BLESTEMUL CASEI
Se deprinde omul cu toate, și Mara se deprinsese și ea a nu-și vedea fata, care era numai aci peste Murăș. Vedea în toate zilele casa în care o știa adăpostită și afla în toate zilele, fie de la Talia, fie de la altcineva, ce face și cum îi merge. Așa trebuia să fie și altfel nu se putea. Se înfipsese în mintea Marei gîndul că fata ei are în cele din urmă să-l părăsească pe neamț, și cu cît mai singură o lăsa, cu atît mai curînd ajungea să-l părăsească. De aceea Trică n-avea nici el să meargă pe la dînsa: toți trebuiau s-o părăsească, pentru ca, văzîndu-se singură, să-și vie în fire.
Creștea inima Marei cînd afla că Persida e harnică, strîngătoare și totdeauna la locul ei, și mai vîrtos credea cînd i se spunea că neamțul mănîncă și bea, pierde zilele și petrece nopțile în joc de cărți; așa trebuia să fie, dacă era vorba ca Persida să se sature de dînsul.
Nu s-ar fi împăcat însă Mara atît de ușor cu soarta dacă Persida ar fi fost singurul ei copil. Îl mai avea însă și pe Trică. Ah, ce fecior! Se făcuse deodată ca bradul de munte, și înalt, și pieptos, și lat în umeri, și era sprinten, și harnic, și îndemînatic, și cuminte ca o fată mare. Nu trecea în fața lui Bocioacă nimeni înaintea lui, iar nevasta lui Bocioacă se uita la el parcă i-ar fi fost frate, copil, nu alta. Iar Bocioacă și nevasta lui aveau o fată, pe Sultana, care trecuse de doisprezece ani: li se vedea gîndul cît de colo. Dară nici c-ar fi putut să facă o mai bună alegere.
De un lucru nu ținea Mara seama: că feciorul ei era o matahală nespălată și nepieptănată, de care fetele se speriau. Puțin îi păsa lui Bocioacă de aceasta: el vedea pe omul verde, voinic, cu bună rînduială și totdeauna la locul lui. Iară nevasta lui Bocioacă vedea numai pe omul care era-n stare să sară și-n foc, și-n apă, să-și dea chiar sufletul pentru ea. Ții la un cîine pe care ți-l știi credincios: cum să nu fi ținut la omul pe care-l știa gata de a face orișice pentru dînsa?! Îi era parcă ar trebui să i se întîmple o mare nenorocire dacă el ar fi departe de dînsa, și de aceea îl ținea mereu pe lîngă sine, se uita-n ochii lui cînd voia să facă ceva și era destul ca el să stea la îndoială pentru ca ea să-și calce pe inimă. Mare lucru e să găsești un om în care ai deplină încredere.
Tot mare lucru e însă și să știi că te bucuri de toată încrederea. Tremura Trică în toată clipa și stătea mereu treaz ca nu cumva fie stăpînul, fie mai ales stăpînă-sa să se căiască de a-i fi dat toată încrederea, și nu o dată se petrecea o grea luptă în sufletul lui.
Intrase băietan, copil aproape, în casa lui Bocioacă; încetul cu încetul însă s-a făcut flăcău, om deplin. Asta o vedea și Bocioacă; nevasta lui însă îl lua și acum tot drept băietan, mai mult copil decît om făcut, și-ar fi fost în stare să-l pună să-i toarne apă cînd se spăla pe cap. Ba ea se simțea oarecum răsfățată cînd ochii lui cruzi se opreau ca pierduți asupra brațelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliți în carne moale și căutau cu un fel de frică părțile mai ascunse ale nurilor ei. De ce adică i-ar fi fost date aceste dacă ochii nevinovați n-ar fi putut să se încînte de ele? Dacă-i place bogatului să-și desfășure comorile, e firească și pornirea femeii de a-și arăta nurii, mai ales cînd n-are de ce să se teamă.
N-avea, nu! n-avea de ce să se teamă: Trică era ca steanul de piatră și nici ars în foc, nici tăiat cu ferăstrăul n-ar fi spus nimănui ce se petrece în sufletul lui.
Prea se simțea bine pentru ca să nu rămîie el singur de sine.
Nu se petrece însă în lumea aceasta nimic fără ca să iasă în cele din urmă la iveală.
Mara ședea singură-n casă, pe-ntuneric. De ce să mai strice lumînarea, cînd n-avea pe cine să vadă în zarea ei, iar gîndurile i se înșirau mai limpede așa pe nevăzute? Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte.
Aflase că neamțul a bătut pe Persida, apoi s-a dus, a părăsit-o, în sfîrșit, a părăsit-o! O aflase aceasta și nu putea să se bucure.
Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în față, să -i scoată ochii, să-i smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea să rămîie așa!
Nu-i vorbă, lucrurile veniseră cam după cum și le închipuise ea; n-ar fi crezut însă c-o să-i cadă atît de greu. Nu mai avea odihnă: din ce în ce tot mai tare se simțea împinsă a se duce să -și vadă fiica.
Afară, în tindă, se ivi un zgomot: intrase cineva și căuta pipăind ușa casei.
Mara sări furtunoasă în picioare, făcu un pas mare și deschise ușa.
Nu putea să vadă nimic.
— Cine e? ce vrei? întrebă ea.
— Să vii, răspunse Talia gîfîind, că e foarte rău. Am lăsat-o cu moașa și alerg după doctor!
— Cu moașa! strigă Mara ca ieșită din fire și se porni ca alungată de iele și fără ca să mai închidă ușile în urma ei. Cu moașa?! zise iar peste puțin. Dar eu nu știam nimic; mie nimeni nu mi-a spus!
— Nu știam nici noi, grăi Talia alergînd după dînsa. O știi cum e: nu stă cu nimeni de vorbă; le închide toate în sufletul ei.
— Așa mă pedepsește Dumnezeu pentru că am fost cîinoasă, urmă Mara și alergă mai departe, făcîndu-și mereu cruce și rugînd mereu pe Maica Preacurată să fie milostivă și să n-o certe cu prea multă asprime.
După ce trecu podul, ea se opri: îi era parcă ar vrea să se despice în două. Singură nu putea să meargă; trebuia să-l ia și pe Trică cu dînsa. Trebuia, și-i era atît de greu să se abată din drum, iar Talia își urma drumul ca să-l caute pe doctor.
Mara scrîșni puțin din dinți și ridică pumnul, apoi o luă cu pași încă mai grăbiți spre casa lui Bocioacă.
Trică, doi ucenici, Marta, Sultana și o slujnică erau adunați în curte, la cazanul în care fierbea cu clocote lictarul de prune, cînd Mara intră cu o falcă în cer, cu alta în pămînt.
— Ce e? întrebă Trică speriat.
— Să vii cu mine, grăi Mara grăbită. Neamțul a stîlcit pe Persida în bătăi. E rău, foarte rău. Moașa e la dînsa, și Talia s-a dus după doctor. Asta nu poate să rămîie așa!
Trică rămase ca înfipt în pămînt.
Știa și el că Persida nu are trai bun cu soțul ei și nu o dată își făcuse amarnice mustrări pentru c-a alergat pe la Sîn-Miclăuș și pe la Buteni ca să-i lege pe toată viața. încetul cu încetul însă se deprinsese cu gîndul că așa le era soarta și că mai rău ar fi fost dacă ei n-ar fi cununați. Văzînd acum pe mumă-sa tulburată și aflînd că soră-sa e rău, se tulbură și el și-și desumecă mînecile de la cămașă, ceea ce era obișnuit să facă totdeauna cînd pleca undeva.
Marta se uită lung la el.
Așa, în starea în care-l vedea, nu-l putea lăsa să se ducă. Îl știa om de fire năvalnică, și în starea în care se afla ar fi putut să se avînte în vreo primejdie.
— Dacă e moașa la dînsa și mai vine și doctorul, zise ea, eu nu știu ce ajutor ar mai putea să -i dea Trică.
— Să-i arate că e frate, grăi Mara.
— Asta o știe dînsa, întîmpină Marta.
Iară Trică tăcea și sta nemișcat.
— Carevasăzică, nu vii?! îl întrebă Mara cu stăruință.
— Ce să fac eu acolo? răspunse el.
Mara se uită lung și aspru la dînsul, apoi la Marta: le înțelegea toate și era cuprinsă de simțămîntul că nu mai are nici băiat.
— Ei bine! Sunt eu și singură destul om! grăi dînsa, apoi le întoarse spatele și se duse ca vîrtejul peste cîmpul întins.
Persida știa că mama ei ar veni la dînsa dacă ar ști, dar n-o aștepta. Se gîndise în mai multe rînduri să trimită pe Talia la dînsa, îndată însă ce se simțea mai bine, ea își schimba gîndul. "Nu e nimic, își zicea; are să treacă și asta; de ce s-o mai tulbur degeaba? Eu singură mi-am făcut-o, eu singură s-o și port!" Cînd însă îi era din nou greu, cînd o cuprindea simțămîntul că nu mai poate să trăiască, îi scăpau vorbele: "Ah, săracă mama mea!" Așa i-a venit moașei gîndul să trimită pe Talia și la Mara.
Era bun gîndul acesta, nu însă acum, cînd Persida avea trebuință de cea mai deplină liniște, iar în liniște și cu bună cumpănire nu puteau să se petreacă lucrurile după ce trecuse atîta timp de cînd Mara nu și-a văzut fata și erau atît de triste împrejurările în care o revedea. A dat însă Dumnezeu ca Trică tocmai acum să-și dea pe față slăbiciunea, și Mara, mergînd spre cîrciuma de la Sărărie, era atît de supărată pe Trică, încît își uitase supărarea de mai înainte. Depărtîndu-se cu inima de la Trică, toată dragostea pe care o avuse mai nainte pentru dînsul se revărsă deodată asupra Persidei. Ar fi stat ori nu mai nainte vreodată pe gînduri, acum era pătrunsă cu desăvîrșire de simțămîntul că Persida nu e vinovată de nimic.
"Eu am fost mamă rea, femeie cu inimă cîinoasă!" își zicea ea bătîndu-se cu pumnii în cap.
Atît era de căită și muiată, încît, ajunsă la cîrciumă, unde alergase cu atîta grăbire, se opri în loc și nu îndrăznea să intre la fata ei.
Ea trimise pe o fetișcană, care spăla vase în bucătărie, să cheme pe moașă, iar după ce moașa ieși, o întrebă dacă Persida știe ori nu că ea vine.
— S-o iei de departe și să-i spui că sunt aici, îi zise apoi. Iar dacă vezi că n-ar fi bine să intru, eu stau și afară.
Și era gata Mara să stea toată noaptea la ușă. Vorba e numai că n-avea nevoie.
— Uite, îi zise moașa Persidei, care zăcea într-un fel de amorțeală, ar fi, poate, bine să trimit pe cineva la mama d-tale, ca să vină și ea.
Persida își deschise ochii și-i ridică spre ea.
— De ce s-o mai mîhnim?... răspunse ea. I-ar fi foarte greu. Mai bine să nu afle nimic decît după ce vor fi trecut toate.
— Ea știe, răspunse moașa, a aflat de la nu știu cine; crede însă că te-ai supăra dacă ar veni.
— Nu-i adevărat! grăi Persida, ridicîndu-se puțin. Mama nu poate să creadă una ca asta. Ea știe că nu sunt eu vrednică să vie dînsa la mine.
— Uite, e aici, zise moașa; să intre?
— Săraca mama mea! mama mea cea bună! grăi Persida și-și ascunse capul în perine.
Așa a găsit-o Mara cînd a intrat.
— Lasă, draga mamei! Să nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! zise ea încet și se plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinele la căpătîi și să-i mîngîie fruntea, atingînd-o cu vîrfurile degetelor. Nu e nimic, adăugă ea; fii liniștită, draga mamii.
Persida, fără ca să ridice ochii la dînsa, îi apucă mîna, o duse la buze, o sărută în mai multe rînduri, și astfel steteră cîtva timp tăcînd amîndouă.
— Dumnezeu e bun, șopti în cele din urmă Persida, și a voit să mă scape de cea mai aspră pedeapsă. E bine că s-a întîmplat așa. Te rog, mamă, urmă apoi peste puțin, să cauți pe Bandi. E nenorocit, sărmanul, n-are pe nimeni în lume și mi-a fost credincios; să-i dai, dac-ar fi să nu mă mai scol, tot ceea ce rămîne de mine.
— Ei, răspunse Mara, nu moare omul atît de ușor; abia de aici înainte ai să trăiești și tu. Mulțumește lui Dumnezeu că te-a scăpat de omul acela, care ți-a făcut atîta rău.
Persida se întoarse puțin în culcușul ei și ridică ochii spre dînsa.
— Nu-l osîndi, mamă, grăi dînsa, că e nenorocit și el, mai nenorocit decît mine.
Mara se dete puțin înapoi. Îi venea să plece.
— Carevasăzică, și acum tot vorba cea de odinioară, zise ea cu amărăciune. Tot tu cea vinovată!
Persida se întoarse mai mult spre muma ei și se ridică puțin.
— Eu, mamă, și sîngele tău, grăi dînsa. Niciodată el n-ar fi ridicat mîna asupra mea dacă nu l-aș fi lovit eu mai nainte. Nu poate un bărbat să treacă peste una ca asta, și mi-ar fi mie rușine dacă el...
Ușa se deschise încet, și, sfiicios, Națl lăsă pe doctorul Blaubach, un bătrîn mărunțel, cu favorite cărunte, să intre în casă.
Persida se lăsă iar în culcușul ei, iară Mara se ridică și rămase-n fața patului, stînd dreaptă, țeapănă și cu ochii țintă la ginerele ei, care, zărind-o, se dete, cu capul plecat și cu fața galbenă, un pas înapoi.
Așa rămaseră ei tot timpul în care doctorul vorbi încet cu moașa, ca să se dumerească asupra stării în care se afla Persida. Cînd doctorul se apropie apoi de pat, ca să cerceteze mai de aproape, Mara se dete la o parte, cam spre ușă, iară Națl înaintă umilit spre dînsa, îi luă mîna și i-o sărută de două ori, una după alta.
Lucrul acesta se petrecuse atît de iute, și-n fața lui Națl, în mișcările lui, în toată înfățișarea lui era atîta căință și atîta umilire, încît Mara se simțea cu desăvîrșire muiată și abia după cîtva timp se dezmetici și se dete un pas înapoi.
— De!... grăi doctorul, eu puțin ajutor pot să dau aici. Trebuie să mai așteptăm, ca natura să-și facă lucrarea. Dacă s-ar întîmpla ca să se piardă prea mult sînge și să leșine, să mă chemi, urmă el întorcîndu-se spre moașă. Pe cît pot să judec, îi zise apoi lui Națl, copilul e pierdut, dar mai departe toate au să se sfîrșească bine, numai liniște să-i lăsați, înainte de toate liniște! Am să mai trec pe aici înainte de miezul nopții.
Grăind acestea, el se depărtă, iar Națl îl însoțipînă afară.
Mara nu mai știa ce să facă. Era-n ea ceva ce o împingea să meargă după el, să-l apuce, să-i zică trei vorbe acolo unde Persida nu putea să le audă; firea ei cea slabă n-o ierta însă să se depărteze de la patul Persidei, iar în fața Persidei nu putea să-i zică nimic, trebuia să le primească toate, să le sufere toate, ca să n-o tulbure pe dînsa.
"Ah! Doamne! își zicea ea cătrănită. Ține și acum la el, ține mai mult decît la orișicine! Ăsta e blestemul casei mele: țin amîndoi copiii mai mult la străini decît la mine și la ai lor. Prea li-e slabă inima!"
Cînd îl văzu pe Națl întorcîndu-se, ea nu-și mai putu stăpîni firea: înaintă spre el și-i zise încet și aspru:
— N-ai auzit ce-a zis doctorul? Lasă-ne singure, ca să fie liniște!
Națl se opri.
— Eu rămîn aici afară, la ușă, răspunse el, dar nu pot să plec.
— Nu e liniște-n casa aceasta cîtă vreme te afli tu în preajma ei! grăi Mara mai tare, ridicînd amîndouă mîinile. Te-ai dus odată: dus să fii!
Persida se ridică cuprinsă de spaimă din culcușul ei, iar moașa alergă la Mara s-o liniștească.
— Nu pot să mă duc, grăi Națl așezat și hotărît. Cînd m-am dus, o știam sănătoasă și vrednică, și m-am dus ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut și nici un bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate să-și părăsească soția.
— Îi mulțumesc lui Dumnezeu c-o scap și așa din ghearele tale! strigă Mara. Tu, bărbatul ei?! Ea, ție soție?! Călău i-ai fost! Iată ce-ai făcut din ea!
— Rabdă, Națl dragă, strigă Persida, rabdă-le toate de la mama, că mi-e mamă și e bună mama. Da, mamă, mi-e bărbat și-i sunt soție, după lege, în fața lui Dumnezeu, ca să ne ajutăm la nevoie unul pe altul, eu pe el, el pe mine.
Mara-și puse mîinile în cap: îi venea să-și smulgă perii din cap, să-și rupă hainele de pe trup, să se dea cu capul de perete.
— N-ai tu la nici o nevoie trebuință de ajutorul lui, zise ea mai potolită. Dacă e vorba...
Deodată ea se opri și rămase cu ochii sticloși, ca ieșită din fire.
— Vai de mine! vai de mine! Ușile casei au rămas deschise și tainița din perete nu-i acoperită! strigă ea și ieși ca dusă de frica morții.
Și cum, Doamne, să nu fugă, cînd atît îi mai rămăsese și ei?!