NOROCUL CASEI
— Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au pățit-o altele și mai rău decît tine și tot au ajuns femei cu casă bună. Ești, la urma urmelor, ca și cînd ai fost cununată cu el, și toată lumea te știe că i-ai fost soție credincioasă și harnică și multe ai suferit de la dînsul. Femeie ca tine n-are decît să aleagă între cei mai buni ca să-și găsească bărbat.
Așa vorbea Mara ca să-și mîngîie fata.
Trecuse miezul nopții, și ele, deși obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcușurile lor.
— Nu-mi mai trebuie bărbat, răspunse Persida; eu nu mai pot să am bărbat.
Vorba asta Mara nu putea s-o înțeleagă, dar nu putea nici Persida să-i spună de ce adică ea nu mai poate să aibă alt bărbat afară de Națl. Prea ar fi fost grea lovitura dacă i-ar fi spus că e cununată cu dînsul.
— Prostii! grăi deci Mara, care înțelegea lucrurile cu totul altfel. Poate o femeie ca tine orișicînd...
Luată apoi pe dinainte de dorința de a o molcomi, ea nu se mai putea stăpîni.
— Banul, draga mamii, urmă ea, banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani. Uite! urmă ea, făcîndu-și mustrări c-a scăpat vorba, ți-o spun fiindcă nu mai ești copilă și trebuie s-o știi, ca să te simți: eu am adunat pentru voi puțin cîte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, și puține sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine.
Persida se ridică puțin în culcușul ei. Știuse ea că are mama ei bani! acum însă ar fi voit să-i vadă fața, căci din tonul cu care vorbea, banii păreau mulți, și parcă din fața ei ar fi putut să-i numere. Era însă întuneric în casă.
— Cîteva mii să fie, grăi Persida, nu se sperie nimeni de ele.
— Nu vorbi, fata mea, de mii, îi zise Mara, ci numără cu zecile de mii. Nu degeaba am ostenit eu; nu degeaba mi-am tras de la gură. Ce-i al tău e al tău; ce-i al lui Trică e al lui Trică; ce-o să mai rămînă veți împărți între voi. Asta s-o știi, ca s-o știi, dar să n-o spui nimănui. Nu ești tu orișicine!
Persida tăcu.
În zadar! puterea banului e mare, și ea se simțea cu totul altfel acum, cînd știa din gura mumei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să păstreze.
Doamne! Națl s-ar mira și el dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să intre în voile bătrînei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr, bătrînul, ar vorbi și el cu totul altfel dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.
De ce adică Națl era mereu posomorît și răstit? de ce era nerăbdător? de ce bea? de ce juca cărți? de ce era nemulțumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat și trăia acum sărac, scos de dînsa din averea lui.
Îi venea să se ridice din culcușul ei și să alerge la el, ca să-i spună și să-l roage, să-i moaie, să-i îndulcească firea. În zadar, afară de dînsul nu era pentru dînsa bărbat pe lume, fără de căsnicie nu e viață și numai cu dînsul putea dînsa să-și închipuiască căsnicia.
Asta trebuia s-o înțeleagă și mama ei, și o înțelegea dacă-i spunea că sunt cununați.
Acum, în clipa aceasta, putea să i-o spună, era chiar datoare, pentru ca ea să știe cum stau lucrurile și să nu-și mai facă gînduri deșerte.
— Mamă! șopti ea.
Mara adormise.
— Mamă! grăi mai tare.
Mara dormea pierdută în somnul greu al omului obosit.
Persida se ridică speriată din culcușul ei.
Iar se simțea singură, părăsită, nepăzită de nimeni și, cu o putere neîmblînzită, o cuprinse pornirea de a se duce la el. Nu putea dînsa să doarmă în altă casă cînd avea casa ei. Ce făcea el singur? Cum putea dînsa să-l lase singur?!
Ca apucată de nebunie, ea se dete jos din pat, se îmbrăcă în pripă și ieși tiptil din casă, apoi o luă ca o stafie prin noaptea geroasă drept spre Sărărie, ținînd drumul peste Murășul înghețat după zarea luminii de la cîrciumă.
Națl era dus, nu știa nimeni unde, și cîrciuma rămăsese în paza lui Bandi, cîinele credincios, care sări speriat în picioare cînd o văzu pe Persida în prag.
Iară Persida nici că-l băgă în seamă, îi era parcă a căzut din cer de la mari înălțimi în prăpastie adîncă și se afla tot în cădere.
Așa a găsit-o Națl cînd s-a întors cam amețit de vin acasă.
— Aha! grăi dînsul. Tot s-a-ntors doamna! Știam eu că nu poți tu să trăiești fără de mine: e scris în steaua sub care ne-am născut c-avem să trăim împreună pînă ce nu ne vom fi mîncat de vii unul pe altul.
Persida se uită la el cuprinsă de înduioșare, cum muma se uită la copilul pornit în căi rele.
Ce putea dînsa să vorbească cu omul acesta?!
— Dar bine c-ai venit, urmă tolănindu-se pe pat, căci tot n-avea cine să-mi tragă cizmele... Trage! adăugă apoi și-și întinse piciorul.
Era obișnuită Persida să-i tragă cizmele și să i le curețe de noroi. Ea-l învățase așa. Niciodată însă pîn-acum el nu i-o ceruse asta, și ea se rușină de starea în care ajunsese față de el.
Dar ce putea să facă?! Cu de-a sila, dar le trase, apoi rămăsese uitîndu-se mîhnită la el.
— Bine, zise ea, nu ți-e ție rușine de ceea ce ai făcut?
— Nu, răspunse el, nu mi-e deloc rușine. De ce să-mi fie rușine? Dac-aș fi orb, nu mi-ar fi rușine; dac-aș fi surd, nu mi-ar fi rușine; sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, aș zice, și tot așa zic și acum. Nu vezi tu că mie-mi lipsește ceva? Nu sunt om în toată firea. E o nenorocire, dar n-am ce face!
Ce mai putea să-i zică?!
— Cum ai putut tu să lași casa așa singură? grăi dînsa peste cîtva timp.
El se ridică și se uită la dînsa frămîntat în luptă cu sine.
— N-am lăsat-o singură, îi răspunse apoi rîzînd cu amărăciune. A rămas aici fratele meu Bandi. Da! urmă el, să știi că mi-e frate, frate adevărat, feciorul tatei, întocmai ca mine! Uită-te bine la el și-o să vezi și tu că așa este. Mi-e frate! Asta-i izvorul tuturor nenorocirilor!
Persida nu se putea dezmetici.
— Vorbești într-aiurea? grăi dînsa.
— Nu! răspunse el. Sunt cam amețit și nici nu ți-aș fi spus-o dacă n-aș fi, dar știu foarte bine ce spun: Bandi, băiatul Reghinei, e fratele meu. Îl văd, îl simt că mi-e frate și-mi aduc aminte de Reghina... M-ai înțeles? Tata e om bun, dar s-a înrăit, fiindcă nu poate să uite și să ne ierte pe mine și pe mama. Tu ești suflet bun, Persido, inimă de diamant: ce ai avut să iei asupra ta blestemul căzut pe capul nostru?!
Persida-și dete seama de marea asemănare ce era între Bandi și Hubăr și nu se mai îndoi că Națl are dreptate.
— Sărman de tine și de mine, sărmani de noi toți! strigă ea cuprinzîndu-l cu brațele. Să n-o simtă cumva Bandi aceasta, că mult ține la răposata lui mumă și urît lucru se-ntîmplă!
— Să n-o simtă, zic și eu, grăi Națl, dar tata trebuie să facă ceva, m-ai înțeles? Trebuie să facă ceva!
— Da! grăi Persida, și ei începură să stea la sfat, parcă nu s-ar fi certat niciodată-n viața lor.
Iară Mara...
Visase noaptea toată pe feciorul ei, și dimineața tot cu gîndul la el s-a deșteptat din somn. Nu se putea dezmetici cum au venit lucrurile și ce a făcut el ca s-o ia pe dinainte și s-o ducă cu dînsul. Își aducea numai aminte că s-a uitat o dată la el, a văzut că nu e chip să-l abată de la hotărîrea lui și a început să bată în palme. Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile dacă dînsa nu s-ar fi putut mîngîia cu gîndul că are iar pe fata ei la sine. Ea sări deci speriată din pat cînd se încredință că culcușul Persidei e deșert și nici hainele ei nu mai sunt aci.
Le înțelese toate într-o singură clipă.
"Neam îndrăcit! strigă dînsa. Dacă și-au pus odată ceva în gînd, nu e chip să -i mai scoți din ale lor."
Ea se așeză îndărătnică pe scaun, nu supărată, nu îndurerată, ci tare hotărîtă de a nu se mișca, de a nu face nimic, de a arăta că nici pe dînsa nu poate nimeni s-o scoată din ale ei.
Ca totdeauna cînd nu mai știa ce să facă, și acum simțămîntul ei covîrșitor era că toate au să iasă în cele din urmă după gîndul ei și că copiii ei pot să dea în gropi, pot să sufere, dar nu pot să piară și tot la ea au în cele din urmă să se întoarcă.
De aceea a rîs cu un fel de mulțumire răutăcioasă cînd a aflat, peste cîteva zile, că Națl iar a bătut pe Persida.
Ar fi voit să-i scoată omului aceluia ochii cu ghearele, dar îi părea bine.
"Așa-i trebuie! zicea. Să-și vie în fire!"
Săptămînile și lunile treceau. Persida trăia din ce în ce mai rău cu soțul ei, dară Mara nu-și schimba gîndul: putea Persida să rabde, că-i făcea bine răbdarea.
Tot astfel, cînd a venit știrea că războiul s-a pornit cu italienii, Mara se ruga mereu la Dumnezeu să aibă în paza lui pe feciorul ei, dar se bucura oarecum cînd se gîndea la suferințele prin care el trebuie să treacă.
Sunt însă în lumea aceasta cu putință și lucruri care o moaie chiar și pe Mara.
Mai pe toamnă Mara află că Persida iar e în stare binecuvîntată.
Nu-i venea să creadă și nu putea să-și dea seama dacă e bucurie ori întristare simțămîntul viu care o cuprinde cînd se gîndește că tot ar fi cu putință.
"Grozavă nenorocire!" zicea dînsa, și totuși îi venea să se ducă și să-și ia fata cu puterea de cîte ori afla că și acum tot o mai bate Națl. I se răscolea toată firea cînd se gîndea că iară s-ar putea întîmpla ca în rîndul trecut.
Iar dacă nu, dacă Dumnezeu se îndură, Persida era legată, nedespărțită pe toată viața de dînsul, și Marei îi venea să se ducă la dînsul să-i spună că-l iartă, că vrea să se împace cu dînsul și-i dă fată cu zestre, numai să se cunune... Parcă însă tot mai era timp, trebuia să aștepte.
Așa s-a frămîntat Mara luni de zile de-a rîndul și nu s-a mișcat decît pe la Sf. Nicolae, cînd iar a trimis moașa după dînsa.
— Zice, grăi Talia, să nu te neliniștești, că toate sunt bune!
Mara era, cu toate aceste, ba tocmai de aceea, foarte neliniștită. Îi venea să-și smulgă părul din cap, să-și muște carnea de pe trup, și mergînd cu pași iuți și mărunți, iar nu rar călcați ca altădată, spre cîrciuma de la Sărărie, ea își zicea mereu: "Nemernico! Ticăloaso!" De mult ar fi trebuit să vină și nu se putea ierta că n-a venit.
"O, Doamne! grăi în cele din urmă, ca să se mai molcomească ea însăși pe sine, dar tot om dat de la Dumnezeu e, și botezul o să-l sfințească și pe el."
Da! botezul sfințește chiar și pe copiii adunați din margine de drum.
Ea, cu toate aceste, se opri, ajunsă la intrare, ca în fața unei primejdii.
— E aci neamțul? o întrebă pe Talia.
— Nu e, răspunse aceasta, a plecat pe-nserate și nu-i e obiceiul de a se întoarce înainte de cîntatul cocoșilor.
Și nu s-a abătut Națl nici astă dată de la obiceiul lui. Plecase supărat, muncit de gînduri grele, încît nu mai știa nici el ce are să facă și-și petrecuse timpul cuprins de viu neastîmpăr.
Tîrziu după miezul nopții, cînd s-a întors istovit și cam amețit acasă, toate erau trecute și în iatacul luminat de o candelă se făcuse liniște adîncă.
Persida dormea cuprinsă de somn întăritor, încît abia i se mai simțea răsuflarea, iară Mara se așezase pe patul lui și fusese și ea biruită de somn.
Văzînd pe Mara, el se opri și stete o clipă, apoi voi să iasă, să plece, să se ducă, să fugă: îi era rușine, îl cuprinsese un fel de spaimă, parcă o grea pedeapsă îl aștepta.
El însă nu putea să plece: se simțea ca înfipt în pămînt.
Prin liniștea nopții se auzea un fel de morfoleală gingașă: copilul, îmbăiat, înfășat și așezat, după obicei, lîngă muma lui, nu dormea, ci își dusese mîinile la gură și își sugea pumnii.
Inima lui Națl se strînse și mintea lui se lumină deodată, parcă toată noaptea ar fi dormit și n-ar fi văzut băutura cu ochii lui.
Era un copil acolo, chiar copilul lui.
Ah! de ce i l-a dat Dumnezeu?! Ca să-l certe cu toată asprimea.
Nu! Copilul acesta nu poate să trăiască! S-a născut numai ca să moară. Chinuită în toată clipa și mereu bătută, Persida n-a putut să dea viață decît unei stîrpituri; îl vedea, parcă, stîlcit, cu oasele strîmbe, cu fața pocită, o adevărată spaimă, și, cuprins de fiori, el începu să tremure aducîndu-și aminte de Reghina și de copilul ei.
Și dacă i-ar fi dat, cu toate aceste, să trăiască?
Grozavă nenorocire!
Și totuși...
"Doamne! zise el cu ochii plini de lacrimi, ceartă-mă pe mine, ceartă-mă cu toată asprimea, dar lasă-l pe el, păzește-l, ține-l, orb să fie, surd să fie, slut să fie, schilod să fie, numai a om să semene, căci tot al tău este, tot ție are să ți-l păstreze sărmana aceasta de femeie."
Tiptil apoi, pas cu pas, călcînd în vîrful degetelor, cu inima încleștată și tremurînd în tot trupul, el se apropie de pat, ca să-și vadă copilul.
Ce putea să vadă?
Un copil abia născut nu e, la urma urmelor, decît o bucățică de carne fără ochi, care se mișcă în toate amănuntele ei. El însă nu mai văzuse în viața lui ceva atît de frumos ca copilul lui, cu fața ceea rotundă, plină și viu mișcată și cu degetele cele lungi și subțiri la mînușițele de om.
Ah! cum ar fi vrut să-l desfășure, ca să-l vadă întreg, să-l pipăie cu mîna, să se încredințeze că e întreg, că setea de viață, care-l face să-și sugă cu atîta neastîmpăr pumnii, îi străbătea întreaga ființă.
"De ce, Doamne, atîta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de ea", zise el adînc înduioșat și nu-și mai putu stăpîni plînsul.
Persida-și deschise ochii și-i deschise mari și-i îndreptă oarecum dormind, mirată și nedezmeticită spre el.
— Ah! Doamne! zise el în romînește. Iartă-mă, Persido, că te-am deșteptat, dar nu mai pot! Nu mai pot! zise el iar și izbucni în plîns înăbușit.
Persida-i întinse mîna și-l apucă de braț, ca și cînd s-ar fi temut că se duce și-ar fi voit să-l oprească, să-l ție, să nu-l lase.
— Plîngi, că-ți face bine, zise apoi peste cîtva timp. E băiat, urmă iar. O să vezi tu ce băiat! Lasă, c-o să vezi cum toate au de aici înainte să fie altfel.
— Cum altfel? grăi dînsul deznădăjduit. Eu tot eu rămîn; de cîte ori mi-am făcut cele mai amarnice mustrări? de cîte ori mi-am pus tare-n gînd să mă-ndreptez?! Tot nemernic am rămas, și nemernic am să fiu toată viața mea!
Persida se uită zîmbind senin la el.
Ce-i pasă ei acum dacă el se îndreaptă ori nu?!
Da, mai înainte, cînd toată gîndirea, toată simțirea, toată purtarea ei de grijă asupra lui și numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dînsul și-l scotea din răbdare, îl îndîrjea prin neîncetatele ei silințe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui și-i era, așa cum îl știa, destul de bun.
Mara se deșteptă și ea din somn, dar, văzîndu-l la patul fiicei sale, nu-i mai venea să fugă, ca mai nainte, cînd se gîndise c-ar putea să dea ochi cu el.
Văzîndu-l plîngînd, ea se înduioșă.
— Ei, lasă-le acum, zise ea; ce a fost a trecut. Mi-a spus Persida, mi le-a spus toate; toate le știu, să-i mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a dat și-a rînduit să nu fie copil adunat de pe ulițe.
El a rămas uimit în fața ei. Ar fi voit să-i răspundă ceva, să meargă și acum la ea și să-i sărute mîna, dar nu putea: erau parcă toate de prisos, și cînd își ridică ochii, el se uită la ea ca și cînd nu ar fi fost niciodată și c-ar mai putea să fie supărare între dînșii.
— Sărmana mea mamă! grăi el în cele din urmă, suspinînd.
— Are să vină și ea! zise Mara. Trebuie să vină! Am să mă duc chiar eu să-i spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot și ei tot atît de bine ca mie; are și ea să se bucure.
— Dar nu cumva să-i spui, mamă, și ei că suntem cununați, grăi Persida îngrijată.
— Nu! ferit-a Dumnezeu! adause Națl. N-ar putea să nu-i spună tatei, și-l știți cum e!
Ei începură apoi să se sfătuiască ce fel ar trebui s-o pornească pentru ca să-l moaie și pe bătrînul Hubăr, ca la botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială.
— Avem, grăi Națl, să-l boteză m în legea ta și să rugăm pe părintele Codreanu să vie, ca tot el să-l boteze!
— Da! zise Mara încîntată, tot el! Altfel nu se poate!
Persida dete din cap și ochii i se umplură de lacrimi.
— Nu, grăi dînsa, avem să-l botezăm în legea bătranului Hubăr și-o să rog, urmă plîngînd, pe maica Aegidia să-i fie ea nașă. De mult încă mi-am pus-o aceasta în gînd, adăugă ea și plînse înainte.
Mara și Națl nu mai îndrăzniră să zică nimic. Așa era! Tot dînsa era cea mai înțeleaptă. O durea pe Mara că nepotul ei n-o să fie creștin adevărat, dar recunoștea ea că numai așa se poate îmblînzi Hubăr cel îndîrjit.
Așa, stînd de vorbă și sfătuindu-se între dînșii, în fericită unire familială, i-au prins zorile de zi și i-a apucat și lumina zilei, pe care Hubăroaie o așteptase cu neastîmpăr.
Nu mai putea, sărmana de femeie!
Singură dînsa știa cît a răbdat și cîte lacrimi a vărsat în tăcere după rarele ei întîlniri cu Națl. Ținea să nu treacă peste voința soțului său; au însă toate un hotar: din clipa în care aflase că se apropie ceasul, ea nu mai aștepta decît să plece soțul ei la măcelărie pentru ca să plece și ea.
Persida și Națl și Mara tresăriră într-un fel de uimire cînd ea se ivi în prag.
Era lucru firesc ca ea să vie și nu se îndoiau că va și veni: uimiți erau dar numai pentru că dînsa venise tocmai acum, cînd vorbeau despre dînsa.
Mara, cea dintîi, se ridică și se duse la dînsa. Neștiind ce să-și mai zică, ele se îmbrățișară în tăcere, se sărutară și iar se ținură îmbrățișate, în vreme ce copiii lor se uitau la ele oprindu-și răsuflarea.
Desfăcîndu-se din brațele Marei, Hubăroaie trecu apoi pe lîngă fiul ei și se duse la Persida, ca să o sărute de mai multe ori tot în tăcere, cu dragoste și cu sfială.
Abia după-aceea ochii ei se opriră asupra copilului și de la el trecură la Națl.
— Mult ești nenorocit, grăi dînsa cu ochii plini de lacrimi, și mare noroc ai avut! Le știu toate, urmă apoi întorcîndu-se spre Persida. Știu cît ai suferit, fata mea. Dumnezeu are să ți le ție toate în seamă și să ți le răsplătească!
— Lasă-le aceste, întîmpină Mara. Să nu mai vorbim despre cele trecute, ci să vedem de cele viitoare.
Hubăroaie se uită lung la ea.
— Ți-e ușor ție, grăi dînsa amărîtă, căci stai singură, poți să faci cum te trage inima și n-ai să te temi de nimeni: mie mi-e groază cînd mă gîndesc la cele viitoare.
Persida se cutremură.
— Să nu fie în ceas rău vorba pe care ai grăit-o fără ca să-ți dai seama! suspină Mara. Nu e în lumea aceasta nimic mai trist decît viața văduvei, care poartă ea singură greul vieții și tot ea singură plînge cînd are vreo bucurie. Ce-mi este mie că ne vedem adunați cu toții aici, cînd răposatul, sărmanul, nu poate să fie și el cu noi! urmă dînsa plîngînd. Nu, din inimă nu puteau să-ți iasă vorbele. Bărbatul tău e om și el, e creștin, e părinte și are să se moaie în cele din urmă.
Nici că-i veniseră din inimă acele vorbe, dar fuseseră grăite, și ca un fel de săgetare trecuse prin inimile lor simțămîntul că nu e unirea fericită cu putință cîtă vreme trăiește el.
O clipă însă numai, apoi începură a se sfătui cum au să pornească lucrurile ca să-l aducă și pe el în mijlocul lor.
Hubăroaie nu îndrăznea să-i vorbească.
— Ce ar fi dacă m-aș duce eu și i-aș cere iertare? grăi Națl.
— Ferit-a Dumnezeu! răspunse muma lui. Ar fi destul să te vadă pentru ca să nu-și mai poată stăpîni mînia. Nu știu ce are, dar de la un timp încoace e din ce în ce mai îndîrjit.
— Am să le sufăr toate, întîmpină Națl, și mi-e destul să-i spun o vorbă pentru ca să-l potolesc.
Persida, dînd cu socoteala care e vorba aceea, clătină din cap.
— Nu! zise ea. Ai face foarte rău. Te rog, mamă, urmă apoi întorcîndu-se spre Hubăroaie, să te duci la maica Aegidia și să-i spui c-o rog de iertare și doresc a vorbi cu dînsa. Are să vie, iar celelalte le lăsați pe mine.
Așa s-a și făcut.
De la cîrciumă Hubăroaie s-a dus drept la mănăstire, și pe la amiazăzi maica Aegidia cea mărunțică și cu fața aspră a cerut binecuvîntarea stariței ca să poată merge la fata ei.
Trecuse atîta timp de cînd nu se mai văzuseră și atît de multe s-au petrecut în timpul acesta. Era însă la mijloc un suflet nevinovat, și maica Aegidia intră în cîrciuma de la Sărărie ca-ntr-o biserică, sfiicioasă și cu pas ușor.
Tot așa a și ieșit peste vreun ceas, ca să meargă la părintele pleban, care s-a dus apoi fără de întîrziere la Hubăr, căci vorba era să scape trei suflete rătăcite.
— Știu de ce ai venit și ce vrei, îi zise Hubăr. Nu mi-a spus nimeni, dar mi-e destul să te văd ca să știu. Uite, i le iert toate, toate le trec cu vederea, toate le uit ca și cînd n-ar fi fost niciodată: nu-l pot însă ierta că nepotul meu e copil nelegiuit.
— Tocmai de aceasta e vorba, grăi plebanul așezat. E o nenorocire că așa au venit lucrurile, dar trebuie să ne ferim de alta mai mare: să-i cununăm cît mai curînd, pentru ca copilul să fie botezat ca născut din părinți care trăiesc în căsnicie binecuvîntată de sfînta biserică.
— Minciuni! strigă Hubăr. Pata tot rămîne. Grozav am fost pedepsit eu pentru cîteva clipe de ușurință! Nu mi-e destul că trebuie să-mi știu copilul de pripas, dar am ajuns să am și un nepot nelegiuit.
— Despre aceasta să nu vorbim, grăi plebanul cu oarecare asprime. Ți-ai făcut datoria și trebuie să ți-o faci pînă la sfîrșit. Copilul născut din adulter nu găsește milă nici la oameni, nici la Dumnezeu: el n-are loc în rîndul creștinilor și e suferit numai în tinda bisericii. Născut din greu păcat, viața lui nu poate să fie decît o grea osîndă. N-ai să-l știi, n-ai să-l vezi!
— Dar îmi iese mereu în cale! strigă Hubăr deznădăjduit.
— E în adevăr de necrezut cum a ajuns el la casa lui Națl, grăi plebanul. N-ai însă să ții seama de el și n-ai mai ales să pui alăturea cu dînsul pe nepotul tău, care nu din adulter, ci numai din căsnicie lipsită de binecuvîntare e născut.
— Dar ce este vinovat el?!
Preotul clătină zîmbind din cap.
— Fără de voința lui Dumnezeu, zise el, nici un fir de păr nu se clatină: cum s-ar putea oare ca om să se nască fără de a lui voință?! Era de mai nainte vinovat și pentru vina lui osîndit să se nască din păcat, pentru ca să treacă disprețuit de semenii săi prin lume. Și osîndit, pentru vina ta, erai și tu să-l zămislești, pentru ca să nu mai poți trăi liniștit. Poartă-ți osînda cu umilință și cu răbdare îndelungă, pentru ca să ți se ierte vina. Toate ai să le treci cu vederea și să te gîndești numai la împlinirea datoriei tale, pentru ca copilul să fie botezat în legea ta și primit în sînul singurei biserici în adevăr mîntuitoare. Dacă ei nu sunt cununați, botezul are să se facă în legea mamei și copilul este pierdut pentru biserică.
Acesta era un lucru peste care Hubăr nu putea să treacă.
Nu mai era vorbă dacă vrea ori nu vrea, poate ori nu poate; trebuia să voiască și să poată, să se siluiască însuși pe sine, ca să fie ocrotit ca fiu supus de sfînta biserică și să afle iertare înaintea lui Dumnezeu.
A rămas dar vorba ca plebanul să-l aducă pe Națl, pentru ca să ceară iertare și părinteasca binecuvîntare.
Era hotărît Hubăr să le facă toate după cum le rînduise preotul, dar prea suferise multe, tot nu se împăcase cu gîndul că nepotul său e copil nelegiuit și, cînd se văzu față-n față cu fiul său, sîngele îi năvăli spre cap și ochii i se împăienjeniră.
— Nemernicule! Cum ai putut tu să-mi faci și rușinea aceasta?! strigă el ca ieșit din fire și-i trase fiului său două palme.
Plebanul ridică mîna.
— Rabdă, fiule, zise el, că ți se cuvine și ți-e părinte.
Națl își plecă capul, apoi făcu un pas înainte, apucă mîna care-l lovise și o sărută.
Uitîndu-se în ochii tatălui său, el fu cuprins de simțămîntul că în zadar sunt toate, căci trai liniștit cu acest om nu se poate.
— Lovește-mă, alungă-mă, grăi, ceartă-mă cu cea mai mare asprime, dar să aibi inimă de părinte pentru copilul meu, care nu e născut, precum văd că crezi, din căsnicie nelegiuită.
— Cum nu e?! întrebară plebanul și Hubăr deodată.
— Persida, răspunse Națl ridicîndu-și capul, nu e femeia care poate să trăiască în căsnicie nelegiuită. A venit cu mine fiindcă în starea deznădăjduită în care mă aflam se temea să mă lase singur. Ar fi murit însă mai bucuros, dară nu ar fi venit dacă nu s-ar fi găsit un preot care era gata să ne cunune. Suntem cununați!
— Cum? În taină? Fără de învoirea părinților? întrebă preotul.
— Cu învoirea mumei, răspunse Națl cam în silă; învoirea tatei nu o puteam cere fiindcă eram în dușmănie.
— Dacă așa este, grăi preotul întorcîndu-se spre Hubăr, atunci căsătoria e neatinsă și copilul e legiuit. Dar tot trebuie să fie binecuvîntată căsnicia de amîndouă bisericile.
Hubăr nu se putea dezmetici. Se simțea ușurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Națl că s-a căsătorit fără de învoirea lui.
— Să fie, zise el, să fie binecuvîntată de amîndouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.
— Da, tată, răspunse Națl, și ei rămaseră cîtva timp într-un fel de încordare.
Părintele pleban ar fi așteptat ca ei să-și dea mîna, să se îmbrățișeze, să se sărute, să arate că s-au împăcat. Națl nu îndrăznea însă să se apropie de tatăl său, iar Hubăr nu putea să se uite în ochii fiului său.
— Te rog, tată, grăi în cele din urmă Națl, dacă se poate, să vii să vezi copilul.
Hubăr își ridică ochii. Nu putea să zică ba și îi era foarte greu să se ducă.
— Am să viu, zise el, da! am să mă duc. Să știi însă că nu la tine mă duc, ci la femeia aceea, care e prea bună pentru un nemernic ca tine.
Națl își plecă iar capul. Era și el de părerea tatălui său și nu se-ndoia că Persida va îndulci firea bătrînului.
— Am să viu mîine dimineață, zise iar Hubăr întorcîndu-se spre părintele pleban. Azi e prea tîrziu și trebuie să mă mai gîndesc și eu.
Seara apoi Hubăr a vorbit cu nevastă-sa, care era foarte fericită văzîndu-l din ce în ce mai muiat și mai fericită încă se simțea cînd el îi spuse că dînșii sunt cununați.
— E femeie foarte înțeleaptă și foarte cumsecade, grăi dînsa.
— Nu e nici Națl băiat rău, întîmpină el înduioșat. Au venit însă lucrurile așa că nu mai știa băiatul ce să facă. Vinovat sunt numai eu.
Hubăroaie se uita lung și cu ochii plini de lacrimi la soțul ei. N-ar fi crezut niciodată că el poate să facă asemenea mărturisire, și acum ar fi voit să cadă în genunchi la picioarele lui și să-i sărute mîna.
— Sărmana femeie! urmă el. Cît a suferit și cît a știut să rabde! Mie parcă nu-mi vine să cred că poate o femeie să fie cununată și să trăiască ani de zile de-a rîndul fără ca s-o spună aceasta. Mîine, adăugă el, mergem amîndoi, în ziua mare, ca să ne vadă toată lumea, și toată lumea trebuie să afle adevărul.
Așa au și făcut.
N-avuse Hubăr în viața lui zi mai mare decît aceasta. Se pregătise parcă s-ar duce să se cuminece și parcă tot nu era gata.
Un dar pentru nou-născut. Un semn de iubire pentru nora lui.
El se duse la dulap și luă din lădița de fier zece, apoi douăzeci și cinci și în cele din urmă toți galbenii pe care-i strînsese, peste trei sute, apoi scoase și cutia cu argintărie.
— Să le-o dăm lor, că noi tot degeaba o ținem.
— Să le-o dăm! răspunse Hubăroaie rîzînd cu mulțumire.
Și tot astfel, ca de zi mare, așteptau și Națl cu Persida.
Se vede însă că zi cu desăvîrșire senină nu e în lumea aceasta cu putință.
Mara era și ea mulțumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gîndul că el are să fie papistaș. Îi era parcă mai bucuros l-ar ști așa, nebotezat, și singura ei vorbă era: "Voi faceți cum știți; al vostru e copilul!"
Apoi mai era la mijloc și Bandi, care se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să intre gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decît acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimîntată, care-și alungase feciorul și-i făcuse Persidei atît de multe zile amare. Îi venea deci să fugă cînd a aflat că vine Hubăr. Nu! niciodată n-ar fi crezut că poate să fie Persida atît de nemernică ca să stea de vorbă cu un om ca Hubăr, și acum, cînd știa că dînsa-l așteaptă, îi era parcă n-a mai rămas pentru el nimica în lumea aceasta. Și totuși ar fi voit să se ducă în lume și nu putea; ședea posomorît într-un colț și nu era în stare să se miște.
Hubăr și Hubăroaie au trecut pe lîngă el fără ca să-l bage în seamă.
Era și frumoasă și grea clipa în care ei au intrat la Persida. Păcat numai că Mara nu era și ea de față.
Națl stătea umilit la căpătîiul patului și se dete puțin la o parte cînd părinții lui intrară, iar Persida îi aștepta cu fața rîzătoare.
Hubăr, deși cam strîmtorat, era om trăit în lume și știa ce voiește. El se duse la Persida și o sărută pe frunte.
— Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ți le-am făcut și fii încredințată despre iubirea noastră părintească, grăi apoi uitîndu-se în ochii ei.
— Nu suntem vrednici noi, răspunse ea sărutîndu-i mîna, dar copilul acesta?!
Hubăr desfăcu punga și vărsă galbeni peste copil.
— Belșug să se reverse și binecuvîntare asupra ta! grăi el și se plecă să sărute copilul.
Apoi Hubăroaie îi dete Persidei cutia de argintării. Hubăr își îmbrățișă și feciorul, și ei petrecură mai departe ca oameni care se iubesc și de mult nu s-au văzut. Atît era Hubăr de încîntat de nora sa, încît luă hotărîrea de a merge chiar acum la Mara, ca s-o roage să vie deseară și ea și să petreacă cu toții împreună; atît era de încîntat, încît chiar acum hotărî ca de la Sf. Gheorghe înainte Națl să părăsească birtul și să vie acasă.
Pe cînd însă ei petreceau în casă, Bandi se plimba neastîmpărat prin cîrciumă. Îi era parcă s-a sfîrșit viața lui și-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el și singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.
Cînd Hubăr ieșea, Bandi stătea în calea lui și se uita la el drept în față, îndrăzneț, fără ca să-și ascundă mînia, gata de a-l înhăța, mai mult smintit decît om în toată firea.
Hubăr se cutremură și se opri cuprins de groază în loc, încît nevastă-sa trecu înainte pe lîngă băietanul care din calea ei se dete la o parte și-l lăsă apoi și pe Hubăr să treacă.
"Doamne! ce am eu să fac?!" grăi el după ce se văzu trecut.
— Du-te tu singură la Mara, urmă apoi peste puțin, întorcîndu-se spre nevastă-sa. Spune-i c-o rog și eu, c-o rugăm amîndoi. Eu trebuie să mă duc la părintele pleban. Trebuie, acum, neîntîrziat.