Honoré de Balzac
Moș Goriot
Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ține la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Geneviève, între Cartierul Latin și foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbați și femei, tineri și bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în această respectabilă casă. Nu-i mai puțin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a pomenit printre clienți nici o femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-și țină zilele. Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul deșănțat și fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuși să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârșind cartea veți vărsa poate câteva lacrimi intra muros și extra muros[2]. Fi-va ea oare înțeleasă și dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri și de culoare locală, decât între colinele Montmartre și dealurile de la Montrouge, în această ilustră vale a dărăpănăturilor ce stau să se surpe și a gârlelor negre de noroi; vale plină de suferințe reale, de bucurii prea adesea amăgitoare și atât de cumplit zbuciumată încât nu știu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzație de oarecare durată. Totuși, chiar și în această lume se ivesc ici și colo dureri care, prin vălmășagul lor de vicii și virtuți, dobândesc o oarecare măreție și solemnitate; în fața lor egoismele și interesele amuțesc; dar senzația cu care rămâi ține numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizației, întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat[3], trecând peste o inimă care nu se lasă atât de ușor zdrobită și în care i s-a împiedicat roata, abia dacă își încetinește o clipă mersul, o strivește și își urmează mai departe drumul glorios. Așa veți face și domniile-voastre, care ținând această carte în mână vă cufundați în toată voia în jilțul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă”. Dar după ce veți fi aflat taina chinurilor lui moș Goriot, veți cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depășit măsura și că face poezie. Ah! Țineți minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. All is true[4]; ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viață, în propriul lui suflet.
Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E așezată în josul străzii Neuve-Sainte-Geneviève, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniș atât de repede și de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domnește o atât de deplină liniște peste toate aceste ulițe înghesuite între domul Val-de-Grâce și cel al Panteonului, două monumente care schimbă culoarea cerului, împrăștiindu-și în văzduh răsfrângerile aurii și înnegurând pământul cu umbrele mohorâte pe care le aștern uriașele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat; în albia pârâiașelor nu-i nici apă, nici mâl, și de-a lungul zidurilor crește iarba. În drum pe-aici, chiar și cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristețe, ca de altfel toți cei care trec obișnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporțiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriașe se desprinde un iz de pușcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar vedea decât pensiuni de familie sau așezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care își așteaptă moartea și un tineret zvăpăiat care muncește în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist și – de ce n-am spune-o? – mai puțin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Geneviève e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înțeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate și conținutul ei grav; tot așa se împuținează lumina de la o treaptă la alta, și glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite, sau cranii deșarte?
Fațada pensiunii dă către o grădiniță, așa încât casa cade în unghi drept pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, de unde se vede tăiată parcă în toată adâncimea ei. De-a lungul fațadei, între casă și grădiniță, se întinde o cărare prunduită, în formă de jgheab, lată cam de un stânjen, din care pornește o alee presărată cu nisip și tivită cu mușcate, cu leandri și cu rodii răsădite în ghivece mari de faianță albastră și albă. În această alee intri pe o portiță, deasupra căreia e bătută o firmă, pe care scrie: „Casa Vauquer”, iar dedesubt: „Pensiune de familie pentru ambele sexe și alții”. În timpul zilei, printre zăbrelele portiței, prevăzută cu un clopoțel cu sunet ascuțit, se întrezărește la capătul micului pavaj, pe zidul din fața străzii, o arcadă imitând marmura verde, zugrăvită de cine știe ce meșter din cartier. În firida pe care o închipuie această zugrăveală se ridică o statuie, care-l înfățișează pe Amor. După spoiala scorojită care o acoperă, amatorii de simboluri ar fi înclinați poate să descopere în aceasta un mit al amorului parizian, de a cărui iluzie se vor lepăda câțiva pași mai departe. Sub soclu, o inscripție pe jumătate ștearsă îți aduce aminte de vechimea acestui monument prin entuziasmul pe care-l mărturisește față de Voltaire reîntors la Paris în 1777:
ORICINE-AI FI, ACESTA ȚI-E STĂPÂNUL;
ȚI-A FOST, ÎȚI ESTE SAU ÎȚI VA FI.
Seara, când se întunecă, poarta cu zăbrele e dublată de un oblon masiv. Grădinița, care ține cât fațada, e cuprinsă între zidul dinspre stradă și zidul comun cu clădirea vecină, în lungul căreia se întinde o mantie de iederă, care o învăluie toată și care atrage privirile trecătorilor prin efectul ei pitoresc pentru Paris. Fiecare perete este îmbrăcat în spalieri și viță-de-vie, ale cărei boabe stafidite și brumate sunt pentru doamna Vauquer, în fiecare an, prilej de îngrijorare și sămânță de vorbă cu feluriții clienți ai pensiunii. De-a lungul fiecărui zid se întinde câte o alee îngustă, ce duce către un umbrar de tei, cuvânt pe care doamna Vauquer, deși născută de Conflans, îl pronunță cu încăpățânare tiei, în ciuda observațiilor de ordin gramatical pe care i le fac oaspeții dumisale. Între aceste două alei mărginașe, străjuite de pomi roditori tunși ca niște cariere, se află o tarla pătrată, semănată cu anghinare și tivită pe margini cu măcriș, lăptuci și pătrunjel. Sub umbrarul de tei e așezată o masă rotundă, vopsită verde, iar în jurul ei – câteva scaune. În zilele de zăpușeală, convivii de la pensiune, care sunt îndeajuns de avuți ca să-și îngăduie luxul unei cafele, vin aici să o savureze, pe o dogoare în stare să clocească ouăle și să scoată puii din găoace. Ridicată în trei caturi și mansardă, fațada este zidită din piatră și spoită în culoarea aceea galbenă care sluțește toate casele din Paris. Ferestrele – cinci de fiecare etaj – au mici pervazuri pătrate și sunt împodobite cu jaluzele, una mai sus, alta mai jos, parcă pentru a-și face în ciuda una alteia. Spatele casei are numai câte două ferestre, cele de la parter având zăbrele. Îndărătul clădirii este o ogradă lată de vreo douăzeci de pași, în care viețuiesc în bună pace porci, găini, iepuri de casă și în fundul căreia se ridică o magazie de lemne. Între magazie și fereastra bucătăriei e atârnat un dulap de păstrat mâncările, pe sub care trece jgheabul de lături. Ograda aceasta răspunde în strada Neuve-Sainte-Geneviève printr-o portiță, prin care bucătăreasa azvârle gunoiul din casă după ce curăță cloaca aceasta cu mare belșug de apă, de teama molimelor.
Făcut parcă înadins pentru a adăposti o pensiune de familie, parterul cuprinde mai întâi o încăpere luminată de cele două ferestre ce dau către stradă și în care intri pe o ușă cu geam de sus până jos. Acest salon dă într-o sufragerie, despărțită de bucătărie printr-o scară, ale cărei trepte sunt făcute din scânduri pătrate de lemn, vopsite și bine spălate. Nimic mai trist decât salonul acesta, mobilat cu jilțuri și scaune acoperite cu stofă de păr de cal, învrâstată cu perechile ei de dungi una mată, alta lucioasă. În mijloc se află o masă rotundă, cu o tăblie de marmură Sainte-Anne, împodobită cu obișnuitul serviciu pentru ceai, de porțelan alb, înzorzonat cu dungulițe aurii pe jumătate șterse de vreme, model atât de des întâlnit astăzi pretutindeni. Încăperea, cu dușumeaua destul de șubrezită, e îmbrăcată cu tăblii de lemn cam până la brâul omului. Restul pereților este acoperit cu tapete lucioase, înfățișând cele mai de seamă scene din Télémaque[5], ale cărui personaje clasice sunt zugrăvite în culori. Între cele două ferestre zăbrelite se află un panou care înfățișează ospățul dat de Calypso[6] în cinstea fiului lui Ulysse. De patruzeci de ani, pictura aceasta stârnește glumele clienților tineri, care au iluzia că bătându-și joc de cina la care-i osândește mizeria se ridică deasupra situației lor. Căminul zidit din piatră, a cărui vatră totdeauna curată arată că aici nu se face foc decât la zile mari, este împodobit cu două vaze pline cu flori artificiale, vechi și decolorate, care țin de urât unei pendule de marmură albăstrie, de o rară urâțenie. Din această primă încăpere se desprinde un miros, care nu are un nume precis și pe care ar trebui să-l numim miros de pensiune. Un miros de odaie închisă, de mucegai, de rânced; un miros care-ți dă fiori de frig, pe care-l simți jilav în nări, care-ți pătrunde în haine, care-ți amintește-o sală de unde abia s-a strâns masa – o duhoare de vase nespălate, de bucătărie, de azil de săraci. Mirosul acesta s-ar putea descrie, poate, numai dacă s-ar inventa un procedeu de cântărire a tuturor elementelor grețoase stârnite de râgâielile guturăioase sui generis ale fiecărui client – tânăr sau bătrân. Și totuși, oricâtă scârbă ți-ar pricinui acest salon, în comparație, cu sala de mâncare de alături ți se pare elegant și parfumat ca un budoar. Sala aceasta, cu pereți în întregime îmbrăcați în lemn, a fost cândva zugrăvită într-o culoare, pe care astăzi n-o mai poți desluși și pe care jegul s-a stratificat, desenând tot felul de chipuri bizare. De-a lungul pereților se înșiruie câteva polițe slinoase, înțesate de carafe ciobite și cu luciul șters de vreme, inele de metal pentru sulul șervetelor, teancuri de farfurii din porțelan gros, cu chenar albastru, fabricate la Tournai[7]. Într-un ungher se află un dulăpior cu despărțituri numerotate, în care se țin șervetele clienților, pătate de sosuri ori de vin. Mai sunt apoi sumedenii de mobile, vechi de când lumea, care nu și-au găsit loc nicăieri și au fost strânse aici așa cum strâng nebunii din balamuc tot felul de hârburi ale civilizației. Poți vedea de pildă un barometru, cu un călugăr capuțin care când plouă iese din chilia lui; gravuri de o sluțenie care-ți taie pofta de mâncare, toate în ramă de lemn negru lustruit și cu dungi aurite; o pendulă încadrată în solzi de aramă; o sobă verde, lămpi Argand[8] pline de colb și îmbâcsite de ulei, o masă lungă, acoperită cu o mușama atât de soioasă, încât un client poznaș dinafară s-ar fi putut iscăli pe ea întrebuințând degetul în loc de plaivaz; scaune schiloade, mici crâmpeie din acele rogojini de papură ferfenițită, care se deșiră necontenit, dar niciodată nu se destramă cu totul, și niște sobițe prăpădite, coșcovite pe dinăuntru, cu ușile stricate și cu mânerele de lemn arse tăciune. Ca să arăți cât este de vechi acest mobilier, cât este de hârbuit și putregăit, mâncat de vreme, olog, chior și schilod, clătinându-se la fiecare mișcare și gata să-și dea duhul în orice clipă, ar trebui o descriere care ar lungi prea mult această povestire și pe care cititorii grăbiți nu ne-ar ierta-o. Dușumeaua roșie a fost de atâtea ori vopsită și frecată, încât a ajuns numai găuri. Pe scurt, aci domnește mizeria lipsită de orice poezie: o mizerie avară, apăsătoare, flenduroasă. O mizerie care dacă încă nu-i astupată de noroi e totuși plină de pete; dacă nu-i ciuruită de găuri și nu-i curg încă peticele, curând-curând o va mânca putregaiul.
Încăperea aceasta se arată în toată splendoarea ei dimineața, către ceasul șapte, când motanul doamnei Vauquer, luând-o înainte stăpânei, sare de pe un dulap pe altul, mustăcește după laptele din cele câteva străchini acoperite cu farfurii și începe a toarce cu noaptea-n cap. Îndată se înfățișează și văduva, gătită cu boneta ei de tul, de sub care atârnă o buclă rotundă de păr fals, ce lunecă într-o parte; calcă agale, târșâindu-și papucii scâlciați. Fața-i bătrâioară și bucălată, din mijlocul căreia nasul îi iese ca un plisc de papagal; mâinile mici și durdulii, mutra ei grăsană ca de țârcovnic, sânii revărsați, care tremură la fiecare pas – toate se potrivesc de minune cu această sală, unde mizeria se prelinge ca igrasia pe pereți, unde s-a cuibărit specula și al cărei aer dospit și înmiasmat, e respirat de doamna Vauquer fără nici o scârbă. Chipu-i rece ca întâia brumă de toamnă, ochii împresurați de zbârcituri, cu expresia lor care trece de la surâsul profesional al dansatoarei la posaca încruntare a cămătarului, pe scurt, întreaga ei făptură te lămurește asupra pensiunii, după cum pensiunea te lămurește asupra persoanei sale. Temnița nu merge fără temnicer; una fără alta nu pot fi închipuite. Buhăiala gălbejită a acestei femei mărunte este produsul vieții acesteia, după cum tifosul este consecința emanațiilor dintr-un spital. Juponul ei de lână tricotată, mai lung decât rochia – croită la rândul ei dintr-o altă rochie, mai veche – și ale cărei scame curg prin găurile stofei mâncate de vreme, reprezintă parcă, luate la un loc, salonul, sala de mâncare și grădinița, vestește înfățișarea cuhnei și parcă-ți spune cam cum trebuie să arate clienții pensiunii. Cu ea aci, tabloului nu-i mai lipsește nimic. Având aproape cincizeci de ani, doamna Vauquer seamănă cu toate femeile care au trecut prin grele impasuri. Are ochi sticloși, înfățișarea nevinovată a unei codoașe, care mai întâi îți respinge cu indignare târgul, pentru ca apoi să-ți poată smulge o plată mai bună, și care, ca să trăiască bine, e gata la orice; gata să vândă pe Georges sau Pichegru[9], dacă Georges sau Pichegru n-au fost încă vânduți. Totuși, clienții pensiunii, auzind-o oftând și văicărindu-se ca și dânșii, o cred săracă lipită pământului și spun că la urma urmei e o biată femeie de treabă. Ce va fi fost pe vremea domnului Vauquer? Ea nu vorbea niciodată despre răposatul. Cum își pierduse averea? „Cu necazurile!”, răspundea ea. Față de dânsa se purtase rău: nu-i lăsase decât ochii, ca să plângă; casa aceasta, ca să aibă din ce trăi, și dreptul de a nu lua parte la suferințele semenilor săi, pentru că, după cum singură spunea, îndurase ea însăși toate suferințele de pe lume. Auzind pașii mărunți și iuți ai stăpână-si, Silvia – bucătăreasa mătăhăloasă – se grăbea să servească dejunul clienților care locuiau în pensiune.
Îndeobște, clienții dinafară nu se abonau decât la masa de seară, care costa treizeci de franci pe lună. La data când începe această istorisire, internii erau în număr de șapte. La etajul întâi se aflau două apartamente, cele mai bune din toată casa. Doamna Vauquer stătea în cel mai modest, celălalt fiind închiriat doamnei Couture, văduva unui comisar-ordonator[10] de pe vremea Republicii. Doamna Couture locuia împreună cu o fată tânără, care se numea Victorine Taillefer și căreia îi ținea loc de mamă. Pensiunea amândurora se ridica la o mie opt sute de franci. Cele două apartamente de la etajul al doilea erau ocupate, unul de către un bătrân cu numele de Poiret, celălalt de către un om de vreo patruzeci de ani, care purta o perucă neagră, își cănea favoriții, se da drept fost negustor și se numea Vautrin. Etajul al treilea avea patru camere, din care două erau închiriate: una de către o fată bătrână, numită domnișoara Michonneau, alta de către un fost fabricant de fidea, de steluțe și scrobeală, care îngăduia să i se spună moș Goriot. Celelalte două încăperi erau lăsate pentru păsările călătoare, studenții aceia nefericiți care, ca moș Goriot și ca domnișoara Michonneau, nu puteau plăti mai mult de patruzeci și cinci de franci pe lună pentru casă și masă; doamna Vauquer însă nu era prea bucuroasă de asemenea oaspeți, pentru că mâncau prea multă pâine, și nu-i primea decât atunci când nu găsea alți clienți mai acătării. În clipa de față, una dintre aceste două camere era ocupată de un tânăr, de felul lui de pe lângă Angoulême, care venise la Paris ca să studieze dreptul și a cărui familie numeroasă îndura prea grele lipsuri ca să-i mai poată trimite o mie două sute de franci pe an. Eugène de Rastignac – așa îl chema – era unul dintre tinerii pe care suferința i-a plămădit pentru muncă, care înțeleg din fragedă tinerețe speranțele puse în ei de părinți, și care își pregătesc o viață frumoasă, drămăluind din vreme roadele studiilor și potrivindu-le de mai înainte pe măsura viitoarelor prefaceri ale societății, pentru ca astfel, ei cei dintâi, să poată trage toate foloasele cuvenite. Fără ciudatele lui iscodiri și fără iscusința cu care știa să se introducă în saloanele Parisului, această povestire n-ar fi colorată cu acele nuanțe adevărate, datorite fără îndoială spiritului său ager și dorinței sale de a pătrunde dedesubturile unei situații înspăimântătoare, tăinuită cu aceeași grijă de cei care o creaseră, ca și de cei sortiți să o trăiască.
Deasupra acestui al treilea etaj era podul în care se întindeau rufele la uscat și două odăi de mansardă, în care dormeau un rândaș numit Christophe și mătăhăloasa Silvia, bucătăreasa. În afară de cei șapte clienți interni, doamna Vauquer mai avea, în anii buni, ca și în cei răi, opt studenți la drept sau la medicină și doi sau trei obișnuiți din cartier, toți aceștia abonați numai la masa de seară. Sala cuprindea în fiecare seară optsprezece persoane și ar fi putut cuprinde chiar douăzeci; dimineața, însă, nu veneau decât cei șapte locatari, a căror reuniune era parcă o masă de familie. Toți veneau în papuci, își îngăduiau confidențe asupra ținutei sau înfățișării externilor și asupra evenimentelor din seara precedentă, vorbind cu încrederea pe care le-o dădea intimitatea. Acești șapte clienți erau copiii răsfățați ai doamnei Vauquer, care își drămăluia cu o precizie de astronom îngrijirile și atențiile față de fiecare, după suma plătită. Adunați laolaltă din întâmplare, toți se bucurau de aceeași considerație. Cei doi locatari de la etajul al doilea nu plăteau decât șaptezeci și doi de franci pe lună. Acest preț de nimic care nu se întâlnește decât în cartierul Saint-Marcel, între Bourbe și Salpêtrière[11] și de la care numai doamna Couture era exceptată, arată că acești clienți trebuiau să se afle sub povara unor suferințe mai mult sau mai puțin vădite. Priveliștea tristă pe care o înfățișa interiorul acestei case se repeta în îmbrăcămintea obișnuiților ei, deopotrivă de zdrențăroasă. Bărbații purtau redingote a căror culoare ajunsese cu totul îndoielnică, ghete care în cartierele elegante se aruncă la gunoi, rufe ponosite, veșminte care își trăiseră traiul. Femeile purtau rochii demodate, vopsite din nou și iarăși decolorate, vechi dantele cârpite, mănuși lustruite de atâta purtare, gulerașe totdeauna pârlite cu fierul de călcat și fișiuri destrămate. Dacă așa arătau veșmintele, purtătorii lor se înfățișau – aproape toți – cu trupuri bine legate, alcătuiri care ținuseră piept furtunilor vieții, fețe reci, aspre, șterse ca banii scoși din circulație. Gurile veștejite erau înarmate cu dinți nesățioși. Acești clienți ai pensiunii te făceau să întrevezi drama săvârșită sau în curs de desfășurare; nu drame jucate la lumina rampei, în decoruri de pânză vopsită, ci drame vii și mute, drame reci, care răscolesc sufletul până în străfunduri, drame care nu se sfârșesc niciodată.
Bătrâna domnișoară Michonneau purta pe ochii ei osteniți un abajur slinos de tafta verde, cercuit pe un fir de alamă, de care s-ar fi înspăimântat chiar și îngerul milei. Șalul ei cu sărăcăcioase franjuri plângătoare părea că acoperă un schelet, într-atât de ciolănoase erau formele pe care le ascundea. Ce acid despuiase această făptură de toate farmecele feminității? Odinioară trebuie să fi fost, fără îndoială, frumoasă și trupeșă; era oare o victimă a viciului, a necazurilor, a cupidității? Să se fi istovit în aprige iubiri? Să fi fost vânzătoare într-un magazin de mode, sau numai curtezană? Să fi ispășit triumfurile unei nerușinate tinereți, în a cărei întâmpinare plăcerile veniseră în valuri, prin această bătrânețe de care trecătorii fugeau înspăimântați? Privirea ei fără culoare îți da fiori de gheață; fața ei pungită era ca o amenințare. Avea un glas subțirel, ca de greier, care vestește din tufișul lui apropierea iernii. Spunea că îngrijise un bătrân care suferise de un catar al bășicii udului și pe care copiii săi, crezându-l sărac, îl părăsiseră cu totul. Acest bătrân îi lăsase prin testament o rentă viageră de o mie de franci, periodic disputată de moștenitori, care o acopereau, cu tot felul de defăimări. Deși jocul pasiunilor îi pustiise fața, rămăseseră totuși în țesuturile ei urme de un alb și de o gingășie care îngăduiau bănuiala că și trupul ar păstra unele rămășițe de frumusețe.
Domnul Poiret era un fel de manechin automat. Când îl vedeai în Grădina Botanică, răsărind ca o umbră cenușie de-a lungul unei alei, cu o șapcă veche, pleoștită pe cap, abia ținând în mână bastonul cu măciulie de fildeș îngălbenit, fâlfâindu-și pulpanele tocite ale redingotei, care nu prea izbuteau să acopere nădragii aproape ciuruiți de găuri, cu picioarele în ciorapi albaștri, bâțâind de parc-ar fi fost totdeauna beat, cu jiletca albă, soioasă și cu jaboul de muselină groasă și ghemuită, care nu prea se potrivea cu cravata legată în jurul gâtului de curcan, te întrebai dacă această umbră, proiectată parcă de o lanternă magică, aparține cu adevărat cutezătoarei rase a fiilor lui Iafet[12] care roiau ca fluturii pe Bulevardul Italian. Ce trudă izbutise oare să-l zbârcească în halul acesta? Ce pasiune îi va fi gălbejit fața-i ca un bulb, care, dacă ar fi fost caricaturizată, ar fi părut o șarjă, care depășește limitele adevărului? Ce fusese oare în viața lui omul acesta? Fusese, poate, slujbaș la Ministerul de Justiție, la biroul la care călăii își trimit notele de cheltuieli, socoteala furniturilor de văluri negre pentru paricizi, de rumeguș de lemn pentru ghilotină, de sfoară pentru cuțite. Sau, poate încasator la poarta vreunui abator ori subinspector al salubrității. În sfârșit, omul acesta părea să fi fost unul dintre asinii care învârt uriașa noastră moară socială, unul dintre acei Ratoni ai Parisului care nu-și cunosc nici măcar Bertranzii[13] respectivi, unul dintre pivoții pe care s-au învârtit nefericirile și murdăriile publice, pe scurt – unul dintre aceia despre care, văzându-i, putem spune: „Avem nevoie totuși și de ăștia”. Parisul cel frumos nu cunoaște aceste chipuri gălbejite de suferințe morale sau trupești. Dar Parisul este un adevărat ocean. Aruncați sonda înăuntrul lui: nu-i veți afla niciodată adâncimea. Străbateți-l, zugrăviți-l; oricât de mulți și de grijulii vor fi exploratorii acestei ape, totdeauna va rămâne un loc necercetat, totdeauna vor rămâne flori, perle, monștri, lucruri nemaiauzite, pe care scafandrii literari le-au scăpat din vedere. Casa Vauquer este una dintre aceste ciudate monstruozități.
Două figuri alcătuiau aici un contrast izbitor față de toți ceilalți clienți și obișnuiți ai acestei case. Deși domnișoara Victorine Taillefer avea o față bolnăvicios de albă, ca toate fetele roase de cloroză, și deși prin tristețea ei de fiecare clipă, prin ținuta-i stânjenită, prin înfățișarea ei sărăcăcioasă și uscățivă era legată de suferința generală care alcătuia fondul acestui tablou, chipul ei nu era totuși îmbătrânit, iar în mișcări și glas păstrase o anume sprinteneală. Tânăra ei suferință era ca un arbust cu frunzele pălite, de curând sădit într-un pământ neprielnic. Cu obrazul ei roșcovan, cu părul bălai având răsfrângeri de văpaie, cu mijlocul prea subțiratic, avea grația pe care poeții de astăzi o găsesc în unele statuete din evul mediu. În ochii cenușii, cu nuanțe întunecate, se oglindeau blândețea și resemnarea creștină. Îmbrăcămintea simplă, ieftină îi trăda formele fragede. Era drăguță, prin juxtapunere. Dacă ar fi fost și fericită, ar fi fost încântătoare; fericirea este poezia femeilor, cum găteala este fardul lor. Dacă un bal, cu toată veselia lui, și-ar fi răsfrânt luminile trandafirii pe fața ei palidă; dacă bucuriile unei vieți elegante i-ar fi împlinit, i-ar fi îmbujorat obrajii, care începuseră să se scofâlcească; dacă iubirea ar fi dat o nouă însuflețire ochilor ei triști, Victorine ar fi putut să țină piept celor mai frumoase fete. Îi lipsea ceea ce plămădește a doua oară pe orice femeie: găteala și scrisorile de dragoste. Despre viața ei s-ar fi putut scrie o carte. Taică-său, socotind că are motive să n-o recunoască drept fiica lui, o alungase de lângă sine, dându-i numai șase sute de franci pe an, și își dosise averea în așa fel încât s-o poată lăsa în întregime fiului său. Chinuită de deznădejde, mama Victorinei se adăpostise la o rudă depărtată a ei, doamna Couture, în casa căreia își dăduse sufletul, iar acum doamna Couture o îngrijea pe orfană ca pe propria ei copilă. Din păcate, însă, văduva comisarului-ordonator al armatelor Republicii nu avea decât mica ei parte din avere și pensia, așa că într-o bună zi putea s-o lase pe biata fată în voia soartei, fără experiență și fără nici un venit. Femeie de ispravă, o ducea pe Victorine în fiecare duminică la biserică și o punea să se spovedească de două ori pe lună, vrând să facă din ea, pentru orice întâmplare, o fată pioasă. Avea dreptate. Simțământul religios deschidea un viitor acestui copil nerecunoscut, care își iubea totuși tatăl și care în fiecare an se ducea la el ca să-i aducă cuvântul de iertăciune din partea mamă-si; dar în toți anii bătuse zadarnic la ușa casei părintești. Fratele ei, singurul care ar fi putut să mijlocească o împăcare, nu venise s-o vadă niciodată, în patru ani, și nu-i trimitea nici un ajutor. Ea îl implora pe Dumnezeu să-l lumineze pe tatăl ei, să îmbuneze inima fratelui și se ruga pentru sufletele lor, fără a le aduce vreo învinuire. Doamna Couture și doamna Vauquer nu găseau în dicționarul injuriilor destule cuvinte ca să califice această purtare sălbatică. Dar când ele aruncau toate blestemele asupra acestui milionar ticălos, Victorine rostea cuvinte blânde, ca gânguritul hulubului sălbatic, care, chiar când cade doborât de glonț, în țipătul lui de durere mărturisește încă iubirea.
Eugène de Rastignac avea înfățișarea meridionalului: obrazul alb, părul negru, ochii albaștri, ținuta, felul de a se purta, atitudinea lui de fiecare clipă arătau că descinde dintr-o familie nobilă, în care fusese crescut dintru început în tradițiile cele mai alese. Dacă își cruța îmbrăcămintea, dacă în zilele obișnuite purta hainele de anul trecut, putea totuși uneori să iasă în oraș îmbrăcat ca un tânăr elegant. Îndeobște, purta o redingotă veche, o jiletcă tocită, o cravată neagră, prăpădită, decolorată și înnodată strâmb – cravata obișnuită a studentului – niște pantaloni la fel de jerpeliți și ghete pingelite.
Vautrin, om de patruzeci de ani, cu favoriții căniți, era trăsura de unire între aceste două personaje și ceilalți clienți ai pensiunii. Făcea parte dintre oamenii despre care poporul spune: „Strașnic voinic!” Lat în umeri, cu trunchiul bine împlinit, cu mușchii care se vădeau puternici, avea mâini groase, pătrate, cu falangele pline de smocuri stufoase de păr roșu învăpăiat. Fața, brăzdată de dungi pretimpurii, arăta o oarecare asprime, pe care o dezmințea însă purtarea lui blajină și prietenoasă. Vocea de bas cantabil se potrivea de minune cu greoaia lui veselie și nu era de loc neplăcută. Era de felul lui îndatoritor și glumeț. Dacă se strica vreo încuietoare de ușă, numaidecât o desfăcea, o dregea, o ungea, o pilea și o punea la loc, spunând: „Eu i-s nașul!” De altfel, știa tot felul de lucruri despre mare, despre corăbii, despre Franța, despre țările străine, despre afaceri, oameni, evenimente, legi, hoteluri și pușcării. Dacă vreunul începea să se văicărească, se arăta îndată gata să-i vină în ajutor. Împrumutase bani în mai multe rânduri doamnei Vauquer și câtorva dintre clienții pensiunii. În ciuda înfățișării lui de om cumsecade, avea un fel de a te privi, adânc și neînduplecat, care stârnea atâta teamă, încât datornicii lui ar fi înfruntat mai degrabă primejdia morții decât pe aceea de a nu-i înapoia banii împrumutați. Iar felul cum zvârlea scuipatul dintr-o țâșnitură, arăta că are o fire rece și neclintită, care nu s-ar fi dat înapoi nici de la o crimă ca să iasă dintr-o încurcătură. Ca un judecător neîndurat, ochiul lui răzbătea până în străfundul tuturor problemelor, tuturor conștiințelor, tuturor simțămintelor. De obicei, după ce prânzea ieșea îndată în oraș, se întorcea la vremea cinei, după care o ștergea repede, în mare grabă, și nu revenea decât către miezul nopții, descuind ușa cu o cheie potrivită pe care i-o încredințase doamna Vauquer. Era singurul care se bucura de favoarea aceasta. Dar și el se avea tare bine cu văduva, căreia îi spunea mamă, cuprinzând-o pe după mijloc, măgulire nu îndeajuns de prețuită. Biata femeie își închipuia că treaba asta e ușoară, în vreme ce, dintre toți, numai Vautrin avea brațul destul de lung ca să poată cuprinde o atât de vastă circumferință. Una dintre trăsăturile firii lui era dărnicia cu care plătea cincisprezece franci pe lună pentru gloria[14], pe care o lua după masă. Dacă la pensiune tinerii prinși în viața Parisului ca într-un vârtej și bătrânii nepăsători față de tot ce nu-i atingea de-a dreptul nu ar fi privit lucrurile cu atâta ușurință, ei nu ar fi avut nici o îndoială în privința lui Vautrin. Dar în timp ce el cunoștea sau ghicea toate treburile celor din jurul lui, niciunul dintre ei nu izbutise să-i pătrundă nici gândurile, nici îndeletnicirile. Deși punea între sine și cei din preajma sa, drept barieră, înșelătoarea lui înfățișare de om de ispravă, se iveau totuși destule prilejuri ca să-ți dai seama de înfricoșătoarea adâncime a firii lui. Dintr-o glumă vrednică de Juvenal[15], prin care voia parcă să arate câtă plăcere îi făcea să batjocorească legile, să biciuiască înalta societate, să-i arate că este în contradicție cu ea însăși, puteai adesea, să bănuiești că privea cu dușmănie orânduirea socială și că în adâncul vieții lui era o taină ascunsă cu multă grijă.
Atrasă – poate fără să-și dea seama – de forța unuia sau de frumusețea celuilalt, domnișoara Taillefer își împărțea privirile ei furișate și tainicele ei gânduri între acest om de patruzeci de ani și între tânărul student; dar niciunul, nici celălalt nu păreau a se gândi la ea, deși întâmplarea ar fi putut să schimbe de la o zi la alta situația fetei și să facă din ea o partidă bogată. De altfel, nimeni nu se ostenea să cerceteze dacă nefericirile despre care vorbeau unul sau altul dintre clienți erau născocite sau adevărate. Fiecare arăta celuilalt o nepăsare care se îmbina cu neîncrederea ce izvora din starea lor. Știau prea bine că nu au putința să-și ușureze suferințele, și povestindu-și-le necontenit goliseră cupa consolărilor. Ca și soții într-o veche căsnicie, nu mai aveau să-și spună nimic. Nu mai păstrau decât legăturile unei existențe mecanice, jocul unei mașinării neunse. Când le ieșea în cale un orb treceau mai departe, fără a se opri; ascultau fără nici o tresărire istorisirea oricărei nenorociri; și chiar gândul morții, în care nu vedeau decât dezlegarea unei probleme de mizerie, îi făcea să rămână nepăsători în fața celei mai cumplite agonii. Între aceste suflete bântuite de deznădejde, singura fericită era doamna Vauquer, care domnea peste acest ospiciu fără paznici. Grădinița aceea, care, tăcută și rece, uscată sau umedă, avea ceva din pustietatea stepei fără de hotar, ei i se arăta ca o dumbravă luminoasă. Hardughia aceea, cu fațada ei galbenă și posomorâtă, iar înăuntru cu iz coclit de dugheană, ei i se părea plină de încântări. Ale ei erau celulele acestea. Și ea era aceea care îi hrănea pe acești ocnași osândiți pe toată viața, exercitând asupra lor o autoritate respectată. Unde să găsească sărmanii de ei în tot Parisul, la prețul pe care li-l pretindea ea, o mâncare sănătoasă și îndestulătoare și un apartament, pe care și-l puteau face, dacă nu elegant și primitor, cel puțin curat și sănătos? Doamna Vauquer putea să-și îngăduie cea mai strigătoare nedreptate – cel lovit de ea trebuia să rabde fără a crâcni.
O asemenea adunare trebuia să cuprindă și cuprindea într-adevăr în mic toate elementele unei întregi societăți. Printre cei optsprezece convivi se afla, ca în toate școlile, ca în toată lumea, un biet ins hărțuit de toți ceilalți, un cal de bătaie asupra căruia glumele răutăcioase cădeau ca grindina. La începutul celui de-al doilea an, Eugène de Rastignac era încredințat că personajul acesta este cel mai impresionant dintre toți ceilalți clienți în mijlocul cărora era osândit să viețuiască încă doi ani de zile. Acest pâtira[16] era moș Goriot, fost fabricant de paste făinoase, asupra căruia un pictor sau un istoric ar fi proiectat lumina întregului tablou. Ce întâmplare făcuse ca disprețul pe jumătate dușmănos al celorlalți, prigoana și mila lor, lipsa lor de respect în fața suferinței să cadă tocmai asupra celui mai vechi dintre clienții pensiunii? Le stârnise el însuși prin vreo ciudățenie sau prin vreun caraghioslâc dintre acelea pe care lumea le iartă mult mai greu decât orice viciu? Aceste întrebări sunt în strânsă legătură cu nenumărate alte nedreptăți sociale. Este poate în firea omului să arunce toate suferințele tocmai asupra celui care îndură totul din umilință adevărată, din slăbiciune sau din nepăsare. Nu ne place oare, tuturora, să ne cercăm puterea pe seama unuia sau altuia? Puștiul cel mai plăpând sună la toate ușile pe vreme de ger sau se cațără, ca să-și scrie numele, pe monumentul de care nimeni nu s-a atins până atunci.
Moș Goriot, un bătrân de vreo șaizeci și nouă de ani, se retrăsese la doamna Vauquer în 1813, când se lăsase de negoț. La început luase apartamentul ocupat de doamna Couture, plătind pe atunci o pensiune de o mie două sute de franci ca unul pentru care cinci ludovici sunt o nimica toată. Doamna Vauquer înnoise cele trei încăperi ale acestui apartament în schimbul unei prealabile despăgubiri, care reprezenta – zicea ea – valoarea unui mobilier ca vai de el, alcătuit din niște perdele de americă galbenă, jilțuri de lemn lustruit îmbrăcate în catifea de Utrecht, câteva cromolitografii și niște tapete, pe care le respinseseră până și crâșmarii din mahala. Moș Goriot, căruia pe atunci i se spunea cu toată cinstea „domnul Goriot”, se lăsase înșelat cu o atât de generoasă dărnicie, încât din pricina aceasta pesemne fusese socotit de la început drept un imbecil cu totul nepriceput în afaceri. Goriot a adus cu sine o bogată garderobă și multă rufărie – magnific trusou al oricărui negustor care, înainte de a ieși din negoț își cumpără tot ce-i trebuie. Doamna Vauquer s-a uitat ca la o minunăție la cele optsprezece cămăși de demiolandă, a căror finețe era cu atât mai bătătoare la ochi cu cât fostul fabricant de fidea purta înfipte în dantela jaboului două ace, fiecare cu câte un mare diamant și legate între ele cu un lănțug de aur. Purtând mai totdeauna un costum albastru-deschis, își punea în fiecare zi o jiletcă de pichet alb, sub care se legăna pântecul proeminent în formă de pară, săltând în sus și-n jos un lanț gros de aur împodobit cu brelocuri. În tabacheră, care era tot de aur, păstra un medalion cu șuvițe de păr, care te făceau să-l bănuiești de cine știe ce aventuri amoroase. Când gazda îl învinui că ar fi un crai, pe buze îi flutură veselul surâs al burghezului măgulit în vanitatea lui. Bogata argintărie pe care o avusese în gospodăria lui umplu sertarele armarelor[17]. El pronunța acest cuvânt așa cum îl rostește prostimea. Ochii văduvei scânteiară când îl ajută, îndatoritoare, să-și despacheteze și să-și rânduiască polonicele, lingurile, tacâmurile, serviciile de untdelemn și de oțet, sosierele, farfuriile, tăvițele cu cești și păhăruțe de argint aurit, pe scurt: piese mai mult sau mai puțin, frumoase, cântărind destule mărci[18] și de care bătrânul nu voia să se despartă. Darurile acestea îi aminteau zilele solemne ale vieții lui de familie.
— Asta, spusese el către doamna Vauquer strângând în mâini o farfurie și un castronaș pe al cărui capac erau zugrăvite două turturele giugiulindu-se, ăsta este cel dintâi dar pe care mi l-a făcut nevastă-mea, de ziua aniversării noastre. Biata de ea! Ca să-l cumpere, și-a jertfit toate economiile ei de fată. Vedeți, doamnă, mai degrabă aș râcâi pământul cu unghiile decât să mă despart de ăsta. Mulțumesc lui Dumnezeu, voi putea să-mi beau cafeaua din el în fiecare dimineață, până la sfârșitul vieții. N-am de ce mă plânge, bănuții pe care i-am pus deoparte au să-mi ajungă încă multă vreme.
În sfârșit, doamna Vauquer, cu ochii ei de țarcă, mai văzuse într-o condică câteva însemnări, care, adunate în fugă, arătau că acest excelent Goriot are un venit de vreo opt sau zece mii de franci. Din ziua aceea, doamna Vauquer, născută de Conflans, care avea patruzeci și opt de ani bătuți pe muchie, dar nu mărturisea decât treizeci și nouă, începu a-și face planuri. Deși pleoapele ochilor lui Goriot atârnau în jos, răsfrânte și umflate, din care pricină trebuia să se șteargă destul de des cu batista, ea găsea totuși că avea o înfățișare plăcută și tocmai așa cum se cuvenea. De altfel, pulpa piciorului, groasă și larg arcuită în afară, ca și lungul lui nas pătrat, vesteau însușiri morale pe care văduva le prețuia pare-se cu deosebire și pe care le mărturiseau cu aceeași tărie chipul lui rotund ca o lună plină și înfățișarea-i de om de treabă, naiv și oarecum prostuț. Se vedea cât de colo că e un animal bine clădit, gata să-și pună toată puterea firii lui într-un simțământ. Frizerul Școlii Politehnice venea în fiecare dimineață să-i pudreze părul, pe care-l purta pieptănat în sus, de o parte și de alta, ca două aripi de hulub, împodobindu-i plăcut fața cu cele cinci șuvițe pe fruntea îngustă. Deși oarecum bădărănos, se purta însă îmbrăcat cu atâta îngrijire și își lua priza de tabac cu atâta măreție, trăgând-o pe nas ca un om temeinic încredințat că nu-i va lipsi niciodată porția de Macuba[19] încât, în ziua când domnul Goriot a intrat în pensiunea ei, doamna Vauquer s-a perpelit toată noaptea ca o potârniche în învelișul ei de slănină; arzând de dorința de a-și lepăda doliul pe care-l purta după Vauquer, visa să renască în chip de doamna Goriot. Să se mărite, să-și vândă pensiunea, să intre în lumea aleasă a burghezimii, să ajungă doamnă cu vază în cartier, să organizeze chete pentru ajutorarea săracilor, duminica să facă, într-un grup restrâns de prieteni, mici plimbări la Choisy, Soisy, Gentilly[20]; să se ducă la teatru, în lojă, ori de câte ori o avea poftă, fără să mai aștepte biletele de favoare pe care i le dădea uneori vreunul dintre clienții pensiunii, dar numai în toiul căldurilor lui iulie; așa visa doamna Vauquer întregul Eldorado[21] al micilor căsnicii pariziene. Nu mărturisise nimănui că avea patruzeci de mii de franci, strânși ban cu ban. În privința averii, se socotea, fără îndoială, o partidă potrivită pentru Goriot.
„Cât despre rest, nu sunt mai prejos decât el!” își spunea văduva zvârcolindu-se în pat, ca și când ar fi vrut să se încredințeze că mai dispune încă de farmecele pe care mătăhăloasa Silvia le găsea în fiecare dimineață tot mai veștejite.
Începând din ziua aceea, vreme de trei luni, văduva Vauquer a recurs la serviciile frizerului domnului Goriot și și-a cumpărat câteva rochii, pentru că, se scuza ea, trebuia să dea casei un anume decor, potrivit cu preacinstitele fețe care o frecventau. De asemenea, își dădu multă osteneală ca să scape de unii clienți, amintind că de aci înainte nu va mai primi decât pe oamenii cei mai distinși din toate punctele de vedere. Când se înfățișa vreun străin, se lăuda cu preferința pe care i-o arătase domnul Goriot, unul dintre negustorii cei mai de vază și cei mai respectați din Paris. În același timp, împărți prin oraș prospecte cu firma „Casa Vauquer”, care era – după cum spunea ea – „una dintre cele mai vechi și mai stimate pensiuni de familie din Cartierul Latin”, având una dintre cele mai frumoase priveliști asupra văii Gobelinelor (se zărea de la cel de-al treilea etaj) și o grădină plăcută, la capătul căreia se întindea o alee de tei. Doamna Vauquer făgăduia prin prospect aer curat și liniște. În urma acestui prospect a venit la pensiune doamna contesă de Ambermesnil, femeie de treizeci și șase de ani, care aștepta sfârșitul unei lichidări de bunuri și fixarea unei pensii, pe care urma să o primească în calitate de văduvă a unui general căzut pe câmpurile de luptă. Doamna Vauquer purtă de grijă ca mesele să fie mai bune decât până atunci, încălzi saloanele vreme de vreo șase luni și își ținu atât de bine făgăduielile din prospect, încât trebui să mai dea de la ea. Drept urmare, contesa îi spuse doamnei Vauquer, numind-o scumpă prietenă, că-i va aduce pe baroana de Vaumerland și pe văduva colonelului conte Picquoiseau, două dintre prietenele ei, îndată ce vor sfârși timpul pentru care apucaseră să plătească la o pensiune din cartierul Marais[22], mai scumpă decât casa Vauquer. De altfel, aceste două doamne vor putea trăi în tot largul lor îndată ce birourile Ministerului de Război vor sfârși lucrările.
— Dar, spunea ea, birourile astea nu mai sfârșesc niciodată.
După masa de seară, cele două văduve se urcau în camera doamnei Vauquer, unde se așezau la taifas, bând cassis[23] și ciugulind dulciuri păstrate numai pentru suflețelul stăpânei. Doamna de Ambermesnil încuviința în totul părerile gazdei sale în privința lui Goriot, păreri minunate, pe care de altfel le ghicise din prima zi, și spunea că îl socoate un om desăvârșit.
— Ah! Scumpă doamnă, răspundea văduva, e sănătos tun, s-a păstrat în deplină putere și e încă în stare să fericească o femeie.
Cuprinsă de mărinimie, contesa îi făcu câteva imputări în privința îmbrăcăminții, care nu se potrivea de fel cu năzuințele ei.
— Trebuie să-ți pregătești ținuta de campanie, îi spuse ea.
După îndelungate chibzuințe, cele două văduve porniră împreună la Palais-Royal[24], unde cumpărară, de la Galeries de Bois, o pălărie cu pene și o bonetă. De aci, contesa își duse prietena la Petite Jeannette, unde aleseră o rochie și o eșarfă. Cu aceste muniții de război și gata să înceapă lupta, doamna Vauquer semăna leit cu emblema restaurantului „Boeuf à la mode”[25]. Totuși, când se uită în oglindă se văzu atât de mult schimbată în bine, încât se socoti îndatorată contesei și, deși nu era prea darnică de felul ei, o rugă să primească o pălărie de douăzeci de franci. Adevărul era, însă, că doamna Vauquer avea de gând să-i ceară un serviciu: să-l iscodească pe Goriot și să-i deschidă ochii asupra marilor însușiri ale doamnei Vauquer. Doamna de Ambermesnil se arătă gata a lua parte, cu toată prietenia, la această vicleană uneltire, și tot dând târcoale bătrânului fabricant de făinoase izbuti în cele din urmă să aibă o discuție cu el; dar, văzându-l rușinat, ca să nu spunem refractar la încercările pe care i le stârnea propria ei dorință de a-l cuceri pentru sine, contesa ieși revoltată de grosolănia lui.
— Îngerașule, îi spuse scumpei sale prietene, n-ai să te alegi cu nimic de la omul ăsta! E bănuitor, caraghios, e un cărpănos, o vită-ncălțată, un nătărău, de pe urma căruia n-ai să ai decât neajunsuri.
În urma celor petrecute între domnul Goriot și doamna de Ambermesnil, contesa nici nu mai voi să dea ochii cu el. A doua zi ea plecă, uitând să plătească pensiunea pe șase luni și lăsând câteva boarfe, care nu făceau mai mult de cinci franci. Cu toată strășnicia pe care doamna Vauquer o puse în cercetările sale, nu izbuti să capete nici o informație, în tot Parisul, cu privire la contesa de Ambermesnil. Ea vorbea adesea de această jalnică întâmplare, plângându-se de prea marea ei încredere în oameni, deși era mai neîncrezătoare decât o pisică; făcea parte, însă, din acele ființe care îi privesc cu bănuială pe cei ce le sunt aproape și se dăruiesc cu totul celui dintâi venit. Fapt moral ciudat, dar adevărat, a cărui rădăcină poate fi cu ușurință aflată în inima omenească. Unii oameni nu mai au, poate, nimic de câștigat față de cei cu care viețuiesc laolaltă; după ce și-au dezvăluit sufletul în toată deșertăciunea lui, ei știu că aceștia îi judecă în taină, cu toată asprimea cuvenită; dar fiind bântuiți de o nepotolită dorință de măguliri, a căror lipsă o simt, sau roși de pofta de a arăta că posedă însușiri pe care nu le au, oamenii aceștia, nădăjduiesc că vor putea dobândi prin viclenie prețuirea sau sufletul celor care nu-i cunosc, cu riscul chiar de a le pierde mai târziu. În sfârșit, sunt și oameni care se nasc mercenari, care nu-și ajută niciodată prietenii sau pe cei ce le sunt aproape, pentru că aceasta ar însemna împlinirea unei îndatoriri; pe când dacă fac un serviciu unui străin dobândesc un câștig de amor propriu: cu cât cercul afecțiunilor lor este mai restrâns, cu atât iubesc mai puțin; cu cât se întinde mai mult acest cerc, cu atât sunt mai săritori. Doamna Vauquer ținea fără îndoială de aceste două feluri de firi meschine, prefăcute, dezgustătoare prin însăși natura lor.
— Dacă aș fi fost aici, îi spunea în vremea aceea Vautrin, nu ți s-ar fi întâmplat nenorocirea asta. Ce frumușel ți-aș fi dat-o de gol pe șmechera aia! Le cunosc eu mutrele.
Ca toate spiritele înguste, doamna Vauquer era deprinsă să rămână în cercul întâmplărilor, fără a le cerceta cauzele. Pentru propriile ei greșeli, îi plăcea să-i scoată vinovați pe alții. Când se văzu păgubită, socoti că toată această nefericire purcede de la cinstitul fabricant de făinoase și de atunci începu, după cum spunea ea, să se dumerească în privința lui. Când își dădu seama că toată stăruința ei de a-l stârni și toate ostenelile ei de a-și da ifose erau zadarnice, ghici îndată pricina, înțelese că acest client al pensiunii își are, după cum spunea ea, apucăturile lui. În sfârșit, își luă nădejdea, cu care se mângâiase atâtea zile, convingându-se că nu avea nici un temei și că nu va scoate niciodată nimic de la omul acesta, așa cum spusese fără cruțare contesa, care părea a fi foarte pricepută în astfel de treburi. Și, în chip firesc, doamna Vauquer merse mult mai departe în dușmănia ei decât mersese în prietenie. Ura ei nu era pe măsura iubirii, ci a speranțelor înșelate. Dacă inima omului, urcând pe culmile afecțiunii, găsește ici și colo locuri de popas, rareori se întâmplă să se mai oprească atunci când lunecă pe povârnișul repezit al simțămintelor dușmănoase. Dar domnul Goriot era client al pensiunii, și din pricina aceasta văduva era silită să-și stăpânească izbucnirile amorului propriu jignit, să-și înăbușe suspinele pe care i le pricinuise această dezamăgire și să-și înghită dorința de răzbunare, întocmai ca un călugăr care a fost jignit de stareț. Sufletele mici își împlinesc simțămintele lor – pe cele bune ca și pe cele rele – într-un neîntrerupt șir de josnicii. Văduva își folosi toată răutatea ei de femeie ca să născocească tot soiul de tainice prigoniri împotriva victimei sale. Mai întâi suprimă toate suplimentele introduse în pensiune.
— S-a isprăvit cu castraveciorii și cu sardelele; asta-i curată înșelătorie! îi spuse Silviei, în dimineața în care își reluă vechiul ei program.
Domnul Goriot era un om cumpătat, la care zgârcenia atât de trebuincioasă celor ce își agonisesc singuri averea degenerase în obicei. O supă, un rasol, o mâncare de legume, asta fusese, asta trebuia să fie totdeauna masa lui de predilecție. Îi era deci foarte greu doamnei Vauquer să-l necăjească pe acest client, pe care nu-l putea atinge în gusturile lui. Deznădăjduită că a dat peste un om pe care nu-l putea lovi în nici un fel, începu a-l disprețui, făcând astfel ca la ura ei împotriva lui Goriot să ia parte și ceilalți clienți ai pensiunii, care, ca să se înveselească, găsiră cu cale să o slujească în răzbunările ei. Către sfârșitul celui dintâi an, văduva ajunsese atât de departe cu bănuielile ei, încât se întreba cum se face că acest neguțător bogat, care avea o rentă de șapte-opt mii de livre, care poseda o minunată argintărie și niște bijuterii cum numai la o curtezană poți vedea, locuia totuși la ea, plătindu-i o pensiune atât de mică față de averea lui. În cea mai mare parte din acest prim an, Goriot luase adesea masa în oraș, o dată sau de două ori pe săptămână; după aceea, pe nesimțite, ajunsese să nu mai mănânce în târg decât de două ori pe lună. Aceste mici escapade ale domnului Goriot se potriveau atât de bine cu interesele doamnei Vauquer, încât după aceea ea fu foarte nemulțumită de exactitatea crescândă cu care clientul începuse a-și lua iarăși mesele la pensiune. Această schimbare fu explicată atât prin împuținarea treptată a averii lui Goriot, cât și prin dorința lui de a-și necăji gazda. Una dintre cele mai urâte deprinderi ale acestor firi meschine este de a pune pe seama altora propria lor josnicie. Din nefericire, la sfârșitul celui de-al doilea an domnul Goriot dădu o îndreptățire tuturor flecărelilor a căror țintă era, rugând-o pe doamna Vauquer să-l mute la catul al doilea și să-i scadă pensiunea la nouă sute de franci. Și fu silit să-și restrângă într-atât cheltuielile, încât în tot timpul iernii nu făcu niciodată focul în camera sa. Doamna Vauquer i-a cerut plata înainte; la care lucru domnul Goriot, căruia de atunci a început să i se spună „moș Goriot”, s-a învoit de îndată. S-au pus rămășaguri cine va ghici adevărata cauză a acestei decăderi. Anevoioasă încercare! Moș Goriot era, după cum spusese falsa contesă, un prefăcut, un om închis. După judecata capetelor deșarte, totdeauna guralive pentru că n-au de spus decât nimicuri, cei care n-au obiceiul să vorbească despre treburile lor se îndeletnicesc desigur cu lucruri necinstite. Astfel s-a ajuns ca acest distins neguțător să fie privit ca un pungaș, acest curtezan bătrâior să fie socotit drept un bătrân caraghios. Uneori moș Goriot trecea, după cum îl socotea Vautrin, care tocmai atunci se mutase în casa Vauquer, drept un jucător la Bursă care, după ce se ruinase speculând rente, umbla acum – după o expresie destul de tare în limbajul oamenilor de afaceri – să pingelească și el pe cine poate. Alteori se spunea că ar fi unul dintre acei mărunți jucători de cărți care își încearcă norocul ca să câștige în fiecare seară zece franci la masa verde. Câteodată făceau din el un spion în legătură cu cercurile înalte ale poliției; Vautrin susținea însă că nu este destul de viclean ca să poată fi de-ai lor. În afară de toate acestea, moș Goriot mai era „un avar”, care dădea împrumuturi cu săptămâna, un „jucător la loterie”, care urmărea mereu același număr. Pe scurt, făceau din el tot ceea ce viciul, necinstea și neputința puteau născoci mai misterios. Numai că, oricât de nevrednice ar fi fost purtările și viciile lui, dușmănia pe care o stârnea nu mergea până acolo încât să-l poată izgoni: omul își plătea pensiunea. Și apoi, le era de folos: toți își descărcau pe el buna sau reaua dispoziție, prin glume sau ocări, ca și cum și-ar fi șters tălpile pe un preș. Opinia doamnei Vauquer părea cea mai apropiată de adevăr, așa încât și-o însușiră toți. După cum spunea ea, acest om, care s-a păstrat atât de bine, sănătos tun și cu care ai fi putut să ai multe desfătări, era un desfrânat cu pofte nefirești. Iată faptele pe care se întemeia în defăimările ei. La câteva luni după ce plecase pacostea de contesă, care trăise vreme de șase luni pe socoteala dumisale, într-o dimineață, înainte de a coborî din pat, doamna Vauquer auzise pe scară foșnet de rochie de mătase și pas ușor de femeiușcă sprintenă, care se strecura spre odaia lui Goriot, a cărei ușă se deschisese cu înțelepciune taman atunci. Îndată după aceea, Silvia cea butucănoasă veni să-i spună stăpână-si că o fată, prea drăguță ca să poată fi cinstită, îmbrăcată ca o zeiță, cu ghete înalte de fetru, pe care nu se vedea nici un strop de glod, se strecurase ca un țipar, din uliță până în cuhne, și o întrebase care este apartamentul domnului Goriot. Doamna Vauquer și bucătăreasa dumisale au ascultat la ușă și au prins câteva cuvinte rostite cu duioșie în timpul acestei vizite, care n-a fost tocmai scurtă. La plecare, când domnul Goriot își întovărășea dama, Silvia cea butucănoasă și-a luat în grabă panerul și s-a făcut că pleacă la piață, ca să-i poată urmări pe cei doi îndrăgostiți.
— Doamnă, i-a spus stăpână-si când s-a întors, al dracului de bogat trebuie să fie totuși domnul Goriot, ca să le țină pe picior așa mare! Închipuiți-vă că la colț cu strada Estrapade aștepta o trăsură de casă, o minune, nu altceva, în care s-a urcat ea.
La prânz, doamna Vauquer s-a ridicat de la masă ca să coboare o perdea, apărându-l astfel pe domnul Goriot de o rază de soare, care îl stânjenea, căzându-i drept în ochi.
— Eh, domnule Goriot, frumoasele te îndrăgesc și soarele te caută, spuse ea, făcând aluzie la vizita pe care o primise neguțătorul. Și, drace, știu că ai gust bun, era tare drăgălașă.
— Era fata mea, spuse el cu un fel de mândrie, în care ceilalți clienți ai pensiunii se grăbiră să vadă o neroadă îngâmfare de bătrân, care încearcă să iasă cu fața curată.
O lună mai târziu, domnul Goriot primi o a doua vizită. Fiică-sa, care întâia oară venise în rochie de dimineață, de data aceasta veni după amiază, îmbrăcată ca pentru vizită. Clienții pensiunii care ședeau de vorbă în salon avură prilejul s-o vadă, drăguță, cu părul auriu, subțirică, grațioasă și mult prea distinsă ca să poată fi fata unui om ca moș Goriot.
— Iac-o și p-a doua! spuse Silvia cea butucănoasă, care nu o mai recunoscu.
Câteva zile după aceea, o altă tânără, înaltă și bine împlinită, oacheșă, cu părul negru și ochii vii, întrebă de domnul Goriot.
— Iac-o și p-a treia! spuse Silvia.
Această a doua fată, care și întâia oară venise să-l vadă pe tată-său dimineața, câteva zile mai târziu, înspre seară, coborî din trăsură în rochie de bal.
— Iac-o și p-a patra! spuseră deodată doamna Vauquer și Silvia cea butucănoasă, necunoscând nici pe departe în această doamnă din înalta societate pe fata care întâia oară venise îmbrăcată într-o modestă rochie de dimineață.
În vremea aceea, Goriot plătea încă o mie două sute de franci pensiune. Doamna Vauquer găsi că e foarte firesc ca un om bogat să aibă patru sau cinci amante, ba chiar îl socoti foarte dibaci în încercarea de a le prezenta drept fetele lui. Iar faptul că le aducea la pensiunea Vauquer nu o necăji de fel. Numai că, găsind în aceste vizite explicația nepăsării lui Goriot față de ea însăși, își îngădui, la începutul celui de-al doilea an, să-l numească motan bătrân. În sfârșit, când pensionarul nu mai putu plăti decât cei nouă sute de franci, văzând într-o zi pe una dintre aceste doamne coborând din trăsură, doamna Vauquer îl întrebă cu toată insolența ce are de gând să facă din casa dumisale. Moș Goriot îi răspunse că doamna e fata lui cea mare.
— Dar ce, ai treizeci și șase de fete? spuse înăcrită doamna Vauquer.
— N-am decât două, răspunse pensionarul, cu blândețea omului scăpătat, care din pricina sărăciei a ajuns la cea mai de pe urmă supunere.
Către sfârșitul celui de-al treilea an, moș Goriot, restrângându-și și mai mult cheltuielile, se mută la catul al treilea, plătind patruzeci și cinci de franci pe lună pensiune. Renunță la tutun, își concedie peruchierul și nu-și mai pudră părul. Când se înfățișă pentru prima oară nepudrat, gazda, văzându-i adevărata culoare a părului, un cenușiu murdar care bătea în verzui, slobozi un strigăt de mirare. Cu fața sa înnegurată tot mai mult, zi cu zi, pe nesimțite, de tristețea durerilor tăinuite, moș Goriot părea cel mai mâhnit dintre toți mesenii. Atunci nimeni nu mai avu nici o îndoială: moș Goriot era un bătrân deșucheat, și dacă ochii dumisale scăpaseră până acum de vătămătoarea înrâurire a leacurilor cerute de bolile de care suferea, aceasta nu se datora decât iscusinței doctorului său. Culoarea respingătoare a părului era urmarea exceselor pe care le făcuse și a drogurilor pe care le luase ca să le poată continua. Aceste bârfeli își găseau o îndreptățire în starea trupească și sufletească a moșneagului. Când văzu că frumoasa lui rufărie s-a ferfenițit, își cumpără o pânză ieftină de paisprezece bani cotul, ca s-o înlocuiască. Diamantele, tabachera de aur, lanțul, bijuteriile pieriră una câte una. Lepădase fracul albastru-deschis și tot costumul lui bogat, ca să poarte – iarna, ca și vara – o redingotă de postav grosolan, de culoare castanie, o jiletcă de păr de capră și pantaloni cenușii de piele de drac. Trupește, se împuțina văzând cu ochii; pe fața-i până atunci buhăită de mulțumirea unei fericiri burgheze se iviră cute multe și adânci; fruntea i se încreți, fălcile îi ieșiră la vedere. Trecuseră patru ani de când se așezase în strada Neuve-Sainte-Geneviève și era de nerecunoscut. Blajinul fabricant de făinoase care la șaizeci și doi de ani nu arăta nici de patruzeci, târgovețul voinic și pântecos, bine păstrat în nerozia lui, cu o sprinteneală care îi înveselea pe trecători, cu surâsul oarecum tineresc, părea acum un septuagenar îndobitocit, gălbejit, tremurând din toate încheieturile. Ochii albaștri și plini de viață aveau acum umbre tulburi, cenușii, erau stinși, nu mai lăcrimau, ci, cu tivul lor roșiatic, parcă plângeau cu sânge. Unii îl priveau cu silă, alții cu milă. Câțiva tineri studenți în medicină, văzând cum îi atârnă buza de jos și măsurându-i din ochi unghiul facial, îl declarară atins de cretinism, după ce îl hărțuiseră îndelungă vreme, fără a scoate nimic de la el. Într-o seară, după masă, când doamna Vauquer îi spusese în batjocură: „Eh, fetele dumitale nu mai vin să te vadă?”, punându-i la îndoială paternitatea, moș Goriot tresări, ca și când gazda l-ar fi îmboldit cu un fier.
— Mai vin câteodată, răspunse el cu glas tulburat.
— Ah! Ah! Le mai vezi câteodată? strigară studenții. Bravo, moș Goriot!
Dar bătrânul nu auzi glumele pe care le stârnise răspunsul său: căzuse iarăși într-o îngândurare, pe care cei ce nu-l cunoșteau îndeajuns o socoteau un fel de toropeală senilă, datorită lipsei de inteligență. Dacă l-ar fi cunoscut temeinic, poate că i-ar fi preocupat adânc problema stării lui trupești și sufletești; dar lucrul acesta era deosebit de anevoios. Deși era ușor de aflat dacă Goriot fusese într-adevăr fabricant de făinoase și la cât se ridica averea lui, bătrânii, a căror curiozitate se trezise, nu ieșeau din cartierul lor și trăiau la pensiune ca stridiile pe stâncă. Cât despre ceilalți, îndată ce ieșeau din strada Neuve-Sainte-Geneviève, viața Parisului, cu însuflețirea ei deosebită, îi făcea să-l uite cu totul pe bietul moșneag, pe seama căruia se veseleau. Atât pentru bătrânii înguști la minte, cât și pentru tinerii fără de griji, sărăcia lucie în care trăia moș Goriot și înfățișarea lui neroadă nu se potriveau de fel cu avuția sau cu vreo însușire oarecare. Cât despre femeile pe care le dădea drept fetele lui, toți împărtășeau părerea doamnei Vauquer, care spunea, cu judecata aspră a tuturor bătrânelor care s-au deprins să-și facă tot felul de închipuiri și a căror îndeletnicire de fiecare seară este trăncăneala:
— Dacă moș Goriot ar avea fete atât de bogate, cum păreau a fi doamnele care veneau să-l vadă, n-ar sta el în casa mea la catul al treilea, cu patruzeci și cinci de franci pe lună, și n-ar umbla îmbrăcat ca un nevoiaș.
Nimic nu putea să dezmintă aceste presupuneri. Așa că, spre sfârșitul lunii noiembrie 1819, când a izbucnit această dramă, fiecare dintre cei ce se aflau la pensiune își avea, în privința bietului bătrân, ideile lui bine statornicite. Moș Goriot n-avusese în viața lui nici nevastă, nici fată; abuzând de plăcerile vieții, a ajuns un melc, o moluscă antropomorfă, bună de clasat în familia caschetiferelor, spunea un slujbaș de la Muséum[26], obișnuit cu categorisirile. Poiret era un vultur, un gentilom pe lângă Goriot. Poiret vorbea, raționa, răspundea; e drept că vorbind, raționând, răspunzând nu spunea nimic, pentru că avea obiceiul să repete cu alte cuvinte ceea ce spuseseră ceilalți; dar lua parte la convorbire, era viu, părea sensibil, în vreme ce moș Goriot, spunea mai departe slujbașul de la Muséum, se statornicise definitiv la zero grade Réaumur.
Eugène de Rastignac se întorsese de acasă într-o stare de spirit pe care desigur că au cunoscut-o toți tinerii cu însușiri alese sau cei cărora o situație anevoioasă le dă pentru o clipă calități de oameni de elită. În cel dintâi an al șederii sale la Paris, puțina muncă pe care o cere luarea primelor examene în facultate îi lăsase destul timp liber ca să poată gusta desfătările Parisului. Unui student nu-i rămâne prea mult timp liber dacă vrea să vadă tot ce se joacă la fiecare teatru, să cerceteze ieșirile labirintului parizian, să afle deprinderile, să învețe limba și să se obișnuiască cu plăcerile pe care nu le poate găsi decât în capitală, dacă vrea să scotocească în toate ungherele, unde vrei și unde nu vrei, să urmeze cursurile care îl atrag, să inventarieze tezaurele muzeelor. Și atunci, studentul se înflăcărează pentru niște nimicuri, care i se par mărețe. Își descoperă un om de seamă printre profesorii de la Collège de France[27], plătiți ca să fie la înălțimea auditoriului, își îmbățoșează cravata și se îmbracă sclivisit ca să cucerească femeile care vin la Opera Comică în primele locuri de la galerie. În aceste inițieri succesive, studentul își leapădă zgura, dobândește o mai largă priveliște asupra vieții și până la urmă ajunge să-și dea seama că societatea este alcătuită dintr-o suprapunere de straturi omenești. Dacă la început a privit cu încântare echipajele care defilează pe Champs-Elysées sub îmbelșugata revărsare a soarelui, curând după aceea ajunge să le râvnească. Când Eugène plecă în vacanță, după ce își luase bacalaureatul în litere și bacalaureatul în drept, el trecuse prin această ucenicie fără să fi băgat de seamă. Iluziile lui din copilărie, gândurile pe care și le făcuse acolo, în provincie, se mistuiseră. Cu această nouă înțelegere a lucrurilor și cu o nemăsurată ambiție, el putu să vadă lumea de la conacul părintesc, familia lui, în adevărata lor lumină. Taică-său, maică-sa, cei doi frați, cele două surori și o mătușă, care n-aveau altă avere decât o pensie, trăiau toți din moșioara de la Rastignac. Acest domeniu, cu un venit de vreo trei mii de franci, legat de rodul viei, trăia în nesiguranța în care trăiește orice podgorie, prin însăși natura produsului ei: și totuși, din acest venit trebuia să smulgă în fiecare an o mie două sute de franci pentru Eugène. Înfățișarea acestei necontenite strâmtorări, care îi fusese cu generozitate ascunsă până acum, comparația pe care fu silit s-o facă între surorile lui, care i se păruseră atât de frumoase când era copil, și femeile de la Paris, care i se arătaseră ca niște frumuseți de vis, viitorul îndoielnic al acestei numeroase familii, care nu se întemeia decât pe el, zgârcenia încordată cu care văzu că se adunau cele mai neînsemnate roade ale pământului, băutura ce se făcea pentru casă din drojdia care rămânea în teasc, în sfârșit, o mulțime de împrejurări, pe care ar fi de prisos să le însemnăm aici, îi înzeciră dorința de a se înălța cât mai sus și îi stârniră o aprigă sete de onoruri. Ca toate sufletele mari, Eugène nu voia să recurgă la nimeni, decât la propriile lui însușiri. Dar el avea în întregime firea meridionalului; când pornea deci la faptă, hotărârile lui trebuiau să treacă prin acele șovăiri care-i cuprind pe tinerii ce se află în largul mării, neștiind nici în ce parte să-și îndrepte puterile, nici sub ce unghi să umfle pânzele. Dacă la început voise să se cufunde cu totul în muncă, mai târziu, ispitit de trebuința de a-și făuri legături, își dădu seama de marea înrâurire pe care o aveau femeile în viața socială și se hotărî pe loc să se avânte în societatea înaltă, pentru a-și cuceri câteva proteguitoare; ar putea oare să dea greș în această încercare un tânăr înflăcărat și spiritual ca el, al cărui spirit și a cărui înflăcărare erau și mai puternic puse în lumină de o ținută elegantă și de un fel de frumusețe energică, de care femeile se lasă prinse cu atâta voie bună? Aceste gânduri îl năpădiră pe câmp, în timpul plimbărilor pe care odinioară le făcea cu atâta voioșie împreună cu surorile lui, care însă acum îl găsiră cu totul schimbat. Mătușă-sa, doamna de Marcillac, fusese pe vremuri prezentată la curte, unde avusese prilejul să cunoască aristocrația cea mai aleasă. Răscolind amintirile cu care ea îl legănase de atâtea ori, tânărul plin de ambiție își dădu seama că și-ar putea crea câteva legături în societate cel puțin tot așa de folositoare ca și învățătura pe care o dobândea la Facultatea de drept; o iscodi deci în privința rudelor cu care ar putea să intre în legătură. După ce scutură arborele genealogic cu toate ramurile lui, bătrâna doamnă socoti că, dintre toți cei care ar putea fi de folos nepotului, în gintea egoistă a neamurilor avute, doamna vicontesă de Beauséant ar fi cea mai puțin îndărătnică. Îi scrise acestei tinere femei o scrisoare în stilul de pe vremuri și i-o înmână lui Eugène, spunându-i că, dacă va izbuti pe lângă vicontesă, ea îl va ajuta să-și regăsească și rudele celelalte. Rastignac trimise doamnei de Beauséant scrisoarea pe care i-o dăduse mătușă-sa. Vicontesa îi răspunse printr-o invitație la balul de a doua zi.