ROSTUL LUI BANDI
Sîmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeți, ologi, bătrîni neputincioși, copii fără de căpătîi se adunau venind unul cîte unul la portița mănăstirii și așteptau, certîndu-se între dînșii, pînă după vecernie, cînd maica econoama ieșea, ca-n fața lumii să le împartă milă, pîine, cîte o bucată de carne, cîte un săculeț de cartofi, de fasole ori de mălai, cîte un braț de lemne în timp de iarnă și cîțiva creițari, toate adunate de maicile cerșetoare de prin piață, de prin oraș și de prin împrejurime.
Pentru ca binecuvîntările miluiților să nu se reverse numai asupra mănăstirii, maica econoama lua cu dînsa totdeauna pe cîteva dintre fetele cu purtări mai bune, ca aceste să împartă darurile de milă, și multe daruri a împărțit Persida, mult a fost binecuvîntată de săracii al cărora glas străbate de-a dreptul la cer.
Afară de aceasta, mănăstirea avea săracii ei, unii cărora li se dădea joia și duminica, iar alții care căpătau în toate zilele prînzul în mănăstire. Între aceștia din urmă era și Reghina cu copilul ei, Bandi.
Cînd a venit la mănăstire, Persida a găsit-o pe Reghina, cu copilul ei, atunci băiat de vreo patru ani, la ușa bucătăriei. Ani de zile de-a rîndul le-a dat mîncarea și niciodată n-a putut să se uite la ea fără ca să tremure cuprinsă de frică.
Maicile o știau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă și în toată firea. Cînd a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mînă și de un picior, strîmbă de gură și cam smintită, încît abia te mai puteai înțelege cu dînsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tatăl lui Bandi, căci zicea totdeauna că nu știe, și totuși își iubea copilul atît de mult, încît îl ținea, chiar și băiat de șapte ani, în brațe și nu voia niciodată să mănînce mai nainte de a se fi săturat el. "Eu mănînc ce rămîne!" zicea dînsa.
Cîteodată, așa din senin, o apuca ceva de rămînea ca-nțepenită, cu ochii sticliți, și vorbea într-aiurea. Atunci spunea cum a fugit și a rătăcit zile și nopți prin pădurea de la Cladova și cum n-a mai voit să moară cînd și-a văzut copilul voinic și frumușel.
Și în adevăr Bandi era băiat voinic și destul de frumos la chip, dar fricos, liniștit și atît de tăcut, încît rar ieșea vorbă din gura lui. N-ar fi fost chip ca cineva să-l depărteze de la mumă-sa; ședea lipit de dînsa ori o ținea de poale cînd ea se ducea pe chinuite undeva.
Bandi era băiat de vreo opt ani cînd Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ținea ca un cățel după maica Aegidia, care peste cîtva timp l-a dat ucenic la un cizmar.
Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămîie la stăpîn și a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a rămas așa răzleț, trăind din mila oamenilor și adăpostindu-se azi ici, mîine colo. Cînd vedea vreo călugăriță, și mai ales pe maica Aegidia, el fugea cuprins de frică și se ascundea. Astfel la mănăstire i s-a pierdut încetul cu încetul urma și nimeni nu se mai gîndea la el.
Abia acum, în Săptămîna Patimilor, întorcîndu-se de la Lipova, Persida l-a zărit stînd cu undița pe țărmul Murășului din jos de pod.
Trecuseră vreo trei ani de cînd nu l-a mai văzut și băiatul crescuse în timpul acesta peste vîrsta lui, dar tot îl recunoscu după prima ochire și îi trecu parcă un fel de săgeată prin inimă. Vedea pe Reghina slabă, numai piele și oase, cu fața galbenă, cu gura strîmbă, cu ochii sticliți, și iar o vedea rătăcind singură, deznădăjduită, cu moartea în suflet, prin pădurea de la Cladova. Îi venea să fugă și să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi și ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de cînd nu l-a mai văzut.
Bandi, văzînd că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorul-de-rele care se vede față în față cu urmăritorii lui, apoi recunoscînd-o, își adună undița, gata de a o lua la fugă.
Ea-i făcu semn să vie la dînsa, și el se apropie umilit, fricos și supus ca un cîine chemat de stăpînul său.
— Bine, Bandi, îi zise ea, dar tu ce faci?
— Prind pește, răspunse el.
— Dar unde ai umblat de atîta timp?
— Pe aici, pe la Lipova și pe la Radna.
— Dar din ce ai trăit?
— Din ce am căpătat.
— Nu vrei tu să vii cu mine, la mama? îl întrebă ea înduioșată.
Era în fața ei, în ochii ei și mai ales în glasul ei atîta dragoste, încît fața băiatului se lumină.
El dete din cap, era însă atît de mișcat, încît nu putu să-i răspundă și mari stropi de lacrimi se iviră în ochii lui și se strecurară peste obrajii lui bătuți de soare și de vînt.
— Nu plînge, Bandi, îi zise ea; de ce plîngi, că n-am să-ți fac nici un rău?
— Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama și ai fost atît de bună cu ea.
Persida se cutremură.
Mergînd apoi spre casă, ea se încredință că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreț nu era nici acum, dar părea foarte cuminte și răspunsurile lui erau bine gîndite, oarecum bătrînești.
Viața lui sufletească era însă tot cea de mai nainte, și în curînd Persida a ajuns să se căiască de a nu-l fi lăsat să-și prindă peștii înainte. Îi era oarecum frică de el. Alipirea către dînsa era la dînsul un fel de boală sufletească, și ea nu mai putea să scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliți ai Reghinei.
Ducea, nu-i vorbă, codirile Marei în piață și, pe înserate, le aducea acasă, dar le făcea toate în grabă, se-ntorcea în fuga mare și se uita, întors acasă, cu un fel de îngrijire la Persida, ca și cînd s-ar fi temut că în lipsa lui i se va întîmpla ceva. Astfel dînsa nu mai putea să scape de ochii lui.
Duminica Tomii, dimineața, cînd a dat ochii cu dînsa, el era foarte neliniștit, iar după ce dînsa s-a întors de la biserică, el gemea, parcă le-ar fi știind și simțind toate, întocmai ca dînsa.
Marți după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme și cu fața oarecum sperioasă.
Hubăr, așa ziceau toți, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap și era să -l înjunghie cu un cuțit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape.
N-o privea lucrul acesta, și totuși ea tremura cuprinsă de simțămîntul că o mare nenorocire i s-a întîmplat, și a grăbit acasă, pentru ca nu cumva fiica ei să afle de la alții cele petrecute.
Persida o ascultă rîzînd cu ironie.
— Minciuni! zise ea. Minciuni nerușinate! strigă mai tare. Nu e Hubărnațl în stare să facă lucrul acesta! Să mor eu dacă-i adevărat! Nu crede!
Nici nu credea Persida, dar ceva tot trebuie să fi fost la mijloc, și începu și ea să tremure.
Ochii ei se opriră asupra lui Bandi, care, auzind-o vorbind mai tare, se ivi în pragul casei.
— Am să mă duc, urmă ea cuprinsă de o pornire covîrșitoare, și să aflu adevărul de la oameni care nu mint. Maica Aegidia trebuie să știe.
— Dar ce te privește pe tine?! întîmpină Mara, cuprinsă de grijă.
Persida se opri în fața ei și se uită lung la ea.
— Dă-ți, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta și eram să sar cu cuțitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, și atunci trebuie să-ți scoți cît mai curînd gîndul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, și atunci sunt și eu vinovată!
— De ce să fii tu vinovată?! strigă Mara ca scoasă din fire.
— Pentru că niciodată nu și-ar fi pierdut rostul dacă n-ar fi avut nenorocirea de a da cu ochii de mine!
Mara se cruci de trei ori, una după alta.
— Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! strigă Mara. Ajută-ne, că ești milostivă. Nu mai sunt oare și alte femei pe lume?! Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost alta. Dacă n-are minte, nu are! De ce nu și-au ieșit și alții din fire?!
— Pentru că numai pe el l-am ademenit! îi răspunse Persida deznădăjduită și-și luă mantela ca să plece, însoțită de Bandi.
Marei îi venea să i se pună în cale și să strige că numai peste trupul ei poate să iasă din casă. Dar de ce s-o oprească?!
— Haid'! zise, lasă, c-o să-ți scoată maica econoama prostiile acestea din cap.
Persida dete cu îndărătnicie din cap și plecă cu pas iute și apăsat.
Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simțămîntul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut.
Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simțămîntul că acum, acum se hotărăște viața ei, și iar îi era parcă se află la marginea unei prăpăstii și nu se mai poate ținea, trebuie neapărat să-și ia avînt spre adîncime, iar vedea în fața ei pe Burdea rîzînd în bătaie de joc.
Sosită pe celălalt țărmure, în apropierea mănăstirii, ea se întoarse spre Bandi care alerga după dînsa. Plecase cu el de acasă, și totuși acum îi era ca și căzut din cer.
— Îl cunoști tu, întrebă ea, pe feciorul măcelarului Hubăr?
— Pe Hubărnațl, care a bătut pe tatăl fiindcă a fost rău cu mumă-sa? grăi el cu ochii plini de văpaie.
— De unde știi tu? întrebă dînsa, cuprinsă de fiori.
— Știu, răspunse el. Am văzut-o plîngînd și știe lumea. Acum Hubărnațl s-a întors acasă și l-a bătut pe el. E om rău Hubăr.
Era parcă vorbește într-aiurea băiatul și Persida nu mai cuteza să urmeze vorba cu el.
— Îl cunoști dar pe Națl? urmă ea, schimbînd vorba.
Bandi dete din cap.
— Poți tu să te duci să-l cauți, orișiunde ar fi, și să-i spui să mă aștepte azi, cînd mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei?
Bandi dete din cap.
— Dar să nu spui nimănui nimic și să mă aștepți și tu acolo. Bandi dete din cap.
— Du-te, Bandi, și umblă iute! zise ea, apoi își urmă cu inima încleștată drumul spre mănăstire, iar Bandi porni zăpăcit ca omul grăbit care nu știe încotro să apuce.
Nici nu era lucru ușor să-l găsească pe Națl.
Ieșind atunci, după nenorocita ceartă cu tatăl său, din curte, Națl a stat și el zăpăcit.
Văzîndu-l, trecătorii s-au oprit din drum, și lumea, doritoare de a afla ce s-a petrecut, a început să se adune în fața casei. El nu mai putea să stea pe gînduri: trebuia să scape de privirile scrutătoare și, fără de a se mai gîndi, plecă spre casa lui Oancea, care fusese calfă la dînșii pe cînd el era ucenic și ținea la el și la mumă-sa.
Aici a stat pînă pe-nserate, cînd s-a dus la Griner, ca să se împrumute cu cîteva sute de florini și apoi să plece și să se ducă departe de lumea aceasta, în care nu mai avea ce să caute.
Puțin în urmă Oancea a plecat și el la Hubăroaie.
Nu intra în mintea lui gîndul ca Națl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Națl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca și că mare nenorocire s-ar întîmpla dacă ei s-ar mai întîlni: Oancea ținea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-și părăsească bărbatul, care atît de mult îi amărîse viața.
Și Națl avea dreptate.
Lovindu-se în căderea lui de masa tocilei, Hubăr se rănise la cap și zăcea în pat. Tocmai grea nu era rana; bolnavul însă, rău cătrănit, era cuprins de fierbințeli și stăruia cu îndărătnicie ca feciorul său să fie fără de întîrziere arestat și tras în judecată pentru că a ridicat cuțitul ca să-l omoare.
Hubăroaie plîngea și nu mai putea să vadă pe nimeni în ochii ei. Îi venea să intre în pămînt de rușine și era în gîndul ei hotărîtă să vîndă casă și măcelărie, și vie, și pămînturi, și pruniști, tot ceea ce a agonisit, și să se ducă undeva unde nimeni n-o știe. Și iar stătea la îndoială, îi părea peste putință ca Națl, copilul ei cel duios și atît de blînd, să fi făcut ceea ce toți spuneau.
Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El știa adevăratul adevăr și inima ei de mamă simțea că numai așa cum spune el s-au putut petrece lucrurile.
— Da! zise ea cu fața înseninată, Națl n-a putut să ridice cuțitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuțitul cînd a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatul meu; minte calfa; minte ucenicul; du-te, Oance, te rog, du-te și le spune că au mințit, ca lumea să știe adevărul!
Ea era împăcată, ea-l ierta, ea îi dădea dreptate și-l plîngea; cînd însă Oancea aduse vorba la împăcăciune, ea dete adînc mîhnită din cap.
— Nu, zise ea, o minune ar trebui să se întîmple pentru ca tatăl său să-l poată ierta: s-ar învinovăți însuși pe sine și asta nu-i în stare să o facă.
— Atunci lasă-l în știrea Domnului, grăi Oancea. Destul te-ai chinuit, și tot îți este feciorul mai mult decît el!
Hubăroaie se uită mirată la el.
Nu-i venise niciodată gîndul acesta, și îi părea peste putință ca cineva să -l aibă.
— Asta, zise ea, e o nebunie. El este bărbatul meu!
Vorbele acele erau grăite cu atîta lepădare de sine, cu atîta umilință creștinească, încît Oancea rămase cuprins de sfială.
— Dacă Dumnezeu va voi să mă mîngîie, urmă ea peste puțin, îi va împăca și pe ei.
Știuse Națl că așa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi cînd Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui.
Marți seara, cînd Persida stătea cu Bandi în capul podului, Națl ședea cu capul rezemat în pumni și frămîntat de grele zbuciumări sufletești în fața lui Oancea.
Luase cinci sute de florini de la Griner și era hotărît ca, îndată după înserare, să plece la Arad și de acolo la Viena.
Era hotărît și nu putea să plece.
Încercase în mai multe rînduri să scrie și nu era în stare să înșire zece vorbe. Atît îi păreau de seci, atît de minciunoase vorbele puse pe hîrtie, încît a rupt în cele din urmă hîrtia, cuprins de gîndul că puțin îi pasă dacă ea nu simte că nu poate să fie adevărat ceea ce lumea spune.
— Oance, grăi el în cele din urmă cu glasul înecat, aș mai avea să te rog ceva, dar să nu spui nimănui în lumea aceasta. M-ai înțeles? Nimănui în lume!
— Mă știi, răspunse Oancea, ca și cînd ai spune unui mort.
— Tu cunoști pe fata Marei? întrebă Națl.
— Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat.
Auzise, ce-i drept, și el ceva, dar era de mult de atunci și o uitase.
— Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Națl.
— Niciodată!
— Nu face nimic. Te rog să cauți a te întîlni cu ea, ca din întîmplare, m-ai înțeles? — ca din întîmplare, ca nici ea, nici alții să nu bănuiască că eu te-am trimis, și să-i spui cum s-au petrecut lucrurile.
Oancea știa că Națl e hotărît să plece peste cîteva ceasuri; el însă nu credea că va pleca, ba chibzuia fel de fel de chipuri de a-l opri. Ar fi putut dar să le lase deocamdată toate încurcate, nu se putu însă stăpîni și fără de veste îi scăpară vorbele:
— De ce să-i spun?
— Nu mă întreba de ce, grăi Națl, fiindcă nu pot să-ți spun și nici tu n-ai fi în stare să mă înțelegi. Eu nu pot să vorbesc cu ea, și mi-ar fi foarte greu dacă și dînsa ar crede c-am sărit cu cuțitul la tata.
Oancea nu mai zise nimic, deși numai cu mare nevoie se putea stăpîni, și astfel rămaseră iar tăcuți, fiecare cu gîndurile sale, în odaia pe jumătate întunecată.
În vremea aceasta Bandi alerga din băiat în băiat și dăduse de urma căutată cu atîta neastîmpăr.
— Carevasăzică, o să mi-o faci și asta? întrebă Națl în cele din urmă.
— S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea cînd capul lui Bandi se ivi în ușa crăpată și doi ochi căprui se îndreptară țintă spre Națl.
Națl tresări, cuprins de un fel de spaimă, și se ridică în picioare. Îi era, cum s-a uitat așa prin amurg, parcă vede ochii tatălui său și fără de voie se dete un pas înapoi. Uitîndu-se apoi mai cu dinadins la băiatul de care nu-și mai aducea aminte, el făcu iar un pas înainte și întrebă:
— Ce e?
— Să vii cu mine, răspunse băiatul.
— Unde?
— Vino numai, că vei vedea, grăi iar băiatul.
Era de necrezut, era peste putință, și totuși Națl știa unde se duce, cine-l cheamă și nu mai era în stare să-și dea seama despre ceea ce face, ci porni, fără a se mai uita la Oancea, după Bandi, ca dus să-și ia osînda de moarte.
Și mult a trebuit să stea cuprins de zbuciumări sufletești în dosul Sărăriei, știind acum pe cine așteaptă și așteptînd în zadar.
Prea se petrecuseră repede lucrurile, și Persida, cea altfel atît de chibzuită, n-avea timp să-și dea seama despre ceea ce voiește, să-și croiască un plan și să-și adune puterile. Stăpînită numai de gîndul că toate sunt minciuni și că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că trecătorii se uită îngrijați după dînsa, iar sora care îi deschisese ușa rămase cuprinsă de spaimă cînd a dat cu ochii de ea.
Maica Aegidia se afla singură în chilia ei.
— Ce e? ce s-a întîmplat? strigă ea speriată de fața Persidei și de mișcările ei.
Persida se opri în fața ei, înaltă, plină de putere, dar tremurînd din ce în ce mai tare.
Nu știa ce să-i răspundă, cum să-nceapă... Se dăduse de gol, se uita în ochii maichii Aegidia și nu putea decît să spună adevărul. Adeseori a simțit acum în timpul din urmă că-l iubește, niciodată însă simțămîntul acesta n-a cuprins-o cu putere atît de covîrșitoare ca acum, sub ochii scrutători ai maichii Aegidiei.
Ea-și acoperi fața cu amîndouă mîinile și se lăsă în genunchi la picioarele maichii.
Maica Aegidia se plecă adînc înduioșată spre ea; deodată însă tresări ca lovită de un junghi, se îndreptă și rămase rece și cu fața aspră.
— Ah! ce urîtă nenorocire, grăi dînsa încet și gemînd. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiți cu ochii doritori la acel om despuiat de toată simțirea bună!
— Nu-i adevărat! strigă Persida ridicînd ochii spre dînsa. Nu se poate! Și dacă el a ridicat mîna asupra tatălui său, mă omor cu zile, mă îngrop de vie. Nu crede, maică! Sunt minciuni grăite de guri pizmătărețe și răuvoitoare!
— Nu te înșela, fata mea, tu însăți pe tine, întîmpină călugărița. Hubăr zace greu rănit la cap, și el n-a putut să se rănească însuși pe sine. Orișicum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar și dacă-ar fi mințit tatăl, e o grea pedeapsă de la Dumnezeu ca tatăl să-și învinovățească, fie chiar și pe nedrept, feciorul, și tu, copilă nevinovată, trebuie să fugi și să te depărtezi cu gîndul de această familie atît de greu certată. Dumnezeu cel atoateștiutor nu pedepsește fără de vină, și greu afară din cale trebuie să fie păcatul pe care au să-l spășească ei; nu te face și tu părtașă la această spășire apropiindu-te cu inima și cu gîndul de aceia pe care Dumnezeu i-a depărtat de la sine. Închide-ți ochii, ca să nu-i vezi, depărtează-ți gîndul, stăpînește-ți inima!
Persida rămase timp îndelungat nemișcată și cu ochii țintă la fereastra din care prima dată în viața ei îl văzuse.
— Nu pot și nu pot! grăi dînsa în cele din urmă încet și ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu și-mi e adeseori ca și cînd chiar mai nainte de a mă fi născut aș fi fost osîndită să sufăr împreună cu dînsul. Maică! urmă apoi ridicîndu-se în picioare și înșirînd vorbele cu vioiciune. Mi-e, cînd îmi dau seama, nesuferit acel om pătimaș și pornit mereu spre viață fără frîu și știu că nu putem să ne apropiem fără ca să ne izbim unul de altul. Îndată însă ce-l știu suferind, mă simt dusă de o putere covîrșitoare spre dînsul. Ce să fac, maică?! Cum să scap de ispitire?
— Du-te, fata mea, răspunse maica înduioșată, închide-te, cînd te cuprind asemenea porniri, în biserică, îngenunchează la icoana Maicii Preacurate, ridică-te cu inima și cu gîndul spre Dumnezeu, roagă-te și mereu te roagă, căci nimic nu poate covîrși puterea rugăciunii pornite din inimă curată! Altă scăpare nu ai!
Persida încetul cu încetul se potoli și o liniște senină se revărsă în cele din urmă peste fața ei.
— Sărmana mea mamă! grăi dînsa în cele din urmă. Mult s-a temut dînsa... și atît de adeseori mă cuprinde simțămîntul că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aș putea să-l găsesc.
Maica Aegidia făcu un pas spre dînsa și, cu ochii muiați în lacrimi, îi apucă cu amîndouă mîinile capul și o sărută pe frunte.
— Acesta să fie, zise dînsa, cel din urmă al tău gînd de scăpare, și atunci cînd nu-ți va mai rămîne nimic, să-ți aduci aminte că sfînta noastră biserică primește în sînul ei pe toți cei ce caută mîngîiere și adăpost.
Persida îi sărută în mai multe rînduri mîna, apoi se depărtă cu pas ușor și astîmpărat.
Se înserase cînd ea începu a trece podul, o seară liniștită și călduroasă. Apa Murășului, liniștită și ea, se revărsa oarecum pe furișate și numai pe la pontoane pleoșcăia abia simțit. Din cînd în cînd se arunca pe ici, pe colo cîte o mreană peste luciul ei și cădea iar pleoșcăind în valuri. Liliecii ieșiți de la Sărărie fluturau mereu pe deasupra podului, iar dincolo, peste Murăș cînta o privighetoare.
Bandi nu se vedea nicăieri.
Persida se opri neliniștită.
Nu mai încape îndoială că băiatul a găsit pe Națl și că amîndoi o așteaptă în dosul Sărăriei.
Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva și nu mai găsește aer.
— Nu se poate! șopti ea. N-aș fi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu cînd toți îl nedreptățesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aș ierta, urmă ea luîndu-și avînt, niciodată nu m-aș ierta și viața întreagă mi-ar fi o necurmată mustrare.
Ca dusă apoi de o putere tainică, ea se-ntoarse și o luă cu pași mari, hotărîți și iute călcați spre Sărărie.
Națl, care aștepta chinuit de îndoieli, tresări cînd o zări în depărtare, apoi rămase ca înfipt în pămînt, iară Bandi făcu înviorat cîțiva pași, arătînd spre ea.
— Ce e, Ignatius? grăi dînsa? Ce s-a întîmplat? Cum a căzut o atît de groaznică nenorocire pe capul tău?
Era în acel "Ignatius" pe care nu-l mai auzise de la nimeni, în tonul cu care vorbise ea, în întreaga ei fire atîta căldură, atîta inimă deschisă, o atît de curată iubire, încît el rămase cuprins de uimire și uitîndu-se la ea ca la o ivire mai presus de fire.
— Tu nu ai ridicat cuțitul asupra tatălui tău! urmă ea.
— Nu! răspunse el ușurat. Îl aveam din întîmplare în mînă și l-am aruncat cînd el s-a apropiat de mine.
— Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea.
— Nu știu! răspunse el strîmtorat. A voit să mă pălmuiască și eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care se afla în dosul lui și s-a lovit cu capul de piatră!
Persida-și acoperi fața cu mîinile și tot vedea parcă în fața ei sîngele țîșnit.
— Ah! ce nenorocire! strigă ea îngrozită. Cuprinsă apoi de o pornire neînțeleasă, ea făcu un pas spre el ca și cînd ar voi să-i scoată ochii cu ghearele. Nemernicule! șopti cu patimă. Obrazul tău n-ar fi fost el oare mai curat dacă, fie chiar și pe nedrept, ar fi suferit cu fiiască răbdare palmele? Trebuie să-i fi zis ceva, ca să-l scoți din răbdare, și păcatul de-a fi scos din răbdare pe părintele tău e destul de mare ca să fie răsplătit cu palme.
— Am făcut rău, răspunse el tare și fără de șovăire, și mă căiesc.
Persida era învinsă și muiată. Era cu totul altul omul pe care-l vedea în fața ei, blînd, duios, purtat de cele mai bune porniri.
— Cîtă durere mie și ție și sărmanei tale mume și cîtă mulțumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuință, urmă ea înduioșată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu pînă ce nu ți-o dă...
— Știu că în zadar mă voi umili, grăi dînsul întristat, dar din iubire către mama și către tine am s-o fac și asta!
— Are să se moaie, zise dînsa înviorată. Maica Aegidia și părintele pleban îl vor îndupleca după ce vor fi încredințați că ești năpăstuit!
El se uită lung la ea, mai întîi cu un fel de mirare, apoi cu milă și rîzînd în cele din urmă cu amărăciune.
— Sărac de sufletul tău! grăi el încet. Curat și pornit spre bine, el vede lumea sub cer senin; eu însă, tulburat din mine însumi, nu mai pot vedea în viață decît furtună și zbuciumări. Nu te amăgi însăți pe tine, urmă el mai tare, și nu mă ispiti pe mine. Se poate că tatăl meu se va muia ori va face, pentru ochii lumii, ca și cînd s-ar fi muiat. Eu mă-ndoiesc, dar cu putință este. Mie însă tot nu mi-ar fi dată pacea, căci sunt certat însumi cu mine, și-n toată clipa ar trebui să mă tem că-mi voi pierde iar sărita, și grozavă nenorocire mi se poate întîmpla. E înspăimîntător gîndul că nu poți să trăiești în pace cu părintele tău, dar mă stăpînește gîndul acesta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmărește și-mi reamintesc mereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom avea pe urma lui: mă înspăimînt cînd mă gîndesc la el, tremur cînd îl văd și-mi vine să fug cu ochii închiși cînd ajung a fi singur cu dînsul. Asta e o boală fără de leac, un blestem greu pe capul meu: nu-mi mai sta în cale; lasă-mă să mă duc gonit de soarta mea și fugi de mine și nu te mai uita-napoi și-nchide ochii, ca să nu mă mai vezi, și alungă-mă din gîndul tău. Tu ești prea bună pentru mine, strigă el deznădăjduit, și sufletul tău cel curat se spurcă însuși pe sine prin gîndul de mine! Fugi!
Uitîndu-se cu ochii mari și înduioșați la dînsul, Persida prindea una cîte una vorbele de pe buzele lui, și cu cît mai mare era deznădăjduirea lui, cu atît mai senină se făcea fața ei.
— Nu! grăi dînsa în cele din urmă cu liniștită hotărîre. N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc, zise și-i apucă mîna și se alipi de el și-și trecu gingaș brațul peste gîtul lui. Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gîndul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăși voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine și rîde cum ai rîs atunci cînd ne-am întîlnit pe pod, Ignatius! uită-te! adause privind cu nebiruită stăruință în ochii lui.
El se uita rîzînd cu ochii scăldați în lacrimi în ochii ei plini de văpaie.
Plecîndu-se apoi puțin, el atinse încet și sfios cu buzele tîmpla ei, o sărută și o depărtă încet de la dînsul aruncînd o căutătură de ochi la Bandi, care se uita cu mirare la dînșii.
Persida tresări ca deșteptată din somn.
— Mîine, tot aici, tot pe timpul acesta, zise ea, apoi se depărtă cu pas grăbit, făcîndu-i băiatului semn să vie cu dînsa.