DATORIA
Măruntă și ușurică, smerită și umblînd ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă și la căutătură, dar blîndă și duioasă la fire, Persida și-o reamintea, o vedea în gîndul ei, o auzea ca în aievea zicînd:
"Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa".
Și știa Persida care îi este datoria: asta o știu toți oamenii în toate împrejurările.
"Mai întîi Dumnezeu, apoi părinții tăi și după aceștia ceilalți binefăcători ai tăi."
Așa zicea maica Aegidia.
Știa Persida; e însă atît de greu a-ți face datoria cînd nimeni nu te ajută, nimeni nu te silește, nimeni nu ți-o aduce mereu aminte.
Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! cîte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? și ce a făcut cînd s-a văzut singură, de capul ei?
Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur.
Voia să meargă acasă, unde toți o cunosc, toți se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.
Și acum acolo în piață voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-și poată da silința de a o îndupleca să rămînă.
"Acum! neapărat acum!" zicea și mergea cu pas bine apăsat și cu inima încleștată.
Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe țărmul apei: ar fi voit și ar fi fost parcă în stare să sară cu ghearele în fața lui, ca să-i vadă obrajii plini de sînge roșu. Și, totuși, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu și-ar fi putut stăpîni lacrimile, și simțea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atît de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gîndul durerii lui o sfîșia și o seca de puteri.
Trebuia să plece, să fugă, să scape.
Iar muma ei ședea țanțoșă și voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.
Putea să fie și țanțoșă și voioasă.
Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coșuri de struguri și nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vîndută, dar își găsise cumpărători pentru lemne și pentru plute.
A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea și el tovarăș pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri știau de tovărășie și sarcina cădea întreagă asupra Marei.
Nu-i vorbă, știa dînsa că n-are să rămîie în pagubă cînd Hubăr îi este tovarăș, ba Liubicek îi făcuse și contractul așa ca să scape ușor cu el. Avea să plătească treizeci și patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, și ceilalți avea să-i plătească tot cîte șase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stînjeni, să care stînjenii la Murăș și să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet și multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dînsa, mai ales că Hubăr îi dădea banii numai cu împrumutare, și luase de la el unsprezece mii pe lîngă șapte mii cheltuite de la dînsa.
Cînd s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele și de patru ori cele treizeci și patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atîta păcat de lemne?
Acum, după ce-și găsise cumpărătorii, știa și dînsa cum și cine.
A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curînd și a făcut nu mai puțin decît opt sute treizeci de stînjeni, pe care-i avea aduși pe cincisprezece plute aci la țărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian și de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini și cincizeci creițari, pe cînd alții le vindeau cu nouă, și dac-ar mai fi avut o mie de stînjeni, i-ar fi vîndut și pe aceia.
Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atîte!
— Am, zicea Mara, să-l plătesc pe Hubăr, și grija mea e ce fac mai departe!
De aceea era țanțoșă și voioasă.
Sprîncenele i se încrețiră cu toate aceste cînd zări pe fata ei. Nu-i venea deloc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Persidei de a păși și de a-și ține capul.
— Ce cauți aici? Ce vrei?
— Mamă, vreau să mă duc acasă.
— Cum acasă?
— Astăzi, cu tine.
— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întîmplat?
— Nu întreba, că aici nu pot să-ți spun. Trebuie: celelalte am să ți le spun acasă.
Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea în care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin tîrg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulți ochii ce-o urmăriseră, și acum ochii aceștia toți erau îndreptați asupra mesei, unde dînsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulți cunoscută.
— Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toți se-nhoalbă la tine!
— Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.
— Nu se poate! Cum să vii tu în căruță cu mine?!
— Mă duc!
— Dar nu te iau eu!
Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar și apăsat:
— Nu mai stau, că te cerți cu mine. Eu îți spun un singur lucru: Hubărnațl s-a întors iar aici și nu mă lasă-n pace. Gîndește-te!
Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece.
Mara apucă masa cu amîndouă mîinile și o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.
— Rămîi! zise ea. Spurcatul de neamț!
— Nu pot să rămîn: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.
— Singură nu te las! grăi Mara și începu să facă iar la loc grămezile de struguri.
Și totuși nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul tîrgului: aici o știa lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească.
Ceva mai sus erau șatrele cojocarilor.
— Du-te la Trică, zise ea, și spune-i să meargă cu tine.
— Cu cît dai grămada de struguri? întrebă o jupîneasă, uitîndu-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre șatrele cojocarilor.
— Zece creițari, răspunse Mara.
— Să mi-i lași cu opt.
— Ia-i și adă banii!
Nu-i mai era ei acum să se tîrguiască. Încă atunci, pe pod, simțise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca și cînd ar fi o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere și de necaz că nu poate vorbi, ca să-și verse amarul.
Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastîmpărată prin casă, în vreme ce Persida își făcea de lucru punîndu-și hainele-n rînduială.
— Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în fața Persidei.
Persida tresări ca speriată din somn.
Plecase fără ca să știe ce s-a făcut el, cu inima îndoită și cu capul buimăcit, și venise tot drumul de la Arad pînă la Radna într-un fel de amețeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi și nu mai știa ce vrea.
— Nu-ți face, mamă, gînduri rele, grăi dînsa, că n-ai de ce să ți le faci. Nu e nimic, și de puțin cît a fost eu singură sunt vinovată.
— Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl știu eu pe tatăl său, care face tovărășie cu mine ca să ia parte la cîștig, dar mă lasă singură la pagubă. Ești proastă tu și te-a scos din minți.
— Nu! grăi Persida, dînd deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-așa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minți. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?
Mara fusese pornită pe ceartă și n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minți cînd era atît de frumoasă, atît de deșteaptă și atît de cuminte?
— Mîine dimineață, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintîi: te iubește și ți-a făcut mult bine.
— Da, mamă.
— Și să asculți de ea.
— Da, mamă.
— Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rîndul să mă uit în gura ta. Am și eu gîndurile mele; dar tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.
— Nu vorbi așa, mamă, grăi Persida înduioșată.
Ar fi voit să se apropie de dînsa, ca să-i sărute mîinile, să o îmbrățișeze și să-i sărute tîmplele, dar nu era obișnuită să facă asemenea lucruri.
Ar fi voit să-și dea pe față inima și gîndurile, dar se sfia.
Era muma ei femeia aceasta, și parcă abia acum ajunsese a-și da seama că nu-i este străină și că nu din simțămînt de datorie numai, ci din iubire curată umblă în voile ei.
— Eu nu pot să fac ce nu vrei și tu. Dac-aș ști că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.
— Nu plînge, grăi Mara punîndu-i lin mîna pe umăr, nu plînge, că mă împingi la păcat... Afurisit să ...
— Nu! nu! strigă Persida și-i luă mîna și o sărută. Să nu rosteai vorba, că e și el om cu durere în suflet și are mamă, care ar putea și dînsa s-o rostească.
Ea își închise ochii și rămase cîtva timp dusă pe gînduri.
— Într-o zi, urmă apoi liniștită, o suflare de vînt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei și a spart cîteva geamuri. Am alergat acolo și l-am văzut pe el uitîndu-se uimit la mine. M-am uitat și eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, și mi-a venit mai întîi să rîd, apoi să plîng de necaz. Maica Aegidia, intrînd și ea și văzîndu-l, m-a dat iute la o parte. Acum știu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă și, după ce maica Aegidia a ieșit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din fața măcelăriei și am stat în ea, ca să-l văd și să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.
— Nici tu nu ești, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să știi ce faci.
— Nepriceperea, întîmpină Persida, este și ea o vină dacă alții suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decît mine, îmi era rușine de mine însămi și mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paști, însă, cînd a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda și, ca să-i fac în pizmă, n-am ținut drumul drept, ci am ocolit prin fața măcelăriei, ca să mă vadă.
Mara începu să rîdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.
— A doua zi, de Paștile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Șoimoș; eu însă am schimbat drumul și l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întîlni pe Națl pe undeva. L-am și întîlnit, precum știi, pe pod, cînd ne întorceam acasă.
Mara începu să se neliniștească.
— Dar cum v-ați înțeles, întrebă ea, ca să plece și el la Arad?
— Nu ne-am înțeles. Eu nu știam că e și el la Arad; el nu știa că am venit și eu acolo: s-a nimerit să te vadă cînd ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta și a venit, precum știi, și el — așa nepoftit — la nuntă.
— Ce va să zică întîmplarea! Vine așa cîteodată de nici n-o bagi de seamă, și abia tîrziu te pomenești că e lucru mare.
— Cînd a văzut că te superi, și-a luat inima în dinți și a plecat de la Arad...
— Sărmanul băiat!
— Îl uitasem aproape, cînd Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a venit să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpîni și duminică, ziua fiind frumoasă, am ieșit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întîlni...
Mara se făcu mai neliniștită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.
— De unde știai tu unde ai să-l găsești? întrebă ea.
— De unde știam? răspunse Persida. Nu știam, dar m-am dus așa la un noroc în Păduriță și l-am văzut acolo plimbîndu-se singur. El nu m-a văzut; aș fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dînsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!
— Nu ești, zise Mara, cum să fii? S-a întîmplat să-l vadă Trică și să-ți spună. S-a întîmplat să fie zi frumoasă; s-a întîmplat să-l întîlnești: așa au venit lucrurile, și tu n-aveai ce să faci.
Persida dete din cap.
— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o știu mai bine decît orișicine. Tu-l știi cum era la casa părinților lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărarea, cu șorțul totdeauna curat. Acum era cu părul lung și nepieptănat, cu barba încîlcită, cu fața buhăită, cu o pălărie turtită în cap și cu hainele purtate și soioase, un om care petrece nopțile prin birturi și adoarme îmbrăcat. Alta ar fi fugit, poate, de el: eu am alergat la dînsul.
— Săracul băiat! grăi Mara înduioșată.
— Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rînduri prin fața casei lui Claici, marți tot așa, tot așa miercuri și joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce ați plecat cu toții la tîrg, nu m-am mai putut stăpîni, i-am ieșit în cale, ca să-l întîlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el și mă mustră cugetul!
— Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinînd.
— Cum a rămas el? urmă Persida deznădăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mîine? Cum are să-și petreacă zilele vieții? O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să stric tot rostul vieții lui!
— Nu, fata mea, zise Mara liniștită. Așa vin lucrurile în lumea aceasta: pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-apucă — așa din senin — cîteodată ceva, și te miri la ce te duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris are neapărat să ți se întîmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.
Persida își ridică capul și, răsuflînd ușor, se uită cu ochi înveseliți la mama ei.
— Lasă-l, urmă Mara, nu te gîndi la el, nu-ți munci sufletul pentru dînsul; cum i-ar fi, așa să-i fie; tu cu norocul tău, și el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum ești, și dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dînsul, e nenorocirea lui, dar nu și a ta!
— Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.
— Nu! nu! răspunse Mara cu hotărîre îndîrjită. Asta nu se poate! Dumnezeu știe, urmă ea mișcată, cît m-am gîndit eu la voi, cît am ostenit pentru voi, cu cîtă inimă v-am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atît de aspru. Dacă te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar aș zice c-au mai pățit-o și alte mame ca mine și m-aș mîngîia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu și-a spurcat însă sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi ești dragă tu și nu se poate!
Grăind aceste, ea își îmbrățișă fata și-i sărută ochii și fruntea și părul din creștet, ca odinioară, de mult, acum, cînd era copilă mică.
— Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă și scumpă și bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbușit de plîns, și spune-mi tu ce să fac.