ISPRĂVILE LUI TRICĂ
Marta avea trei copii, doi băieți mai mici și o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adică fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vîrsta de cincisprezece, se simțea încă femeie de tot tînără și era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri și ușoară, așa se zice, și de inimă, și de minte.
Adevărul e că Marta numai de inimă era ușoară. Avînd bărbat pe Bocioacă, ea se deprinsese ca toate să vie de-a gata și n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieții. Se bucura dar de ziua de astă zi, aștepta cu părere de bine pe cea de mîine și căuta totdeauna și în toate împrejurările numai ceea ce îi făcea plăcere: celelalte erau în grija bărbatului.
E deci lucru firesc că dînsa, femeie adevărată, o singură grijă statornică și neadormită avea: să-și păzească bărbatul. Ținea să intre în voile lui și să-i placă, ținea însă mai ales să-l ferească de ispitiri. De aceea se simțea mai bine între bărbați decît între femei, îi erau nesuferite femeile frumoase, nu putea să le vadă în ochi pe cele care plăceau și lua drept dușmancă neîmpăcată pe nevasta despre care bărbatul ei scăpa vreo vorbă bună. Femeia cea mititică, durdulie și blajină se făcea într-însa leu-paraleu cînd bărbatul ei își dădea pe față slăbiciunea pentru vreo altă femeie.
Degeaba au fost dar silințele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida.
Lasă că-i părea prea așezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată și bătrînicioasă, dar ea nu putea să-nțeleagă ce adică le place bărbaților în acel muieroi, cum îi zicea dînsa, și simțea o mulțumire diavolească dacă putea să-i găsească Persidei vrun cusur și s-o grăiască de rău.
Atît i-a trebuit apoi lui Bocioacă pentru ca să nu-și mai dea silința de-a mărita pe fata Marei. Om cu slăbiciuni, el se simțea măgulit cînd vedea că nevasta lui le place și altora, și era mîngîiat în suflet cînd simțea că dînsa nu lasă pe alte femei să se apropie de dînsul; ținea însă mai presus de toate să n-o mîhnească și nu era în stare să grăiască de bine pe vreun om care îi era ei nesuferit.
Știa Bocioacă prea bine că i se face Persidei o mare nedreptate: tocmai de aceea însă el răsplătea nedreptatea aceasta prin o neobișnuită bunătate față cu Trică, fratele ei. Trică era omul lui de încredere, mîna lui cea dreaptă, al doilea stăpîn la casă, cum n-ar mai fi putut să fie decît feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era vrednic de toată încrederea, sprinten, isteț și gata la orișice, dar cînd era vorba de dînsul, era și Marta de un gînd cu bărbatul ei.
Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mumă și are fată. E broască mititică fata, încît abia poate să alerge de ici pînă colo, și muma începe a se îngriji ca nu cumva să rămîie fată bătrînă și chibzuiește cum are să o mărite; iară Marta avea fată măricică, pe care peste trei-patru ani putea s-o mărite. Era hotărît în gîndul ei că un bărbat mai bun decît Trică n-ar putea să-i găsească. Era ca făcut anume pentru fata ei, voinic, deștept și harnic, plin de inimă și supus, tocmai potrivit la vîrstă, bărbat mai bun decît Bocioacă și minunat ginere în casă.
Atît era de înfiptă Marta în gîndul acesta, încît ea nu băga de seamă că Trică nu se simțea deloc și era cel mai nespălat și mai nepieptănat, cel mai soios dintre calfe și că foarte ușor s-ar putea întîmpla ca Sultana, fată curățică, să aleagă mai tîrziu, după ce i se vor fi deschis ochii, vreun alt flăcău, mai potrivit cu dînsa. Chiar acum ea-l socotea mai puțin decît celelalte calfe și-l lua drept un fel de slugă proastă, căreia poate să-i poruncească orișicine.
Mai puțin încă decît ei îi trecea lui Trică prin minte gîndul că are vreodată în viața lui să-și bată capul cu Sultana, ținea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă și a nevestei lui, și-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ți spună dacă e oacheșă fata ori bălană, ci ar fi zis numai, așa, pe nimerite, că e mai mult oacheșă și cu ochii albaștri, fiindcă așa era și muma ei.
Pe muma ei o știa Trică foarte bine. Și cum, Doamne, să n-o știe, cînd îi era stăpînă atît de bună?! Dacă avea să mute vreun dulap din casă, să urce vreun coș ori vreun sac în pod, să coboare vreo putină în pivniță ori să ia ceva din cămară, pe el îl chema, și tot pe el îl lua cu dînsa și cînd avea, fie peste zi, fie seara, să meargă undeva. Nu simțea Trică deloc că, ajuns calfă în toată firea, nu-i prea șade bine să fie mereu în coada stăpînei sale, ci se bucura că poate să-i facă voile și se uita și-n ochii, și-n gura ei, încît ar fi fost, de dragul ei, în stare să se pună-n harță pînă chiar și cu soră-sa. Ba s-a și pus, fără ca să-și dea seama.
Marta n-o grăia, ce-i drept, în fața lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida: lui îi era însă destul și atît ca să știe că stăpînă-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpînă-sa nu putea să n-aibă dreptate; simțea și el că Persida e, în adevăr, prea sfătoasă și prea încăpățînată. Dar tot sora lui era.
Acum, cu cele petrecute la casa lui Hubăr, Marta a scăpat vorba că Persida a putut să aibă slăbiciune de un om ca Națl.
Obrajii lui Trică se făcură roșii ca bujorul.
— Nu, zise el, ea s-a ferit de dînsul, dar el umbla după dînsa. Asta n-o știuse Marta.
— Unde? întrebă Marta.
Trică simțea că asta n-avea s-o spună, dar nu putea să nu răspundă cînd stăpînă-sa-l întrebase.
— De mult acum, răspunse el cu anevoie, cînd ne aflam la Arad.
— Așa?! grăi Marta, care abia acum începu să-nțeleagă cele petrecute toamna trecută.
Și multe poate să înțeleagă femeia deșteaptă cînd începe să înțeleagă.
Mare lucru tot n-ar fi fost însă dacă nu s-ar mai fi nimerit la mijloc și Oancea.
Oancea era cel mai bun om din lume și mai ales pentru Hubăroaie și pentru feciorul ei ar fi fost în stare să sară și-n apă, și-n foc.
El avea însă păcatul că nu știa să se stăpînească. Stînd la lucru ori mergînd în căile lui, el vorbea singur, adeseori atît de tare, încît oamenii se uitau dînd din cap după el, iar nopțile bolborosea întruna prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?!
Națl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi și ce-a pus la cale; prea ar fi trebuit însă Oancea să fie prost ca să nu-și dea cu socoteală că Bandi numai de la Persida putea să vie. Națl s-a-ntors apoi cu totul schimbat acasă și n-a mai plecat, cum fusese vorba, iar zilele următoare maica econoama și popa cel nemțesc umblau cu capete să-l împace pe Hubăr cu feciorul său. N-au putut, ce-i drept, să-i împace, dar încetul cu încetul tot orașul a aflat cum s-au petrecut lucrurile, iar Hubăr nu mai stăruia ca feciorul său să fie tras în judecată. Se vedea cît de colo mîna Persidei.
Pe-nserate Națl pleca fără ca să spună unde se duce: asta-l ardea pe Oancea; trebuia să spună, fie chiar și numai nevestei sale, ceva, nu însă vorbind singur, nici bolborosind prin somn, ci de la rost la rost, cum vorbește omul cînd vrea să se ușureze. Nu-i vorbă, tot acolo venea, fiindcă nici așa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul.
— Pare-mi-se, i-a zis el nevestei, dar nu știu, ba nici nu cred.
Nevastă-sa însă știa hotărît și credea neîndoios că serile Națl se duce să se întîlnească cu Persida, și cînd o nevastă știe și crede ceva, puțin mai trece pînă ce știu și vecinele.
— Aha! zise Marta, cînd vorba ajunse pînă la dînsa. Și: Ce ți-e femeia?!
Parcă se bucura c-a prins-o pe Persida cea smerită. Zicea, fără îndoială, că nu crede și era foarte supărată că alții cred; trebuia deci să-i spună și lui Trică o vorbă, ca să știe băiatul și să-i spună mamei cam ce fel vorbește lumea.
Trică s-a făcut foc, nu însă pentru că soră-sa se întîlnește cu Națl, ci pentru că-i era rușine de stăpînă-sa.
Nu! Era peste putință! Națl a fost totdeauna și era, mai ales acum, în gîndul lui, cel mai nemernic om, și nu putea să se uite Persida decît cu groază la un asemenea om.
El, cu toate aceste, se temea, și cu cît mai mult se gîndea, cu atît mai vie îi era temerea.
Omul acela turbat, mai ales acum, era în stare să le facă toate ca s-o scoată din minți pe Persida, s-o ademenească, s-o înșele, s-o prostească.
Și nu-i făcea bine lui Trică să se gîndească la asemenea lucruri. Era tocmai la vîrsta cînd e mai nebunatic flăcăul și, gîndindu-se așa, el vedea mereu în fața lui pe stăpînă-sa și se înspăimînta... Ce-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să intre în voile neamțului?! Grozavă rușine!
El trebuia să facă ceva!
Dar ce să facă?
Lucrul cel mai firesc era să se ducă și să-i spună mamei sale, ca să bage de seamă, s-o închidă pe Persida în mănăstire, ori s-o păzească într-alt fel mai bine. Așa și era hotărît să facă. N-a putut însă. Cînd era să se ducă, îi venea greu, îi era rușine.
"Am, își zise el, să vorbesc cu Persida deschis, cum am mai vorbit, și să-i spun, cum i-am mai spus, că are să fie rău dacă nu se ferește de neamțul acela."
Nici asta nu-i venea însă s-o facă. Simțea acum, ceea ce atunci încă nu putea să simtă, că degeaba-ți dai silința să păzești pe un om cînd el însuși nu se păzește. Ce ar fi făcut adică el dacă cineva i-ar fi zis să nu se mai uite la stăpînă-sa, să nu se mai apropie de dînsa, să nu mai vadă brațele ei și carnea cea moale de pe gîtul ei?! S-ar fi supărat foc și tot ar fi făcut cum îl trage inima. Știa și el însuși și nu mai era nevoie să -i mai spună și alții că e primejdios lucrul acesta și se ferea de el: tot așa știa și Persida că trebuie să se ferească de neamțul.
Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în mersul lor; era însă la mijloc stăpînă-sa, care parcă nu se mai uita la el ca mai înainte.
Trebuia să facă ceva, să arate că e om și el.
Trebuia, dar nu știa ce, iar omul se supără cînd nu știe ce să facă, și supărarea te pune în cele din urmă la cale.
Frămîntîndu-se așa din el, Trică a ajuns în cele din urmă de-ar fi fost în stare să se arunce ca un leu asupra lui Națl, care atît de mult îl supăra.
Pe-nserate deci el s-a dus spre casa lui Oancea, și sîngele i s-a oprit în vine cînd a văzut că în adevăr Națl iese, pleacă și se duce undeva așa singur.
S-a luat după el, așa pe departe, ca să-l urmărească nebăgat în seamă, apoi să se apropie cînd vor putea să fie singuri și să-l ia de scurt. Pe cînd însă Națl își căuta de drum liniștit, ca omul care știe unde se duce, Trică era galben la față și la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gîndul că are să-l apuce pe neamț și să-i sucească gîtul.
În dosul Sărăriei, cînd el se apropie, Națl se opri tulburat în loc. Nu știa ce să -i facă și cum să se poarte. Vedea deslușit că Trică a aflat ceva, și singurul lui gînd era să-l ducă de aici, ca nu cumva Persida, care putea să sosească în toată clipa, să dea peste el.
Trică nu prea știa nici el cum are să -nceapă.
Au stat dar cîtva timp uitîndu-se unul la altul, și cum se uitau așa, Trică nu mai vedea, parcă, pe omul pe care-l știuse el. Era-n ochii lui Națl, împrejurul buzelor lui, în trăsăturile feței lui, era în tot felul lui de a fi ceva ce te muia.
De! pe om n-ai să-l judeci mai-nainte de a te fi uitat bine în ochii lui.
— Uite, grăi Trică în cele din urmă, tu umbli, așa se zice, după soră-mea!
— Dar de ce să te mint? răspunse Națl așezat. Nu mai ești copil acum și vei înțelege că n-am încotro. Am umblat, urmă apoi plecînd spre Murăș și mi-e dragă și acum, mai dragă decît orișicui în lumea aceasta, chiar și decît ție: mai departe însă nu e nimic... nu e, adăugă îndurerat, și n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aș omorî mai bucuros decît să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească: sunt răi și nici nu știu ce zic!
Vorbele aceste erau grăite cu o liniște atît de tînguioasă, încît Trică, îndurerat și el, nu-și mai dădea seama că lucrurile au ieșit cu totul altfel de cum și le închipuise și el ar fi voit să-l mîngîie.
— Dar acum, îi zise, unde ai plecat? unde te duci?
Națl se uită cu coada ochiului înapoi, ca să vadă dacă nu cumva s-a ivit Bandi, care venea totdeauna înaintea Persidei. Gîndul lui era că băiatul, văzîndu-l cu cineva, va vesti pe Persida, ca să mai aștepte. Tocmai de aceea nu voia să se depărteze prea tare, fiindcă se temea că Bandi nu-i va mai vedea. Se opri dar strîmtorat pe țărmul rîului. Îi era greu să mintă și tot trebuia să facă ceva ca să-l depărteze pe Trică.
— Mă duc, îi răspunse, să mai răsuflu cel puțin acum seara, cînd oamenii nu mă văd și copiii nu arată cu degetul după mine. Tu du-te acasă și nu-ți mai bate capul cu lucruri în care tu nu poți să schimbi nimic!
Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul țărmurelui la deal.
— Uite, grăi Trică mergînd după el, să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici?
Națl se opri și se uită lung la el.
Era singurul om care-l sfătuia să plece, și îi dădea sfatul acesta fără de nici un gînd ascuns.
— Uite, îi zise și el, așa zic și eu, dar nu pot să plec, sunt prea slab...
— Cum nu poți dacă vrei?!
Națl se uită iar înapoi și parcă -l cuprindeau amețelile. La colțul Sărăriei se ivise Bandi, care venea spre dînșii, și cîțiva pași în urma lui stătea Persida, înaltă și nemișcată. Nu mai era chip să scape de Trică, și urît lucru ar fi fost dacă el se întîlnea cu soră-sa aici fără ca să fi fost de mai-nainte pregătit pentru aceasta. Trebuia să-i vorbească deschis.
El își adună toate puterile.
— Trică, grăi apoi apucîndu-i mîna, tu cunoști pe soră -ta și ții la ea: ce ai zice tu dacă cineva ți-ar spune că ea nu mă lasă să plec?
— Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit.
— Zice, răspunse Națl așezat, că vine, dacă plec, și ea după mine. Trică rămase nemișcat. Îi era parcă tot sîngele i se răcise în vine. O cunoștea pe soră-sa, îi cunoștea firea și le știa, parcă, toate.
— Carevasăzică, e adevărat, grăi el, că voi vă întîlniți!?
— În toate serile, răspunse Națl.
Trică se cutremură, răsuflă o dată din greu și sîngele i se puse iar în mișcare. Era lucru grozav!
— Tu singur cu ea toate serile aici! șopti el cu glas înăbușit de patimă.
— Nu, răspunse Națl, singuri nu! Ferit-a Dumnezeu. Dacă singuri am fi fost, poate că n-am mai trăi astăzi. Era însă cu noi băiatul Bandi, care nu ne lăsa din ochi și tresărea mereu...
— Adică mai știe cineva și mîine are să știe toată lumea! Știi tu, nemernicule, că mi-ai necinstit sora, că ai nenorocit-o pe toată viața? urmă apoi cu glas înăbușit și puse mîna în pieptul lui Națl.
Era o prostie ceea ce făcea Trică, deoarece om voinic o fi fost el, nu-i vorbă, dar cu Națl nu se putea măsura. Omul supărat însă nu-și dă seama despre ceea ce face, și Trică își închipuia că neamțul are să rămîie, ca tot omul vinovat, cuprins de spaimă și pe jumătate leșinat.
Națl se înțepeni însă ca stîlpul bătut în pămînt, încît Trică rămase rușinat. Tocmai rușinea aceasta îl îndărătnici apoi și, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Națl cu pumnul în față, încît sîngele îi porni și pe nas, și din gură.
Națl se dete amețit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amîndouă mîinile și-l ținu departe de sine.
— Ah! zise el cuprins de adîncă amărăciune, ce blestem pe capul meu ca toți să se lege de mine și să-mi ispitească puterea?! Vino-ți în fire, omule, că om sunt și eu și aș putea să-mi pierd sărita.
Bandi, care se apropiase și-i recunoscuse, se întoarse în fuga mare înapoi, iar Persida, văzîndu-i încăierați, porni în pași mari spre dînșii.
— Lovește-mă cît vrei, urmă Națl, că eu tot nu vreau să mă bat cu tine, dar vino-ți în fire și înțelege că n-ai să mă loveai, ci să mă ajuți.
Trică se opintea să-și scoată mîinile, era însă ținut ca-n verigă de oțel.
— Ești tu mai tare decît mine, răcni el în cele din urmă, dar tot am destulă putere ca să te arunc în Murăș fie chiar și dac-aș cădea și eu cu tine!
— Prostule! răspunse Națl rîzînd cu îndîrjire. Cu ce te-ai alege? Aș ieși iar înot, ba te-aș mai scoate și pe tine.
Trică-l mușcă de mînă.
Atins de o durere sfîșietoare, Națl îl scăpă din mîini, dar îi dete în același timp brînci, de-l aruncă departe de la sine.
— Ce e aici?! strigă Persida și sări să-i dea ajutor lui Trică, pe care abia-l putu ridica. Călăule! zise apoi mergînd spre Națl; deodată însă ea se opri și, văzîndu-l plin de sînge, se dete îngrozită înapoi.
Era cu totul altă femeie.
În timpul celor din urmă nouă zile, de cînd se întîlneau toate serile cu Națl, ea căzuse încetul cu încetul și pierduse gîndul bun pe care însăși îl avea despre sine și despre lume. Se simțea nemernică și gata pentru orișice faptă rușinoasă, iar acum, în clipa aceasta, uitîndu-se la fratele ei, se vedea pe sine însăși umblînd copilă desculță printre picioarele oamenilor din piață, răsturnînd mese și încăierîndu-se cu copiii.
Fata Marei ieșind iar la iveală în fața sîngelui, ea era gata să se arunce orbiș și să dea, să zgîrie și să muște fără ca să mai întrebe pe cine și de ce.
Zadarnică a fost purtarea de grijă a maichii Aegidiei, căci nimic nu poate să șteargă reamintirile copilăriei.
— Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntați,
— Orișice a fost, numai tu ești de vină, și orișice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi răspunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreț față de soră-sa. Numai tu, care nu lași pe omul acesta în pace și înșeli pe binevoitorii tăi, înșeli pe muma ta, m-ai înșelat pe mine, ca să-l poți scoate pe el din minți! Ticăloaso! Ticăloasa ticăloaselor!
Așa era, și Persida cea alte dăți atît de mîndră stătea nemișcată, umilită, cu capul plecat în fața lui.
Națl însă făcu cîțiva pași rar călcați spre Trică.
— Măsoară-ți, te rog, vorbele, îi zise el stăpînindu-se, că pe mine poți să mă loveai fără să mă scoți din răbdare, dar pe ea să n-o atingi, căci de o mie de ori de i-ai fi frate, rămîi strivit la picioarele ei! Ea binele mi l-a voit, dar sunt blestemat eu că stric viața celor ce binele mi-l vor!
— Cine, dracul, m-a făcut pe mine să mă amestec în treaba asta?! zise Trică, cuprins de simțămîntul că puțin îi mai pasă de cele ce vor urma. Eu tot n-am s-o mai scap nici de nenorocire, nici de rușine.
— Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovîrșitoare. E înspăimîntător gîndul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un repaos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din clipa zămislirii mele, eu alerg chinuită prin lume, mă muncesc însămi pe mine, și cînd țip, cînd răcnesc de durere, oamenii, semenii mei, nu-și dau seama că tot ca mine suferă și ei și nu împărtășesc durerea mea, ci se depărtează cu dispreț de mine. Știu, urmă ea cu vioiciune, că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață cînd privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur cînd mîna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare cînd stau, astfel pe ascuns venită, cu dînsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dînsul: de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osîndi, ci mîngîie pe mama noastră cea bună și plîngi și tu dimpreună cu noi! Aceste erau vorbe în fața cărora Trică nu putea să stea țeapăn.
— N-am zis nici eu, grăi el plîngînd cu lacrimi mari, că tu ești rea, Persido. Ești suflet bun și plin de duioșie! Mi-e greu însă cînd te văd unde ai ajuns și-mi vine să turb și-aș fi în stare să fac moarte de om! Uite, urmă el ridicînd mîna spre cap, aici mi se face, parcă, un nod cînd mă gîndesc că nu te mai pot gîndi cum te știam pînă acum. Voi trebuie să vă luați, adăugă el tare și hotărît.
— Asta nu se poate, îi răspunse Persida, oarecum obosită de gîndul acesta, care atît de mult o frămîntase. Lasă că nici mama, nici tatăl lui n-o să-și dea niciodată învoirea, dar chiar și dacă s-ar putea, nu e binecuvîntată de Dumnezeu căsnicia făcută peste voința părinților.
— Prostii! grăi Trică. Ce vă pasă de dînșii dacă altfel nu puteți trăi! Eu nu știu, nu înțeleg...
— Las-o, îl întrerupse Națl, că n-o îndupleci, ci o faci numai să-și iasă din fire.
Și în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi.
— Nu mă ispitiți, șopti ea încet, că sunt slabă și Dumnezeu vede și ceartă! Nu! urmă apoi, mai presus de muma mea e numai Dumnezeu și numai lui mă pot da fără de voința ei!
Grăind aceste vorbe, ea se depărtă, ca dusă de o hotărîre nestrămutată, cu pași mari și cu capul ridicat, ca odinioară.
— Persido! strigă Trică și porni după dînsa.
Națl îi puse mîna pe umăr, ca să-l oprească.
— N-o mai întărîta, îi zise, așa face de cîteva zile. Și-a pierdut somnul, se zbuciumă stînd, peste zi, așa singură, nu are cui să-și împărtășească gîndurile, zice că s-a pus în vrajbă cu toată lumea și e adeseori ca ieșită din fire; iar se potolește însă dac-o lași de capul ei.
Trică se opri: el însă nu putea să se uite în fața lui Națl. Ochii lui se opriseră la sîngele scurs pe haine și la mîna care începuse a se umfla; îi venea să intre în pămînt de rușine; nu mai înțelegea cum a putut să fie atît de pripit; îi era milă și ar fi voit să ceară iertare.
— Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Așa, ori așa! răspunse el, apoi plecă cu pași mari după Persida, care se depărtase cu Bandi pînă spre colțul Sărăriei.
Alergînd însă, el își scurta pașii.
Îi era parcă stăpîna lui le știa toate și se uită cu mirare la el.
"Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în treburile aceste?!" grăi în cele din urmă și apucă alt drum, spre Lipova, în vreme ce Națl se întorcea spre Murăș ca să se spele de sînge și să-și lege mîna.
"Ce-mi pasă?!" zicea Trică, și nici că i-ar fi păsut, poate, dacă n-ar fi fost feciorul Marei, care nu știa să fie nepăsătoare. I se răscolea însă toată firea cînd se gîndea la starea în care se afla soră-sa.
Femeie năvalnică, ea putea într-o clipă de amărăciune să-și curme șirul zilelor; femeie îndărătnică și crescută de călugărițe, ea putea să se lepede de legea ei și să se înfunde în vreo mănăstire. Sărmana ei mamă! Ce-a păcătuit ea ca să-i cadă toate aceste pe cap?!
"Și adică de ce n-ar putea să trăiască ei și așa, necununați?! zise el. Dacă se iubesc, e voința lui Dumnezeu, și puțin le pasă pe lume și de popi! Tot e mai bine așa!"
Da! însă cu Persida nu puteai să vorbeai liniștit; ea era ca smintită.
Deodată el se opri, cuprins de un gînd cu totul nou.
Sîn-Miclăușul nu era departe; mergînd bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în alte trei ceasuri se întorcea, și dimineața era în patul lui, la Lipova, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Minunat lucru! Și popa, și preoteasa de la Sîn-Miclăuș erau prieteni Persidei: de ce adică popa să n-o cunune pe Persida, așa, fără de știrea nimănui?
Atît era gîndul acesta de nou, de plin de farmec, atît de ademenitor, încît feciorul Marei se îmbătase de el și, ca dus de o tainică putere, se puse pe drum și o luă spre Sîn-Miclăuș fără ca să se mai uite înapoi.
Cuprins de simțămîntul că face un lucru mare și bun, Trică trecea ușor prin întunericul nopții, încît picioarele lui nici nu atingeau, parcă, pămîntul.
Mai era încă mult pînă la miezul nopții cînd el a ajuns să bată la fereastra popii.
Speriat din somn, popa abia își mai putea aduce aminte de el.
— Ce e? îl întrebă după ce-l recunoscu, în sfîrșit, și-l primi în casă.
— Erau cu soră-mea Persida, răspunse Trică, și am venit la d-ta să scapi două suflete.
— Ce s-a întîmplat? întrebă iar popa, cuprins de îngrijire.
— Îți mai aduci aminte de neamțul care a venit atunci, la nuntă, și a vorbit cu Persida? grăi Trică.
Popa se gîndi puțin.
— Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam bălan, cam plăpînd, pare-mi-se măcelar.
— Așa e, urmă Trică. Uite! Încă de atunci și chiar de mai nainte Persida a prins slăbiciune pentru el și el nu se lasă de dînsa. Mama însă nu vrea s-o mărite după un neamț, iar tatăl lui nu vrea nici el însoțirea lor, e rău cu Persida: zice că ori se omoară, ori se papistășește și se face călugăriță nemțească.
E lucru greu să sperii pe un om din somn, să-i spui așa, pe apucate, ceea ce numai cu anevoie și încetul cu încetul se poate înțelege și să-l faci să simtă o durere despre care mai nainte nu știa nimic. Părintelui îi venea să rîdă de grija lui Trică.
Era însă în cele zise de Trică și un lucru pe care-l înțelegea popa.
El cunoștea pe Persida și știa că dînsa și în gîndire și în simțire e foarte papistășită și că nu i-ar fi deloc greu să se lepede de legea ei dacă prin aceasta ar putea să cîștige învoirea bătrînului.
— Îi cunun, grăi popa, îi cunun eu!
— Și dacă-i cununi, sunt bine cununați? întrebă Trică.
Popa-și ridică capul.
— Cununia, grăi el stăpînit de simțămîntul preoției sale, e o taină, și eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viața. Cînd bărbatul și femeia se întîlnesc în căile vieții și vor cu tot dinadinsul să se însoțească, Dumnezeu le este tainic povățuitor, și să fie ei creștini adevărați, fie schismatici, fie păgîni, fii ai lui Dumnezeu sunt și Dumnezeu îi împreunează prin binecuvîntarea dată de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu, cîtă vreme voința lor e nestrămutată. Oamenii pot să-i despartă prin siluire, dar în fața lui Dumnezeu un trup sunt și un suflet. M-ai înțeles? Eu sunt popă adevărat!
Trică era foarte fericit și ar fi voit să-i sărute mîna.
— Prea bine! urmă popa. Ce crezi însă, se vor împăca părinții cu faptele împlinite? n-are, fie mama ta, fie tatăl lui să ceară desfacerea căsătoriei?
— Mama o să fie foarte supărată, grăi Trică strîmtorat, dar o să tacă și o să -i treacă în cele din urmă.
— Dar tatăl lui, neamțul? întrebă popa.
— Nu știu, răspunse Trică de tot strîmtorat. E om rău și încăpățînat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au și bătut.
Popa rămase gînditor.
— De! e lucru greu. Trebuie să știi că e pusă o pedeapsă grea, pînă la 20 ani de temniță, pe capul preotului care cunună cînd sunt piedici la mijloc.
Ei rămaseră timp îndelungat tăcuți.
— Ce zici? întrebă Trică în cele din urmă.
— Să mai vedem, răspunse popa, să ne mai gîndim. Pedeapsa e grea, iar eu am nevastă și copii.
Așa au rămas lucrurile.
Plecînd, înspre miezul nopții, înapoi, Trică era obosit sufletește. Îi părea rău c-a venit: ce avea el să se amestece în lucrurile acestea?
Da, popa avea dreptate: de ce să-și bage el capul în primejdie?
Și totuși mai era încă un popă care a ținut foarte mult la Persida. N-a fost ea vrednică de el! Acela ar fi fost în stare să-și pună capul în primejdie.
Are însă și el nevastă și copii.