MAICA AEGIDIA
Maica Aegidia era mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare, dar se muia cînd vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica priorița s-o primească pe Persida și pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai și alergat pe la dl Hubăr, economul orașului, ca Mara neapărat să capete arînda podului.
Erau creștinești faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulțumită de a le fi săvîrșit.
Sidi era, ce-i drept, foarte deșteaptă și, din clipa cînd se despărțise de Trică, se făcuse tăcută, așezată, ascultătoare, aproape blîndă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urîte, s-o ții pieptănată și cu mîinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plîngă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încît maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulțumea și cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dînsa. Iarna, în sfîrșit, după ce Murășul a înghețat și nimeni nu mai plătea cei doi creițari, maica cea cu căutătură aspră punea toți cei cinci florini de la dînsa și era foarte mulțumită că Mara o mai ajută și ea la îmbrăcămintea copilei.
Serile apoi Mara își făcea, ca de obicei, socotelile și tot i se mai umpleau, ba mai vîrtos îi erau plini ochii de lacrimi.
Un singur lucru o punea cîteodată pe gînduri. Prea se făcuse blîndă Persida: nu care cumva călugărița aceea s-o momească, s-o farmece și s-o facă și pe ea călugăriță smerită. "Mai bine moartă!" Dar nu! asta nu era cu putință: neam de neamul ei n-a fost om smerit; toți creștini adevărați! Apoi Trică se făcuse și el băiat așezat, ascultător și bun școlar. Asta vine cu vîrsta la copiii care sunt răi de mici.
Așa, cîteodată, își mai aduc, nu-i vorbă, și ei aminte de timpurile trecute.
Într-o frumoasă zi de primăvară dl învățător Blăguță a venit mai tîrziu decît de obicei la școală. Îi plăcea mult să pescuiască, se topiseră cam iute zăpezile, Murășul se umflase și apa era tulbure, cum e mai bună pentru pescuit. Și era lucru știut că, în lipsa dlui Blăguță, Costi Balcovici e acela care pune mîna pe nuia, ca să ție buna-rînduială — nu poate pentru c-ar fi fost cel mai mare dintre școlari, dar învăța bine și era băiatul turtelarului din Radna.
Una e însă Blăguță și alta Costi, deși era băiat de turtelar. În fața dlui Blăguță, Trică stătea smirnă, iar cu Costi se bătuse adeseori în piață, în zilele cele bune, cînd nu era singur, ci săreau amîndoi, cu Sida, în capul lui, și rar scăpa Costi cu fața curată, fiindcă Sida avea gheare ca pisica și ar fi sărit și în foc pentru frățiorul ei.
Tocmai de aceea, poate, Costi era foarte aspru față cu Trică, pe care îl știa acum singur.
— Trică, strigă el răstit, stai frumos!
Trică se ridică îndrăzneț în picioare: i se făcuse o nedreptate.
— Șezi! strigă Costi.
— Dacă vreau șed; dacă vreau stau, răspunse Trică. Cine ești tu ca să-mi porunceai mie?!
Ceilalți școlari începură să rîdă cu gurile întinse pînă spre urechi, căci copiii sunt oameni și ei și se simt mulțumiți cînd văd umilirea celor ce prea repede se înalță. Dar Costi, pui de om și el, nu voia să fie umilit.
— Afară! strigă el dăscălește, în genunchi! și, rostind porunca, se și duse ca să-l apuce pe Trică.
Trică, cu vreo trei ani mai mic decît Costi, nu se simțea destoinic să ție piept cu acesta: cu cît mai mic era însă omul, cu atît mai mare îi era hotărîrea, și el știa să muște, să zgîrie și să dea cu picioarele, ceea ce pe Costi îl umplea cu atît mai vîrtos de mînie, cu cît ceilalți școlari se ridicaseră pe bănci și rîdeau cu hohote de cîte ori Trică îl nimerea bine. Astfel învingerea nu putea să fie decît a lui Trică: bătaie, ce-i drept, a mîncat, părul i s-a cam rărit, gîtul îi era zgîriat, dar din bancă tot n-a ieșit și în genunchi nu l-a pus decît dl Blăguță, care ținea ca autoritatea lui Costi să rămînă întreagă.
Ieșind din școală, Trică a luat-o, ca de obicei, drept spre pod, unde mumă-sa aduna creițarii și își vindea mărfurile. Cît s-a bătut cu Costi și cît a stat în genunchi, o singură lacrimă nu i se ivise în ochi, abia acum, după ce se văzu singur, începu să șteargă din cînd în cînd cîte o lacrimă. Ah! cum ar fi voit să-l poată mușca pe Costi, încît urma dinților să-i rămîie toată viața! Costi era însă mai tare decît dînsul.
"O să-l spui eu mamei, își zise băiatul, și o să treacă el pe la pod!"
Cînd însă vorba era s-o facă, el n-o putea. Degeaba i-ar fi spus: o făcea numai să se plîngă, ca alte dăți, că e văduvă și că toți își bat joc de copiii ei, fiindcă n-au tată, ca să-i ocrotească.
"Ah! zise el suspinînd, de ce nu mai e Sida aici?!"
Da! singură ea putea să știe ce va să zică a fi bătut de Costi.
El se strecură fără de veste pe lîngă un car peste pod, apoi, trecut odată pe cellalt țărmure, se duse ca din pușcă pînă la mănăstirea de călugărițe, trase clopoțelul de la intrare și spuse, după ce i se deschise, că mumă-sa l-a trimis să-i aducă soră-si ceva.
La călugărițele din Lipova nu puteai să vorbeai cu orișicine orișicînd și despre orișice. Sidi nu era însă oricine, și maica Aegidia cea aspră, fiind totodată și înțeleaptă, ținea să nu răscoale întreaga mănăstire, ceea ce ar fi făcut dacă ar fi oprit pe Sidi, care începuse să se vaiete cînd i s-a spus că acum, asupra mesei, nu poate să-și vadă fratele. Astfel Trică n-a avut să aștepte mult.
— Cee?! întrebă ea răstită.
— Uite, zise el încet, ca să nu audă și sora Marta, care se afla în iatacul de alături, Costi m-a bătut.
— Te-a bătut el pe tine, și tu, prostule, te-ai lăsat să te bată!
— Dacă el e mai tare!
Persida rămase cîtva timp pe gînduri, cu răsuflarea oprită și cu ochii țintă la un colț.
— Haide!... zise apoi și îl apucă de braț, ca să-l ducă spre ieșire, unde cheia era în ușă.
— Sidi, Sidi! strigă sora Marta speriată și plecă s-o oprească.
— Haide! grăi Persida mai tare. Ea n-are voie să iasă după noi!
Ieșind apoi în stradă, ei o luară spre pod.
Da! însă dincolo era Mara, și ea n-avea să-i vadă, nici să-i știe.
Pe țărmurele despre Lipova, de la pod la deal, e Sărăria, o mare șură de scînduri, în care se adună sarea adusă de luntri de la ocnele din Ulioara, ca să fie vîndută pentru satele de dimprejur. În fața Sărăriei sunt vara-iarna, ziua-noaptea o mulțime de care, iar din sus de Sărărie e șirul de mori plutitoare de-a lungul țărmului. Persida și Trică se strecurară printre care, ocoliră Sărăria și înaintară spre mori. De cîte ori, vara, au trecut ei Murășul pe luntrița de la vreo moară!
Acum însă nu era vară, ci primăvară, și Murășul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vuitori. Morile, care alte dăți se aflau în apropierea țărmurelui, de care erau legate prin o podișcă, acum rămăseseră departe spre mijlocul rîului, de unde abia li se auzeau tocăniturile monotone. Cum să ajungă ei acolo, ca să roage pe vreuna dintre calfele de morar să-i treacă?!
Nu era chip! și totuși cei doi copii bălani și cu obrajii rumeni erau voioși: mult era frumos și bine aici în fața valurilor ce se tăvăleau greoaie spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică, iar dincolo, pe coastele de la Radna și de la Șoimoș, se ivea pe ici, pe colo iarba crudă și verdeața de salcie și de răchită.
— Stai! strigă deodată Persida. Morarii cum se duc ei la morile lor? Trebuie să fie pe aici pe lîngă țărmure vreo luntriță. N-ai să te temi! Tu știi că eu mă pricep la lopată.
— Eu să mă tem?! răspunse Trică. N-am vîslit vara și eu?!
Mare lucru nici n-ar fi fost, dacă ai fi putut, ca vara, să dai cu lopata de fund, ca să duci luntrița precum îți place; acum însă Murășul n-avea fund, valurile erau cu mult mai iuți decît ți se păreau de la țărmure și luntrița-i ducea pe cei doi copii după cum voia bunul Dumnezeu.
Ochii căprui ai Persidei erau plini de văpaie: era frumos și bine, mare minune, mai ales pe la vuitori, cînd luntrița se învîrtea. Oamenii de pe țărmuri se speriară, cu toate aceste, cînd văzură luntrița ușoară cu cei doi copii neajutorați în ea și începură să alerge, mai ales de la Sărărie, spre mori, ca să ieie o luntriță și să le vie într-ajutor.
Ce ar fi putut adică să li se întîmple? Îi duceau valurile cît îi duceau și trebuia să-i scoată în cele din urmă la țărmure, cum scoate apa rîului tot ceea ce plutește pe ea.
Mai era însă în drum și podul, de care nu o dată se izbesc și se sfarmă plutele aduse din Ardeal. Lumea alerga dar spre pod pentru ca de acolo să le vie cumva într-ajutor.
În același timp se dusese prin Lipova vestea că o fată a fugit de la călugărițe cu un băiat. O fată și un băiat! S-ar fi putut oare ca în gîndul lumii fata să nu fie mare, cînd fuge cu un băiat? Degeaba i-ar fi spus că nu era, degeaba i-ar fi arătat perechea; ea tot n-ar fi crezut. Mai erau dar și alți oameni la pod, în fața mănăstirii, ca să afle cum s-au petrecut lucrurile cu fuga.
Mara, podărița, vedea că o mișcare neobișnuită s-a pornit de la Sărărie și de la mănăstire spre pod. Sări dar de la locul ei și grăbi spre Lipova. Uitîndu-se apoi încotro se uitau și oamenii, zări deodată luntrița purtată de valuri și alte două luntrițe mînate de vîslași voinici, care grăbeau să o ajungă.
— Vai de mine! strigă ea, cuprinsă de spaimă.
La moarte s-ar fi gîndit, dar nu că sunt chiar ai ei copiii din luntrița care venea, venea mereu și iute spre pod.
Mara începu să alerge și să cheme oameni ca să deschidă podul, ca de obicei, cînd trec plute ori luntre cu sare.
Dincolo, despre Lipova, se îngrămădea pe pod lumea adunată în pripă, iar în fruntea ei venea maica Aegidia, foarte grăbită, ca o păpușică trasă pe sfoară, cu ochii ridicați spre cer, cu mîinile încleștate și rugînd mereu pe Maica Fecioară de la Radna, făcătoarea de minuni, să le vie copiilor într-ajutor.
Văzînd pe maica Aegidia, Mara se opri.
De la călugăriță gîndul ei trecu deodată la Persida, și ochii ei se îndreptară mai cu dinadins spre cei doi copii.
Ea rămase ca înfiptă, cu ochii mari, cu buzele strînse și strîmbate în jos.
— Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucindu-se. Sfîntă Mărie, Maică Preacurată! Bată-vă să vă bată, copii! Nu, grăi dînsa mîngîiată, copii ca ai mei nimeni nu are!
Și adică ce li s-ar fi putut întîmpla? Printre pontoanele podului era loc de puteau trece și o sută de luntrițe! Da! da! Lor nu li se putea întîmpla nimic: ea ar fi avut altfel visuri rele și presimțiri urîte.
Dar cum a ajuns Persida din mănăstire în mijlocul Murășului?
Pornind iar spre maica Aegidia, ca să afle cele petrecute, Mara era din ce în ce mai strîmtorată. Știa un lucru: că așa, numai din senin, n-a plecat Persida de la călugărițe. Trebuia să fie la mijloc vreo nefăcută!
Mara era însă femeie trăită în lume și știa că lucrurile o să meargă mai bine dacă se va ținea dînsa deasupra.
— Bine, maică, strigă ea, așa păziți dv. copiii?
Ce mai putea maica Aegidia să răspundă cînd ea singură era de vină, ea, cu slăbiciunea ei cea mare?
Își frîngea mîinile și nădăjduia în Dumnezeu cel prea milostiv.
— Las-acum, lasă! grăi dînsa căită. Iată, Maica Domnului ne este într-ajutor; luntrița a apucat-o bine, a luat-o spre locul dintre pontoane și trece, trece, iat-o, trece!
Toți alergară să vadă cum luntrița intră sub pod, apoi se-ntoarseră și alergară pe-mbulzite, ca s-o apuce ieșind din jos pe pod.
Persida și Trică ședeau tăcuți și strîmtorați, căci știau, ce-i drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu fața curată nu vor scăpa după ce au ridicat atîta lume în picioare.
Peste puțin îi ajunseră apoi și morarii ce plecaseră în calea lor; unul dintre dînșii apucă lanțul luntriței și începură să vîslească spre malul de la Lipova.
Lumea se porni dar și ea înapoi, cu Mara și cu maica Aegidia.
Mult ar fi dat maica Aegidia ca toată această lume neastîmpărată să rămîie departe-n urma ei, ca să poată vorbi ea singură cu Persida. Căci iubea maica adevărul, dar mai presus de toate îi era numele cel bun al mănăstirii, și toate i le-ar fi iertat copilei dacă prin o minciună bine potrivită ar fi scăpat acest nume bun. Lumea nu era însă numai neastîmpărată, ci totodată și sprintenă, și maica Aegidia cea cu pas mărunt rămase ea departe-n urmă.
Iară Persida nu știa să spună decît adevărul.
Ieșind din luntriță, ea trecu iute, îndrăzneață și cu capul ridicat printre cei adunați pe țărmure și se duse drept la maica Aegidia.
— L-a bătut, grăi dînsa iute, i-a scos păr din cap, l-a lovit cu pumnii-n coaste, i-a rupt gulerul de la cămașă și l-a zgîriat la gît.
— Cine l-a bătut? întrebă maica mai ușurată.
— Costi Balcovici, răspunse Trică rar și răspicat. Domnul învățător s-a dus să prindă pește, și Costi Balcovici a fost obraznic, iar eu nu m-am lăsat bătut.
— Și eu vreau să-i arăt, adause Persida, că n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic și n-are pe nimeni să-l ajute.
— Sărăcuții mamei! grăi Mara înduioșată. Se iubesc, maică, urmă ea ștergîndu-și lacrimile; se iubesc unul pe altul ca doi copii săraci.
Maica Aegidia era și ea înduioșată nu numai pentru că vedea lacrimi de văduvă, ci și pentru că înțelegea pornirea firească și bună a copilei, dar mai presus de toate pentru că era salvat numele cel bun al mănăstirii.
— Iată, zise ea cu liniște sărbătorească, în loc de a-și vedea de școală, umblă să pescuiască, iar în vremea aceasta copiii se sluțesc unul pe altul. Și cîte sunt nenorocirile ce s-ar mai fi putut întîmpla dacă n-ar fi paza Celui-de-Sus. La noi nu se întîmplă astfel de lucruri!
— Se-nțelege! grăi Rosa, nevasta lui Hansler, cizmarul de peste drum. La noi e regulă! La romîni însă toate merg una peste alta!
— Așa e, ziseră alți cîțiva, în vreme ce iar alții rîseră.
Lucrul ar fi fost bun și minunat dacă n-ar fi fost de față și cîțiva romîni, ai cărora obraji se roșiră, fie de mînie, fie de rușine.
— Aceasta n-am voit s-o zic, grăi dar maica Aegidia. E și la romîni regulă, se vede însă că nu pretutindenea.
— E un păcătos Blăguță acela, adăugă Maria lui Ciondrea, care nu-l putea suferi pe învățătorul din Radna.
Mara stătea ca pe spini. Știa că papistașii sunt un neam de oameni dușmănoși și ținea mult la Blăguță, care era vestit cîntăreț de strană. Îi mai trecea apoi, parcă, și un fier roșu prin trup cînd vedea cum trec peste pod oameni, ba pînă chiar și care, fără ca să plătească creițarii cuveniți. Călugărița nu putea, în sfîrșit, să aibă dreptate.
— Dar fata mea cum a ieșit din mănăstire? zise ea rostind vorbele cam rar. Tot învățătorul nostru ar fi de vină dacă copiii s-ar fi înecat în Murăș?
Maica Aegidia se sperie și începu să tremure. Nu era deprinsă cu lumea, în mijlocul căreia se afla, și o trecură fiori reci cînd se gîndi că oamenii aceștia ar putea să se pornească la ceartă. Îi era ca și cînd dincolo, pe dealurile de la Radna, s-ar fi pornit o furtună cu puhoi, care în toată clipa putea să fie aici.
— Haide, Sidi, fata mea! grăi dînsa grăbită. Sărută mîna mamei și vino!
Mara ar fi voit să aibă cel puțin o ulcică pentru ca s-o sfarme în mii de bucăți. Auzi vorbă! Să vie cineva, să ieie fata ei, s-o ducă, și ea să nu poată face nimic, iar peste pod să treacă oameni și care, să treacă fără creițari.
— Fata rămîne cu mine! zise ea, deși numai cam cu jumătate de gură.
— Nu, mamă! grăi Persida, care ar fi intrat în pămînt de rușine dacă nu s-ar fi putut întoarce chiar acum înapoi. Ce-ar fi zis celelalte fete? Eu, urmă ea, trebuie să mă întorc la lecțiune!
Maica Aegidia era cea mai fericită dintre călugărițele de pe țărmul stîng al rîului.
— Așa este, grăi dînsa. Te rog, adăugă apoi întorcîndu-se spre Mara, vino și d-ta cu noi.
Patru care încărcate cu sare cotiră deodată spre pod, ca să treacă spre Radna, iar alte două veneau pe pod spre Lipova.
— Acum nu pot! răspunse Mara și o porni repede spre pod, ca să-și adune creițarii, în vreme ce maica Aegidia plecă cu Persida spre mănăstire, iar Trică se luă după mumă-sa printre lumea ce se risipea.