoi nu putea nici Trică să se bucure cu Mara, și Persida se roși ca bujorul cînd muma ei își aduse aminte de el. Despre Trică nu era bine să se vorbească tocmai acum, cînd mintea fiecăruia era stăpînită de gîndul că are Mara bani mulți. Îi era lui Hubăr rușine că noră-sa are frate pe acel om soios și nepieptănat, care seamănă mai mult a slugă proastă și intrase alăturea cu toți oamenii fără de căpătîi la Verbonc. Cum se potrivea? Mamă ca Mara, fată ca Persida și fecior ca Trică! Acum, în clipa aceasta, îi era și Marei greu, și ea-și făcea mustrări.
Frumoasă a fost ziua, dar ea nu s-a sfîrșit în voie bună, și la despărțire inimile erau mai mult încleștate decît deschise.
Nici că se mai puteau deschide în curînd.
Peste cîteva zile Mara a primit veste de la Trică al ei. Fusese lovit în șold de o țandără de bombă și zăcea acum într-un spital din Verona.
— Simțeam eu! grăi Mara. Dar eu singură sunt vinovată.
Și umbla Mara plîngîndu-se mereu de la Radna la Lipova și de la Lipova la Radna. De cînd își știa fata bine așezată, se gîndea numai la feciorul ei și nu băgă de seamă că mai mari decît ale ei sunt supărările din casa Persidei.
Avea Hubăr cuvintele lui de a nu fi mulțumit, dar nu putea să le spună nimănui, ci trebuia să-și caute prilej spre a-și da pe față supărarea.
Tot vechea neînțelegere.
Îi intrase în cap gîndul că are de Sfîntul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Națl și apoi să se ducă acasă, la Viena.
— Trăiți voi, îi zise el nevestei sale, mai bine fără de mine decît cu mine.
Hubăroaie rămase ca lovită de un junghi drept în inimă. Ce ar fi putut însă ea să -i zică ori să -i facă spre a-l încredința că țin cu toții la dînsul?!
Lucru lămurit era numai că Națl nu putea să ia măcelăria fiindcă nu era măiestru. Degeaba alerga Oancea, căci Bocioacă, supărat rău pe Trică, de la care primise cele șaptesprezece sute, și zgîndărît mereu de soția sa, ținea una și nestrămutat la hotărîrea lui de a nu primi în breaslă pe un om care nu și-a făcut tăietura de măiestru la timpul hotărît și-a umblat ani de zile de-a rîndul fără de rost.
Astfel treceau zilele, și în trecerea lor inimile se înăspreau tot mai mult.
În Săptămîna brînzei, cînd Trică s-a întors, în sfîrșit, acasă, singură Mara se bucura, iar Persida ar fi voit să-l roage să se ascundă, ca să nu-l vadă Hubăr. Nu se putea să vie la mai rău timp.
Dar era venit.
Cam șoldiș, nu-i vorbă, cam plecat într-o parte, însemnat, ca nu cumva să uite vreodată cele petrecute, dar îi ședea oarecum bine și la cojocărie nu-i făceau nici o stricăciune, așa zicea Mara.
Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecînd prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strîns la brîu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.
— Bocioacă e prost, grăi el cînd Persida își spuse supărările. A fost totdeauna și o să rămîie toată viața lui. Am eu să-l dumeresc și-o să vezi că toate au să meargă strună.
Ușurel apoi, fără de grijă, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, el s-a dus la Bocioacă, dar la Bocioacă, nu la nevasta lui.
Era foarte supărat Bocioacă, dar cînd l-a văzut că vine rîzînd, cînd l-a văzut că-i cam șoldiș, dar altfel de tot bine, nu mai avea nici el ce să-i facă.
— Știu că te-ai supărat, îi zise Trică. Dac-ai cerceta mai de aproape, n-aveai de ce, dar te-ai supărat; uite, bate-mă, trage-mi palme, ca și cînd ți-aș fi fecior, că te-am avut ca tată, apoi să fim tot ca mai nainte!
Bocioacă clătină din cap. Îi era foarte greu, dar nu putea.
— Ce-a fost a trecut, grăi el scoțînd vorbele cu anevoie. Eu ți-am spus și tot ți-am spus să te pui bine cu jupîneasa; ce să-ți fac dacă n-ai voit să mă înțelegi?
Trică se uită lung și cam cu milă la el, apoi îl apucă de braț.
— Dacă jupîneasa e stăpînul casei, zise, să mergem la ea.
— Nu e stăpînul casei, răspunse Bocioacă, dar pacea casei de la ea atîrnă și asta nu o dau pentru nimic.
— Să mergem la ea, zise iar Trică.
Marta și fata ei tresăriră cînd Trică se ivi în pragul casei mari, unde ele lucrau la fereastră. Prea venise fără de veste omul care le zguduise pe amîndouă atît de mult.
— Jupînul zice, grăi el dezghețat, că nu poate să mă primească iar calfă, fiindcă nu voiți d-voastră. Dacă eu aș avea nevastă, n-aș cere învoirea ei, adăugă el uitîndu-se cam de sus în jos la Marta; fiind însă că jupanul o cere și eu n-am vreme să aștept, o fac cătănește și vă întreb dacă mă primiți ori nu.
Sultana începu să tremure: era tot omul strașnic, care-i arunca atunci pe ceilalți la dreapta și la stînga ca să-și deschidă drum spre Verbonc. Îi era frică de el, dar nu ar fi putut să se depărteze de dînsul. Marta era strivită. Ea singură îl înțelegea. Dar nu se dădea.
— După cum ai venit și după cum întrebi, grăi dînsa veninoasă, ne vine să-l întrebăm noi pe jupanul dacă mai putem ori nu să stăm și noi în casa aceasta.
Bocioacă, omul păcii, ar fi voit să fugă și să-i lase singuri.
— Bine, îi zise el Martei, nu se poate să vorbești și tu fără ca să înțepi cu limba?! Ce ai cu el? Spune-mi și mie, ca să știu.
— Nu are nimic! grăi Trică. O fi avut ce-o fi avut, dar nu mai are și nici n-o să mai aibă nimic. Eu rămîn și pace bună! Cine se ia după muiere se miră și el unde se pomenește. O să vezi cît de bine o să ne nărăvim.
Așa au rămas apoi lucrurile. Era hotărîtă acuma și treaba lui Națl.
Nu-și făcuse Trică anii de călătorie, dar Bocioacă tot ținea să-l scoată măiestru.
— Închide tu un ochi, grăi Oancea, care nu putea nici acum să se stăpînească, apoi închidem și noi ceilalți unul. Noi știm, noi facem, și nimeni nu ne mai poartă de grijă.
Cam așa se gîndea și Bocioacă, și încă în postul Paștilor amîndoi cumnații au fost scoși măieștri.
Nu mai avea Hubăr acum de ce să fie nemulțumit și nici nu zicea că este.
A treia zi de Paști, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor măieștri. Nu putea nimeni să-i ia dreptul acesta, lasă că era staroste, dar mai avea și fată mare.
Hubăr nu numai că s-a dus și el cu nevastă-sa, dar a dus cu dînsul și pe părintele pleban, căci Bocioacă poftise și el pe părintele protopop, și întîia oară, de cînd venise la Lipova, Hubăr nu se mai simțea străin între străini, ci acasă la el, înconjurat de ai săi.
Ce oameni cumsecade!
Dar tocmai aceasta îl făcea să stea ca pe spini și pe jăratic.
Îi venea să plîngă cînd se uita la fața senină a Marei. Cuprinsă de simțămîntul că dînsa i-a adunat pe toți la un loc și că copiii ei sunt cheagul care-i ține strînși, ea umbla mîndră și ușoară, oarecum pe zburate, și vorbea rar și apăsat ca o împărăteasă.
Iar el tresărea cînd ochii se îndreptau asupra lui și ar fi voit să poată sta ascuns într-un colț.
Ce-ar fi zis toți acești oameni dacă ar fi știut ce fel de greutate apasă asupra lui?!
Puțin i-a păsut mai nainte; acum însă ținea să-l socotească și ei cum el îi socotea pe dînșii.
Îi era destul să se uite în ochii mari ai Persidei pentru ca să fie încredințat că ea știe. Nu putea să-și dea seama cum și de la cine a aflat dînsa, destul că nu din întîmplare-l ținea pe Bandi la casa ei, și îi era greu de dînsa.
Nu fusese mai înainte pentru dînsul nimeni mai sus de părintele pleban; încetul cu încetul însă el a ajuns s-o pună pe Persida mai presus de toți.
— Pleacă, i-a zis preotul cînd a văzut nerăbdarea lui, du-te, stai acolo în liniștită retragere, căci ai din ce să trăiești.
Așa și voia să facă. Acum însă, cînd toate se lămuriseră, încît nu mai rămînea decît ca Națl să se mute și să ia măcelăria, el nu mai dormea nopțile și nu mai avea zi tihnită. Cum putea el să plece cînd nevasta lui plîngea deznădăjduită de cîte ori vorba era de plecarea lui? Cum putea să se depărteze din lumea aceasta, în care acum se simțea atît de bine? Cum putea să plece fără ca să fi făcut ceva cu Bandi?
Persida, care-l ținea pe băiat la casa ei, nu era de părerea preotului: el trebuia neapărat să vorbească cu dînsa.
Și dacă au doi oameni să vorbească ceva, ei o știu aceasta fără ca să și-o spună.
Persida vedea și ea că el voiește să vorbească cu dînsa, și degeaba îi zicea Națl să nu se amestece, căci simțămîntul de milă și dorul de liniște o împingeau să lămurească odată și lucrul acesta. Ea n-aștepta decît să-l prindă singur.
— Uite, tată, îi zise ea ca și cînd vorba ar fi de un lucru de nimic, noi ne mutăm de Sf. Gheorghe; n-ar fi oare bine să lăsăm cîrciuma în seama lui Bandi? Băiatul e tînăr, dar e așezat și harnic și n-ar duce-o rău dacă am purta și noi grijă de el.
Hubăr se făcu alb ca varul.
El se uită cîtva timp țintă și cam speriat în ochii ei, apoi îi apucă mîna, o ținu strînsă și începu să plîngă mai întîi încet și pe înăbușite, iar în urmă cu hohote.
— Ce să fac eu?! strigă în sfîrșit.
— Dac-ai fi om rău, n-ai plînge: nu ți-ar păsa, cum celor mai mulți nu le pasă, grăi dînsa. Întreabă-ți inima, căci ea-ți va spune ce ai să faci, și rău nu poate să te povățuiască.
— Eu zic să-l iau cu mine, zise Hubăr, să-l duc acolo, să-i fac vreun rost și apoi să mă întorc.
Persida stete cîtva timp pe gînduri.
Era frumos și bine așa; mai frumos și mai bine nu s-ar fi putut, și mare lucru ar fi fost dacă Hubăr ar fi făcut-o aceasta mai demult. Acum însă parcă era prea tîrziu. Dar toate sunt cu putință cînd omul voiește cu tot dinadinsul, și lucrul trebuia să se facă; de la el atîrnă pacea și liniștea întregii familii.
— Am, grăi dînsa, să-l iau pe departe și să-l pregătesc. Treci mîine seară, dacă poți, pe la noi. O să potrivesc lucrurile așa ca să fiți singuri și nesupărați de nimeni. El ține la mine și o să mă asculte.
Și ținea, în adevăr, tot mai ținea Bandi la Persida. Vorba e numai că om în toată firea n-a fost Bandi niciodată și mai ales acum, de cînd lucrurile se schimbaseră, el se făcuse de tot sperios.
Un singur gînd îl muncea: ce are să se aleagă de el după ce Persida se mută la casa lui Hubăr?
— De ce?! întrebă el dar cînd Persida îl întrebă dacă vrea să meargă fie la Pesta, fie chiar la Viena.
— Să vezi și tu lume, să mai înveți, să te faci om, răspunse Persida. Tata mi-a făgăduit, urmă ea, că te ia cu dînsul dacă vrei să mergi.
— De ce mă ia? întrebă iar Bandi.
Nu intra-n mintea lui gîndul ca Hubăr, omul rău și urgisit, de care muma lui fugea speriată, să-i facă lui vreun bine.
— Pentru ca să-mi facă mie o plăcere, răspunse Persida.
Da! asta o înțelegea Bandi. De dragul Persidei putea pînă chiar și Hubăr să fie bun. El dete din umeri.
— Și cînd o să mă întorc? întrebă.
— Cînd vei voi, răspunse ea.
Bandi dete din umăr.
La urma urmelor, totuna îi era dacă cu dînsa nu putea să meargă și dacă așa voia dînsa.
Putea Hubăr să vie acum, căci toate erau pregătite.
Deși o știa însă aceasta, Hubăr, ieșind seara ca să meargă la cîrciuma de la Sărărie, tremura în tot trupul, ca făcătorul-de-rele care vede că nu-i mai rămîne decît să săvîrșească fapta. Greu, de tot greu îl apăsa gîndul că trece peste povața preotului, și-i venea la tot pasul să se oprească și să se întoarcă din drum. Era parcă peste putință ca lucrurile să se sfîrșească atît de frumos cum el le plănuise. Nu-i rămînea însă decît să meargă înainte, cum merge bolovanul pornit odată pe coaste la vale.
Ajuns față în față cu Bandi, singuri în casă, el era hotărît cu desăvîrșire.
— Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el.
Bandi se uită la dînsul și parcă nu mai era omul rău și urgisit, parcă era în zîmbetul și în ochii lui o bună voință nemaipomenită.
— Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!
— O să-ți meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.
Bandi se uită iar la el.
— De ce? întrebă.
Era în acel "de ce?" și în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.
Ajuns odată pînă aici, el nu mai putea să se stăpînească: trebuia să meargă înainte pînă la sfîrșit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.
— O să-ți spun mai tîrziu, grăi el. Acum să știi numai că n-ai pe nimeni în lumea aceasta mai aproape decît pe mine.
Bandi se dete îndărăt și începu să rîdă pe rînjite.
— Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicînd mîna. O știi? Îți aduci aminte de ea?
— Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
— Nu-mi mai spune, că știu, grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată! Nu-i așa?
— Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el.
Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă în gîtlej, încît căzură amîndoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, rîzînd și apăsînd mereu cîtă vreme mai simțea răsuflare în el.
Cînd Persida a deschis, în cele din urmă, ușa, ca să vadă ce fac, în casă era liniște și Bandi rîdea înainte.
--------------------
{1} funcționar (germ.)
{2} percepție, agenție fiscală (germ.)