Ziua următoare avea să fie una dintre cele mai extraordinare din istoria casei Vauquer. Până atunci, evenimentul cel mai de seamă al acestei vieți tihnite fusese meteorica apariție a falsei contese de Ambermesnil. Dar această întâmplare avea să pălească cu totul față de peripețiile acestei zile însemnate, despre care doamna Vauquer avea să vorbească necontenit după aceea. Mai întâi, Goriot și Eugène de Rastignac dormiră până la ceasul unsprezece. Doamna Vauquer, care se întorsese la miezul nopții de la teatrul Gaîté, lenevi în pat până la zece și jumătate. Christophe, care dăduse gata vinul dăruit de Vautrin, dormi îndelung, așa încât toată treaba din casă se făcu cu mare zăbavă. Poiret și domnișoara Michonneau nu se arătară de fel nemulțumiți din pricină că masa întârzia. Cât despre Victorine și doamna Couture, ele dormiră toată dimineața. Vautrin plecă în oraș înainte de ceasul opt și se întoarse chiar în clipa în care se servea dejunul. Nimeni nu protestă deci când Silvia și Christophe, pe la unsprezece și un sfert, ciocăniră la toate ușile, dând de știre că masa e gata. În timpul cât Silvia și omul de serviciu lipseau din sala de mâncare, domnișoara Michonneau, coborând cea dintâi, turnă poțiunea în paharul de metal al lui Vautrin, rânduit împreună cu paharele celorlalți pensionari într-o cratiță cu apă fierbinte, ca să țină cald caimacul ce trebuia pus în cafea. Pe această deprindere a pensiunii se bizuise bătrâna domnișoară în lovitura pe care o pregătise. Cei șapte pensionari se adunară nu fără oarecare anevoință. Eugène, întinzându-și brațele alene, cobora cel din urmă, când un comisionar îi aduse o scrisoare a doamnei de Nucingen. Scrisoarea avea următorul cuprins: „N-am să mă arăt față de dumneata, prietene, nici mânioasă, nici de o falsă vanitate. Te-am așteptat până la două după miezul nopții. Să aștepți ființa pe care o iubești! Cine a trecut prin această tortură n-o impune nimănuia. Văd bine că iubești pentru întâia oară. Așadar, ce s-a întâmplat? Sunt îngrijorată. Dacă nu mi-ar fi fost teamă că-mi voi dezvălui tainele sufletului, aș fi venit să văd ce fericire sau ce nenorocire ți s-a întâmplat. Dar a ieși la ora aceea, în trăsură sau pe jos, nu înseamnă oare să te compromiți cu totul? Mi-am dat seama ce nefericire este să fii femeie. Liniștește-mă, lămurește-mă pentru ce n-ai venit, după tot ce-ți spusese tata. Am să mă supăr, dar am să te iert. Ești bolnav? De ce locuiești atât de departe? Trimite-mi un cuvânt, pentru Dumnezeu! Pe curând, nu-i așa? Dacă nu poți veni, un cuvânt îmi va fi de ajuns. Spune: «Vin în goană» sau: «Sunt bolnav». Dar dacă nu te-ai fi simțit bine, ar fi venit tata să-mi spună. Atunci, ce s-a întâmplat?”
— Da, ce s-a întâmplat? strigă Eugène, năpustindu-se în sala de mâncare și ghemuind scrisoarea, fără a o citi până la capăt. Cât e ceasul?
— Unsprezece și jumătate, zise Vautrin punându-și zahăr în ceașca de cafea.
Ocnașul evadat aruncă lui Eugène una din acele priviri reci și fascinatoare pe care le au numai oamenii înzestrați cu o mare forță magnetică și care, zice-se, au darul de-a calma chiar și pe nebunii furioși din casele de sănătate. Eugène se cutremură din toate mădularele. În stradă se auzi duruit de trăsură, și un servitor, pe care doamna Couture îl recunoscu pe loc, pentru că purta livreaua casei Taillefer, dădu buzna în odaie, cu o înfățișare înspăimântată.
— Domnișoară, strigă el, vă cheamă domnul, tatăl dumneavoastră. S-a întâmplat o mare nenorocire. Domnul Frédéric s-a bătut în duel, a primit o lovitură în frunte, doctorii nu mai trag nădejde să-l scape. Abia dacă o să aveți timp să vă luați rămas bun de la dânsul. Și-a pierdut cunoștința.
— Bietul băiat! exclamă Vautrin. Cum e cu putință să te iei la harță cu cineva când ai un venit de treizeci de mii de livre? Hotărât lucru, tinerii de astăzi nu mai știu să-și trăiască viața!
— Domnule! îi strigă Eugène.
— Ce poftești, copil mare ce ești? zise Vautrin sfârșind în liniște cafeaua, îndeletnicire pe care domnișoara Michonneau o urmărea cu atâta încordare, încât nici nu se tulbură de nemaipomenita întâmplare care-i uluise pe toți ceilalți. Nu se bat oamenii în duel în fiecare dimineață, la Paris?
— Merg cu dumneata, Victorine, zise doamna Couture.
Și cele două femei zburară fără a-și mai lua șalurile sau pălăriile. Înainte de-a pleca, Victorine, cu ochii plânși, aruncă lui Eugène o privire care spunea: „N-aș fi crezut niciodată că fericirea noastră mă va costa atâtea lacrimi!”
— Doamne, parc-ai fi proroc, domnule Vautrin, zise doamna Couture.
— Sunt de toate, spuse Jacques Collin.
— Ciudat! urmă doamna Vauquer, sporovăind fără rost asupra acestei întâmplări. Moartea ne ia fără să ne întrebe. Tinerii mor adesea înaintea bătrânilor. Noi, femeile, suntem fericite că nu ne batem în duel; avem însă alte metehne, de care bărbații sunt cruțați. Noi aducem pe lume copiii, iar suferințele unei mame sunt fără de sfârșit! Ce noroc pe Victorine! Tată-său va trebui s-o primească în casa lui.
— Ia uite, zise Vautrin uitându-se la Eugène, ieri fata asta n-avea un ban, și astăzi are câteva milioane.
— Eh, domnule Eugène, exclamă doamna Vauquer, ai câștigat lozul ăl mare.
Tocmai atunci moș Goriot se întoarse către student și-l văzu ținând în mână scrisoarea ghemuită.
— Nici n-ai citit-o până la sfârșit! Ce înseamnă asta? O să fii și dumneata la fel cu toți ceilalți? îl întrebă bătrânul.
— Doamnă, n-am să mă căsătoresc în viața mea cu domnișoara Victorine, spuse Eugène către doamna Vauquer cu un simțământ de groază și de silă care-i miră pe cei de față.
Moș Goriot îi luă mâna și i-o strânse. Ar fi vrut să i-o sărute.
— Oh, oh! făcu Vautrin. Italienii au o vorbă minunată: Col tempo[102]!
— Aștept răspunsul, îi spuse lui Rastignac comisionarul trimis de doamna de Nucingen.
— Spune că am să vin.
Omul plecă. Eugène se afla într-o stare de puternică iritare, care îl ducea până la nechibzuință.
— Ce-i de făcut? spunea el cu glas tare. N-am nici o dovadă.
Vautrin zâmbi. În clipa aceea, poțiunea, absorbită de stomac, începu să-și facă efectul. Cu toate acestea, ocnașul era atât de vânjos, încât izbuti să se ridice, se uită la Rastignac și-i spuse cu glas adânc:
— Tinere, norocul ne vine dormind.
Și căzu țeapăn, lovit parcă de moarte.
— Așadar, este o justiție divină! zise Eugène.
— Dar ce are bietul domnul Vautrin?
— Apoplexie! strigă domnișoara Michonneau.
— Silvia, hai fată, du-te și adu un doctor, zise văduva. Ah, domnule Rastignac, du-te degrabă la domnul Bianchon. S-ar putea ca Silvia să nu-l găsească pe doctorul nostru, domnul Grimprel.
Rastignac, fericit că are un pretext ca să părăsească această înspăimântătoare hrubă, plecă în goană.
— Hai, Christophe, dă fuga la farmacie și cere ceva contra apoplexiei.
Christophe plecă.
— Haide, moș Goriot, ajută-ne să-l ducem sus, în camera lui.
Îl luară, îl urcară pe scară și-l așezară în pat.
— Nu pot să vă fiu de nici un folos, trebuie să mă duc la fie-mea, zise domnul Goriot.
— Bătrân egoist, strigă doamna Vauquer, pleacă, dar-ar Dumnezeu să mori ca un câine!
— Du-te și vezi dacă n-ai puțin eter, spuse către doamna Vauquer domnișoara Michonneau, care, ajutată de Poiret, îl dezbrăcase pe Vautrin.
Doamna Vauquer coborî în camera ei, lăsând-o pe domnișoara Michonneau stăpână pe câmpul de luptă.
— Hai, scoate-i cămașa și întoarce-l degrabă! Fă și dumneata ceva, scutește-mă de-a vedea un trup gol, zise ea către Poiret. Stai ca o momâie.
Când Vautrin fu întors pe-o parte, domnișoara Michonneau îi trase o palmă puternică pe umăr, și în mijlocul petei roșietice cele două litere fatale se iviră albe.
— Iacă, ți-ai câștigat destul de ușor gratificația de trei mii de franci! exclamă Poiret ținându-l pe Vautrin în picioare, în vreme ce domnișoara Michonneau îi punea cămașa. Of, dar greu mai e, urmă el în timp ce-l culca în pat.
— Lasă vorba! N-o fi dosit vreo casetă pe-aici? întrebă cu grabă bătrâna domnișoară, ai cărei ochi cercetau toate mărunțișurile din odaie cu atâta aviditate, încât răzbăteau parcă prin pereți. Dacă am deschide scrinul ăsta, sub un pretext oarecare? urmă ea.
— Cred că ar fi o greșeală, zise Poiret.
— De loc, făcu ea. Banii, fiind furați de la toată lumea, nu sunt ai nimănui. Dar vine văduva.
— Uite eter, zise doamna Vauquer. Într-adevăr, astăzi e ziua aventurilor! Doamne, omul ăsta nu poate fi bolnav. E alb ca un pui de găină.
— Ca un pui de găină? repetă Poiret.
— Inima îi bate regulat, spuse văduva punându-i mâna pe inimă.
— Regulat? zise Poiret cu mirare.
— E sănătos tun.
— Crezi? întrebă Poiret.
— Vezi bine! Parc-ar dormi. Silvia s-a dus după doctor. Iacă, domnișoară Michonneau, îi e greață de eter. Haida-de, n-are decât un spasm. Pulsul e bun. E tare ca un turc. Ia te uită, domnișoară, ce blană are pe burtă. Omu' ăsta trăiește o sută de ani! Peruca nici nu i s-a clintit. He, e lipită. Poartă păr fals, fiindcă e roșcovan. Roșcovanii ăștia cică sunt ori foarte buni, ori foarte răi. El o fi din cei buni?
— Bun de spânzurat, zise Poiret.
— De gâtul unei femei frumoase vrei să spui, exclamă cu însuflețire domnișoara Michonneau. Hai, pleacă, domnule Poiret. E treaba noastră, a femeilor, să vă îngrijim când sunteți bolnavi. De altfel, cât te pricepi dumneata la asta, mai bine du-te de te plimbă, adăugă ea. Doamna Vauquer și cu mine avem să-l îngrijim cum se cuvine pe iubitul nostru domn Vautrin.
Poiret ieși fără să crâcnească, încetinel, ca un câine căruia stăpânu-său i-a dat un picior. Rastignac plecase în oraș, pentru că se înăbușea și simțea nevoia să umble, să respire. Această crimă săvârșită la oră fixă, el voise s-o împiedice în ajun. Ce se întâmplase? Ce trebuia să facă acum? Tremura la gândul că e complice. Vautrin, cu sângele lui rece, îl înspăimânta și acum.
„Dacă totuși Vautrin ar muri fără să spună nimic?” se întreba Rastignac.
Străbătea aleile grădinii Luxemburg ca și când ar fi fost fugărit de o haită de câini, pe care i se părea că-i și aude hămăind în urma lui.
— Hei, îi strigă Bianchon, ai citit Le pilote?
Le pilote era o gazetă radicală, condusă de domnul Tissot, care trimitea în provincie, la câteva ceasuri după ziarele de dimineață, o ediție cu cele mai noi știri, ce ajungeau astfel în țară cu douăzeci și patru de ore înaintea celorlalte ziare.
— E o întâmplare grozavă, zise internul, de la spitalul Cochin. Taillefer-fiul s-a bătut în duel cu contele Franchessini, din vechea gardă, care i-a vârât de două degete spada în frunte. Iat-o pe mica Victorine una dintre cele mai bogate partide din Paris. Eh, ce spui? Dacă s-ar fi știut asta. Ce loterie e și moartea! E adevărat că Victorine îți cam făcea ochi dulci?
— Tacă-ți gura, Bianchon, n-am să mă-nsor cu ea niciodată. Iubesc o femeie încântătoare, care mă iubește și ea.
— Îmi spui asta ca și când te-ai lupta din răsputeri să nu-i fii necredincios. Arată-mi o femeie care să merite a-i jertfi averea nobilului domn Taillefer.
— Toți demonii din lume se țin astăzi de capul meu! strigă Rastignac.
— Dar cu cine te războiești? Ai căpiat? Dă-mi mâna să-ți iau pulsul, spuse Bianchon. Ai febră.
— Du-te la bătrâna Vauquer. Ticălosul de Vautrin s-a prăbușit adineauri, ca mort.
— A, zise Bianchon despărțindu-se de Rastignac, îmi confirmi niște bănuieli pe care vreau să le verific.
Îndelungata plimbare a studentului în drept avu un caracter solemn. El își făcu oarecum un examen de conștiință. Și dacă în acest răstimp se cercetă cu luare-aminte, dacă fu necruțător cu el însuși, dacă avu clipe de șovăire, în această aspră și cumplită dezbatere cel puțin cinstea lui se dovedi tare ca o bară de fier care rezistă la toate încercările. Își aduse aminte de destăinuirile pe care i le făcuse în ajun moș Goriot, se gândi la apartamentul pe care i-l alesese Delphine, în strada Artois; luă din nou scrisoarea ei, o reciti, o sărută.
„O iubire ca asta este ancora mântuirii mele, își spuse el. Bietul bătrân a trecut prin multe suferințe sufletești. Nu vorbește niciodată despre mâhnirile lui, dar oricine i le poate ghici. Ei bine, am să-l îngrijesc ca pe-un părinte, am să-i dăruiesc toate bucuriile. Dacă Delphine mă iubește, are să vină adesea la mine și are să-și treacă ziua împreună cu el. Nobila contesă de Restaud este o ticăloasă; ar fi în stare să-l facă pe tată-său portar. Draga mea Delphine! Ea se poartă mai bine cu moșneagul și e vrednică de-a fi iubită. Ah, astă-seară voi fi fericit!” Scoase ceasul și-l admiră.
„Am izbutit în toate! Când două ființe se leagă într-o iubire veșnică, pot foarte bine să se ajute între ele, așa că îmi este îngăduit să primesc darul acesta. De altfel, fără îndoială că voi răzbate în viață și voi putea să-i întorc totul însutit. În dragostea noastră nu e nici o crimă, nu e nimic care să-i dea prilej chiar și virtuții celei mai severe să-și încrunte sprâncenele. Câți oameni cinstiți n-au legături de felul acesta! Nu înșelăm pe nimeni. Ceea ce-i înjosește pe oameni e minciuna. A minți nu înseamnă oare a abdica? Delphine trăiește despărțită de bărbatu-său de atâta vreme. De altfel, eu însumi am să-i spun alsacianului că trebuie să-mi cedeze femeia pe care nu e-n stare s-o facă fericită.”
Această luptă a lui Rastignac cu el însuși ținu multă vreme. Deși până la urmă virtuțile tinereții trebuiau să iasă biruitoare, o curiozitate de neînvins îl împinse pe la ceasul patru și jumătate, pe înnoptate, către casa Vauquer, pe care își jurase lui însuși s-o părăsească pentru totdeauna. Voia să afle dacă Vautrin murise. După ce-i administrase un vomitiv, Bianchon plecase la spital cu materiile debordate de Vautrin, pentru a le face analiza chimică. Văzând că domnișoara Michonneau stăruie cu tărie să le arunce, bănuielile lui se întăriseră. Pe de altă parte, Vautrin își revenise prea repede pentru ca Bianchon să nu bănuiască în toată întâmplarea un complot urzit împotriva omului care înveselea întreaga pensiune. Când Rastignac se întoarse acasă, Vautrin se afla în sala de mâncare, rezemat de sobă, în picioare. Atrași de vestea duelului lui Taillefer-fiul, clienții pensiunii, cu excepția lui moș Goriot, dornici să cunoască amănuntele acestei afaceri și înrâurirea ei asupra sorții Victorinei, se adunaseră mai devreme decât de obicei și discutau despre această întâmplare. Când sosi, Eugène dădu cu ochii de Vautrin, care ședea neclintit și a cărui privire îi pătrunse atât de adânc în inimă și îi mișcă atât de puternic cele câteva coarde vinovate, încât se cutremură.
— Ei bine, dragă băiete, îi spuse ocnașul evadat, Cârna[103] o să aibă multă bătaie de cap cu mine. După cum spun aceste doamne, am biruit o hemoragie cerebrală, care ar fi putut ucide un bou.
— Ah, poți să spui chiar un taur! exclamă văduva Vauquer.
— Îți pare rău că n-am murit? îi spuse Vautrin în șoaptă lui Rastignac, încredințat că-i ghicise gândurile. Asta ar însemna că ești un om al dracului de tare!
— Pe Dumnezeul meu, zise Bianchon, domnișoara Michonneau vorbea alaltăieri de un domn poreclit Păcălește-Moartea. Numele ăsta ți s-ar potrivi de minune.
Cuvântul acesta avu asupra lui Vautrin efectul unui trăsnet: păli, se clătină, și privirea lui, cu forța ei de atracție, căzu ca o rază de soare asupra domnișoarei Michonneau, care, sub această țâșnire de voință, simți cum i se moaie genunchii. Fata bătrână se lăsă moale pe un scaun. Lepădând masca blajină sub care își ascundea adevărata lui fire, chipul ocnașului se înfățișă deodată atât de sălbatic încât Poiret, dându-și seama că domnișoara Michonneau se află în primejdie, sări între ea și Vautrin. Neînțelegând încă nimic din această dramă, ceilalți pensionari rămaseră uluiți. În aceeași clipă se auziră în uliță pași soldățești și zăngănit de arme. În timp ce Collin căuta o ieșire, uitându-se cu o mișcare reflexă la pereți, patru oameni se iviră în ușa dinspre salon. Cel dintâi era șeful Siguranței, ceilalți trei erau ofițeri de poliție.
— În numele legii și al regelui! spuse unul dintre ofițeri, al cărui glas fu acoperit de un murmur de uimire. În cuprinsul încăperii se așternu îndată tăcerea, iar pensionarii se traseră în lături, lăsând loc de trecere celor trei polițiști, toți cu mâna în buzunar, pe pistolul încărcat. Doi jandarmi, care veneau în urma agenților, se așezară în fața ușii dinspre salon, și alți doi – în fața celei care da spre scară. Afară, pe pavajul care mărginea tot lungul fațadei, se auziră pași și puști de soldați. Păcălește-Moartea nu mai putea să aibă nici o nădejde de fugă; toate privirile se pironiră, doborâtoare, asupra lui. Șeful se duse drept la el și dintru început îi dădu o lovitură atât de puternică, încât peruca îi căzu, dezvăluind capul lui Collin în toată hâda lui urâțenie. Cu părul roșu-cărămiziu, tăiat scurt, care dădea întregii lui înfățișări o înfricoșătoare expresie de forță și de viclenie, capul și chipul, în deplină potrivire cu trupul, se iviră într-o străluminare de inteligență, ca și când toate focurile infernului l-ar fi cuprins în vâlvătaia lor. În clipa aceea toți cei de față îl înțeleseră pe Vautrin pe de-a-ntregul – cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul lui, cu credințele lui neîndurate, cu religia bunului său plac, cu acea regească putere pe care i-o dădea cinismul gândirii și faptelor lui, precum și forța unei organizații ce nu se da îndărăt de la nimic. Sângele îi năvăli în obraz, iar în ochi îi fulgeră două scânteieri ca de pisică sălbatică. Și deodată avu o zvâcnire în sine, cu o mișcare atât de feroce în forța ei stăpânită și cu un asemenea răcnet, încât toți pensionarii izbucniră în strigăte de spaimă. Văzându-l încordat ca un leu, agenții, ținând seama și de larma celor din jur, scoaseră pistoalele. Cu sclipirea țevilor de armă în față, Collin își dădu seama de primejdia în care se află și deodată făcu dovada celei mai mari puteri omenești. Cumplită și măreață priveliște! În înfățișarea lui se săvârși o schimbare, care n-ar putea fi asemuită decât cu aceea care se petrece într-un cazan plin cu fumegarea aburilor, gata să arunce în aer un munte întreg, dar pe care o singură picătură de apă rece îi împrăștie într-o clipită. Picătura de apă care îi răci turbata-i mânie fu o reflecție care-i trecu prin minte cu iuțeala unui fulger. Cu ochii la perucă, Collin zâmbi:
— Astăzi ți-ai uitat politețea acasă, spuse către șeful Siguranței.
Și, întinzând mâinile spre jandarmi, le făcu semn din cap să se apropie.
— Domnilor jandarmi, puneți-mi cătușele sau lanțul. Cei de față sunt martori că nu opun împotrivire.
Repeziciunea cu care lava și focul țâșniră și se traseră înapoi în acest vulcan uman stârni în sala de mâncare un murmur de admirație.
— Ți-a cam pierit piuitul, domnule care înfunzi oamenii-n pușcării, urmă ocnașul, cu ochii asupra vestitului director al poliției judiciare.
— Hai, dezbrăcați-l! spuse omul din ulicioara Sainte-Anne, cu o înfățișare plină de dispreț.
— De ce? zise Collin. Aici sunt și doamne. Eu nu tăgăduiesc nimic și mă predau.
Se opri o clipă și se uită asupra adunării, ca un orator care se pregătește să facă destăinuiri uluitoare.
— Scrie, taică Lachapelle, spuse el întorcându-se către un bătrânel cu părul alb care se așezase la capătul mesei, după ce scosese dintr-o geantă procesul-verbal de arestare. Recunosc că sunt Jacques Collin, zis și Păcălește-Moartea, condamnat la douăzeci de ani de ocnă, și am dovedit chiar acum că-mi merit porecla. Dacă n-aș fi făcut decât să ridic mâna, spuse el către clienții pensiunii, acești trei copoi ar fi vărsat toată povidla din mine pe bulevardul domestic al măicuței Vauquer. Netrebnicii ăștia îți întind tot felul de capcane!
La aceste cuvinte, doamna Vauquer simți că se sfârșește.
— Dumnezeule, să-nnebunești, și alta nu! Când mă gândesc că nu mai departe decât aseară am fost cu el la teatrul Gaîté! zise ea către Silvia.
— Fii înțeleaptă, măicuță, urmă Collin. Ce mare nenorocire, c-ai fost ieri în loja mea la Gaîté? strigă el. Te socoti cumva mai bună decât noi? Toate ticăloșiile pe care le ducem noi în spinare sunt mai puțin decât ticăloșia pe care o purtați în suflet voi, mădulare fleșcăite ale unei lumi putrede. Chiar și cel mai bun dintre voi e mai rău decât mine. Oprindu-și privirile asupra lui Rastignac, îi trimise un surâs voios, care contrasta ciudat cu aspra înfățișare a chipului său. Cu toate astea, îngerașule, micul nostru târg merge mai departe, dacă-l vei primi! Știi?
Și fredonă:
Fanchetta mea-i fermecătoare în simplitatea ei.
N-ai nici o grijă, urmă el. Știu eu cum să-mi încasez drepturile; sunt prea temut ca să îndrăznească cineva să mă pingelească!
Toată ocna, cu graiul și cu obiceiurile ei, cu năprasnicele-i treceri de la glumă la groază, cu înspăimântătoarea-i măreție, cu familiaritatea și cu josnicia ei, apăru deodată în aceste câteva cuvinte și în acest om, care nu mai era un om, ci tipul reprezentativ al unei întregi nații degenerate, al unui popor sălbatic și logic, brutal și mlădios. Într-o clipită, Collin se ridicase la înălțimea unui poet blestemat, în sufletul căruia se încăierau toate simțirile omenești, afară de una singură – căința. Avea privirea arhanghelului prăbușit, pornit să ducă un război, fără de sfârșit. Rastignac lăsă ochii în jos, primind această vinovată înrudire drept o ispășire a gândurilor lui urâte.
— Cine m-a trădat? întrebă Collin trecându-și cumplita-i privire peste toți cei de față. Și, oprindu-se asupra domnișoarei Michonneau, urmă: Tu, hoașcă bătrână! Tu, care-ți vâri nasul peste tot locul, tu mi-ai pricinuit și așa-zisa dambla de azi-dimineață! Cu două vorbe te-aș putea trimite să-ți reteze capul peste opt zile. Te iert, pentru că sunt creștin. De altfel, nici nu m-ai vândut tu. Dar atunci, cine? Ha, ha, cotrobăiți pe sus, strigă el auzind sus pașii polițiștilor, care-i deschideau dulapurile și-i luau hârtiile. Cuibu-i gol, păsăruicile au șters-o încă de ieri, așa că n-aveți să aflați nimic. Registrele mele de comerț sunt aici, spuse el ciocănind cu degetul în frunte. Acuma știu cine m-a vândut. Nu poate fi altul decât nemernicul acela de Fir-de-Mătase. Nu-i așa, taică Înhață-lume? îl întrebă pe șeful poliției. Numai el știa că păstrez banii acolo sus. Dar acum n-o să mai găsiți nimic, drăguții mei copoiași. Cât despre Fir-de-Mătase, în cel mult cincisprezece zile o să-l vedeți cu grădiniță pe burtă, chiar dacă-l veți păzi cu toată jandarmeria voastră. Dar Michonnetti ăsteia cât i-ați dat? întrebă pe polițiști. O mie de taleri! Află că făceam mai mult decât atât, frumoasa mea Ninon, putregăită doamnă de Pompadour în zdrențe, Venera de la Père-Lachaise! Dacă mi-ai fi dat de veste, ai fi umflat șase mii de franci. Ah, nu știai, bătrâna vânzătoare de oameni; dac-ai fi știut, ai fi încheiat târgul cu mine. Da, ți i-aș fi dat, ca să scap de o călătorie care mă plictisește și care mă face să pierd bani, spunea el pe când polițiștii îi puneau cătușele. Oamenilor ăstora le face o mare plăcere să mă târâie îndelung ca să mă descoasă. Cel puțin dacă m-ar trimite îndată la ocnă, aș putea în scurtă vreme să-mi reiau ocupațiile, în ciuda micilor gură-cască de pe Quai des Orfèvres[104]. Acolo, la ocnă, toți au să se dea de ceasul morții ca să înlesnească evadarea generalului lor, bunul Păcălește-Moartea! Este printre voi vreunul care să aibă bogăția asta a mea, peste zece mii de frați gata să facă orice pentru voi? întrebă el cu mândrie. Și, bătându-se în piept, spuse: E ceva bun aici: în viața mea n-am trădat pe nimeni! Hei, oală hârbuită, ia te uită la oamenii ăștia, zise Collin întorcându-se către fata bătrână. E-adevărat, la mine se uită cu spaimă; dar când dau cu ochii de tine, li se-ntorc mațele pe dos de scârbă. Hai, du-te de-ți umflă câștigul.
Tăcu un răstimp, uitându-se la ceilalți pensionari.
— Ce vă holbați ca proștii? N-ați văzut în viața voastră un ocnaș? Un ocnaș ca Jacques Collin, aici de față, este un om mai curajos decât ceilalți oameni și care protestează împotriva profundelor decepții pe care i le pricinuiește contractul social, cum spune Jean-Jacques, al cărui elev mă fălesc a fi. Pe scurt, stau singur împotriva guvernului, cu toată liota lui de jandarmi, tribunale, bugete, și pe toți îi învârtesc pe deget.
— Drace, zise pictorul, ce minunat desen ar ieși!
— Ia spune-mi, paj al măriei-sale călăul, guvernator al VĂDUVEI (nume plin de o cumplită poezie, pe care ocnașii îl dau ghilotinei), adăugă el întorcându-se către șeful poliției de siguranță, fii băiat de treabă și spune-mi dacă-i adevărat că m-a vândut Fir-de-Mătase. N-aș vrea să plătească pentru altul, n-ar fi drept.
În clipa aceea, agenții care cotrobăiseră peste tot și inventariaseră totul, se întoarseră în sala de mâncare și schimbaseră câteva cuvinte în șoaptă cu șeful expediției.
Procesul-verbal era încheiat.
— Domnii mei, spuse Collin întorcându-se către pensionari, peste puțin au să mă ia. Toți mi-ați arătat bunăvoință în timpul cât am locuit în această casă, și vă rămân recunoscător. Primiți cuvântul meu de bun rămas. Îmi veți îngădui, sper, să vă trimit smochine din Provence.
Făcu câțiva pași către ușă, dar se întoarse către Rastignac.
— Rămâi cu bine, Eugène, spuse el cu un glas blând și trist, care nu se potrivea de fel cu vorbirea-i repezită de până acum. Ți-am lăsat un prieten devotat, dacă vei fi vreodată la strâmtoare.
Cu toate că avea mâinile prinse în cătușe, se puse în gardă, dădu comanda ca un maestru de scrimă, strigă „Unu, doi!” și fanda.
— Dacă ai vreun necaz, du-te la el. Poți dispune deopotrivă de om, ca și de bani.
Ciudatul personaj învălui cuvintele din urmă în destule schime de măscărici, ca să nu le poată înțelege decât el și Rastignac. După ce jandarmii, soldații și polițiștii plecară, Silvia, fricționându-și stăpâna cu oțet pe tâmple, se uită la pensionari, care ședeau buimăciți.
— Cu toate astea, spuse ea, a fost un om!
Această frază rupse vraja care-i cuprinsese pe toți sub înrâurirea feluritelor simțăminte stârnite de această scenă. În clipa aceea, pensionarii, după ce se uitară unii la alții, își opriră privirile toți deodată asupra domnișoarei Michonneau, care se ghemuise lângă sobă, subțire, sfrijită și rece ca o mumie, cu ochii în pământ, ca și când s-ar fi temut că umbra abajurului nu e destul de împânzită ca să-i ascundă expresia privirilor. Antipatia pe care i-o purtau toți de multă vreme se lămuri deodată. Un murmur care prin desăvârșita lui unitate de sunet mărturisea un dezgust unanim prinse a răsuna înăbușit. Domnișoara Michonneau îl auzi, dar rămase locului. Bianchon, cel dintâi, se plecă la urechea vecinului său.
— Dacă fata asta rămâne la masă, eu plec, spuse el cu jumătate glas.
Într-o clipită, toți, afară de Poiret, încuviințară propunerea studentului în medicină, care, tare pe această adeziune obștească, se îndreptă către bătrânul pensionar.
— Dumneata, care ești legat în chip deosebit cu domnișoara Michonneau, îi spuse el, vorbește-i, fă-o să înțeleagă că trebuie să plece chiar acum.
— Chiar acum? repetă Poiret cu mirare.
Apoi se duse lângă bătrână și-i spuse câteva cuvinte, în șoaptă.
— Dar mi-am plătit pensiunea pe toată luna, stau aici pe banii mei, ca și toți ceilalți, zise ea aruncând asupra pensionarilor o privire de viperă.
— Dacă e numai atât, avem să punem mână de la mână, ca să-ți dăm banii înapoi, spuse Rastignac.
— Domnul e de partea lui Collin, spuse ea țintind către student o privire înveninată și întrebătoare, și nu e greu de ghicit din ce pricină.
La acest cuvânt, Eugène sări, de parcă ar fi vrut să se năpustească asupra bătrânei domnișoare și s-o gâtuie. Privirea ei, a cărei perfidie o înțelesese prea bine, îi aruncase o groaznică lumină în suflet.
— Las-o! strigară ceilalți pensionari. Rastignac își încrucișă brațele, fără cuvânt.
— Să sfârșim cu domnișoara Iuda, spuse pictorul întorcându-se către doamna Vauquer. Doamnă, dacă nu vrei s-o dai afară pe Michonetta asta, află că vom părăsi cu toții baraca dumitale, spunând pretutindeni că aici nu locuiesc decât spioni și ocnași. În caz contrariu însă, nu vom pomeni nimic despre acest eveniment, care, la urma urmei, s-ar fi putut întâmpla și în societatea cea mai bună. Câtă vreme ocnașii nu sunt arși cu fierul roșu în frunte și nu li se interzice să se deghizeze în pașnici burghezi și să facă farse proaste, cum au obiceiul.
În urma acestui discurs, doamna Vauquer își reveni în fire ca printr-o minune, se îndreptă din șale, își încrucișă brațele și deschise ochii limpezi, fără urmă de lacrimă.
— Dar, dragă domnule, vrei să-mi ruinezi casa? Iacă, domnul Vautrin… Of, Doamne, își spuse întrerupându-se singură, nu pot să-i spun decât pe numele lui de om cinstit! Iată, urmă bătrâna, am rămas cu un apartament gol, și dumneata vrei să am încă două de închiriat, într-un sezon în care nimeni nu se mai mută.
— Domnilor, să ne luăm pălăriile și hai să mâncăm la Flicoteaux, în piața Sorbonei, zise Bianchon.
Socotind dintr-o singură privire care e partea cea mai de folos pentru sine, doamna Vauquer se duse în grabă către domnișoara Michonneau.
— Haide, drăguța mea, desigur că dumneata nu vrei să-mi ruinezi întreprinderea, nu-i așa? Vezi bine în ce situație mă pun domnii aceștia. Retrage-te în camera dumitale astă-seară.
— Nu asta, nu asta, strigară pensionarii, noi vrem să plece chiar acum din casă!
— Dar biata domnișoară nici n-a stat la masă, spuse Poiret cu glas plângăreț.
— Să mănânce unde-o pofti, strigară mai multe glasuri.
— Afară cu spioana!
— Afară cu spionii!
— Domnilor, izbucni Poiret ridicându-se deodată la înaltul curaj pe care iubirea îl dă chiar și berbecilor, respectați o persoană de sex contrariu.
— Spionii n-au sex, zise pictorul.
— Minunată sexoramă!
— Afarorama!
— Domnilor, asta este o necuviință. Când dai afară pe cineva, trebuie să păstrezi anumite forme. Noi am plătit și deci rămânem aici, zise Poiret punându-și șapca-n cap și așezându-se pe un scaun lângă domnișoara Michonneau, pe care doamna Vauquer o dăscălea de zor.
— Răutăciosule, îi spuse pictorul în batjocură, hai, răutăcios mic ce ești, cară-te!
— Foarte bine, dacă nu plecați dumneavoastră, plecăm noi ăștilalți, zise Bianchon.
Și pensionarii se îndreptară toți către salon.
— Ce vrei să-mi faci, domnișoară? strigă doamna Vauquer. Sunt ruinată. Nu poți să rămâi aici. Sunt în stare să se dedea la acte de violență.
Domnișoara Michonneau se ridică.
— Pleacă!
— Nu pleacă!
— Pleacă!
— Nu pleacă!
Aceste cuvinte repetate alternativ, ca și ostilitatea comentariilor ce se făceau pe socoteala ei, o siliră pe domnișoara Michonneau să plece, după ce hotărî cu gazda anumite condiții, într-o convorbire dusă pe șoptite.
— Am să mă duc la doamna Buneaud, zise ea cu glas amenințător.
— Dar du-te unde vrei, domnișoară, răspunse doamna Vauquer socotindu-se greu jignită de faptul că bătrâna domnișoară alesese o firmă rivală, care îi era deci odioasă. Du-te la Buneaud, ca să-ți dea toate scursorile de vinuri și mâncări cumpărate de la dughenile cele mai proaste.
Pensionarii se așezară pe două rânduri, într-o tăcere deplină. Poiret o învălui pe domnișoara Michonneau într-o privire atât de duioasă și se arătă atât de naiv nehotărât dacă să plece cu ea sau să rămână, încât ceilalți, fericiți că bătrâna domnișoară pleacă, izbucniră în râs, uitându-se unii la alții.
— Cuțu-cuțu-cuțu, Poiret! îi strigă pictorul. Haide, hopa sus! Hopa!
Slujbașul de la Muséum începu să cânte în batjocură prima strofă dintr-o romanță foarte cunoscută în acea vreme:
Plecând în depărtata Sirie, Frumosul, junele Dunois.
— Hai, du-te! Mori de nerăbdare să pleci cu ea. Trahit sua quemque voluptas![105] zise Bianchon.
— Sau: fiecare își urmează respectiva, traducere liberă după Virgiliu, îl îngână repetitorul.
Domnișoara Michonneau întorcând ochii către Poiret și schițând o mișcare ca și când ar fi vrut să-l ia de braț, bătrânul nu se mai putu împotrivi acestei chemări și sări s-o sprijine, ceea ce stârni o dezlănțuire de aplauze și de hohote de râs.
— Bravo, Poiret!
— Bătrânul Poiret!
— Apolo Poiret!
— Marte-Poiret!
— Poiret cel neînfricat!
Tocmai atunci sosi un comisionar, aducând o scrisoare pentru doamna Vauquer, care, după ce o citi, se lăsă moale pe scaun.
— Nu-mi mai rămâne decât să dau foc casei, trăsni-o-ar Dumnezeu! Taillefer-fiul a murit la ceasul trei. Am dorit binele celor două doamne și-acum, iată, îmi primesc pedeapsa. Doamna Couture și Victorine rămân la tatăl fetei și cer să le trimit lucrurile. Domnul Taillefer i-a îngăduit fetei s-o țină pe văduva Couture ca doamnă de companie. Patru apartamente libere, cinci clienți care pleacă!
Se așeză, gata parcă să izbucnească-n plâns.
— Mi-a intrat nenorocirea-n casă! strigă ea.
În stradă se auzi huruit de roți, care se opriră în fața porții.
— Cine știe ce chilipir ne mai vine?! zise Silvia.
Goriot se ivi în ușă, cu fața strălucitoare și îmbujorată de fericire, de-ai fi zis că s-a întors la anii tinereții.
— Goriot în trăsură? spuseră pensionarii. Să știți că vine sfârșitul pământului!
Fostul fabricant de făinoase se duse drept la Eugène, care rămăsese îngândurat într-un ungher, și-l luă de braț.
— Haide, îi spuse el cu voioșie.
— Nu știi ce s-a întâmplat? îl întrebă Eugène. Vautrin era un fost ocnaș și a fost arestat adineauri, iar Taillefer-fiul a murit.
— Ei și? Ce ne privesc pe noi treburile astea? răspunse moș Goriot. Astă-seară iau masa cu fie-mea, la dumneata, pricepi? Te așteaptă, haide!
Și-l trase de braț cu atâta putere, încât îl luă cu forța, răpindu-l ca pe-o iubită.
— Să mâncăm! strigă pictorul.
Își apropiară scaunele și se așezară.
— Zău că azi e ziua nenorocirilor! spuse butucănoasa Silvia. Tocana mea de berbec s-a prins. Ce să fac? O s-o mâncați arsă!
Doamna Vauquer nu cuteză să sufle nici un cuvânt, numărând în jurul mesei numai zece inși în loc de optsprezece; toți se străduiră însă s-o consoleze și s-o înveselească. Dacă la început clienții externi discutară despre Vautrin și despre întâmplările de peste zi, îndată după aceea, lăsându-se în voia convorbirii, care șerpuia printr-atâtea subiecte, ajunseră a vorbi despre dueluri, despre ocnă, despre justiție, despre legile care trebuiau schimbate, despre pușcării. După un scurt răstimp se aflau la o mie de leghe de Jacques Collin, de Victorine și de fratele ei. Deși nu erau decât zece la număr, făcură larmă cât douăzeci, așa că păreau a fi mai mulți decât în zilele celelalte; aceasta fu singura deosebire dintre masa din seara aceea și cea din ajun. Obișnuita nepăsare a acestei lumi egoiste, care a doua zi avea să găsească în faptele diverse ale Parisului o altă pradă de sfâșiat, ieși biruitoare și de data aceasta și până la urmă chiar și doamna Vauquer se liniști sub alinarea speranței, care cuvânta prin gura butucănoasei Silvia.