INIMA, SĂRACA
E mare stăpîn rușinarea, și om să fii ca să nu i te pleci dacă o cunoști.
Codreanu crescuse ca vițelul ce suge la două vaci, Pavel la casa părinților săi și Păvăluț dincolo, la bătrîni, n-avuse dar cum și cînd să învețe a-și călca pe inimă, ca să mai facă și ceea ce vor alții. Tatăl său, popa, se plîngea adeseori că bătrînii îi strică copilul, o făcea însă și el mai ales pentru ca să se dezvinovățească pe sine că prea îl lasă în voile lui.
— De! ce să-i faci, dacă l-au nărăvit bătrînii!
Așa zicea el și acum. Era foarte supărat, dar nu atît pe fiul său, cît pe socrii, care prea erau slabi, și dacă era vorba, nici că se simțea el destul om ca să-l scoată pe Pavel din ale lui. Ar fi trebuit s-o înceapă mai de curînd: acum era prea tîrziu.
Era însă în lumea aceasta ac și pentru cojocul lui Păvăluț.
Protopopul, deși se zicea al Butenilor, nu era cu șederea la Buteni, ci în satul lui, unde avea casă și avere frumoasă, pe care de dragul protopopiei n-ar fi părăsit-o.
Acolo trebuia să te duci dacă aveai vreo treabă cu protopopul.
— Eu zic, grăi Gheorghe al lui Baltă, că ar fi cu cale să mergem la protopopul, ca să vedem ce-i și cum.
Gheorghe al lui Baltă era jurat în Buteni și om cu multă greutate: cînd vorbea el, aveai pe ce să te întemeiezi.
— De! răspunse Ioviță al lui Borleu, tocmai afară din cale n-ar fi, asta o zic și eu. Oameni suntem și noi și trebuie să ne știm la un fel.
— E tunsă, ori e rasă! îl întrerupse Gheorghe, rostind vorbele rar și domol.
— Tunsă, ori rasă: s-o știm, urmă Ioviță. Dar e lucru cam greu să te duci așa — țop! — în casa omului.
— De ce-ți vorbesc eu tocmai ție? grăi Gheorghe. Tu ești ctitor bisericesc și ai totdeauna cîte ceva de pus la cale cu protopopul. Noi mergem în altă treabă.
— Așa mai da!
— Vom vedea noi apoi cum și în ce fel, urmă Gheorghe. Să fim odată acolo, apoi grija noastră: te mai uiți în ochii omului; îți mai dai seama cum te poftește să șezi și cum te întreabă de cei de acasă; n-ai nevoie de vorbe ca să te înțelegi, cînd te poți înțelege, iar dacă nu te poți, ai înțeles destul și știi cum stai.
Așa au și făcut.
S-au îmbrăcat amîndoi de sărbătoare, Gheorghe a ales doi curcani frumoși, iar Ioviță a pus în fundul căruței un butoiaș de rachiu de prune, dar rachiu cum numai la dînsul puteai să-l găsești, și au plecat la protopopul, ca să ceară voie pentru împrejmuirea cu scînduri a cimitirului.
Protopopul vedea bucuros oameni la casa lui, deși acum mai ales dacă nu erau de la Buteni: asta a simțit-o Gheorghe îndată ce-a dat ochii cu stăpînul casei și mai ales cu stăpîna, care le-ar fi dat, dacă ar fi atîrnat de dînsa, voie să-și împrejmuiască cimitirul fie chiar și cu ziduri de piatră, numai să plece cît mai curînd.
Prea îi păreau așezați, cumpăniți la vorbă, oarecum călare pe Ducipal oamenii aceștia.
Ar fi și plecat fără multă zăbavă dacă nu s-ar fi nimerit ca nepotul protopopului să fie și el aci.
Era Păvăluț al moșului și stătea ca pe spini.
Nu era chip să se mai stăpînească Gheorghe, care-l vedea și i se uita în ochi și dădea cu socoteală că nu se simte în largul lui.
— Ei! întrebă el, cînd mai vii pe la noi? E cam de mult de cînd n-ai fost, și oamenii se uită toate duminicile în strană, ca să te vadă.
Păvăluț era om, cum se zice prin partea locului, cam albineț și avea subțire de tot pielița pe obraz: cînd roșea, se vedea rău de tot că se cam rușinează.
— Am să viu, zise el. S-a nimerit așa că nu m-am putut duce pînă acum, dar am să merg.
Nu era în gîndul lui să meargă, dar acum, în fața acestor oameni, era peste putință să spună că nu se mai duce.
— Uite, grăi Gheorghe, să vii acum cu noi. Poimîine e duminică și-o să se bucure toți poporenii dac-or ști că ai venit.
O să se bucure toți poporenii! Mare lucru! El știa că-n adevăr o să se bucure: îi cunoștea bine pe oamenii aceia, și acum, în clipa aceasta, îi părea peste putință să nu se ducă.
— Acum nu pot, răspunse el.
— De ce adică să nu poți dacă vrei? îi zise Ioviță.
— Uite! adăugă iar Gheorghe, îmi faci mie cinstea să stai cîteva zile la casa mea.
Păvăluț se uita strîmtorat la moșu-său, ca să spună el de ce adică nu poate chiar acum să se ducă. Bătrînul însă era slab în fața nepotului său, care era un singur om; cum oare ar fi putut să fie tare în fața unui sat întreg? De! așa numai, cu una, cu două, nu se cîștigă inimile oamenilor: el știa cît le-a umblat în voie, și nu putea să și-i înstrăineze acum, după ce vedea că ei țin, dacă e vorba, mai mult la nepotul lui decît la fata preotesei.
— Să te duci! zise el. Cînd om ca dumnealui te poftește-n gazdă, ai să le lași toate la o parte și să te duci.
Gheorghe zîmbi pe sub mustață: vedea că bine-a apucat-o și bine-a adus lucrurile, iar mai departe grija lui era.
Păvăluț a plecat cu dînșii, s-a dus, a tras la casa lui Gheorghe al lui Baltă, și parcă toate erau cum altfel nici că s-ar fi putut. Încă pe drum se obișnuise cu gîndul că nu se poate parohie mai frumoasă decît cea din Buteni, mai ales cînd poporenii te vor și fără de fata preotesei. Nu-i vorbă, cînd ai moș protopop și nu ești de acasă tocmai sărac, poți ajunge popă și fără ca să te vrea satul, dar tot e mai bine să te voiască, fiindcă cu poporenii-ți petreci zilele vieții și vlădica ține și el să fie într-un gînd cu poporul.
Era, cu toate aceste, foarte greu să te știi în același sat cu preoteasa și cu Maria, fata ei, și-i venea lui Păvăluț să fugă de cîte ori se gîndea că are-n biserică să dea ochii cu ele.
Asta o știa și Gheorghe.
— O să se supere, îi zise el sîmbătă pe la prînz, preoteasa pe mine că mi-ai făcut cinstea de a veni la casa mea. Nu-i vorbă, puțin îmi pasă. Supărarea vine și trece, iar noi tot oameni rămînem. Dar tot n-ar fi rău să mergem și pe la ea, ce zici?
Ce putea Codreanu să zică!?
Știa și el că trebuia să meargă; așa, de capul lui, n-ar fi fost însă-n stare să se ducă: îi părea dar bine c-a dat de cineva care-l duce cu de-a sila.
Și nici c-avea, dacă e vorba, de ce să se sfiască.
Preoteasa era numai preoteasă și nu putea să vorbească decît umilită cu nepotul protopopului; iar Maria, fata ei, era o gîscă, de care pe el puțin avea să-l doară capul.
Ce-i drept, de la Crăciun n-o mai văzuse, dar de atunci și pîn-acum tot nu s-a făcut ea femeie deplină. O fetișcană cam răsărită, dar subțire ca un șarpe, cam oacheșă, cu ochii mărunți, care rîd și plini de lacrimi, în vreme ce preajma gurii e croită pe plîns.
Ce știa, ce putea dînsa să înțeleagă? Era destul să te uiți în fața ei pentru ca s-o faci să plîngă, și nu o dată a glumit el cu lacrimile ei. Acum însă n-ar fi voit să le vadă, și numai de ele se temea.
Cînd colo, ce să vezi?
Pe cînd el intra cu inima încleștată la casa preotesei, Maria cînta veselă de răsuna toată curtea, și nu cînta rău. Ce va fi visat, ce nu va fi visat peste noapte, era foarte voioasă, parcă a ei era lumea toată, încît preoteasa se simțea oarecum rușinată și mult ar fi voit să îi poată zice lui Codreanu: "iart-o, că ea nu știe nimic".
Fiind însă că asta nu putea s-o facă, a grăbit la ușa odăii, ca să-i spună fetei cine vine, apoi și-a pus hainele-n rînduială și a ieșit în capul scării, ca să-și primească oaspeții — foarte umilită, așa cum o știa Codreanu.
— Frumos lucru! strigă Maria, care se ivi în dosul ei. Noi te așteptam cu plăcinte, și d-ta cine știe pe unde vei fi umblat!
Preoteasa simți că i se ridică sîngele în obraji. Tot așa și Păvăluț, cel cu obrazul subțire. Degeaba! nu știa ce să-i răspundă.
— De! grăi Gheorghe, pe oamenii buni și aici, și aiurea tot cu plăcinte-i așteaptă!
Apoi intrară în casă, se întrebară de sănătate și Maria se duse ca să aducă rachiu și pîine, după cum e obiceiul de primire în partea locului.
Preoteasa nu putea să-și dea seama cum vin lucrurile și cum are să prindă vorba. Știa că Gheorghe a fost cu Ioviță pe la protopopul și dădea cu socoteală că ei l-au adus pe Codreanu, dar nu putea să înțeleagă cum stau lucrurile.
Codreanu tot ca dînsa.
Ochii lui și mintea lui erau numai la Maria. Nu poate că cine știe ce, dar se mira și se minuna cum poate cineva să se schimbe într-un timp așa de scurt așa de tare. Nu-i vorbă, ochii îi rîdeau și acum și preajma gurii îi era croită tot pe plîns; pare însă că acum tot n-ar fi putut s-o facă să plîngă. Prea era voioasă, și oarecum nu tocmai proastă.
E însă lucru știut că femeile se schimbă foarte ușor, nu numai așa din Crăciun pînă în toamnă, ci pînă chiar și din o clipă în alta.
Cînd ea află că Codreanu e în gazdă la Gheorghe și n-a venit ca să stea, ca alte dăți, ci numai ca să dea bună ziua, gura ei se croi pe rîset, iar ochii ei erau puși pe plîns.
— Asta nu se poate, zise ea. Te știu eu pe d-ta: iar mă minți, ca să mă necăjești și să mă faci să plîng. Să nu mă crezi însă că sunt acum tot atît de proastă ca atunci. Ei bine! nu te cred și n-am să plîng! zise ea cu îndărătnicie, și lacrimile, păcătoasele de lacrimi, o năpădiră, încît nu-i rămase decît să iasă rușinată din casă.
Preoteasa ar fi voit să intre în pămînt.
Tot așa Codreanu.
În zadar! Fata avea dreptate: ce-o să zică lumea dacă el nu stă la dînșii?!
Gheorghe ședea țeapăn și tihnit în scaun și zîmbea așa pe sub mustață, uitîndu-se cînd la el, cînd la ea.
— Dacă-i așa, zise el în cele din urmă, apoi să mai treacă și de la mine; n-ai ce să-i faci; are întîietatea: eu te las aici.
A și rămas Codreanu, ca alte dăți: așa trebuia să fie.
Nu e lucru mai urît decît femeia plîngăreață: dac-o iei cu binele, se înduioșează de o trec lacrimile, iar dacă-i vorbești verde fățiș, vai de lume. Nu mai știi cum s-o iei și cum să umbli cu ea: te moaie-n lacrimi de-ți pierzi tot rostul.
Era rușinat de silințele ce-și dădea preoteasa ca toate să i le facă pe plac și de bucuria copilărească ce se oglindea-n ochii plînși ai Mariei, iar ziua următoare îi venea să plîngă în fața bisericii pline de oameni, care se uitau la dînsul rîzînd cu părere de bine.
Doamne! ce fericit ar fi putut el să fie dacă n-ar fi fost acea noapte de nuntă! Și totuși...
Aici, în biserica plină de oameni, în fața altarului, căruia-și închinase viața, făptura cea înaltă a Persidei se ridica deasupra tuturora și pretutindeni se iveau ochii ei deschiși și limpezi. Era în ochii aceia ceva atît de liniștit și de senin, o voire atît de neîndoioasă, încît sub privirea lor trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpînirea lor?
După Heruvim, cînd preotul a ieșit cu darurile, el și-a plecat mai umilit decît de obicei capul spre pămînt și a stat cu ochii închiși, pierdut oarecum în sine însuși.
Simțea, ca niciodată mai înainte, că el nu mai poate să facă ceea ce dînsa nu voiește, și o nespusă înduioșare îl cuprinse cînd se gîndi la Maria, care era atît de subțirică, de fragedă, atît de dulce la fire și de obidoasă.
"Nu! își zise el, nu te lega la nimic, că nimic nu mai poți."
Era o mișelie c-a venit aici cînd se știa legat încît nu se mai poate dezlega. Dacă Persida ar fi știut că el a venit fără de voia lui aici și n-are în el destulă vîrtute ca să se hotărască la un fel, l-ar fi disprețuit ca pe un nemernic.
Și totuși Maria era aici, iar Persida departe, și el nu era în stare să plece de la Buteni, așa cum voia, cît mai curînd: îi sîngera inima cînd vedea cum tremură Maria cînd stă aproape de dînsul și cum ochii ei se croiesc în toată clipa pe plîns și iar rîd în răsfățare.
"Ori sunt, ori nu sunt om!" își zise el luni după-prînz.
Trebuia să plece la Arad.
Nu! Nu la Arad!
Peste dealurile care despart valea Crișului de a Murășului nu era drum de care, dar oamenii treceau pe poteci bătute, și el putea să facă pe un cal bun în timp de vreo patru ceasuri drumul pe la Chisindia și peste Văsoaia la Conop, în valea Murășului, de unde nu mai avea decît un ceas bun pînă la Șoimoș.
Iar cal găsea el la Buteni.
Așa trebuia să facă dacă era om: la părintele Isai, cu părintele la Mara și cu Mara la Arad. Să se aleagă odată într-un fel.
Nu mai erau, cînd el a plecat, decît vreo trei ceasuri pînă în seară, dar ziua era frumoasă, luna, deși pe scăzute, se ivise pe cer, și nu apunea decît după miezul nopții, iar calul era puternic și iute: omul adevărat vrea și face.
Dus de gîndul acesta, el trecea grăbindu-și calul printre pădurile cu frunziș pișcat de brumă, ici verde de stejar, colo galben de tei și apoi roșu ca sîngele de taur, iar după ce s-a întunecat, aceeași lună, în razele căreia se plimbase Națl pe țărmul Murășului, îi lumina și lui calea.
Lungă, cotită și anevoioasă cale.
Nu e lucru mai urît decît să treci așa singur și călare pe un cal iute prin mijlocul unei lumi pustii: ți se răscolește oarecum tot sufletul și ți-e în cele din urmă parcă nu-ți mai poți da seama dacă e în aievea ori visezi numai ceea ce ți se întîmplă. Obosit de drum și de singurătate, el nu mai știa deslușit unde și cu ce gînd se duce și toate i se păreau ca prin minune. Auzise de atîte ori vorbindu-se despre farmecele babelor, care te fac să zbori călare pe ujog unde te cheamă ursita, și acum simțea că nu se duce nici el, ci e dus.
Cuprins de simțămîntul acesta, el se simțea atît de ușor, încît îi părea oarecum rău cînd a început să audă lătratul cîinilor din Șoimoș.
În fire nu și-a venit însă decît la casa părintelui Isai; abia acum s-a încredințat că degeaba a făcut drumul cel lung, căci el și aici tot el însuși rămînea: nu era în stare să bată la poartă, și-i părea bine că e noapte și nu-l vede nimeni.
"Nu! zise el. Treaba aceasta pot eu s-o fac și fără de părintele Isai."
Fără de Mara nu-i venea să meargă la Arad; dar fără de părintele Isai putea să vorbească cu Mara. Nu era nevoie să mai știe și el.
Porni dar înainte spre Radna, ca să stea peste noapte la vreunul din birturile din apropierea mănăstirii și să meargă apoi, ca mîine dimineață, el singur la Mara.
La birt, unde nimeni nu-l cunoștea, putea să intre fără de sfială, să lase calul în grija vreunui argat și să ceară ceva de mîncare, căci era flămînd hămesit.
— Cunoști d-ta pe Mara? întrebă el pe slujnica ce-i așternea masa.
— Cum să n-o cunosc? Șade numai aci, a patra casă.
— Nu știi, e acasă?
— Alaltăieri s-a întors cu fiica ei de la Arad, răspunse slujnica.
Codreanu simți că-i trece ca un fel de junghi prin inimă și că i se taie vinele de la picioare.
— Cum? întrebă el. Persida e aici?
— Nu, răspunse slujnica, s-a dus chiar alaltăieri la călugărițe.
Era o adevărată făcătură: Persida aici! De ce a venit? De ce n-a rămas acasă, ci s-a dus la mănăstire? Ce s-a întîmplat?
Era flămînd și s-a sculat nemîncat de la masă; era obosit de drum și s-a dus să se mai plimbe pe țărmul Murășului.
Fusese, de cînd știa că dînsa se afla prin apropiere, cuprins de un fel de fierbințeli, și plimbîndu-se cu pașii iuți pe țărmul rîului, resimțea mulțumirile fără de seamăn pe care le avuse în apropierea ei. Ah, ce femeie!... ce ființă! Ce ademenitor îi era zîmbetul, ce dulce supărarea, ce ușor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul! Și totuși abia acum își dădea seama că el n-a vorbit niciodată deschis cu dînsa. Se deprinsese, încetul cu încetul, cu gîndul că are să-și petreacă toată viața în apropierea ei, că altfel nu este cu putință, și a și voit în nenumărate rînduri să i-o și spună aceasta. Era însă în tot felul ei de a fi ceva ce te stăpînea, încît nu puteai să -i spui decît ceea ce dînsa voia. Te-nțelegea de mai nainte și-ți răspundea fără de vorbe. Astfel el nu se mai îndoia că și dînsa voiește, și totuși acum simțea că nu e în stare să-i vorbească fără de înconjur: ar fi trebuit să fie la mijloc cineva care să-i vie-ntr-ajutor și să deschidă vorba.
Avea tată și mamă, bun și bunică, rude și prieteni, era iubit de o lume întreagă, și acum se simțea singur și părăsit de toți și stătea sperios în drum ca puiul care s-a pierdut de cloșcă; el însuși rupsese toate legăturile, se desfăcuse de toți ai lui și nu mai era cine să-i vie într-ajutor.
Dimineața s-a sculat pe cînd se mijea de ziuă. Știa că Mara pleacă foarte de dimineață și ținea s-o găsească acasă; și totuși el își făcea de lucru și parcă ar fi dorit în fundul inimii lui ca să vie prea tîrziu la casa ei.
Așa a și fost: portița era încuiată.
S-a dus cu inima încleștată la pod, unde știa c-ar putea s-o găsească. Nu era nici aici. El o vedea însă din jos de pod, la depărtare de cîteva sute de pași, unde oamenii încărcau lemne pe plute, dar nu s-a dus la ea. De ce să meargă? Tot era mai bine, mai ușor, mai firesc să vorbească mai nainte cu Persida.
A plătit dar omului pe care l-a găsit acolo creițarii și a trecut podul.
Iar acum îi venea să se întoarcă iar înapoi la Buteni.
Trecuseră opt ceasuri. Cum putea el să sune acum, la un timp atît de nepotrivit. Era peste putință să i se dea voie de a vorbi cu dînsa.
El își luă inima în dinți și sună.
— Ce doriți? îl întrebă sora bătrînă, înaltă și slabă, care se ivi în ușă.
— Aș putea, vă rog, să vorbesc cu domnișoara Persida Bîrzovanu? întrebă el.
— Domnule, acum nu se poate, îi răspunse sora. Și, adause ea, nici nu știu cine sunteți d-voastră.
El scoase din portofelul său un bilet de vizită și i-l dete.
— Să spuneți, îi zise, domnișoarei c-o rog să mă vestească dacă și cînd voi putea s-o văd.
Sora îl pofti să se așeze și să aștepte, apoi încuie ușa și se depărtă.
Persida se afla în bucătărie.
Ea nu venise la mănăstire cu gîndul de a rămînea aici, dar a găsit-o pe maica Aegidia făcînd proviziune de compoturi pentru iarnă și era peste putință să nu pună șorțul ca să-i dea ajutor. Seara apoi, cînd era vorba să se întoarcă acasă, îi era foarte greu să plece. Se simțea atît de bine aici, unde a crescut și unde toate o potoleau și-i dădeau tărie.
A iubit totdeauna pe maica Aegidia, dar încă nu știuse c-o iubește: acum ar fi voit să șadă la picioarele ei și să-i sărute mîinile. Nu mai era cum a fost, și parcă se lumina toată mănăstirea cînd ochii lor se întîlneau.
"O adevărată minune", așa zicea maica Aegidia în gîndul ei. Se potolise neastîmpărul copilăresc și năvălnicia adeseori sălbatică, și fata ei era așezată, înțeleaptă și duioasă, un adevărat giuvaier de femeie. De aceea nici nu mai putea să-i vorbească în felul de mai-nainte și Persida se simțea înălțată în gîndul ei cînd vedea că o ia parcă i-ar fi soră ori prietenă.
Sîmbătă seara au stat pînă spre miezul nopții deștepte și au vorbit despre toate, afară de un singur lucru. De ce să vorbească și despre acesta? Ea știa cum gîndește maica Aegidia, și mai ales aici, între zidurile mănăstirii și sub ochii maichii Aegidiei, nu putea nici dînsa să gîndească altfel. Era de sine înțeles că nimic nu e mai presus de dorința părinților, mai ales cînd ei trăiesc, ca Mara, numai pentru copiii lor.
Și totuși Persida tresări cuprinsă de un fel de spaimă cînd citi numele: Pavel Codreanu.
— Ce e? întrebă maica Aegidia cu o asprime care reamintea timpurile trecute.
— Domnul acesta, răspunse Persida dîndu-i biletul, e un absolvent de teologie, pe care îl cunoaștem din Arad.
— Dar tu știi...
— Trebuie să-l văd, o întrerupse Persida, altfel s-ar mîhni mama.
Obrajii călugăriței se roșiră. Îi era parcă se dărîmă casa în capul ei. Grozav gînd! încă un suflet pierdut! Cea mai iubită dintre fetele ei se ducea și ea, ca să-și petreacă viața în ticăloșie omenească.
— Du-te, fata mea! grăi dînsa cu blîndețe umilită. Dacă e dorința mumei tale, trebuie să-l vezi chiar acum.
Persida-și dezlegă șorțul, sărută mîna maichii Aegidiei, apoi se depărtă ducîndu-și șorțul în mîna stîngă, ca să-l atîrne la locul lui și să meargă-n sala de așteptare.
Îi era însă greu să meargă așa, fără de veste, și ar fi voit să-și mai facă timp de răzgîndire.
"Nu! își zise peste puțin, ridicîndu-și capul. Să văd ce voiește."
La ușa sălii de așteptare iar se opri și stete pe gînduri.
— Te rog să ne lași singuri, grăi întorcîndu-se spre sora ce-o însoțise și era datoare să stea și dînsa-n sală în vreme ce Persida vorbea cu tînărul.
Sora se plecă umilită.
— Aceasta eu nu pot s-o fac! răspunse ea. Știi prea bine că n-aș putea s-o fac fără ca să-mi mărturisesc păcatul, și știi și pedeapsa.
Persida-i apucă mîna și se uită stăruitor în ochii ei.
— Te rog să suferi pedeapsa, căci Dumnezeu îți va ierta alte păcate în schimbul ei. Te rog, zise ea, căci n-ar fi cu putință să vorbim deschis dacă n-am fi singuri!
Sora-și plecă mai umilită capul și-i făcu semn să se ducă. Codreanu se cutremură și sări-n picioare cînd Persida se ivi voioasă-n ușă.
— Așa-i că te miri? zise el mergînd spre dînsa.
— Nu, răspunse ea întinzîndu-i mîna. Văzînd biletul d-tale, mi-am închipuit numaidecît c-ai fost pe la mama și ea te-a trimis aici.
— N-am văzut-o, grăi el. Am căutat-o, ce-i drept, dar n-am găsit-o nici acasă, nici la pod. Am aflat însă ieri seară că ești aici, și am venit.
— Așa! zise ea, oarecum ușurată. Carevasăzică, nu ai vorbit cu mama.
— Nu încă!
Ea-l pofti să se așeze, se așeză și ea, apoi rămaseră cîtva timp strîmtorați: el nu știa cum să înceapă, iară ea aștepta să vadă ce vrea el.
— Am fost foarte mirat cînd am aflat că ai plecat de la Arad, începu el în cele din urmă.
Persida zîmbi, stete puțin pe gînduri, apoi obrajii i se umplură de sînge.
Era hotărîtă să-i spună fără de înconjur cum s-au petrecut lucrurile, de ea s-a hotărît deodată să plece: așa trebuia să facă, și ea nu putea să facă decît cum trebuie. Acum însă, cînd se afla față în față cu el, ea nu putea — nu! — mai bine moartă!
Gîndul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările, și acum, în clipa aceasta, ea vedea în gîndul ei toate cele petrecute și-l vedea și pe el umblînd răzleț prin lume, ajuns din om neom, nenorocit fără de vina lui. Se împăcase cu gîndul că ea nu poate să-l ajute și că nu le rămîne amîndurora decît să uite cele petrecute, care nu erau, la urma urmelor, decît o nebunie de tinerețe.
Îi era însă rușine c-a crezut că poate să-l mai și batjocorească spunînd altui bărbat ceea ce numai ei amîndoi știau.
— Mi s-a urît de învălmășeala și de zgomotul lumii, îi răspunse ea, și mi-a venit dorul de liniștea acestei case!
— Și ai să rămîi aici, se înțelege, zise el rîzînd.
Ea stătu puțin pe gînduri, și sufletul parcă i se înălța.
— D-ta rîzi, grăi dînsa; nu trebuie însă să scapi din vedere că eu aici am crescut și că sunt femeie. D-voastre, bărbații, vă avîntați cu inimă îndrăzneață în toiul lumii și totuși nu o dată sunteți cuprinși de dorul singurătății; dar noi, femeile, care numai rezemate de alții putem să trecem prin lume?
Codreanu iar zîmbi.
— D-ta n-ai decît să vrei pentru ca să-ți găsești reazem, zise el.
— Știu, întîmpină ea tot zîmbind cu ironie. Sunt tînără, frumoasă și deșteaptă: nu-mi mai lipsește decît inima ușoară pentru ca să-mi iau avînt. Eu mă înspăimînt însă cînd mă gîndesc la mulțimea datoriilor pe care le iau asupra mea cînd ies de aici, și sunt cuprinsă adeseori de simțămîntul că nu pot să le împlinesc pe toate.
— Dar, zise el, datorii avem cu toții.
— Și foarte rar avem și mulțumirea de a le împlini, îl întrerupse ea.
— Aș! zise el. Dar atunci cei mai mulți dintre noi s-ar fi simțit foarte nenorociți.
— Nu, zise ea; suntem, dar nu ne simțim, fiindcă omul se deprinde cu toate. Închipuiește-ți că eu nu rămîn aici. N-aș putea să stau așa... fată mare. Ar trebui să mă mărit. Să zicem că-mi găsesc un soț mai presus de toate așteptările mele. De unde pot eu să știu dacă nu voi prinde mai tîrziu slăbiciune pentru altul? Ce fac atunci? Sunt ori nu datoare să-i mărturisesc soțului meu adevărul?
— Da! zise el cu toată hotărîrea.
— Dar dacă aș fi avut mai nainte slăbiciune pentru altul? urmă ea, tot sunt datoare să-i mărturisesc adevărul?
El tresări.
— Da! zise iar, însă de astă dată cam cu jumătate de gură.
— Și-o să se bucure dînsul?
— Nu tocmai.
— Atunci, grăi dînsa rîzînd, e parcă mai cuminte să nu-mi fac datoria. De ce să-i spun cînd îl mîhnesc prin aceasta? Am să mă deprind încetul cu încetul cu gîndul că datoria mea e să tac, să fiu fățarnică și să-mi fac de-a sila celelalte datorii... pe cît le pot. Urîtă viață!
El se uită nedumerit în fața ei.
— Bine, domnișoară, zise el strîmtorat, dar d-ta tot n-ai putea să rămîi aici.
— De ce nu?
— Fiindcă nu e cu putință.
— De ce să nu fie cu putință?
— Pentru că ești, dacă nu mă înșel, ortodoxă.
— Să trecem peste aceasta, grăi dînsa așezată. Cînd e vorba de viață și de moarte, nu ne mai uităm la asemenea lucruri mici. Oameni suntem, la urma urmelor, cu toții, și Dumnezeu e unul și același pentru toți.
— Eu tot nu cred că ai să rămîi aici, zise el iar în glumă.
— Nici eu nu cred, răspunse ea. Voiesc numai să zic că cel puțin acum nu e pentru mine gînd mai ademenitor decît să rămîn aici, și m-aș simți foarte nenorocită dac-aș fi nevoită să plec. Mă simt atît de bine aici, și mai am încă timp destul pentru zbuciumările vieții.
Codreanu începu să tremure.
— Carevasăzică, grăi dînsul cu glas înăbușit, ești hotărîtă să rămîi aici?
— Nu, răspunse ea, eu n-am nici o hotărîre, și dacă mama astăzi va zice să ies, voi ieși mîine. Răspund numai la întrebarea pe care mi-ai pus-o rîzînd. M-aș simți nenorocită dac-ar trebui să ies acum. Peste un an, peste doi — nimeni nu știe ce are să simtă — voi ieși cu inima ușoară; acum mi-ar fi foarte greu!
Codreanu o înțelegea deplin și nu mai știa ce să-i zică, ci se uita numai cu ochii țintă la un colț al odăii.
— Și dacă eu te-aș ruga? întrebă el sfios și cam cu jumătate de gură.
Ea se ridică și rămase stînd dreaptă și cu ochii în jos.
— D-ta știi că țiu mult la d-ta și n-aș putea să zic nu! răspunse ea încet. Dar ții și d-ta la mine și nu ești în stare să-mi faci silă. Mai tîrziu! Nu-i așa?
— Da! răspunse el ridicîndu-se.
— Îți mulțumesc, grăi dînsa întinzîndu-i mîna. El apucă mîna și o sărută.
— Ai să mai treci pe la mama? întrebă ea.
— Nu! răspunse el hotărît.
— Îți mulțumesc, grăi iar dînsa, și la revedere!
El îi sărută încă o dată mîna, apoi dînsa se retrase și peste puțin intră sora bătrînă, înaltă și slabă, ca să descuie ușa pe care avea să plece Codreanu.