ZBUCIUMARE
— Ce stai așa smerit ca Sfîntul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!
— De mine să nu vă doară capul! răspunse Națl. Mă uit la voi, vă văd voioși și-mi trece timpul bine... Aș vrea și eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primește? Beți numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova și are și Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, așa, mai mult pentru sine.
Păcat că nu erau pe aci prin apropiere și lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decît să stai și să priveai cum oamenii se veselesc. Și atît e de ușor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar și încă unul... cîteva sunt destule.
Păcat că nu ține nici asta cît lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, iar altul se face hărțăgos și răstoarnă mese... înspre miezul nopții Națl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.
Păcat de așa noapte liniștită, păcat de cerul cu stele și de luna plină, păcat de tinerețile lui să le petreacă dormind! Era un atît de dulce neastîmpăr în inima lui, și-l pierdea dormind, iar mîine, poate, nu-l mai putea găsi.
Prea era mult frumoasă noaptea.
Și cîte s-au schimbat în lume!
Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura și acum cînd își aducea aminte de ele. Prostii! închipuiri de copil nepriceput!
Atît îi părea dînsa de frumoasă, și de ademenitoare, inimii lui atît de dorită, încît se-nțepenise-n mintea lui gîndul că nu e pentru dînsul cu putință repaosul sufletesc decît în apropierea ei, și știind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-și rupă gîndul de la dînsa, s-a siluit pe sine și s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare și s-o uite.
Sărac de sufletul lui! cît s-a mistuit el însuși din sine.
Inima i se încleșta de cîte ori se gîndea la condica lui de călătorie.
Îl vedea pe Bocioacă, înalt și uscat, stînd cu condica în mînă și zicîndu-i cu asprime părintească: "Să nu umbli hoinar! să păzești cinstea breslei!"
De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult așa în plimbare decît pe la stăpîn.
Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Și nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el și altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut cînd l-au luat de la școală: ce ar fi el acum!
Săraca de mama lui!
A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-și calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, cînd e atît de bine să fii singur tu, de capul tău?
Greu de tot a fost, și atît era acum de bine.
În turnul de la biserica minoriților și dincolo peste Murăș în cetate, sunase de mult un ceas, și el se plimba înainte pe țărmul Murășului, mergînd cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul luminii de lună, pleoșcăia mereu în liniștea nopții.
Mult era frumos și bine!
"Da! își zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu știu cum, dar nu e, la urma urmelor, decît o femeie care-ți place fiindcă e făcută ca să-ți placă."
Îi era parcă nu mai poate să înțeleagă cum a putut s-o urgisească.
"Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!" De cîte ori, umblînd răzleț prin lume, i le-a zis în gîndul lui aceste. Nu! ea nu! Dînsa era duioasă și se uita la el cu ochii scăldați în lacrimi și cu buzele pe jumătate deschise: era întîmplarea nenorocită la mijloc!
Asta trebuia să i-o spună ei.
Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timișoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea cîteva zile, așa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum și cînd? Asta numai dînsa putea s-o spună.
Pe la două ceasuri el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer atît de nespusă dulceață, încît nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dînsa știa că el se află pe aici prin apropiere și se zbate în culcușul ei ca pasărea prinsă în vase.
Nu! Persida dormea liniștită, pierdută în visuri văratice.
Și bine i-ar fi fost să doarmă mereu așa și să nu se mai deștepte decît după ce vor fi trecut toate.
Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alții, asta o muncea pe dînsa cînd își dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioși prin lume dacă ea nu le-ar fi ieșit în cale.
Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, și iar vedea pe Națl cu părul lung, cu subțirele, crețele și-ncîlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, și inima ei sîngera.
Știa ce trebuie să facă, fiindcă știa ce voiește Mara, muma ei!
Îi venea dar să intre în pămînt cînd vedea că Anca a simțit, a-nțeles parcă slăbiciunea ei și se uita cu ochii scrutători și miloși la dînsa; un fior rece o cuprindea cînd se gîndea că de la Anca vor afla toți ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să știe.
Și cu cît mai mult se silea să se ascundă, cu atît mai vîrtos se dădea de gol!
— Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întîmplat? întrebă Trică cam mirat.
— Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.
El se uită lung în ochii ei.
— Tu ai văzut pe Națl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet.
Ea se îndreptă și-și ridică capul.
— Da, răspunse, l-am văzut și am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
— Lasă-l dracului pe neamțul acela! grăi Trică îndîrjit. Tu o știi pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.
— Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, și n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.
Așa trebuia să fie, și așa era și-n gîndul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea și-i întărise inima; putea să doarmă liniștită cînd atît de bine știa că fratele ei și mama ei priveghează și n-o lasă să iasă din căile cele bune.
Ziua următoare era cu toate aceste neliniștită. Tot ar fi voit să știe dacă el trece ori nu, și o adîncă întristare o cuprindea cînd se ivea în mintea ei gîndul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa și să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, cînd atît de mare era mulțumirea de a-l vedea trecînd prin fața casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească și fără ca el să vadă că ea îl vede.
A și trecut.
Dimineața, pe la nouă ceasuri, a venit și s-a dus mergînd liniștit, cu țigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitîndu-se drept înainte, ca și cînd n-ar fi știut că trece pe lîngă casa în care se afla ea.
Iar peste vreun ceas s-a întors tot așa.
Apoi nu s-a mai ivit decît abia pe la trei după-prînz și s-a întors pe înserate.
Așa azi, așa mîine și pomîine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida știa cînd și dincotro vine și cînd și dincotro se întoarce, știa că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gîndește, numai de dragul ei trăiește și rabdă zi și noapte ca să poată trece în patru rînduri pe zi prin fața casei în care se află ea.
Pînă cînd așa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?
Joi era joi, și vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la tîrg.
"Trică, dragă, ieși, te rog, și spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mîine să nu treacă!"
Așa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prînz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă așeza în lăzi marfa pentru ziua de mîine, și nu putea să-l apuce singur, iar cînd l-a apucat singur, n-a mai putut să-i zică nimic.
Pe înserate, ca în alte dăți, a sosit și Mara, foarte voioasă, foarte țanțoșă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cît de colo că i s-au întîmplat lucruri cu care poate să se fălească.
Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să știe că e în tîrg cu protopopul și că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două și se dă și popa învins, cînd toți ceilalți sunt învoiți. Chiar ieri fusese pe la dînsa părintele Isai, preotul de la Șoimoș, care e prieten din tinerețe al protopopului.
O! tare îi era Marei dragă fata ei!
Fata ei, săraca!
Vineri dimineața Mara, Claici și Trică, cu alte două calfe, au ieșit la tîrg. Puțin în urmă a ieșit și seca Lena cu Anca și cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză și verdețuri pentru iarnă.
Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, și se plimba prin casă și-și făcea de lucru și se zbuciuma, și inima îi bătea din ce în ce mai tare, sîngele îi zvîcnea din ce în ce mai des prin vine.
Erau opt ceasuri, opt și un pătrar, opt și jumătate, opt și trei pătrare...
"Doamne! zise ea ridicînd amîndouă mîinile, dar oameni suntem cu toții. Aceleași ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alții?!"
Ea își luă cîrpa cea mare și-o aruncă în cap, apoi, liniștită și cu pas neșovăitor, ieși din casă, din curte și apucă la stînga, de unde știa că are el să vie, ca să-i iasă în cale.
Sosind la colț, ea îl zări în depărtare venind despre stînga, pe ulița Morarilor, care taie pe cea din care dînsa venise și trece la dreapta înainte, spre Murăș.
Zărind-o, el se înveseli și își iuți pasul, iară dînsa o luă în pas lin spre Murăș ca să-l scoată în răchitișul de la capul uliței, de unde se auzea tocănirea morilor.
Pașii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dînsa și tot mai zburiș venea el.
La marginea răchitișului el o ajunse, o luă de mînă și, așa ținîndu-se de mînă, înaintară în crîngul desfrunzit.
— Eu nu mai pot! zise ea frîntă.
— Ce nu mai poți? întrebă el voios.
Persida se uită lung la el.
— De ce te-ai făcut atît de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.
— Hmh! răspunse el rîzînd din toată inima. Știi că e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.
— Fiindcă altora nu le pasă!
— Apoi tocmai asta e, grăi dînsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!
— Dar, zise ea mîhnită, omul trebuie să ție la sine.
— Nu țiu deloc! îi răspunse el ușuratic. N-am la ce să țiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puțin decît de alții. Umblu așa răzleț prin lume, și oamenii, văzîndu-mă cum sunt, trec pe lîngă mine fără ca să mă bage-n seamă.
Persida iar se uită lung la el.
— De ce vorbești așa! grăi dînsa înduioșată. Uite! pe mine mă doare cînd te văd așa, și-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!
— Draga mea! grăi dînsul mișcat, apoi începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce ea-și stăpînea plînsul.
Doamne! atît de multe erau în mintea lor gîndurile, pe care nu puteau să și le spună unul altuia.
— E de mult, urmă el într-un tîrziu, abia-mi mai aduc aminte, de cînd am plecat de acasă, și tot n-a trecut încă decît abia jumătate de an. Un an și jumătate mai am încă să umblu așa degeaba prin lume, numai și numai pentru că așa vor tata și mama, săraca, dacă mai vrea și ea ceva. I-am scris că trec la Timișoara prin Sighidin, fiindcă știam că vine să mă întîlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timișoara, fiindcă știu că vine și acolo să mă vadă.
— Eu te rog să te duci cît mai curînd, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s-o duc așa... Și nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toți!
— Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timișoara, ci undeva mai departe, fie la Vîrșeț, fie la Sighidin. N-are asta să ție tot așa, nu se poate să ție, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, și atunci o să mă întorc la Timișoara.
Persida începu să tremure în tot trupul.
— Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, și te rog să mă lași să merg singură.
Națl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în fața ei și părea cu un cap mai mare decît dînsa.
— Poftim! pleacă! grăi dînsul rece și aspru, arătîndu-i drumul.
— Nu! nu! zise ea gemînd, nu așa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!
— Nu! Te rog să pleci!
— Așa nu pot pleca, grăi dînsa deschis.
— Știam eu că nu poți pleca, zise el rîzînd.
Persida simți ca și cînd i s-ar fi oprit deodată și bătăile inimii, și curgerea sîngelui prin vine și i s-ar fi înseninat toată firea.
— Știai?! grăi dînsa cu glas limpede. Te-nșeli! Adică ce crezi d-ta și ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o știi: ai putut s-o vezi și ți-o spun și eu, fiindcă nu e vina mea. A venit așa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, și mai mult nu poți să știi. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ți-e milă de mine, fă ce vrei, că și eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!
Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieșise de acasă, cu pas liniștit și neșovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii țintă-n urma ei, dar nemișcat din loc.
Și mergînd înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era ațintită îndărăt, că doară va prinde pașii ce se apropie și tot mai mult se apropie.
"Grozavă femeie!" zise el venindu-și într-un tîrziu în fire.
"Urît om!" zise ea după ce sosi acasă, apoi își acoperi fața cu amîndouă mîinile și lacrimile o năpădiră, plînsul o înecă.
"Doamne! strigă ea încleștîndu-și mîinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!"
Apoi se îmbrăcă în pripă și ieși din nou, ca să meargă în tîrg, la mama și la fratele ei.