VIII

— Eh, l-am ucis pe mandarin? îl întrebă Bianchon într-o zi, pe când se ridica de la masă.

— Nu încă, răspunse el, dar horcăie. Medicinistul luă acest răspuns drept o glumă. Dar Rastignac nu glumise. Pentru întâia oară după atâta vreme luase masa de seară la pensiune și tot timpul se arătase îngândurat. După desert, în loc să plece, rămase în sala de mâncare lângă domnișoara Taillefer, căreia îi arunca din când în când priviri pline de înțeles. Câțiva clienți ai pensiunii zăboveau încă la masă, mâncând nuci, iar alții se plimbau prin odaie, urmând discuțiile pe care le începuseră în timpul cinei. Ca în mai toate serile, pleca fiecare când voia, după interesul cu care lua parte la discuție sau după cum avea digestia – mai grea sau mai ușoară. Iarna, rareori se întâmpla ca pensionarii să plece mai devreme de ceasul opt, când cele patru femei, rămânând între ele, puteau să se răzbune pentru tăcerea pe care sexul lor le-o impunea în mijlocul acestei reuniuni de bărbați. Văzându-l pe Eugène atât de copleșit de gânduri, Vautrin, care la început părea tare grăbit, rămase în sala de mâncare și se așeză astfel încât studentul să nu-l poată vedea și, deci, să-l creadă plecat. Mai târziu, în loc să iasă împreună cu cei din urmă pensionari, care mai întârziaseră, trecu în salonul de alături și rămase acolo. Vautrin citise în sufletul studentului și avea presimțirea că se va produce un fapt hotărâtor. În adevăr, Rastignac se găsea într-o situație încurcată, prin care vor fi trecut, desigur, mulți tineri. Îndrăgostită cu adevărat sau doar jucându-se de-a dragostea, doamna de Nucingen îl trecuse pe Rastignac prin toate frământările unei adevărate pasiuni, desfășurând pentru el toate resursele diplomației feminine ce se foloseau atunci la Paris. După ce se compromisese în ochii lumii, pentru ca astfel să-l poată statornici lângă sine pe vărul doamnei de Beauséant, acum, când urma să-i dea cu adevărat drepturile, de care părea că se și bucură, doamna de Nucingen șovăia. Vreme de o lună, ea îi întărâtase cu atâta iscusință simțurile, încât sfârșise prin a-l lovi în suflet. Dacă, la începutul legăturii lor, studentul se socotise stăpân, după aceea doamna de Nucingen fu cea care se dovedi cea mai tare, prin acele viclenii femeiești care stârneau în Eugène toate simțămintele, bune sau rele, ale celor doi sau trei oameni ce trăiesc contopiți în sufletul oricărui tânăr parizian. Să fi fost oare un calcul? Nu. Femeile sunt totdeauna sincere chiar și în împletirea celor mai mari prefăcătorii, pentru că și atunci se pleacă în fața unui simțământ firesc. Poate că Delphine, după ce îngăduise acestui tânăr să pună atâta stăpânire pe ea și după ce îi arătase atâta dragoste, da ascultare acum unui simțământ de demnitate care o îndemna fie să-și ia înapoi concesiile pe care le făcuse, fie să găsească o bucurie în a le amâna împlinirea. Este doar așa de firesc ca o pariziană, chiar atunci când e târâtă de pasiune, să șovăie în căderea ei și să pună la încercare sufletul aceluia căruia îi va încredința toată viața ei! Doamna de Nucingen fusese înșelată întâia oară în toate nădejdile ei de un tânăr egoist, și credința ei nu fusese prețuită așa cum se cuvenea. Cu drept cuvânt putea fi acum neîncrezătoare. Se poate de asemenea ca în purtarea lui Eugène, pe care această atât de grabnică izbândă îl făcuse trufaș, ea să fi văzut un soi de dispreț pricinuit de ciudățenia situației lor. Ea năzuia fără îndoială să se arate impunătoare unui om de vârsta lui Eugène și să stea cu măreție în fața lui, după ce atâta vreme se făcuse atât de mică înaintea celui care o părăsise. Ea nu voia ca Eugène s-o creadă o cucerire ușoară, tocmai pentru că el știa că fusese amanta lui de Marsay. În sfârșit, după ce îndurase înjositoarele desfătări ale unui adevărat monstru, ale unui tânăr desfrânat, ea găsea atâta bucurie acum, străbătând înfloritele ținuturi ale iubirii, încât desigur că se afla ca într-o învăluire de vrajă, privind cu încântare toate priveliștile, ascultându-le îndelung freamătul și zăbovind îndelung sub mângâierea neprihănitelor adieri. Adevărata iubire plătea păcatele iubirii ticăloase. Dar această neînțelegere va dăinui, din nefericire, mereu câtă vreme bărbații nu vor ști ce puzderie de flori cad în sufletul unei femei sub secera celei dintâi înșelări. Oricare ar fi fost însă pricina, Delphine îl amăgea pe Rastignac și-i plăcea să-l amăgească, fără îndoială pentru că se știa iubită și era deplin încredințată că atunci când va hotărî regescul ei bun-plac de femeie va curma într-o singură clipă toate mâhnirile iubitului ei. Dintr-un simțământ de prețuire față de sine, Eugène nu voia să iasă înfrânt din cea dintâi luptă pe care o da și o urmărea pe Delphine cu toată stăruința, ca un vânător începător care ține cu tot dinadinsul să împuște o potârniche de ziua Sfântului Hubert[84], pe care-l prăznuiește pentru întâia oară. Neliniștile prin care trecea, deznădejdile, false sau adevărate, ca și amorul propriu jignit îl legau tot mai strâns de această femeie. Tot Parisul îl socotea stăpânul doamnei de Nucingen, când în realitate, din ziua când o cunoscuse, el nu făcuse nici un pas mai departe. Neștiind încă în acea vreme că acest șăgalnic joc de-a dragostea al unei femei dă atâtea foloase cât nu prețuiesc uneori plăcerile înseși ale dragostei împlinite, Eugène era cuprins adesea de o prostească turbare. Dacă în această perioadă, în care femeia cerca să se apere de dragoste, Rastignac lua drept pradă cele dintâi poame verzi ale iubirii, prețul lor era însă tot așa de mare pe cât erau de verzi, acruțe și gustoase. Văzându-se fără un ban în buzunar și fără nici o nădejde de viitor, câteodată, în ciuda glasului de împotrivire al conștiinței sale, se gândea că o căsătorie cu domnișoara de Taillefer i-ar da putința să se înavuțească, așa cum demonstrase Vautrin. Or, în seara aceea Rastignac trăia o clipă în care mizeria lui răcnea cu atâta putere, încât aproape fără voie se lăsă biruit de viclenele argumente ale cumplitului sfinx, a cărui privire avea uneori asupra lui o adevărată putere de fascinație. După ce Poiret și domnișoara Michonneau se urcară în camerele lor, Rastignac, crezându-se numai cu doamna Vauquer și doamna Couture, care împleteau niște mânecuțe de lână moțăind lângă sobă, strecură către domnișoara Taillefer o privire atât de duioasă, încât aceasta își plecă ochii în pământ.

— Ai vreun necaz, domnule Eugène? îl întrebă Victorine după o clipă de tăcere.

— Cine n-are necazurile lui?! răspunse Rastignac. Dacă noi tinerii am ști că suntem iubiți cu un devotament care să răsplătească jertfele ce suntem totdeauna gata să facem, poate că n-am avea niciodată necazuri.

Drept răspuns, domnișoara Taillefer îi arunca o privire care nu lăsa nici o îndoială în privința înțelesului ei.

— De pildă, dumneata însăți, domnișoară, astăzi te socoti sigură de inima dumitale; dar poți da chezășie că nu te vei schimba niciodată?

Un surâs trecu pe buzele bietei fete, ca o rază care i-ar fi țâșnit din suflet, și chipul îi străluci cu atâta putere, încât Eugène, văzând că a stârnit o atât de năprasnică izbucnire de simțăminte, se înspăimântă.

— Dacă mâine ai fi bogată și fericită, dacă ți-ar cădea din cer o imensă avere, ai mai iubi pe tânărul sărac care îți va fi plăcut în zilele dumitale de strâmtorare?

Fata înclină din cap cu gingășie.

— Pe un tânăr nefericit?

Ea înclină iarăși din cap.

— Ce prostii spuneți acolo? strigă doamna Vauquer.

— Dă-ne pace, spuse Eugène, ne înțelegem de minune.

— Așadar, în curând vom avea căsătoria domnului cavaler de Rastignac cu domnișoara Victorine Taillefer? întrebă Vautrin cu puternica lui voce, ivindu-se deodată în ușa sălii de mâncare.

— Ah, cum m-ai speriat! spuseră într-un glas doamna Couture și doamna Vauquer.

— Nici că puteai nimeri mai rău! zise râzând Eugène, căruia glasul lui Vautrin îi pricinuise cea mai cumplită tulburare din câte simțise în viața lui.

— Să lăsăm glumele nepotrivite, domnilor! zise doamna Couture. Hai sus, fata mea.

Doamna Vauquer porni și ea în urma celor două pensionare, ca să-și petreacă seara în apartamentul lor, cruțându-și astfel luminarea și focul. Eugène rămase singur, față-n față cu Vautrin.

— Știam că ai să ajungi aici, îi spuse acesta cu veșnicul lui sânge rece. Dar ascultă-mă, am și eu slăbiciunile mele sufletești, ca orice om. În clipa asta să nu iei nici o hotărâre, pentru că nu ești în apele dumitale. Ești plin de datorii. Vreau să vii la mine împins nu de pasiune sau de deznădejde, ci numai de rațiune. Ai nevoie poate de o mie de taleri. Ține-i.

Și acest demon, scoțând portofelul din buzunar, trase trei bilete de bancă, pe care le flutură sub ochii studentului. Eugène se afla atunci într-o stare groaznică. Datora marchizului de Adjuda și contelui de Trailles o sută de ludovici, pe care îi pierduse la cărți. Neavând acești bani, nu cuteza să se ducă la doamna de Restaud, unde era așteptat în seara aceea. Era una din acele seri când nu sunt invitați decât prietenii intimi, când se mănâncă mici prăjituri și se bea ceai, dar când poți să și pierzi șase mii de franci la whist.

— Domnule, îi răspunse Eugène abia stăpânindu-și un tremur convulsiv, după destăinuirile pe care mi le-ai făcut, trebuie să înțelegi că-mi este cu neputință să fiu datornicul dumitale.

— Ei, bine, mi-ar fi părut rău dacă mi-ai fi dat alt răspuns, urmă ispititorul. Ești un tânăr frumos, gingaș, mândru ca un leu și blând ca o fecioară. Ai fi o minunată pradă pentru diavol. Îmi plac tinerii de felul ăsta. Încă două-trei reflecții de înaltă politică, și vei ajunge să vezi lumea, așa cum este. Jucând câteva mici scene de virtute, omul superior își face toate fanteziile în aclamațiile entuziaste ale nerozilor de la parter. În scurtă vreme, vei fi de-ai noștri. Ah, dacă ai vrea să fii elevul meu, te-aș face să ajungi orice dorești. Nici n-ai apuca să-ți închegi în minte o dorință, că pe loc ți-aș împlini-o cu vârf și îndesat, oricare ți-ar fi vrerea: onoruri, avere, femei. Am fi în stare să prefacem toată civilizația în ambrozie. Ai fi copilul nostru răsfățat. Benjaminul nostru, și pentru dumneata ar muri toți, cu voie bună. Orice piedică ți s-ar ivi în cale, am înlătura-o. Dar ai încă scrupule, mă socoti deci un scelerat? Ei bine, un om tot așa de cinstit, pe cât te crezi dumneata deocamdată, domnul de Turenne[85] făcea mici afaceri cu tâlharii de codru, fără să se socoată compromis. Nu vrei să-mi fii dator, ha? De asta să nu te sinchisești, urmă Vautrin schițând un surâs. Ia cearșafurile astea și scrie aici, spuse el scoțând un formular de poliță; aici, de-a curmezișul: „Am primit suma de trei mii de franci, plătibilă peste un an”. Pune și data! Suma e destul de mare ca să-ți poată înlătura toate scrupulele. Spune-mi jidov, dacă vrei, și cu asta socotește-te achitat de orice recunoștință. Astăzi îți îngădui încă să mă disprețuiești, pentru că știu bine că mai târziu vei ține la mine. Vei găsi în mine acele abisuri fără fund, acele vaste simțăminte concentrate pe care imbecilii le numesc vicii, dar niciodată n-ai să mă vezi nici laș, nici ingrat. Pe scurt, micuțule, nu sunt nici un pion, nici un nebun, ci sunt un turn[86].

— Ce fel de om ești dumneata? izbucni Eugène. Ai venit pe lume parcă într-adins ca să mă chinuiești.

— Nicidecum. Sunt un om bun, care e gata să se umple el însuși de glod, numai ca să te pună pe dumneata la adăpost pentru tot restul zilelor. Te întrebi: pentru ce acest devotament? Ei bine, am să ți-o spun într-o zi în șoaptă, la ureche. Te-am luat cam pe neașteptate la început, când ți-am arătat carionul[87] orânduirii sociale și jocul mașinăriei lui; dar această primă spaimă îți va trece, cum îi trece leatului cea dintâi frică pe câmpul de luptă, și ai să te deprinzi a vedea în oameni niște simpli soldați hotărâți să moară în slujba celor care se ung ei înșiși regi. Vremurile s-au schimbat. Odinioară îi spuneai unui viteaz: „Iacă o sută de taleri, ucide-mi pe domnul cutare”, și te așezai liniștit la masă, după ce, pentru un da sau pentru un nu, trimiseseși un om pe lumea cealaltă. Astăzi îți propun să-ți dau o avere frumoasă în schimbul unui semn din cap, care nu te compromite cu nimic, iar dumneata stai pe gânduri. Trăim într-un veac de moleșeală.

Eugène semnă polița și i-o dădu, primind în schimb biletele de bancă.

— Și acum să vorbim ca doi oameni cu cap, urmă Vautrin. Peste câteva luni vreau să plec în America să mă fac plantator de tutun. Am să-ți trimit țigări, ca la un prieten ce-mi ești. Dacă mă voi îmbogăți, am să te ajut. Dacă nu voi avea copii (ceea ce este foarte probabil, pentru că n-am poftă să mă replantez prin butași în lumea asta), ei bine, atunci am să-ți las toată averea prin testament. Nu este asta o dovadă de prietenie? Trebuie să știi că țin la dumneata. Așa e firea mea: îmi place să mă devotez altuia. Și am făcut-o de câteva ori până acum. Vezi, micuțule, eu trăiesc într-o sferă mai înaltă decât aceea în care trăiesc ceilalți oameni. Eu socot că faptele sunt simple mijloace și nu am în vedere decât scopul pe care-l urmăresc. Ce înseamnă pentru mine un om? Asta! făcu Vautrin, trosnindu-și unghia degetului gros sub unul din dinții din față. Un om este tot, sau nimic. Când îl cheamă Poiret, e chiar mai puțin decât nimic: poți să-l strivești ca pe-o ploșniță, e turtit și pute. Când însă seamănă cu dumneata, omul este un zeu, nu mai este o mașină învăluită în piele; este un teatru în care se mișcă cele mai frumoase simțăminte, și eu nu trăiesc decât prin simțăminte. Un simțământ nu este oare lumea întreagă cuprinsă într-o singură gândire? Uită-te la moș Goriot: cele două fete sunt pentru el tot universul, sunt firul cu ajutorul căruia se poate dirigui în labirintul creației. Ei bine, pentru mine, care am cercetat viața în toate amănuntele, nu există decât un singur simțământ adevărat, prietenia de la om la om. Pierre și Jaffier, asta e pasiunea mea. Știu pe de rost Veneția salvată[88]. Ai văzut mulți oameni atât de viteji încât atunci când un camarad le spune: „Hai să îngropăm un cadavru!” să se ducă îndată, fără să sufle un singur cuvânt și fără plicticoase lecții de morală? Iacă, eu am făcut treaba asta. N-aș spune-o oricui. Dar dumneata ești un om superior, dumitale ți se poate spune tot, pentru că înțelegi tot. N-ai să te bălăcești multă vreme în smârcurile în care viețuiesc pocitaniile din jurul nostru. Și-acum destul, ne-am înțeles. Ai să te însori. Să ne urmărim fiecare țelul. Al meu este de fier și nu se îndoaie niciodată, he, he!

Vautrin plecă, fără a mai aștepta răspunsul negativ al studentului, pe care voia să-l lase liniștit. Cunoștea, pare-se, taina acestor mici împotriviri, acestor lupte din care bărbații își fac o fală față de ei înșiși și de care se slujesc ca să-și îndreptățească faptele lor nevrednice.

„Facă ce-o pofti, eu în nici un caz n-am să mă-nsor cu domnișoara Taillefer!” își spuse Eugène.

După o scurtă criză de febră lăuntrică, pricinuită de gândul că încheiase un pact cu omul acesta, care-l îngrozea, dar care creștea în ochii lui prin însuși cinismul ideilor sale și prin îndrăzneala cu care strângea ca într-o menghină întreaga societate, Rastignac se îmbrăcă, porunci să i se aducă o trăsură și se duse la doamna de Restaud. În zilele din urmă, contesa se arătase deosebit de prevenitoare față de acest tânăr, care intra cu pași siguri în lumea bună, unde într-o zi avea să dobândească poate o înrâurire de temut. Rastignac își plăti datoriile pe care le avea la domnii de Trailles și de Adjuda, jucă whist o parte din noapte și recâștigă tot ce pierduse. Superstițios ca mai toți oamenii care abia își croiesc drumul în viață și care sunt mai mult sau mai puțin fataliști, el socoti că acest noroc e o răsplată cerească pentru stăruința cu care se încăpățâna să rămână pe calea cea bună. A doua zi dimineața îl întrebă cu mare grabă pe Vautrin dacă mai are polița pe care i-o semnase în ajun. La răspunsul afirmativ al acestuia, Eugène îi înturnă cu o firească bucurie cei trei mii de franci.

— Merge bine, îi spuse Vautrin.

— Dar fără să fiu complicele dumitale, zise Eugène.

— Știu, știu, îl întrerupse Vautrin. Ești încă în perioada copilăriilor. Căști gura la zorzoanele care împodobesc intrarea.

Două zile mai târziu, în Grădina Botanică, pe o alee singuratică, Poiret și domnișoara Michonneau ședeau pe bancă, la soare, de vorbă cu domnul pe care studentul în medicină îl socotea pe bună dreptate suspect.

— Domnișoară, spunea domnul Gondureau, nu înțeleg cauza scrupulelor dumitale. Excelența-sa monseniorul ministru al poliției generale a regatului…

— Aha, excelența-sa monseniorul ministru al poliției generale a regatului! repetă Poiret.

— Da, excelența-sa se ocupă personal de această afacere.

Cui nu i se va părea de necrezut faptul că Poiret, fost slujbaș, un om fără îndoială cu virtuți burgheze, deși cu totul lipsit de idei, a continuat să-l asculte mai departe pe pretinsul rentier din strada Buffon, după ce acesta rostise cuvântul poliție, lăsând astfel să i se vadă sub masca de om de treabă adevărata lui față de agent al instituției din strada Jérusalem?

Și totuși, nimic nu era mai firesc. Pentru a înțelege mai bine din care anume specie făcea parte Poiret în vasta familie a neghiobilor, este nevoie să facem o remarcă pe care, de altfel, au mai făcut-o și alți observatori înaintea noastră, dar nu a fost dată în vileag până astăzi. Există o populație plumiferă, care trăiește înghesuită în buget, între primul grad de latitudine, unde sunt cuprinse salariile de o mie două sute de franci pe an, un fel de Groenlanda administrativă, și gradul al treilea, de unde încep salariile mai călduțe, de la trei la șase mii de franci, regiunea temperată, în care se aclimatizează și chiar înflorește gratificația, deși cultura ei întâmpină destule greutăți. Printre trăsăturile prin care această gintă subalternă își dezvăluie beteaga ei îngustime de spirit, una dintre cele mai caracteristice este un soi de respect involuntar, mașinal, instinctiv, pentru marele lama[89] din orice minister, pe care slujbașul îl cunoaște dintr-o semnătură ilizibilă și sub numele de Excelența-sa monseniorul ministru, patru cuvinte care au același sens ca și il Bondo Cani din Califul din Bagdad[90] și care, pentru această populație supusă înseamnă puterea supremă, fără putință de apel. Ca și papa pentru creștini, ministrul este din punct de vedere administrativ infailibil în ochii slujbașului; strălucirea pe care o împrăștie trece asupra actelor sale, asupra cuvintelor sale, ca și asupra oamenilor care vorbesc în numele său; cu zorzoanele lui, el acoperă orice și dă caracter de lege faptelor pe care le poruncește; numele de Excelență, care mărturisește curățenia gândurilor și sfințenia hotărârilor sale, slujește drept pașaport ideilor celor mai puțin admisibile. Fapte pe care acești bieți oameni n-ar fi în stare să le facă în propriul lor folos, le săvârșesc cu mare grabă de îndată ce aud cuvântul „Excelența-sa”. Birourile administrației au o anume supunere pasivă, după cum armata și-o are pe-ai ei, sistem care înăbușă conștiința, distruge personalitatea omului și până la urmă îl adaptează la mașina guvernamentală ca pe-un șurub sau ca pe-o piuliță. Astfel, domnul Gondureau, care părea iscusit în cunoașterea oamenilor, văzând de la început în Poiret pe unul dintre acești birocrați neghiobi, a scos, atunci când a fost nevoie, cuvântul de talisman „Excelența-sa” ca pe un Deus ex machina[91], dezvăluindu-și bateriile și uluindu-l pe Poiret, pe care îl socotea masculul domnișoarei Michonneau, după cum pe ea o socotea femela lui Poiret.

— De vreme ce chiar excelența-sa… Excelența-sa monseniorul… Ah, atunci se schimbă lucrurile, zise Poiret.

— Ai auzit ce spune domnul în a cărui judecată se pare că ai încredere, urmă așa-zisul rentier întorcându-se către domnișoara Michonneau. Excelența-sa are în clipa de față cea mai deplină certitudine că pretinsul Vautrin, care locuiește în casa Vauquer, este un ocnaș evadat de la Toulon, unde era cunoscut sub numele de Păcălește-Moartea.

— Ah, Păcălește-Moartea! făcu Poiret, fericit om dacă merită cu adevărat acest nume.

— Da, urmă agentul. I s-a dat această poreclă pentru că din cele mai îndrăznețe atacuri a avut norocul să scape cu viață. E un om primejdios, înțelegi? Și are însușiri care-l fac cu totul deosebit. Chiar și condamnarea care i s-a dat i-a creat în banda lui un loc de mare onoare.

— Este deci un om de onoare? întrebă Poiret.

— În felul lui, da. A consimțit să ia asupră-și crima altuia, un fals săvârșit de un tânăr foarte frumos, la care ținea mult, un italian, mare cartofor, care după aceea a intrat în armată, unde de altfel s-a purtat foarte bine.

— Dar dacă excelența-sa ministrul poliției este încredințat că domnul Vautrin este Păcălește-Moartea, de ce mai are nevoie de mine? întrebă domnișoara Michonneau.

— Așa e, interveni Poiret, dacă e în adevăr ministru, după cum ne-ai făcut onoarea să ne spui, are o anumită certitudine.

— Certitudinea nu este cuvântul potrivit. E vorba de o bănuială. Veți înțelege îndată problema. Jacques Collin, zis și Păcălește-Moartea, se bucură de toată încrederea deținuților din trei închisori, care l-au ales agentul și bancherul lor. Aceste afaceri, pe care nu le poate face decât un om de marcă, îi aduc un mare câștig.

— Ah, ah, înțelegi calamburul, domnișoară? zise Poiret. Domnul îl numește un om de marcă pentru că a fost marcat[92].

— Falsul Vautrin, urmă agentul, primește capitalurile domnilor ocnași, le plasează, le păstrează și le ține la dispoziția celor care izbutesc să evadeze, a familiilor lor când hotărăsc astfel prin testament sau a amantelor lor când îi dau dispoziție să le înmâneze anume sume.

— A amantelor lor! Vrei să spui, poate, a nevestelor lor.

— Nu, domnule, mai toți ocnașii n-au decât soții nelegitime, pe care noi le numim concubine.

— Așadar, toți trăiesc în concubinaj?

— Firește.

— Ei bine, zise Poiret, astea sunt grozăvii, pe care monseniorul n-ar trebui să le tolereze. De vreme ce ai cinstea să vezi pe excelența-sa, e datoria dumitale, care pari a fi însuflețit de idei filantropice, să-l luminezi asupra purtării imorale a acestor oameni, care dau cea mai rea pildă restului societății.

— Dar, domnule, guvernul nu-i ține acolo unde îi ține ca să-i dea drept pildă de virtute.

— Ai dreptate. Îngăduie-mi totuși, domnule…

— Să vedem ce vrea să ne spună domnul, micuțule drag, zise domnișoara Michonneau.

— Îți dai seama, domnișoară, reluă firul Gondureau. Guvernul are un mare interes să pună mâna pe un tezaur ilicit, despre care se spune că se urcă la o sumă destul de mare. Păcălește-Moartea încasează valori uriașe, tăinuind nu numai sumele pe care le posedă unii dintre camarazii săi, ci și pe cele care provin de la Societatea celor zece mii.

— Zece mii de hoți! izbucni înspăimântat Poiret.

— Nu. Societatea celor zece mii este o asociație a hoților de elită, a celor ce lucrează în stil mare și nu se amestecă niciodată într-o afacere care nu le aduce un câștig de cel puțin zece mii de franci. Această societate e alcătuită din cei mai distinși clienți ai curților cu juri. Ei cunosc bine codul, și când sunt prinși nu riscă niciodată pedeapsa cu moartea. Collin este omul lor de încredere, sfătuitorul lor. Cu ajutorul uriașelor lui venituri, omul acesta a știut să-și creeze o poliție a lui și legături foarte întinse, pe care le învăluie într-un mister de nepătruns. Deși e mai bine de un an de când l-am împresurat cu spionii noștri, n-am izbutit totuși până acum să pătrundem în tainele lui. Cu tezaurul și cu iscusința lui, el întreține viciul în chip statornic, furnizează capitaluri crimei și ține în slujbă o armată de ticăloși, care duc un neîntrerupt război împotriva societății. Înșfăcându-l pe Păcălește-Moartea și punând mâna pe banca lui, am tăia răul de la rădăcină. Iată de ce această expediție a luat proporțiile unei afaceri de stat și de înaltă politică, menită să onoreze pe cei care vor colabora la izbânda ei. Chiar și dumneata, domnule, ai putea să reintri în administrație și să ocupi un loc de secretar la un comisariat de poliție, slujbă care nu te-ar împiedica să-ți primești mai departe pensia.

— Dar, întrebă domnișoara Michonneau, pentru ce nu fuge Păcălește-Moartea cu banii ce i s-au încredințat?

— Oh! făcu agentul, dacă ar fura banii ocnașilor, oriunde s-ar duce ar fi urmărit de un om însărcinat să-l ucidă. Apoi, să furi un tezaur nu-i chiar așa de ușor cum ar fi de pildă să răpești pe o domnișoară de neam mare. De altfel, Collin n-ar fi în stare să dea o asemenea lovitură, s-ar socoti dezonorat.

— Așa este domnule, zise Poiret, ar fi cu totul dezonorat.

— Bine, dar toate acestea nu ne lămuresc pentru ce nu veniți pur și simplu să puneți mâna pe el, spuse domnișoara Michonneau.

— Uite, domnișoară, am să-ți răspund. Dar, îi șopti el la ureche, împiedică-l pe domnul dumitale să mă mai întrerupă, pentru că, așa cum a pornit-o, nu mai sfârșim niciodată. Mare noroc trebuie să aibă bătrânul ăsta dacă mai găsește pe cineva care să stea să-l asculte! Păcălește-Moartea, venind la Paris, s-a îmbrăcat în pielea unui om cinstit, se înfățișează ca un foarte de treabă burghez parizian și locuiește într-o pensiune care nu bate la ochi. E tare dibaci și nu-i chip să-l iei pe neașteptate. Așadar, domnul Vautrin este un om onorabil, care face niște afaceri uriașe.

„Firește”, spuse Poiret în sinea lui.

— Ministrul nu vrea să-și ridice în cap toată negustorimea din Paris și toată opinia publică, arestând din greșeală pe un autentic Vautrin. Domnul prefect de poliție e în primejdie să-și piardă slujba din cauza dușmanilor pe care-i are. Dacă s-ar face vreo greșeală în afacerea asta, cei care abia așteaptă să-i ia locul s-ar folosi de lătrăturile și de larma cercurilor liberale, ca să-l dea peste cap. Trebuie să lucrăm, deci, cum am lucrat în afacerea Cognard, falsul conte de Sainte-Hélène. Dacă el ar fi fost în adevăr conte de Sainte-Hélène, am fi dat de bucluc. Uite pentru ce trebuie să verificăm informațiile pe care le avem!

— Da, spuse cu vioiciune domnișoara Michonneau, dar pentru asta vă trebuie o femeie frumoasă.

— Păcălește-Moartea nu se va încurca niciodată cu o femeie, zise agentul. Am să-ți spun un secret: nu-i plac femeile.

— În cazul ăsta, presupunând chiar că aș primi să fac o asemenea verificare în schimbul a două mii de franci, nu văd cum v-aș putea fi de folos.

— Nimic mai simplu, zise necunoscutul. Îți voi da un flacon cu o doză de lichid, preparat anume ca să pricinuiască o revărsare de sânge în creier, care dă toate simptomele apoplexiei, fără a fi însă de fel primejdioasă. Acest amestec poate fi dat în vin sau cafea. Când vezi că omul se prăbușește, îl întinzi pe un pat și-l dezbraci, chipurile ca să vezi dacă nu cumva trage să moară, îndată ce rămâi cu el, îi arzi o palmă pe umăr, pleosc! Și vezi dacă apar inițialele.

— O nimica toată, zise Poiret.

— Eh, primești? o întrebă Gondureau pe bătrâna domnișoară.

— Dar, dragă domnule, spuse domnișoara Michonneau, dacă nu vor apărea inițialele, mi se vor plăti totuși cei două mii de franci?

— Nu.

— Care va fi plata mea în acest caz?

— Cinci sute de franci.

— Să faci un asemenea lucru pentru o sumă așa de mică? Pentru un om cu conștiință răul este același, și eu, domnule, am conștiința mea, pe care trebuie s-o liniștesc.

— Te asigur, spuse Poiret, că domnișoara are multă conștiință, pe lângă că este o ființă foarte amabilă și tare dibace.

— Iacă, reluă vorba domnișoara Michonneau, dacă Vautrin este Păcălește-Moartea, îmi dai trei mii de franci; iar dacă este un burghez oarecare, nu-mi dai nimic.

— Făcut! zise Gondureau, dar cu condiția să împlinești treaba chiar mâine.

— Prea degrabă, dragă domnule, trebuie să cer și sfatul duhovnicului meu.

— Ce vicleană! zise agentul ridicându-se. Atunci, pe mâine. Și dacă între timp vei avea să-mi dai vreo știre, mă găsești în străduța Sainte-Anne, în fundul curții bisericii Sainte-Chapelle. Sub bolta de la intrare nu e decât o singură poartă. Întrebi de domnul Gondureau.

Bianchon venea de la cursul lui Cuvier, și auzul lui fu izbit de un nume atât de original ca Păcălește-Moartea și de acel făcut! care se știa că e vorba obișnuită a vestitului șef al poliției de siguranță din acea vreme.

— De ce n-ai sfârșit chiar acum? Afacerea asta ți-ar aduce o rentă viageră de trei sute de franci, spuse Poiret către domnișoara Michonneau.

— Pentru ce? zise ea. Pentru că trebuie să chibzuim. În caz că într-adevăr domnul Vautrin este ocnașul Păcălește-Moartea, poate că aș scoate mai mult dacă m-aș aranja cu el. În același timp însă, cerându-i bani ar însemna să-l previn și ar fi în stare să spele putina pe gratis. Ceea ce ar fi o păcăleală groaznică.

— Chiar dacă ar fi prevenit, urmă Poiret, nu ne-a spus domnul acesta că este pus sub supraveghere? Dumneata însă, în adevăr, n-ai mai câștiga nimic.

„De altfel, gândi domnișoara Michonneau, nu pot să-l sufăr pe omul ăsta! Nu găsește să-mi spună decât lucruri neplăcute.”

— Dar, reluă Poiret, așa ar fi mai bine. După cum spunea acest domn, care mi se pare foarte distins, pe lângă că e bine îmbrăcat, scăpând societatea de un criminal, orișicât de virtuos ar fi, faci un act de supunere față de lege. Cine a băut, va mai bea. Dacă i-ar veni pofta într-o zi să ne omoare pe toți? Vezi dumneata, drăcia dracului! Mai întâi, vina acestor asasinate ar cădea asupra noastră, fără să mai ținem seama că tot noi am fi și cele dintâi victime.

Domnișoara Michonneau era însă atât de frământată, încât nu putea să urmărească frazele care cădeau una câte una din gura lui Poiret, ca picăturile de apă dintr-un robinet ce n-a fost bine încins. Când bătrânul acesta începea să sporovăiască, dacă nu-l oprea domnișoara Michonneau îi dădea într-una înainte ca o caterincă. După ce atingea un prim subiect, intra în diferite paranteze care-l ducea la un alt subiect, cu totul potrivnic, fără să tragă nici o încheiere. Până să ajungă la casa Vauquer, Poiret se strecurase într-un lung șir de pasaje și citate tranzitorii, care-l făcuseră să povestească depoziția lui în procesul numitului Ragoulleau și al femeii Morin, în care apăruse ca martor al apărării. Intrând în casă, tovarășa sa băgă de seamă dintru început că Eugène de Rastignac și domnișoara Taillefer se află într-o convorbire intimă, de un interes atât de palpitant, încât niciunul dintre ei nu prinse de veste când cei doi bătrâni pensionari trecură prin sala de mâncare.

— Nici că putea să sfârșească altfel, spuse domnișoara Michonneau. De opt zile se sorbeau din ochi, nu alta!

— Da, răspunse Poiret. Așa încât ea a fost condamnată.

— Cine?

— Doamna Morin.

— Eu vorbesc de domnișoara Victorine, zise domnișoara Michonneau intrând fără să-și dea seama în camera lui Poiret, iar dumneata îi dai zor cu doamna Morin. Cine mai e și asta?

— Dar domnișoara Victorine ce vină are? întrebă Poiret.

— Are vina că-l iubește pe domnul Eugène de Rastignac și că merge înainte, fără să știe unde are să ajungă, sărmana inocentă!