ANI DE TINEREȚE
"Iar s-a întîmplat ceva!" își zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei.
Stăpînul ei nu plecase, ca de obicei, îndată după masă, ci stătea de vorbă cu stăpîna, și stătea cam de mult, ceea ce nu era a bine.
A intrat de cîteva ori în casă pentru ca să ridice masa și i-a găsit mereu la fel, el cu pipa în gură la un colț de masă, iară ea în cellalt colț.
Deși împlinise patruzeci și șase de ani și era om cu multă chibzuială, Hubăr nu părea deloc a om care poate să-i fie tată lui Națl. Lasă că era om bălan, cam slab și cu obrajii roșii, după înfățișare prea tînăr, dar era în tot felul lui de a fi ceva ușuratic, aproape ștrengăresc. Gura îi era croită pe rîs, ochii îi jucau mereu în cap, și lucruri pentru alții mari îi păreau adeseori nimicuri. Deși ținea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii și cu ofițerii, se pomenea adeseori la chefuri și cu oameni mai fără trecere, pînă chiar cu calfele lui, un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să îl facă. Și mai ales asta l-a făcut să nu prea aibă trai cu nevastă-sa, care era așezată, cam țîfnoasă și neîngăduitoare.
Nu-i vorbă, certuri nu prea erau între dînșii, fiindcă el rîdea și făcea glume cînd ea îl mustra. Ea se necăjea, se înțelege, cu atît mai rău, se întețea și de obicei începea în cele din urmă să plîngă. Cu asta se sfîrșea apoi vorba, deoarece el se ducea și o mîngîia, îi zicea să nu fie proastă, căci tot n-are nimeni nevastă ca dînsul, și toate erau bune deocamdată. Rar se întîmpla ca el, pierzîndu-și sărita, să spargă ceva ori să o lovească. Nici atunci nu era însă ceartă, fiindcă îl mîngîia și îl împăca dînsa pe el.
Niciodată el nu putea să plece de acasă mai-nainte de a se fi ales lucrurile într-un fel ori într-altul. Nu putea să-și petreacă în tihnă și știa că va trebui să se întoarcă înainte de vreme.
De asta dată el tot rîdea, iar nevastă-sa n-ajunsese încă să plîngă, deși tare îi venea s-o facă.
Avea două mari supărări deodată.
Ziua trecută, în duminica Floriilor, maica Aegidia, chiar maica Aegidia însăși, a oprit-o, cînd a ieșit din biserică, și i-a spus — ce rușine! — că Națl stă gură-cască pe la ferestre, ca să dea ochi cu fata Marei.
Atît îi părea de mare lucrul acesta, încît n-a îndrăznit să-i vorbească despre el lui Hubăr, care ținea foarte mult la mănăstire și la maica Aegidia îndeosebi. A stat însă toată după-amiazăziua ea singură închisă în casă și s-a gîndit cum și în ce fel să facă băiatului mustrări.
Spre marea ei mirare, spre îngrozirea din ce în ce mai mare a ei însă, băiatul nu s-a întors nici în amurg, nici seara, nici noaptea, ci abia în zorile zilei următoare.
A stat, a așteptat, s-a frămîntat, s-a gîndit și răzgîndit și a plîns, cum plîng mumele cînd își văd copiii porniți pe căi greșite și nu știu cum să-i oprească și să-i întoarcă.
Iară bărbatul ei, tatăl băiatului, om în toată firea, rîdea, ba zicea că-i pare bine c-a început și băiatul lui să fie om ca toți oamenii.
Mai putea biata femeie să se stăpînească și să nu i-o spună și cealaltă?
I-a spus-o chiar cu îndărătnicie, ca să-i arate că o să-i treacă și lui pofta de rîs.
I-a și trecut.
Ce-i drept, păcatul că feciorul lui a căscat gura la ferestre nu-l prea scotea din ale lui. Fetele sunt fete, așa zicea el, ca băieții să alerge după ele. Dar fata era a Marei! Puțin îi pasă! Nu era, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe la mijloc. Asta vine și trece tot cum a venit, fără ca să știi cînd și de ce. Un lucru nu putea să-i treacă lui prin gînd: că băiatul lui ar putea vreodată să nu fie om cuminte.
Era însă nevoit să se gîndească la casa lui, și asta îl făcea totdeauna posomorît.
Se simțea foarte tihnit și ferit de griji de cînd lăsase pe feciorul său la măcelărie. Încă tot el însuși era patronul, iar Națl era trecut în breaslă numai în rîndul calfelor, și mult ar fi dat să scape de orice grijă lăsîndu-și feciorul patron la măcelărie.
Asta nu era însă deocamdată cu putință.
Deoarece la Lipova erau numai doi măcelari, ei au intrat în breasla cojocarilor, care tăiau și ei primăvara miei, toamna berbeci și iarna, pe ici, pe colo, cîte un porc. Iar după rînduiala breslei nu putea să intre în rîndul patronilor decît acela care și-a făcut anii de ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut și doi ani de călătorie. Națl făcuse anii de ucenicie și era de doi ani calfă; îi mai lipseau dar cei doi ani de călătorie.
Nu-i vorbă, dacă starostele ar fi fost om de înțelegere, lucrurile mai ales pentru Hubăr s-ar fi putut pune la cale și fără de acești ani; Bocioacă era însă foarte mîndru de starostia lui și nu s-ar fi învoit odată cu capul ca cojocarii să fie mai prejos de măcelari și ca de dragul unui măcelar să se nesocotească rînduiala breslei, pe care toți cojocarii o păzeau cu sfințenie. Apoi nu era nici Hubăr omul care e în stare să se căciulească în fața lui Bocioacă.
Dar nici nu-i strica băiatului să mai umble prin lume, să vadă, să învețe și să se deprindă a fi om de capul lui. Era și pentru Hubăr, dar mai ales pentru Hubăroaie foarte greu lucru să se lipsească de feciorul lor; nu le rămînea însă decît s-o mai facă și asta.
Îndeosebi Hubăroaie se mai și bucura. Aveau prieteni la Arad, la Timișoara și la Lugoj; aveau rude — dînsa la Buda și Pojon, iar bărbatul ei la Viena: orișiunde se ducea, băiatul găsea casă primitoare, ba chiar și mireasă potrivită cu starea lui.
De astă dată lucrurile s-au sfîrșit cu bine, fiindcă una voiau amîndoi.
Iară Națl era om tînăr și nimic nu e în tinerețe mai ademenitor și mai plin de farmec decît gîndul de a trece așa — tu de capul tău — prin lume. Abia acum se simțea calfă adevărată, și nu-l mai ținea locul pînă după Paștile romînesc, ca să-și ia condica de călătorie de la Bocioacă și să plece cu ea în raniță.
Joi după Paști, Bocioacă puse pecetea breslei pe condică, apoi se îndreptă, înalt și subțire cum era, și grăi sărbătorește:
— Iată, băiete! cartea drepturilor tale, să nu uiți niciodată că trebuie să păzești cinstea breslei. Să fii harnic și ascultător, cinstit și vrednic de încredere; să nu pierzi timpul hoinărind degeaba, căci în breasla noastră se primesc numai oameni cumsecade. Dumnezeu să te ajute!
Așa trebuia să vorbească starostele; așa i s-a vorbit lui cînd și-a luat condica de călătorie; așa le vorbea și el tuturor celor ce luau condica de la dînsul.
Hubăr era cu toate aceste foarte supărat că un om ca Bocioacă îndrăznește să-i vorbească astfel lui Națl, iar Națl stă umilit în fața lui, ba parcă ar voi să-i mai și mulțumească pentru sfaturile binevoitoare, ca și cînd ar fi avut nevoie de ele.
Dar au trecut și prin asta, și Națl, plecînd ziua următoare la Arad, se uita la trecători parcă a lui ar fi fost lumea cea mare în care se ducea.
Rămăsese vorba să se oprească deocamdată, pe timp de vreo două luni, aci mai prin apropiere, la Arad, ca să se deprindă cu străinătatea.
Bani aveau destui. Adunase el, căpătase de la tatăl său și-i mai dăduse, așa, prin ascuns, și mumă-sa. Ar fi putut să tragă la orișicare hotel și să trăiască boierește.
Nu de asta îi era însă lui.
Calfă de măcelar, el se simțea mîndru că poate să tragă la conacul breslei, al breslei adevărate, în care sunt numai măcelari, iar nu o amestecătură de fel de fel de oameni.
La conac a găsit alte trei calfe, un neamț de la Timișoara, un ungur de la Dobrițin și un slovac de la Bichiș iar calfele din aceeași breaslă, orișiunde s-ar întîlni, sunt prieteni.
Prietenii se bucură, cînd se întîlnesc, că pot să stea de vorbă și să se cinstească, iar Națl era și după fire, și după înfățișare, foarte bun de cinste.
Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecați în lume, despre cele de acasă și ținînd fiecare să arate deslușit că nu e nicăieri atît de frumos și de bine ca "la noi".
Într-un tîrziu Națl, care nu băuse mult, dar destul pentru dînsul, își rezemă capul pe cot, stete cîtva timp gînditor, în vreme ce prietenii lui vorbeau înainte, apoi ochii i se umplură de lacrimi.
— Ce e, măi? întrebă ungurul.
— Nu știți voi! răspunse el înduioșat. Degeaba v-aș spune, că nu puteți să mă înțelegeți. Dar nu pot nici eu să vă spun. Ar trebui să cunoașteți pe mama, ar trebui să știți ce fel e mama, și nici atunci nu m-ați înțelege deplin. Zicea că se bucură cînd am plecat, dar eu știu că ea plînge acum și are să plîngă mereu, grăi el și plînsul îi înecă glasul.
— Așa e, zise neamțul mișcat, e greu lucru să te desparți de mama ta.
— Mai ales cînd ai și tată ca mine: un om fără de inimă! adăugă Națl, oarecum fără de voie.
— Asta trece! grăi slovacul.
— Ce să zic eu, întîmpină ungurul, care mi-am lăsat acasă drăguța, un boboc de te cuprinde amețeala cînd îl vezi!
Națl își ridică capul și se uită drept în fața ungurului. Îi venea să apuce carafa și să-l lovească în cap cu ea. De ce trebuia să i-o aducă aminte și pe asta?!
— Eu, zise el vorbind rar, nu am drăguță, dar fete sunt și pe la noi. Ar trebui să vezi cu ochii tăi ca să știi ce va să zică fată. Ai înțeles? Sunt și la noi fete! strigă, apoi apucă carafa și o izbi pe pămînt de se făcu miș-fărîmiș.
Era foarte îndîrjit feciorul Hubăroaiei.
Ce-ar fi fost dac-ar fi știut că pe același drum și în același ceas venise la Arad și Mara cu copiii ei? Deosebirea era numai că Mara n-a tras la conacul măcelarilor, ci la casa lui Claici, unde a fost foarte bine primită.
Avea Mara gîndul ei de mamă cu fată mare.
La călugărițe n-ar mai fi vrut s-o trimită pe Persida; acasă nu putea s-o ție; mare lucru ar fi fost dacă ar fi putut s-o lase în casa lui Claici — așa, cu plată mai puțină.
Milena era logodită cu un bogoslov. Persida era fată și ea, chiar mai frumoasă și mai deșteaptă decît Milena, ba putea să aibă, la nevoie, și zestre mai mare.
Nu știe nimeni cum îi vine norocul!
Nevasta lui Claici n-avea nici un gînd, dar i-a venit unul.
La Sîn-Miclăuș, aci peste Murăș, era un loc de popă, și Munteanu, logodnicul Milenei, făcuse tot ceea ce trebuia să facă pentru ca să-l primească. Încă acum dar, pînă la Rusalii, trebuia să se facă nunta. Milena și sora ei, Anca, lucrau pe capete, ca să fie cît mai curînd gata cu ale zestrei, iară Persida era o adevărată măiastră cînd punea mîna pe foarfece și pe ac.
Mare lucru ar fi fost dacă ea ar fi rămas pînă la nuntă, ca să le fie fetelor într-ajutor?
— Vai de mine! nu se poate, grăi Mara. Trebuie să se întoarcă la școală.
Tot așa zicea și Persida.
Nu era însă chip să plece cînd fetele stăruiau atît de mult să rămîie, ba muma lor mai scăpase și vorba că o să-i fie Persidei recunoscătoare.
Mara s-a întors dar singură la Radna, ducînd, se înțelege, cu dînsa și o frumoasă scrisoare pentru maica Aegidia.
Acum nu se mai plîngea Persida că n-are ce face. Lasă că fetele nu mai știau unde să-și pună capul, dară Claici avea patru ucenici și șapte calfe, dintre care numai două erau oameni de casă. Seca Lena nu ținea, cu toate aceste, slujnică, ci se ajuta cu ucenicii și cu fetele ei. Era minunat la casa lui Claici, și Persida, care atîta timp fusese mîna dreaptă a econoamei de la Lipova, ar fi voit să se despartă în mai multe, ca să fie pretutindenea, să pună lucrurile la cale, să facă rînduială, să le ție toate curate ca la mănăstire.
Un singur lucru nu-i plăcea Persidei: că trebuia să șadă la masă cu calfele, care se uitau la ea cu coada ochiului. Acesta era însă obiceiul casei, și nici că i-ar fi putut trece cuiva prin minte că s-ar putea și altfel. Ar fi plecat calfele toate dacă stăpînul nu le-ar fi făcut cinstea de a le pune la masa lui.
Le era cu toate aceste oarecum greu să vie la masă, și Bodroganu, cel mai sfătos dintre dînșii, mai nainte de a veni, se spălă pe mîini, apoi se mai și pieptănă și puse alt surtuc. Ceilalți făcură și ei ca dînsul, încît era ca în zi de sărbătoare la masa lui Claici, și așa a și rămas de aici înainte.
Singur Trică n-a intrat în acest obicei nou.
El înțelegea prea bine de ce se spelcuiesc ceilalți și era mîndru de soră-sa. N-avea însă nevoie să facă tot ca dînșii, fiindcă și fără de asta tot frate îi rămînea Persidei.
Duminică s-a spelcuit însă și el.
Știa că are să vie Munteanu cu vreunul din prietenii lui să ducă fetele la biserică și n-ar fi lăsat odată cu capul pe soră-sa să meargă singură cu dînșii.
De! La biserică oamenii se duc să se închine, dar, aflîndu-se odată la un loc, ei se văd, se întîlnesc și stau de vorbă. Trică știa că fetele lui Claici nu se întorc niciodată singure de la biserică, și ținea să fie și el în ceata celor ce le petrec acasă.
Doamne! ce mîngîiată s-ar fi simțit Mara dac-ar fi putut să vadă pe fata ei așa înconjurată de bogoslovi, care nici nu îndrăzneau, parcă, să se apropie de dînsa și rosteau vorbele numai cu jumătate de gură cînd îi vorbeau. Trică fierbea cu toate aceste în el: prea îi păreau îndrăzneți, pe cînd ea mergea rușinoasă alăturea cu fratele ei.
Hubărnațl ar fi fost și el, dacă ar fi văzut-o acum, de părerea lui Trică. El însă era dus la altă biserică și nu știa că n-ar fi avut decît să se uite bine împrejurul său pentru ca să vadă ceea ce-i dorea inima.
Fetele lui Claici, deși sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica romînească decît la cea sîrbească, unde nu erau bogoslovi, și bogoslovii cîntau foarte frumos. Iară biserica romînească, totodată și catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraș, pe țărmul Murășului. Trebuiau deci să treacă prin piața cea mare a orașului cînd se întorceau de la biserică, și chiar și numai atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica romînească.
Aici, în piață, e mănăstirea minoriților, cu o biserică frumoasă și mare, singura biserică catolică în tot orașul. Pe la douăsprezece, cînd lumea iese de la biserică, e o adevărată frumusețe pe piață, unde e adunat întregul oraș: să stai și să priveai cum ies oamenii din biserică, și știi că e zi de sărbătoare.
S-au oprit fetele și acum, ca de obicei, și Persida se simțea ca la Radna, unde atît de adeseori văzuse lumea îndesuindu-se la ieșirea bisericii.
— Uite! iată și Hubărnațl! strigă Trică, cum strigi așa, cînd vezi pe cineva la care nu te așteptaseși.
Persida tresări și începu să tremure din picioare.
Cine era acest Hubărnațl? Un om pe care-l văzuse, așa în treacăt și pe furiș de trei ori în viața ei. Acum însă, aici, în mijlocul unei lumi de oameni pe care nu-i mai văzuse, el îi părea un vechi și bun prieten. Îi venea să plîngă cînd vedea că el se duce, se depărtează, se pierde din vederea ei, și ar fi voit să-l cheme înapoi, să trimită pe Trică după dînsul.
N-a făcut nici una, nici alta, dar ochii ei erau furați, duși, pierduți în urma lui, și Trică, văzînd ochii aceștia, se-nduioșă de-și simți ochii muiați în lacrimi.
— Mă duc, zise el grăbit, să-i spun că suntem aici!
— Vai de mine! Ai înnebunit? răspunse ea. Ce avem noi cu el? Doamne!
Dacă i-ar fi păsat lui de dînsa, ar fi simțit că ea îl vede și s-ar fi uitat înapoi și ar fi salutat, ca atunci pe pod, atît de cuviincios și cu fața atît de deschisă și de veselă.
— Cine e acela? întrebă Milena.
— Un măcelar de la Lipova, răspunse Persida cam peste umăr, feciorul unui prieten al mamei. Noi nici nu-l cunoaștem decît din vedere!
Ce-i păsa ei de el?! căile lor erau atît de deosebite! Așa era în gîndul, dar nu totodată și-n inima ei.
Omul acela o prinsese în o clipă de slăbiciune; el știa ceva ce singur el știa, singur el putea să știe: ea se rușina de cîte ori se gîndea la el. Îi erau nesuferiți oamenii ce o însoțeau: ar fi voit ca lumea să o lase în pace, să rămîie ea singură: n-avea dînsa nimic cu alții!
Aveau însă alții cu dînsa, și casa lui Claici era mereu plină de prieteni de ai lui Munteanu, ceea ce nu supăra nici pe seca Lena, nici pe Mara, care țineau mult la bogoslovi.
Vorba era de nuntă, de veselie, de zile fericite, și serile fetele învățau cu tinerii să joace, spre marea supărare a lui Trică, care era și el nevoit să ia parte la petrecere.
Părintele episcop hotărîse că în ziua de Rusalii îl va hirotoni pe Munteanu de diacon; cununia dar trebuia să se facă neapărat duminică înainte de Rusalii.
Anca și Persida erau surori de mireasă, și seca Lena le făcuse haine la fel.
Frați de mire erau unu Codreanu, cel mai curățel dintre prietenii lui Munteanu, iar cellalt, o, Doamne! chiar Trică. El nu voia, dar așa dorea Milena, așa seca Lena, așa poruncea Persida, iar Mara, cînd a aflat-o aceasta, a dat din toată sărăcia ei să-și cumpere un rînd de haine negre și o pereche de mănuși în fața gușei de porumbel.
Cînd s-a văzut sărmanul de băiat, gătit astfel, îi venea să se ascundă, ca nimeni să nu-l vadă, și a început să rîdă ca un nebun.
Mara a început și ea, dar nu să rîdă, ci să plîngă ca o nebună.
Cum, Doamne, să nu plîngă, cînd își vedea copiii mari, atît de frumoși, atît de spelcuiți, atît de cumsecade, și Bîrzovanu, fie iertat, era în pămînt și nu putea să-i vadă și el, căci și ai lui erau.
— Săracul! zise ea ștergîndu-și lacrimile, mult a fost bun și vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dînsul. Nu era lumea asta pentru el!
Cum ar fi putut Persida ea singură să rămîie tot cu gîndul ei cel vechi, cînd Bîrzovanu îi fusese tată, Mara îi era mamă, Trică îi era frate și toți ceilalți umblau în voile ei?
Inima tînără e făcută să stea deschisă, și tînără era și inima Persidei. Da! așa rîzînd din gură și din ochi, așa îndrăzneață ca un copil răsfățat n-a mai văzut-o pe ea decît un singur om, Națl, atunci cînd stătea în fața ferestrei deschise.
Cum n-ar fi alergat el la biserica de pe țărmul Murășului, dacă ar fi știut că iar putea s-o vadă tot ca atunci?
El însă n-avea de unde s-o știe aceasta.
Abia după biserică, în piața cea mare, cînd nuntașii, un lung șir de trăsuri, se întorceau la casa miresei, s-a oprit și el, cum toți se opriseră, și a văzut mai întîi pe Trică, apoi pe Mara, nu însă și pe Persida, care trecuse înainte.
— Vă rog, întrebă el pe un domn ce se afla în apropiere, cine se mărită aici?
Ăla dete din umeri.
— Vă rog, întrebă el pe altul, unde se duc nuntașii?
Și ăsta dete din umeri.
El nu mai întrebă pe nimeni, ci porni dus și ca ieșit din fire în urma trăsurilor. Acolo unde se duceau trăsurile, acolo le afla și le vedea el toate.
Le-a și aflat, căci nuntașii se dăduseră toți din trăsuri pe cînd el a sosit, trăsurile erau ieșite în uliță unde stăteau ca să mai răsufle caii și în poarta deschisă se înghesuia o lume de oameni, care le știau toate.
Era nuntă de vară la casa lui Claici.
În curtea cea largă era un mare cort de verdeață, acoperit cu frunziș de stejar, împodobit la intrare cu ghirlande de flori.
Casa se întindea la stînga pînă în uliță.
În cort, prin curte și în fața casei nuntașii roiau în voie bună, dar încă nu veseli.
Unii se așezau pe la mesele întinse în cort, spre fund, la dreapta și la stînga; alții stăteau de vorbă în locul larg ce rămăsese la mijloc, între mese; cei mai mulți, însă, tineretul, se aflau în fața cortului, unde cînta muzica încă tot obișnuitul marș de nuntă.
Aici era și Trică, tot lung și deșirat, dar mai altfel decît atunci, cu mîinile, parcă, mai lungi și împiedicîndu-se mereu cînd de unul, cînd de altul.
Mara era și dînsa la masa din fund, dar pe Persida n-o vedea nicăieri.
Și totuși ar fi putut să fie!
El știa acum că fata lui Claici e cea care s-a măritat, că Trică e calfă și a fost și ucenic la Claici; era însă lucru firesc ca Persida să nu fi venit și ea la nuntă, fiindcă se afla la mănăstire.
Ar fi putut, cu toate aceste, să fie și ea aici.
El însă nu mai putea să aștepte. Stăpîna sa îl aștepta cu masa. Ce păcat! Trebuia neapărat să se ducă.
Dar ea putea să fie aici.
Nu! Era peste putință: el trebuia să meargă la masă.
Aha! Ochii tuturora se îndreptează spre casă. Vine mireasa cu mirele, iar după dînșii...
El se dete la o parte, ca să nu fie văzut. Nu-i ședea bine să stea așa, gură-cască, în poarta unei case străine.
"Hm!" făcu el cu fața deschisă.
Nu era tot cum o știa el, mîndră și oarecum încruntată, dar era drăgălașă, rușinoasă, neajutorată, nu știa cum să-l ție de braț pe tînărul acela — cine-o fi.
Era de toată frumusețea, dar puțin a fost, căci ea s-a pierdut peste puțin în fundul cortului.
Națl se întoarse și, grăbit și în silă, se urcă într-una din trăsurile acum slobode și apoi, iute! ca stăpîna să nu se supere.
După-masă? Da! fără îndoială! Ar fi voit s-o vadă mai bine. Dar adică de ce? Ce folos? Nu! el nu putea să stea în poartă.
Dar nici acasă nu putea să stea.
A ieșit, ca de obicei, la plimbare.
Ce ar fi fost dacă trecea, ca din întîmplare, pe acolo?
Asta da!
Vai ce gălăgie, ce amestec, ce neastîmpăr: era parcă se înzeciseră oamenii. Unii jucau în curte, alții în cort, pretutindenea era plin, și el nu vedea nimic.
Trecu și se întoarse peste cîtva timp și iar trecu și iar se întoarse.
Nu mai putea! Îi era parcă mumă-sa stă de pîndă colo, la răspîntie, și-l vede și se mîhnește. Ba Persida îl vedea, parcă, și ea cum umblă s-o vadă pe furiș și rîdea de prostia lui.
El plecă hotărît și iute, dar cu pas din ce în ce mai rărit, apoi de la colț se întoarse: acum încă, cea din urmă dată.
Muzica nu mai cînta; jocul încetase; bătrînii se ospătau pe la mese, iar tinerimea era răsfirată prin curte, cavalerii ștergîndu-și frunțile cu batistele, iar damele făcîndu-și vînt fiecare cu ceea ce avea la îndemînă.
Persida se plimba și ea printre ceilalți, tot cu acel tînăr, dar acum știa cum să-l ție de braț și era voioasă și îndrăzneață.
Hubărnațl simți în el ceva ce-l apucă și-l ia și-l învîrte, își potrivi surtucul pe trup, își răsuci o dată mustața, apoi, fără ca să mai ție seama de mumă-sa, trecu prin mulțimea adunată în poartă și înaintă rîzînd spre Persida.
Persida, cînd dete cu ochii de el, se făcu dreaptă ca lumînarea.
Îi venea ca ieșit din pămînt și îi părea, cu toate aceste, lucru foarte firesc ca el să vie și să se apropie așa rîzînd prietenește, ca atunci pe pod.
Aceste erau din altă lume, ca dintr-aiurea, unde toate sunt de sine înțelese.
— Așa-i că te miri? zise el fără ca să-și mai ridice pălăria. Am văzut, cînd vă întorceați de la biserică, pe fratele și pe muma d-tale și am dat cu socoteală că trebuie să fii și d-ta aici. Ne cunoaștem, adause apoi întorcîndu-se spre Codreanu, care era cam mirat, de acasă.
— O! grăi Persida dezmeticindu-se, eu te-am văzut pe d-ta demult, odată, cînd ieșeai din biserică, dar nu te-ai uitat la noi și nu ne-ai văzut.
— Păcățele mele! zise el. Îmi pare foarte rău! Carevasăzică, nu acum ai venit!
— Sunt de la Paști aici și am să stau pînă la toamnă.
— Cum? Nu te mai întorci la mănăstire?
— N-o lăsăm! grăi Codreanu, ca să zică și el ceva.
Națl nu putea să-și dea seama dacă rău ori bine îi pare. Acum, în pripă, simțea numai că îl zguduie ceva și se află în mare strîmtorare.
Trică, deprins a fi cu ochii mereu la sora lui, era foarte voios și a alergat, cînd l-a zărit pe Națl, la mumă-sa cu vorbele:
— Maică! uite și Hubărnațl! a venit și el!
Și Mara era foarte voioasă, dar nu înțelegea, adică parcă înțelegea, dar nu voia să știe, cum a venit Hubărnațl aici și cum s-a pomenit el vorbind, așa din senin, cu fata ei. Carevasăzică, ei se cunoșteau, așa, fără de știrea ei, prin dosul ei.
— Sărac de sufletul meu! grăi dînsa; se ridică înaltă, spătoasă și greoaie, cum era, și se uită acolo cum se uită cloșca la pui cînd simte că nu li-e a bine.
Iară Mara era dintre oamenii care nu vorbesc numai cu gura, ci și cu ochii și cu sprîncenele, și cu crețele de pe frunte, și cu mîinile descleștate; ochii tuturora se cîrniră după ai ei, și Națl era ca strivit de multele priviri, care îl întrebau: "Cum ai cutezat tu să vii nepoftit de nimeni aici?"
Acum, acum iar îl vedea mumă-sa?
Era o nemaipomenită obrăznicie; a vorbit prostii de necrezut.
Ce caută el aici? Ce vrea? Ce l-a adus? O să mai vie și mîine? și poimîine?
El se îndreptă și înfruntă privirile ațintite spre el, apoi se duse drept spre Mara, care era închisă în dosul mesei.
Ajuns în fața ei, el ridică zîmbind pălăria.
— Am văzut, zise, trecînd din întîmplare pe aici, pe domnișoara, fiica d-voastră, și am dat cu socoteală că sunteți și d-voastră aici. Aș avea să vă fac o rugăminte.
Mara se însenină.
— Așaa! zise ea.
Era lucru firesc! Cum să nu cunoască feciorul lui Hubăr pe fata ei?
— D-sa, urmă, îndreptîndu-se spre nunul care ședea al treilea de la dînsa, e feciorul unui bun prieten al nostru.
Nunul dete din cap, iară Națl se închină, apoi se întoarse spre Mara.
— Mama, grăi dînsul, era să vie săptămîna viitoare aici, fiindcă rămăsese ca după Rusalii să plec la Buda. Vă rog să-i spuneți, dacă vă întoarceți, să nu mai vie, căci eu plec mîine. Îi scriu și eu, dar prinde mai bine dacă i-o mai spune și cineva cu grai viu. Să-i spuneți, vă rog, că m-ați văzut și sunt bine, dar n-am mai putut aștepta!
— Bine, bine! răspunse Mara, o să-i spun. Păcat! o să-i pară foarte rău! Hei! urmă ea peste puțin, greu se desparte mama de copilul ei, mai ales cînd unul singur are!
— Vă mulțumesc! grăi dînsul încet.
Apoi strînse mîna Marei, se închină și se întoarse iar cu capul ridicat și cu fața deschisă la Persida, care vorbea cu Codreanu parcă puțin îi pasă.
— Domnișoară, grăi el întinzîndu-i mîna, rămas bun! Eu mă duc mîine mai departe.
Ea își lăsă mîna moartă în a lui.
— Unde?
— Mai întîi la Buda, apoi la Pojon, la Viena și Dumnezeu mai știe unde. Doi ani fără cinci săptămîni am să tot umblu.
Ea dete din cap. Ce putea să-i răspundă? Păcat numai c-a venit acum aici!
Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privit.
Și el s-a dus fără ca să se uite-napoi.
Ce aveau, la urma urmelor, ei doi unul cu altul?