PRIMĂVARA
Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală și te scoate în cele din urmă cum ești, orișicît de mult te-ai sili să-i pari altfel.
Degeaba se mai plîngea deci Mara c-a rămas văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei.
Copiii, așa săraci cum rămăseseră, credeau cum crește răchita-n prundișul apătos, iară muma lor întinerea, parcă, adunînd creițari la capul podului.
Nu-i vorba, tot Mara cea veche era, tot soioasă, tot nepieptănată, și nici că i-ar fi șezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puțin, călca mai rar și se ținea mai drept decît odinioară. Se simte omul care are și-l vezi cît de colo pe cel ce se simte.
Și dacă n-ar fi alta, e în lumea aceasta și bine, și rău.
Cîtă vreme se află în largul lui, omul nu-și prea bate capul cu alții; cînd te afli însă în strîmtoare, te uiți bine împrejurul tău, ca să vezi dacă nu cumva e prin apropiere cineva care poate să te scape.
Au simțit-o cei strîmtorați pe Mara că ar putea, dac-ar voi, să le vie într-un ajutor, așa, cu o sută, cu două, fie ca să-și cumpere o pereche de boi, fie ca să-și dreagă casa, fie ca să împlinească prețul unei vii ori al unui pămînt scos în vînzare. Pînă la toamnă, cu camătă bună, se înțelege.
— N-am, zicea Mara. De unde aș putea să am eu?
Și asta i-ar fi și rămas vorba dacă n-ar fi la mijloc și camăta. Chiar mică fie, dar tot e ceva.
— Uite! Am ceva, grăi dînsa, nu atîta cît ceri, dar știu pe cineva care are; să iei jumătate de la mine și altă jumătate de la dînsul.
Acel cineva era domnul Anton Hubăr, economul orășenesc de la Lipova, prieten bun al tuturor beamterilor{1}, al preotului nemțesc de la Lipova și al maichii Aegidiei.
Hubăr era măcelar, dar nu mai știa ce se petrece în măcelărie. Asta era treaba nevestei și a feciorului său Națl, un băiat încă tînăr, dar deștept și harnic, care purta gospodăria cu două calfe. Hubăr el însuși petrecea toată ziua la casa orașului, la cazino ori jucînd cărți cu popa și cu directorul de la Steueramt{2}, dl Liubicek.
Ca femeie cu minte, Mara știa că n-are niciodată să-și piardă banii dacă face tovărășie cu Hubăr. Cîștiga, ce-i drept, mai puțin; dar de asta n-o durea pe dînsa capul, fiindcă tot mai pișca cîte ceva, pentru osteneală, cînd datornicul făcea plățile, și, lucru de căpetenie, nu se temea că Hubăr îi va urca arînda podului.
Creșteau dar și ciorapii deodată cu copiii.
Tu, Doamne! cum cresc toate în lumea aceasta.
Era ca ieri cînd l-a dat pe Trică ucenic de patru ani și se și pomeni cu el calfă, un băietan de cincisprezece ani, cam deșirat, dar înalt ca un grenadir, cam motolog, dar cu virtute. Păcat numai că trecea și acuma săptămîna fără ca el să se spele și să se pieptene: aceasta nu se face, asta știa el, decît duminicile și zilele de sărbători împărătești, după-prînz, ba chiar și atunci numai dacă nu e timpul ca să se scalde în Murăș.
Persida, sărmana, se speria cînd îl vedea așa, din Paști în Crăciun.
Se obișnuise atît de rău acolo, în mănăstire, ca toate să fie curate în preajma vederii ei, încît o apuca un fel de boală cînd venea de sărbători pe acasă și trei zile depline rînduia mereu și curățea pînă și prin podul casei.
Păcatul acesta căzu pe dînsa mai ales fiindcă în mănăstire nu mai stătea cu celelalte fete, ci cu maica Aegidia, pe care o apucau durerile de cap cînd vedea praf pe masă, ori cînd un scaun nu stătea tocmai la locul lui.
Mara era, cît stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce.
Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dînsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică s-o frîngi din mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate abia văzut un fel de rumeneală.
Nu! asta nu putea să rămîie așa. Știa Mara că vine frumusețea și se trece, și-i venea să geamă de durere și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămîie pe veci înmărmurită, ca veșnic oamenii, văzînd-o, să strige cuprinși de mirare: "A fost odată o Mară și aceasta e fata ei: copii ca dînsa nimeni n-a mai avut!"
Și totuși voia s-o țină ascunsă și tresărea adeseori cuprinsă de gîndul că are să i-o răpească cineva, s-o ieie, s-o ducă, s-o înstrăineze, s-o facă muiere.
În zadar! Nici că se putea altfel: ăsta i-e rostul în lume.
Și iarăși altă groază o cuprindea, și sărea nopțile speriată din somn, ca să alerge peste Murăș și să-și aducă fata acasă.
Auzise atîte povești despre fete frumoase ademenite de călugărițe, ca să ieie vălul și să rămîie viața lor toată între zidurile ce atîtea taine ascund. Iar Persida iubea pe maica Aegidia, Persida se simțea bine în mănăstire, Persida se simțea nenorocită cînd venea la casa ei cea săracă.
Sărmana mamă!
Cum să țină ea la casa ei asemenea fată?
Cît a ținut postul Paștilor, Mara a rînduit mereu, a curățit, a văruit și răsvăruit, și-a dres casa, și-a îngrădit din nou curtea, și-a cumpărat mai întîi masă, apoi și scaune, apoi și două paturi noi, un dulap, ba pînă chiar și trei icoane. Îi sîngera inima cînd i se storceau banii adunați cu multă grijă pentru aceste nimicuri, de care dînsa nu simțea nici o trebuință; dar băiatul ei se făcuse calfă și-l aștepta ca să petreacă Paștile cu sora lui și cu muma lui; își aștepta copiii, care nu mai erau săraci ca odinioară, și ținea ca Persida să se simtă bine acasă.
Sărmana mamă!
Pe cînd ea se pregătea cu neastîmpăr să-și primească copiii, neastîmpărul vieții cuprinsese pe fiica ei.
La colț de uliță, peste drum de mănăstire, era măcelăria lui Hubăr.
Hubăroaie, o femeie scurtă și cam grasă, ședea, ca de obicei, pe un scaun din fundul măcelăriei, iară feciorul ei, Hubărnațl, tăia carnea și-o cîntărea, apoi lua banii și îi dădea mumei sale, care ținea casa.
După ce cumpărătorii se răreau, Hubărnațl făcea rînduială, strîngea fărîmăturile cu măturișca, apoi, dacă timpul era frumos, ieșea în fața măcelăriei, ca să vadă mai bine lumea.
Deși măcelar, Hubărnațl era, așa, la înfățișare, om plăpînd, parcă mai mult fată decît fecior. Om de vreo douăzeci și unu de ani, cu mustață puțină, cu obrajii rumeni, cu șorțul curat, oarecum rușinos, el semăna mai mult a cofetar decît a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frîngă gîtul unei vrăbii.
Așa și era în adevăr.
Lovea cu toporul în fruntea boului și înfigea cuțitul drept în inimă fiindcă asta îi era meseria. Nu era însă în stare să rostească o vorbă aspră și se-nduioșa pînă la lacrimi cînd vedea pe mumă-sa mîhnită.
Așa și l-a crescut Hubăroaie, care atîta copil, atîta om avea în lumea aceasta.
Șvăboaică de la Buda, ea se măritase foarte tînără după Hubăr, un vienez harnic și chefliu, dar cam iute la fire, și puțin în urmă veniseră aici, unde nu aveau pe nimeni. Lucrînd cu zestrea ei, Hubăr a agonisit în cîțiva ani, mai ales în timpul revoluțiunii de la 1848, o frumoasă avere. Încă mai bine le-a mers apoi după revoluțiune, cînd Hubăr a ajuns, ca neamț din Viena, la mare cinste, și casa lor era pusă în rîndul celor de frunte. Dar tocmai aceasta era nenorocirea Hubăroaiei: rămăsese la măcelărie ea singură cu calfele, iară bărbatul și-l vedea aproape numai zilele de sărbători, cînd poftea beamteri la masă. Astfel mîngîierea ei era Națl, care a crescut lîngă mumă-sa mereu mîhnită și încă de copil simțise că nu merg lucrurile bine în casa lor.
Și dacă n-ar fi fost asta, el nici c-ar fi ajuns măcelar.
Îl dăduse tatăl său la gimnaziul din Timișoara, unde patru ani de zile, cît a stat, a fost mereu între cei dintîi. Anul al cincilea, însă, după vacanța de la Paști, nu s-a mai întors, ci a rămas acasă, lîngă mama lui, la măcelărie. S-a și făcut măcelar, însă firea nu i s-a asprit, și cînd ieșea cu șorțul lui curat în colțul străzii, îți venea să zici că nu e al lui șorțul, ci l-a pus numai așa, de încercare.
Ani de zile de-a rîndul a stat el aici fără ca să fi văzut pe cineva la vreuna din ferestrele de peste drum. Și jos, și sus, ferestrele acelea erau date în alb, ca să nu se vadă prin ele, și nu se deschideau niciodată. Acolo dar el nu se uita, fiindcă știa că n-are ce să vadă.
Zidirea mănăstirii se sfîrșea însă în fața măcelăriei, iar mai departe-nspre stînga era grădina mănăstirii, împrejmuită cu un înalt zid de piatră. Ferestrele despre grădină se deschideau, ba mai ales acum, primăvara, stăteau aproape toată ziua deschise. Națl nu vedea, ce-i drept, de la măcelărie acele ferestre, dar putea să le vadă dacă trecea spre stînga, în fața grădinii.
Într-una din zile, ferestrele fiind deschise și izbind o dată vîntul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stătea maica Aegidia cu Persida, s-a sfărîmat.
Națl s-a dus să vadă și a văzut — nu fărîmăturile de geam, ci o fată, care îi părea grozav de frumoasă.
Nu-i vorbă, n-avea nevoie să și fie pentru ca să-i pară frumoasă. Ceea ce se ivește la fereastra unei mănăstiri de călugărițe are totdeauna ceva tainic și plin de farmec. Acolo, chiar bătrînă fiind, femeia pare tînără, chiar urîtă, pare frumoasă; iară lucrurile sunt cum ele ne par.
Din întîmplare, însă, Persida, care alergase și ea să vadă ce s-a întîmplat, era chiar mai tînără, mai frumoasă și mai plină de farmec decît cum Națl era-n stare să și-o închipuiască.
El rămase uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăienjeniți.
Îi era parcă s-a rupt, s-a frînt, s-a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui.
Persida sta neajutorată în fața geamurilor sparte și nici nu-l băga-n seamă, cînd veni maica Aegidia, ca să vadă paguba.
Femeie mai așezată și mai cuminte, ba chiar călugăriță, maica Aegidia tresări cînd văzu, peste drum, pe Națl, băiatul Hubăroaiei, stînd cu ochii țintă la fereastră . Îl știa de copil mic, îl socotise totdeauna cel mai bun băiat, și mintea i se oprea în loc văzîndu-l atît de îndrăzneț.
— Sidi! grăi dînsa mîhnită și apucă fata de braț, ca s-o dea din vederea tînărului.
Rău a făcut, căci acum se opriră și ochii Persidei asupra tînărului cu șorț curat, cu obrajii rumeni și cu mustața mică, acum își dete și ea seama de ce stă acel tînăr acolo.
Obrajii ei se umplură de sînge, și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă.
Atît a fost, nu mai mult, și ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.
Taine mari și nepătrunse de mintea omenească !
Atît a fost numai, și gîndul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumusețea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiți și cu răsuflarea, parcă, oprită . Se temea să mai intre în casă, tremura cînd se apropia de fereastră, suspina greu cînd se uita și nu-l mai vedea acolo, și totuși nu mai avea astîmpăr, nu mai găsea loc de repaos, își făcea mereu de lucru în casă.
Nu i-a făcut și nu-i făcea, nu i-a zis și nu-i zicea nimeni nimic, nu știa nimic, nimic nu gîndea și totuși, așa, ca din senin, se zbătea copila ca și cînd ar voi să scape, să fugă și să se ascundă în fundul lumii.
Iar două zile în urmă, cînd iar l-a văzut acolo peste drum, ea a rămas nemișcată și cu ochii țintă la el. Era parcă pierdută, căzută într-un fel de leșin.
Oamenii treceau de-a lungul uliței, și dacă el nu și-ar fi tras seama, ea ar fi stat mereu acolo, în fața lui. El însă iar s-a întors în fața ferestrelor care nu se deschid niciodată .
Nu se deschid, dar se pot deschide. Da! da! nu e voie, dar cu putință este!
"Dacă voiesc, pot, grăi dînsa, și puțin îmi pasă."
Ce era adică? Îi face vreun rău cuiva?! Păcătuia dacă deschidea fereastra?
"Ca el să știe?" grăi dînsa, apoi se duse cu pași hotărîți, deschise fereastra din fața măcelăriei și rămase dreaptă, înaltă și cu fața deschisă în ea.
Pe Națl, care stătea în ușa măcelăriei, cuprins de neastîmpăr, îl trecură fiorii.
El ridică fără de voie mîna stîngă la gură și îi făcu semn să închidă fereastra, căci vedea lumea.
Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră.
Nu era păcat, nici un rău nu i-a făcut Persida nimănui, și totuși ea se simțea umilită, nu mai putea să privească în ochii maichii Aegidiei și nu se mai ducea, nu mai voia să se ducă la fereastră.
Îi era parcă o apucase un fel de nebunie, care a trecut.
Da! a fost o nemaipomenită ștrengărie, de care îi era rușine, și mult ar fi dat ca nici el să nu fi băgat de seamă cînd ea a deschis fereastra.
Dar, la urma urmelor, de ce a și deschis-o? Numai și numai ca să-i arate că puțin îi pasă de dînsul, că poate, dacă vrea, s-o deschidă numai ca să rîdă de dînsul.
Ar fi voit să i-o scrie aceasta pe o bucată de hîrtie și să-i arunce hîrtia cînd îl va mai vedea stînd ca un smintit în fața ferestrei.
Dar îi era rușine.
Era nesuferită viața aici în mănăstirea aceasta, unde dînsa era atît de singură, și inima i se bătea mai iute și mai tare decît de obicei cînd se gîndea că peste cîteva zile va ieși și va sta iar acasă, cu fratele ei, cu Trică al ei, care acum nu mai era ucenic, ci calfă, un adevărat flăcău, cu care poți vorbi.
S-a și bucurat Persida de sîmbăta Floriilor, cînd Trică a venit s-o ia și s-o ducă acasă.
Ce om se făcuse! Era tuns abia acum și îmbrăcat în haine noi-nouțe, din creștet pînă în călcîie toate noi. Nu-i vorbă, hainele îi erau cam largi și mînecile surtucului ajungeau pînă la degete, dar nimic nu era din tîrgul de vechituri, ca mai nainte.
Deși îmbrăcat însă în haine noi, Trică se simțea foarte strîmtorat în fața surorii sale, care era și mai mare, și mai frumoasă, și mai nu știu cum decît Milena lui Claici, cea logodită acum cu un teolog. N-o văzuse de un an pe soră-sa și acum parcă nu îndrăznea s-o mai ia drept sora lui.
— Trică dragă! îi zise ea, întinzîndu-i mîna.
— Da, grăi dînsul tulburat, am venit să mergem acasă... și nu știa să-i sărute ori nu mîna, nu putea să-i zică "tu", îi era greu să meargă, după ce ieșiră la uliță, alăturea cu dînsa, ci rămase un pas în urmă.
Erau, spre pod, două drumuri: unul la stînga, iar cellalt la dreapta.
Persida știa că e mai scurt cel de la stînga, dar nu stete decît o clipă pe gînduri, apoi, fără de voie, apucă la dreapta, spre măcelărie.
O nouă ștrengărie!
Tocmai în fața măcelăriei Persida trecu ulița ca să apuce colțul, și acum i se împăienjeniră ei ochii, și iar îi era ca și cînd un fel de leșin ar cuprinde-o. Îi era rușine, grozav de rușine, și își vedea, parcă, obrajii roșiți de năvala sîngelui.
Națl sfărîma tocmai cu barda încheietura de la un genunchi, și cînd Persida se ivi peste drum și apucă spre măcelărie, el rămase cu privirea pierdută și barda îi tremura în mînă. Hubăroaie se ridică din jeț și înaintă pînă în ușă; servitoarea, care ținea coșul ca să i se dea carnea, se uita și ea mirată, iar dincolo, peste drum, la cellalt colț, se oprise un bătrîn și stătea cu gura căscată.
Persida trecea ca prin văpaie mistuitoare, iară Trică venea doi pași în urma ei domol și cu capul ridicat.
— Trică, grăi dînsa după ce trecu de măcelărie, vino mai iute, nu mă lăsa singură!
— Frumoasă e, șerpoaica! grăi Hubăroaie. A cui să fie oare? Mi-e ca și cînd aș mai fi văzut-o undeva.
Națl dete din umeri! El știa, ce-i drept, unde a mai văzut-o, dar nu știa a cui este.
— E de dincolo, din mănăstire, răspunse servitoarea; o vei fi văzut la fereastră.
Obrajii lui Națl, și altfel rumeni, se făcură roșii ca bujorul.
— Nu, zise Hubăroaie; ferestrele nu se deschid.
— Ai văzut? întrebă dl Bereki, bătrînul din cellalt colț, care acuma trecuse ulița și stătea în ușa măcelăriei.
— A cui e?
— Se poate să mai întrebi? e leită muma ei!
— Așa e! Da, e fata Marei, grăi Hubăroaie mai întîi mirată, apoi dezamăgită.
"Păcat"! îi venea să mai zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioșată de gîndul că e mare nenorocire să fii atît de fragedă, atît de frumoasă și să ai mamă pe Mara, precupeață și podăriță.
Cu totul altfel se înfățișau lucrurile în gîndul feciorului.
Era și el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda și să arunce în lună cu ea, apoi să lase măcelăria în grija mumei sale, să alerge după fata Marei și să sfărîme capul celui ce ar îndrăzni să se apropie de dînsa.
N-avea nevoie, deoarece Persida nu era singură, și băiatul, care acum mergea alăturea cu dînsa, vedea foarte bine și știa, la nevoie, și el să sfărîme capete.
Un lucru era pe care nu putea Trică să-l înțeleagă: că femeile pe lîngă care treceau, toate, pînă chiar și fetițele mici se uitau cordiș, cu coada ochiului, la sora lui și apoi își mai și întorceau capetele.
O înțelegea însă aceasta mama lui, care ardea de nerăbdare să meargă ca mîine cu fata ei la biserică, iar după-amiazăzi să dea o raită pe la Lipova, ba îi venise odată chiar gîndul de a-l însoți pe Trică la Arad, ca să stea o zi, două la casa lui Claici.
De! e greu să ai fată mare, mai ales cînd trebuie să stai toată ziua la pod, ca să aduni creițari pentru ea. Fetele vor să fie purtate prin lume, ca oamenii să le vadă și să le ducă vestea, să umble mereu, ca să-și întîlnească norocul. Și parcă știa Mara că aici, unde a crescut și unde toată lumea o știa de mică, fata ei n-o să-și poată găsi norocul.
Dar a venit fata acasă, și acum mama nu mai știa cum să se gîndească.
Lucrurile nu erau deloc cum ea și le închipuise.
Se bucura Persida c-a venit acasă și era voioasă, dar nu vedea schimbările ce se făcuseră în casă și primprejurul casei.
Degeaba au fost cheltuielile, degeaba osteneala și neliniștea, căci Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte, dar nu se uita nici la curtea cea curată și bine îngrădită, nici la pereții de curînd văruiți. Ba după ce a intrat și a văzut lucrurile cumpărate cu atîta amar de bani numai de dragul ei, ea a strîmbat oarecum din nas, ca și cînd puțin i-ar fi păsat.
Mai rău a strîmbat însă cînd Mara i-a vorbit de biserică.
— O, Doamne, zise ea, dar ce să mai facem și la biserică?!
Marei îi trecu, parcă, un sloi de gheață prin inimă.
În mintea ei duminica și sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemțească, era lucru nestrămutat că coșurile se adună, piața se deșertează și dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biserică.
Nu-i vorbă, s-a dus și Persida; era însă oarecum dusă cu gîndul și strîmtorată ca străinul între străini și tot ca niște străini se uitau și alții la dînsa, încît Marei iar îi trecea sloiul de gheață prin inimă și nu-i mai pria bucuria.
Se înșela, cu toate aceste, făcîndu-și gîndul nesuferit, că i-au momit călugărițele fata.
Îi era frică Persidei de oameni. Vedea, ba simțea, oarecum chiar și pe nevăzute, că toți se uită cu ochii bine deschiși la dînsa, că toți o judecă, și inima i se încleșta, ca și cînd tot în fața măcelăriei lui Hubăr s-ar afla. Îi era rușine ca și cînd toți ar putea să afle din fața ei cele petrecute, se temea de ceva neștiut și nu știa cum să calce, cum să-și țină trupul, cum să-și poarte capul și ce să facă cu mîinile ei.
S-a dus, cu toate aceste, și după-amiazăzi la Lipova, s-a dus cum merge omul osîndit să-și ia pedeapsa, dar s-a dus rîzînd, fiindcă era crescută de maica Aegidia, care mereu îi zicea: „Să rîzi cînd îți vine să plîngi și să plîngi numai cînd vezi pe alții plîngînd".
Cu inima mereu încleștată și tremurînd la fiecare răspîntie unde putea să se pomenească în fața unui om pe care nu voia să-l întîlnească, ea umbla dreaptă și cu capul ridicat, gata în toată clipa de a înfrunta privirile orișicui.
Era deci obosită cînd s-a întors acasă. Deși atît de mult s-a temut că nu cumva să-l întîlnească, acum era mîhnită că nu l-a întîlnit, ca să treacă dreaptă, cu capul ridicat, nepăsătoare prin fața lui.
Era obosită și i se ura, nu știa ce să mai facă acasă.
Erau Floriile pentru nemți; duminica viitoare urmau Paștile nemților; abia peste două săptămîni aveau să fie Paștile romînești: îi era, parcă, groază cînd se gîndea că abia joi după Paști se va întoarce iar în mănăstire. Ce să facă ea pînă atunci aici, unde n-avea ce să facă?
Mara vedea că fata ei n-are ce să facă și se simțea nenorocită că nu știe ce să-i facă. Se ducea cu ea la denii, o ducea și diminețile la biserică, dar degeaba i-a zis sîmbătă să meargă să vază învierea la Lipova ori la Maria Radna, fiindcă fetei îi plăcea să stea acasă.
Și zilele erau, cu toate aceste, foarte frumoase. Murășul, crescut ca odinioară din topirea zăpezilor, era plin din mal în mal și se tăvălea alene spre șes. Pădurile nu înverziseră încă, dar pruniștile erau în floare, iarba se încheiase, sălciile, răchitele și plopii lăsaseră mîțișori, vîntul adia dinspre munți primăvărație, răcoros.
— Să mergem să culegem viorele, grăi Trică, pe care nu-l ierta firea să piardă ziua cea frumoasă, mai ales că era lunea Paștilor nemțești.
— Dacă ții... răspunse Persida alene.
Ei plecară la deal spre ruinele de la Șoimoș, locurilor atît de bine cunoscute.
Era în adevăr frumos. Inima creștea de vederea mugurilor, care începuseră a crăpa, și sîngele zvîcnea mai iute și mai tare în adierea vîntului ce trecea peste flori proaspete.
— Știi ce? grăi deodată Persida. Să trecem la Lipova. Îți aduci aminte, colo, deasupra viilor, ce frumos era și cîtă mulțime de viorele!
Era, nu-i vorbă, mai frumos aici; dar frumos era și acolo; pretutindenea era frumos și bine.
— Dacă vrei! răspunse dar Trică .
Apoi se întoarseră la vale, trecură Murășul, fără ca să-și mai pună viața în joc și fără ca să plătească creițarii, și o luară spre Sărărie, ca să iasă deasupra Lipovei.
— Să trecem prin oraș, grăi Persida, că e mai aproape.
Nu era mai aproape, dar, la urma urmelor, și prin oraș tot acolo ieșeau.
Sărmana copilă!
A trecut cu inima încleștată prin oraș și era deznădăjduită cînd s-a văzut la cele din urmă case. Ar fi vrut acum să spună că rău au ales drumul și să se întoarcă iar prin oraș, ca să apuce drumul pe la Sărărie. Asta însă nu mergea.
— De, zise ea după ce sosiră între vii, tot e mai frumos la Șoimoș!
— Știu eu că e mai frumos! îi răspunse Trică, pe care inima îl trăgea acolo unde a petrecut atîtea zile de copilărie.
Da! însă deasupra viilor mai erau și alții, care veniseră să caute flori și să vadă de acolo din deal Murășul și lumea cea mare și largă . Persida începu să urce mai cu virtute.
A urcat, a căutat și-a adunat flori, apoi s-a întors iar prin oraș la pod, obosită, frîntă.
Hubărnațl se întorcea și el obosit, frînt de la Radna, unde e atît de frumos acum primăvara.
Dacă n-ar fi fost pe pod, el ar fi apucat fie la dreapta, fie la stînga: aici însă nu-i rămînea decît să meargă înainte, drept în flacăra cea mare ce se ivi fără de veste în calea lui. Era greu afară din cale! Cum să treacă? cum să calce? cum să-și ție mîinile? cum să se uite la ea? să-și ridice pălăria ori să facă ca și cînd n-ar cunoaște-o?
Persida tresări cînd îl zări, își îndreptă trupul și își ridică capul. Nu mai era obosită : îi venea să zboare de ușoară ce se simțea; era ca beată de gîndul c-a fost și el la Radna — să caute flori de primăvară. Trecînd pe lîngă dînsa, el se uita zîmbind și cu fața deschisă, ca la niște vechi și buni prieteni, la Persida și la fratele ei, apoi își ridică pălăria și salută ca un băiat binecrescut, încît Persida, așa înțepată cum era, trebui și ea să dea din cap.
— Cine e acesta? o întrebă Trică cu glasul cam înfundat.
— Cine să fie? răspunse ea. Hubărnațl.
— De unde te cunoaște?
— Nu mă cunoaște, dar cunoaște pe mama!
Trică se uită înapoi.
— Așa-i! zise el. Ăsta e Hubărnațl.
Mara se simțise și ea foarte măgulită cînd Hubărnațl a salutat-o, în două rînduri, la dus și la întors, mai altfel decît de obicei. Măgulită se simțea dar și acum, cînd văzu din capul podului cît de frumos a ridicat feciorul lui Hubăr pălăria în fața copiilor ei.
N-avea, cu toate aceste, cuvinte de a se bucura, fiindcă seara Persida era foarte neastîmpărată, nu-și mai putea găsi locul și a rămas în cele din urmă dusă pe gînduri.
Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi silit, ci pentru că nu știa nici dînsa ce are. Se temea ea însăși de sine, simțea c-o apucă din cînd în cînd o pornire năvalnică și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa ce. Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viață plină de nevoi și de dureri: le presimțea, le vedea, le știa parcă pe toate cum vin.
— O, Doamne, zise ea cuprinsă de duioșie, ce bine e la mănăstire! Ce fericite sunt maicile!
Mara se cutremură în toată firea ei.
— Îți place ție fiindcă te-ai obișnuit cu maicile, răspunse ea. O să vezi, însă, că e bine și afară din mănăstire.
Mai mult n-a zis Mara, dar acuma era hotărîtă să-și ducă fata la Arad, neapărat s-o ducă și s-o ție cît de mult acolo, ca să se obișnuiască cu lumea.