Când ajunse în strada Neuve-Sainte-Geneviève, urcă în grabă în camera lui, coborî ca să-i dea zece franci birjarului și intră în sala de mâncare, cu toate duhorile ei, unde îi văzu înșiruiți, ca vitele în fața ieslei, pe cei optsprezece tovarăși de masă, gata să înceapă a mesteca din fălci. Priveliștea acestei mizerii și întreaga înfățișare a sălii i se părură groaznice. Tranziția era prea bruscă și contrastul prea puternic ca să nu-i dezlănțuie în suflet, dincolo de orice măsură, simțământul ambiției. De o parte, fragedele și fermecătoarele imagini ale celei mai elegante lumi, chipuri tinere, pline de viață, încadrate în adevărate minuni de artă și de lux, capete pasionate, pline de poezie; de cealaltă parte, tablouri sinistre în chenare de glod și fețe pe care pasiunile nu-și lăsaseră decât coardele și mașinăria lor. Învățăturile pe care mânia i le smulsese doamnei de Beauséant, viclenele ei făgăduieli îi reveniră în gând, și mizeria începu a le dezbate. Ca să ajungă la bogăție, Rastignac hotărî să lupte pe două metereze în același timp, să se întemeieze pe știință și pe iubire, să fie și savant, și om de lume. Era încă destul de copilăros. Aceste două lumi sunt niște asimptote[56], care nu se pot întâlni niciodată.
— Ești cam posomorât, domnule marchiz, îi spuse Vautrin aruncându-i una dintre acele priviri prin care acest om răzbătea parcă în cele mai ascunse taine ale sufletului.
— Nu sunt dispus să îngădui glumele celor care îmi spun „domnule marchiz”, răspunse el. Aici, ca să fii un adevărat marchiz trebuie să ai o sută de mii de livre rentă, și când trăiești în casa Vauquer nu prea ești favoritul Fortunei[57].
Vautrin se uită la Rastignac cu un aer părintesc și disprețuitor, ca și când ar fi spus: „Mormolocule, aș putea să te-nghit dintr-o îmbucătură!” și apoi răspunse:
— Ești necăjit pentru că poate n-ai avut succes pe lângă frumoasa contesă de Restaud.
— Mi-a închis ușa în nas pentru că i-am spus că tată-său mănâncă la masă cu noi, izbucni Eugène.
Cei de față se uitară unii la alții. Moș Goriot lăsă capul în jos și se întoarse într-o parte, ca să-și șteargă ochii:
— Mi-ai aruncat tutun în ochi, îi spuse el vecinului său.
— De-aci înainte, oricine îl va jigni pe moș Goriot va avea de-a face cu mine, răspunse Eugène cu privirea țintită asupra celui care ședea alături de fostul fabricant de făinoase. Moș Goriot prețuiește mai mult decât noi toți laolaltă. Nu vorbesc, bineînțeles, de doamne, spuse el întorcându-se către domnișoara Taillefer.
Fraza aceasta curmă dintr-o dată discuția. Eugène o rostise într-un chip care-i făcu pe toți ceilalți să tacă. Numai Vautrin îi spuse în zeflemea:
— Ca să-l iei pe moș Goriot pe seama dumitale și să te declari girantul său trebuie să știi bine cum se ține o sabie în mână și cum se trage cu pistolul.
— Chiar așa voi face, spuse Eugène.
— Așadar, astăzi ai început lupta.
— Poate că da, răspunse Rastignac. Dar n-am de dat socoteală nimănui despre treburile mele, pentru că nici eu nu caut să aflu ce fac alții noaptea.
Vautrin se uită chiorâș la Rastignac.
— Băiețaș, dacă vrei să nu te lași păcălit de păpușile de la bâlci, trebuie să intri în baracă, iar nu să te mulțumești a privi prin găurile pânzei. Și cu asta, basta, adăugă el văzându-l pe Eugène gata să-și iasă din fire. O să stăm olecuță de vorbă, între patru ochi, oricând vei voi.
Masa urmă într-o tăcere posomorâtă. Moș Goriot, copleșit de adânca durere pe care i-o pricinuise fraza studentului, nu înțelese că cei din jur îl priveau cu alți ochi și că un tânăr care era în stare să curme persecuțiile de până atunci îi luase apărarea.
— Domnul Goriot, murmură doamna Vauquer, ar fi deci la ora asta tatăl unei contese?
— Și al unei baronese, îi răspunse Rastignac.
— Altceva nici n-ar putea face, îi spuse Bianchon lui Rastignac. I-am studiat capul: n-are decât o bosă, bosa paternității, așa că o să fie un părinte etern[58].
Eugène era prea încordat pentru ca gluma lui Bianchon să-l poată înveseli. Voia să folosească sfaturile doamnei de Beauséant și se întreba de unde și cum să-și procure banii de care avea nevoie. Căzu pe gânduri văzând cum i se desfășurau în fața ochilor, îmbelșugate și deșarte în același timp, toate savanele lumii. Când se sfârși masa, ceilalți se ridicară pe rând și ieșiră.
— Așadar, mi-ai văzut fata? îl întrebă Goriot cu glasul tulburat.
Trezit din gândurile sale, Eugène îi luă mâna, îl privi cu un fel de duioșie și-i răspunse:
— Ești un om brav și demn. Vom vorbi despre fetele dumitale mai târziu.
Se ridică fără a mai asculta ce-i spunea moș Goriot și se retrase în odaia lui, unde îi scrise mamei sale scrisoarea următoare: „Dragă mamă, vezi, poate mai ai un sân pentru mine. Sunt pe punctul de a mă îmbogăți. Am însă nevoie de o mie două sute de franci – și asta cu orice preț. Nu-i spune nimic tatei despre această cerere a mea, poate că s-ar împotrivi, iar eu dacă n-aș putea face rost de acești bani aș cădea pradă unei asemenea deznădejdi, încât aș fi în stare să-mi zbor creierii. Îți voi explica motivele mele îndată ce te voi vedea, pentru că ar trebui să-ți scriu volume întregi ca să te fac să înțelegi situația în care mă aflu. N-am jucat cărți, măicuța mea dragă, și nici n-am vreo datorie; dar dacă vrei să-mi salvezi viața pe care mi-ai dat-o, găsește-mi cu orice chip această sumă. În puține cuvinte, am fost la vicontesa de Beauséant, care m-a luat sub ocrotirea ei. Trebuie să ies în lumea bună și n-am nici măcar cu ce să-mi cumpăr o pereche de mănuși. Aș fi în stare să mănânc pâine goală, să beau apă chioară, la nevoie chiar să ajunez, nu mă pot lipsi însă de uneltele cu care se muncește via prin partea locului. E vorba, întrucât mă privește, să-mi croiesc drum în viață sau să rămân în noroi. Știu câte speranțe v-ați pus voi în mine și vreau să le înfăptuiesc fără întârziere. Măicuța mea dragă, vinde ceva din vechile tale bijuterii, am să-ți cumpăr altele cât de curând. Cunosc îndeajuns situația familiei noastre ca să pot prețui așa cum se cuvine un sacrificiu ca acesta, și fii încredințată că nu-ți cer să-l faci în zadar, căci de-ar fi așa aș fi un monstru. În rugămintea mea să nu vezi decât strigătul unei imperioase necesități, întregul nostru viitor atârnă de acest ajutor bănesc cu care trebuie să încep războiul; căci această viață a Parisului este o necontenită luptă. Dacă pentru a completa suma nu găsești alt mijloc decât să vinzi dantelele mătușii, spune-i că am să-i trimit altele, mai frumoase etc.”
În același timp scrise câte o scrisoare fiecăreia dintre surorile lui, cerându-le să-i trimită economiile lor; și ca să le smulgă fără ca ele să vorbească în familie de acest sacrificiu, despre care știa că vor fi fericite să-l facă pentru el, căută să miște gingășia lor sufletească atingând coarda onoarei, care este atât de întinsă și răsună cu atâta putere în inimile tinere. Când sfârși aceste scrisori, se simți cuprins de un tremur pe care nu și-l putea stăpâni; îi bătea inima, tresărea. Tânărul însetat de măriri cunoștea imaculata noblețe a acestor suflete îngropate acolo, departe, în singurătatea lor; el știa câte suferințe va pricinui celor două surori ale sale, după cum tot așa de bine știa cât de bucuroase vor fi; cu câtă voie bună vor sta de vorbă, în taină, în cel mai dosit ungher al grădinii despre preaiubitul lor frate. Conștiința lui se înălță deodată, și în lumina ei le văzu numărându-și în ascuns mica lor comoară; le văzu desfășurând viclenia lor de fete ca să-i trimită incognito acești bani, încercând cea dintâi înșelătorie ca să fie cu adevărat sublime.
„Inima unei surori este pură ca diamantul, este un abis de duioasă iubire!” își spuse Eugène.
Îi era rușine de scrisorile pe care le scrisese. Cât de puternice vor fi rugile lor, cât de pur va fi elanul cu care sufletele lor vor chema sprijinul cerului! Cu câtă voluptate se vor sacrifica! Cât de îndurerată va fi mamă-sa dacă nu-i va putea trimite toți banii! Și din toate aceste minunate simțăminte, din toate aceste cumplite sacrificii, el își va face scara pe care va urca până la Delphine de Nucingen. Câteva lacrimi, cele din urmă fărâme de tămâie aruncate pe sfântul altar al familiei, îi picurară din ochi. Umbla de colo-colo într-o frământare plină de deznădejde. Moș Goriot, văzându-l în această stare prin ușa care rămăsese întredeschisă, intră înăuntru și-l întrebă:
— Ce s-a întâmplat, domnule?
— Ah! Bunul meu vecin, sunt încă fiu și frate, după cum dumneata ești tată. Cu drept cuvânt tremuri pentru soarta contesei Anastasie. A încăput pe mâinile unui oarecare Maxime de Trailles, care o va distruge.
Moș Goriot se trase îndărăt îngăimând câteva cuvinte, pe care Eugène nu le înțelese. A doua zi, Rastignac se duse să pună scrisorile la poștă. Șovăi până în clipa din urmă, dar le aruncă în cutie, spunându-și: „Voi izbuti”. Cuvânt de jucător, cuvânt de mare căpitan de oaste, cuvânt fatalist care-i duce pe oameni mai degrabă la pierzanie decât la mântuire.
Câteva zile după aceea, Eugène se duse la doamna de Restaud, dar nu fu primit. Reveni încă de trei ori, și de fiecare dată găsi ușa închisă, deși venise la ora la care contele Maxime de Trailles nu se afla acolo. Vicontesa avusese dreptate. Studentul se lăsă de învățătură. La cursuri se ducea numai când se striga catalogul, și îndată ce răspundea prezent o și zbughea. Își făcuse raționamentul pe care și-l fac mai toți studenții. Va da un zor în preajma examenelor; hotărî să-și facă reînscrierile trimestriale pentru anul al doilea și al treilea, iar după aceea să învețe temeinic și dintr-o dată toate cursurile de drept, în ultimul moment. Avea astfel în fața lui cincisprezece luni de libertate, ca să navigheze pe oceanul Parisului, ca să neguțeze cu femeile sau ca să-și pescuiască norocul. În săptămâna aceea o văzu de două ori pe doamna de Beauséant, la care nu se intra decât în clipa în care ieșea trăsura marchizului de Adjuda. Vreme de câteva zile încă, această vestită femeie, cea mai poetică figură din tot foburgul Saint-Germain, rămase biruitoare, făcând să se amâne căsătoria domnișoarei de Rochefide cu marchizul de Adjuda-Pinto. Dar aceste ultime zile, care, din pricina temerii că-și va pierde fericirea, au fost mai înflăcărate decât toate celelalte, trebuiau să grăbească dezastrul. Marchizul de Adjuda, ca și familia Rochefide, văzuseră în cearta și în împăcarea care îi urmase o împrejurare fericită; ei sperau că doamna de Beauséant se va deprinde încetul cu încetul cu ideea acestei căsătorii și că va sfârși prin a-și jertfi diminețile unui viitor prevăzut în viața tuturor oamenilor. În ciuda celor mai sfinte făgăduințe reînnoite în fiecare zi, domnul de Adjuda juca deci teatru, iar vicontesei îi plăcea să se lase înșelată. „În loc să sară, ca o adevărată aristocrată, pe fereastră, ea se rostogolește pe scară”, spunea ducesa de Langeais, prietena ei cea mai bună. Totuși, aceste ultime lumini străluciră un răstimp destul de lung, în care vicontesa rămase la Paris, putând astfel să-l ajute pe tânărul ei văr, căruia îi purta un fel de superstițioasă afecțiune. Eugène se dovedise plin de devotament și de simțire față de ea, într-o împrejurare în care îndeobște femeile nu găsesc la nimeni o privire de milă sau de sinceră consolare. În asemenea clipe, dacă un bărbat le spune cuvinte de mângâiere o face cu o anume chibzuință.
În dorința de a cunoaște în chip desăvârșit terenul înainte de a încerca atacul împotriva casei Nucingen, Rastignac voi să afle în amănunt viața de până atunci a lui moș Goriot și culese știri sigure, care se pot rezuma astfel:
Jean-Joachim Goriot fusese înainte de Revoluție un simplu lucrător la fabrica de făinoase, priceput, strângător și destul de întreprinzător ca să poată cumpăra fondul de comerț al stăpânului său, pe care soarta îl făcu să cadă victimă celui dintâi val de răzvrătire din 1789. Goriot se stabili în strada Jussienne, lângă hala de grâne, și avu chibzuința de a primi președinția secției respective, ca să poată obține pentru negoțul său ocrotirea personajelor cu cea mai mare trecere în acea vreme plină de primejdii. Această înțelepciune fusese obârșia averii sale, care începu să se înfiripe în timpul foametei, falsă sau adevărată, din pricina căreia grânele ajunseseră la Paris la prețuri uriașe. Mulțimea se omora la ușa brutăriilor, în vreme ce anumiți oameni cumpărau făinoase de la băcănii fără nici o îmbulzeală. În anul acela, cetățeanul Goriot adună capitalul care mai târziu îi dădu putința să-și facă negoțul cu acea superioritate pe care o are totdeauna cel ce dispune de un mare fond bănesc. S-a întâmplat și cu el ceea ce se întâmpla cu toți oamenii care au o pricepere mărginită: l-a salvat propria lui mediocritate. De altfel, averea lui neieșind la iveală decât atunci când bogăția nu mai era o primejdie, el nu stârni pizma nimănui. Negoțul de grâne îi absorbise parcă toată inteligența. Când era vorba de diferitele feluri de grâu, de făină, de grăunțe, de cunoașterea calității și a provenienței lor, de meșteșugul păstrării lor, de prevederea prețurilor, de profetizarea recoltelor bogate sau sărace, de mijlocul de a-ți procura cereale cât mai ieftine, aducându-le din Sicilia sau din Ucraina, Goriot era neîntrecut. Din felul cum își ducea afacerile, cum explica legile asupra exportului și importului de grâne, cum le studia în spiritul lor, cum le descoperea lipsurile, l-ai fi crezut în stare să conducă un minister. Plin de răbdare, activ, energic, statornic, iute în expediția mărfii, avea un ochi de vultur, depășind totul, prevăzând totul, știind totul, ascunzând totul; diplomat în concepție, soldat în luptă. Îndată însă ce ieșea din specialitatea lui, din dugheana lui sărăcăcioasă și obscură, în pragul căreia își petrecea ceasurile de trândăvie, cu umărul rezemat de ușorul ușii, era din nou stupidul și grosolanul lucrător de odinioară, omul incapabil să înțeleagă un raționament, nesimțitor față de toate desfătările spiritului, spectatorul care adormea la teatru, unul din acei Dolibani ai Parisului, tari numai în prostia lor. Oamenii aceștia sunt aproape toți la fel. Aproape toți poartă în inima lor o simțire sublimă. Două simțăminte atotstăpânitoare umpluseră și sufletul acestui neguțător de făinoase, absorbindu-i toată seva, după cum comerțul de grâne îi cuprinsese toată inteligența creierului. Nevastă-sa, singura fată a unui bogat fermier din ținutul Brie, a fost pentru el obiectul unei adorații religioase, al unei nemărginite iubiri. Goriot o prețuia pentru firea ei, plăpândă și puternică, simțitoare și drăgălașă în același timp, care era cu totul potrivnică firii lui. Dacă este un simțământ cu adevărat înnăscut în sufletul omului, acesta nu este oare mândria de a ocroti în fiecare clipă o ființă slabă? Adăugați la această iubire recunoștința vie cu care toate sufletele cinstite înconjură izvorul plăcerilor lor, și veți înțelege o mulțime de ciudățenii morale. După șapte ani de fericire, peste care nu trecuse nici o înnegurare, Goriot, din nefericire pentru el, își pierdu nevasta tocmai atunci când ea începuse a-l stăpâni chiar dincolo de sfera sentimentelor. Dânsa i-ar fi cultivat poate această fire amorțită, i-ar fi stârnit poate înțelegerea pentru feluritele înfățișări ale lumii și ale vieții. În această stare, simțământul paternității s-a dezvoltat în sufletul lui Goriot până la nesocotință. Dragostea lui înșelată de moarte, o întoarse asupra celor două fete ale sale, care la început îi împliniră din belșug toate simțămintele. Oricât de strălucite erau propunerile pe care i le făceau unii neguțători sau fermieri dornici să-l aibă ginere, el rămase mai departe în văduvia lui. Socru-său, singurul om pentru care avea o oarecare slăbiciune, spunea că știe sigur că Goriot jurase în fața neveste-si să-i rămână credincios chiar și după moartea ei. Oamenii din hale, incapabili să înțeleagă această minunată nebunie, începură să facă glume și-i născociră o poreclă caraghioasă. Cel dintâi dintre ei care, bând un aldămaș, se apucă să i-o spună în față se trezi cu o lovitură de pumn în umăr, care-l zvârli cu capul înainte într-un stâlp de piatră din strada Oblin. Devotamentul nechibzuit, dragostea plină de temeri pe care Goriot le purta fetelor lui erau atât de bine cunoscute, încât într-o zi unul dintre concurenții lui, vrând să-l îndepărteze din piață, pentru ca astfel să-și poată hotărî singur prețul pe care-l voia, îi spuse că Delphine a fost doborâtă de o cabrioletă. Palid, galben ca ceara, Goriot plecase îndată din hale. Vreme de câteva zile după aceea a fost bolnav din pricina reacțiunii pe care i-au pricinuit-o simțămintele potrivnice stârnite de această falsă alarmă. Nu s-a repezit în umărul acelui om cu laba lui gata să strivească orice-i ieșea în cale, în schimb, când l-a prins la strâmtoare l-a împins la faliment, alungându-l astfel din hale. Educația celor două fete a fost, firește, cu totul nechibzuită. Având un venit de șaizeci de mii franci, din care nu cheltuia pentru el nici o mie două sute, fericirea lui Goriot era să împlinească toate fanteziile fetelor lui; cei mai buni profesori primiră sarcina să le înzestreze, cu talentele care fac dovada unei bune creșteri; le luă de asemenea o domnișoară de companie, care, din fericire pentru ele, se nimeri să fie o femeie de spirit și de gust. Călăreau, aveau trăsura lor, duceau viața pe care ar fi dus-o amantele unui bătrân și bogat senior. Era de ajuns să-și spună dorințele lor oricât de costisitoare, pentru ca îndată tatăl lor să le împlinească. Și în schimbul tuturor acestor daruri nu le cerea decât o mângâiere. Goriot își socotea fetele lui în rândul îngerilor și deci cu mult deasupra lui, bietul de el! Până și suferințele pe care i le pricinuiau îl făceau fericit. Când ajunseră la vârsta măritișului, își aleseră bărbații după gustul lor; fiecare dintre ele primi drept zestre jumătate din averea bătrânului. Curtată pentru frumusețea ei de contele de Restaud, Anastasie avea înclinări aristocratice, care o îndemnară ca părăsind casa părintească să se avânte în lumea mare. Delphine era iubitoare de arginți: se mărită cu Nucingen, bancher de origine germană, care deveni baron al Sfântului Imperiu. Goriot rămase neguțător de făinoase. Curând după aceea, fetele și ginerii se simțiră rușinați din pricină că bătrânul își ducea mai departe negoțul, deși asta era toată viața lui. După ce rabdă vreme de cinci ani stăruințele lor, se învoi în sfârșit să se retragă din afaceri cu ceea ce va lua din vânzarea fondului de comerț și cu ceea ce câștigase în acești ani din urmă; cu acest capital, care după socotelile doamnei Vauquer, la care venise să se statornicească, urma să-i aducă un venit de opt la zece mii de franci pe an, se aruncă în această pensiune din pricina deznădejdii care îl cuprinsese când văzuse că fetele, silite de bărbații lor, refuzaseră nu numai să-l țină în casele lor, dar chiar să-l primească din când în când în văzul lumii.
Aceasta era tot ce știa despre moș Goriot un oarecare domn Muret, care-i cumpărase fondul de comerț. Presupunerile pe care le făcuse ducesa de Langeais față de Rastignac își primeau astfel întărirea. Aci se sfârșește expunerea acestei obscure dar cumplite drame din viața Parisului.
Către sfârșitul acestei prime săptămâni din decembrie, Rastignac primi două scrisori: una de la mamă-sa, cealaltă de la surorile lui. Cele două scrisuri, pe care le cunoștea atât de bine, îl făcură să freamăte de bucurie și să tremure de spaimă. În cele două plicuri subțirele era hotărârea de viață sau de moarte a speranțelor lui. Dacă gândindu-se la sărăcia în care trăiau ai lui aștepta cu oarecare înfricoșare răspunsul lor, își dăduse seama prea bine de dragostea ce i-o purtau ca să nu se teamă că le va fi supt cele din urmă picături de sânge. Scrisoarea maică-si avea următorul cuprins: „Iubitul meu copil, îți trimit ceea ce mi-ai cerut. Caută să întrebuințezi cu folos acești bani; chiar dacă ar fi vorba de salvarea vieții tale, n-aș putea să găsesc a doua oară o sumă atât de mare fără a-l încunoștința pe tatăl tău, ceea ce ar tulbura armonia căsniciei noastre. Ca să ne-o procurăm ar trebui să ipotecăm bucata noastră de pământ. Nu pot să judec valoarea unor proiecte pe care nu le cunosc; dar de ce natură sunt ele, ca să te temi a mi le mărturisi? Această explicație nu cerea în nici un caz volume întregi; nouă, mamelor, ne este de ajuns un singur cuvânt, și acesta mi-ar fi cruțat chinurile incertitudinii. Nu pot să-ți ascund dureroasa impresie pe care mi-a pricinuit-o scrisoarea ta. Iubitul meu fiu, ce simțământ te-a silit să-mi torni în suflet o asemenea spaimă? Desigur că ai suferit adânc scriindu-mi, pentru că și eu am suferit adânc citindu-ți scrisoarea. Pe ce drum vrei să pornești?
Vrei să-ți clădești viața și fericirea înfățișându-te drept ceea ce nu ești și intrând într-o lume unde nu vei putea răzbate decât făcând cheltuieli bănești pe care nu le vei putea suporta fără a pierde un timp atât de prețios pentru studiile tale? Bunul meu Eugène, în privința aceasta crede ce-ți spune inima mamei tale: la capătul cărărilor întortocheate nu este nimic măreț. Răbdarea și resemnarea trebuie să fie virtuțile tinerilor care se află în situația ta. Nu te dojenesc, nu vreau să însoțesc darul nostru cu nici o amărăciune. Îți vorbesc ca o mamă deopotrivă de prevăzătoare și încrezătoare în același timp. Dacă tu îți cunoști îndatoririle, eu știu tot așa de bine ce suflet curat și ce minunate năzuințe ai. Ți-aș putea spune deci fără teamă: Haide, dragul meu, înainte! Dar tremur, pentru că sunt mamă; și fiecare pas al tău va fi însoțit cu dragoste de rugile și binecuvântările noastre. Fii chibzuit, drag copil. Trebuie să ai înțelepciunea unui om în toată puterea cuvântului: de mintea ta atârnă soarta a cinci ființe[59] care-ți sunt scumpe. Da, tu ești tot norocul nostru, după cum fericirea ta este și a noastră. Toți ne rugăm lui Dumnezeu să te ajute în tot ce vei întreprinde. Mătușa ta, doamna de Marcillac, a fost în această împrejurare de o rară bunătate. A admis până și povestea cu mănușile tale. Spunea, plină de veselie, că are o slăbiciune pentru tine, cel mai mare dintre copiii noștri. Dragul meu Eugène, să-ți iubești mătușa; nu-ți voi spune ce a făcut pentru tine decât după ce vei izbuti; altfel, banii ei ți-ar arde degetele. Voi, copiii, nu vă puteți da seama ce înseamnă să-ți jertfești amintirile! Dar ce n-am jertfi oare pentru voi? Îmi spune să-ți scriu că te sărută pe frunte și că prin acest sărut ar vrea să-ți insufle puterea de a fi cât mai fericit. Această blândă și minunată femeie ți-ar fi scris cu mâna ei dacă guta nu i-ar fi înțepenit degetele. Taică-tău e sănătos. Recolta lui 1819 întrece toate speranțele noastre. Adio, drag copil; despre surorile tale nu-ți spun nimic. Laure îți scrie și ea. Îi las ei plăcerea de-a flecari despre micile întâmplări din viața noastră. Deie Domnul să izbutești! Oh! Da, să izbutești. Eugène, m-ai făcut să trec printr-o durere prea mare ca s-o mai pot îndura încă o dată. Acum, când aș fi vrut să am avere ca s-o pot dărui copilului meu, am înțeles ce înseamnă să fii sărac. În sfârșit, adio! Nu ne lăsa fără știri și primește sărutarea pe care ți-o dă mama ta.”
Când sfârși de citit scrisoarea, Eugène era cu ochii în lacrimi; îl vedea aievea pe moș Goriot fărâmându-și argintăria și vânzând-o ca să plătească polița fiică-si.
„Maică-ta și-a fărâmat bijuteriile! își spunea el. Mătușă-ta a plâns, desigur, vânzându-și câteva din relicvele ei! Cu ce drept o blestemi pe Anastasie? Ceea ce a făcut ea pentru amantul ei, tu ai făcut din egoism, pentru viitorul tău! Dintre voi doi, care prețuiește mai mult?”
Studentul simți un foc chinuitor, care-i mistuia străfundurile ființei. Îi venea să renunțe la gândul de a intra în societatea înaltă, să nu primească banii aceștia. Fu cuprins de acele nobile și minunate remușcări tainice a căror valoare oamenii arareori știu s-o prețuiască atunci când își judecă semenii și care fac adesea ca îngerii cerului să-l absolve pe ucigașul osândit de judecătorii pământești. Rastignac deschise scrisoarea soră-si, ale cărei întorsături de frază de o nevinovată grație îi înviorară inima.
„Scrisoarea ta a picat tocmai la timp, dragă frate. Agathe și cu mine voiam să întrebuințăm banii noștri în atâtea chipuri, încât nu ne puteam hotărî ce să cumpărăm cu ei. Tu ai făcut ca slujitorul regelui Spaniei când a răsturnat toate ceasornicele stăpânului său – ne-ai pus de acord. Într-adevăr, ne certam necontenit căreia dintre dorințele noastre să-i dăm preferință, fără a bănui, dragul meu Eugène, întrebuințarea care înmănunchea toate aceste dorințe laolaltă. Agathe a sărit în sus de bucurie. Ce să-ți mai spun, toată ziua am fost nebune de bucurie; drept care (stilul mătușii), mama ne-a spus, luându-și înfățișarea ei severă: „Dar ce v-a apucat, domnișoarelor?” Dacă ne-ar fi și ciocănit oleacă, am fi fost, cred, și mai mulțumite. Femeia care suferă pentru cel pe care-l iubește trebuie să găsească în aceasta o mare plăcere! Numai eu ședeam îngândurată și mâhnită, în mijlocul bucuriei mele. Voi fi desigur o nevastă rea, sunt prea cheltuitoare. Îmi cumpărasem două cordoane, un croșet drăguț, ca să găuresc ochiulețele corsetelor, și alte nerozii de acestea, așa că aveam mai puțini bani decât dolofana de Agathe, care este strângătoare și adună peticele ca o țarcă. Avea două sute de franci! Iar eu, bietul meu prieten, numai cincizeci de taleri. Mi-am primit pedeapsa cu vârf și îndesat; îmi vine să arunc cordonul în fântână, pentru că niciodată n-o să-l mai pot purta cu voie bună. Te-am jefuit. Agathe a fost fermecătoare. Mi-a spus: „Să-i trimitem cei trei sute cincizeci de franci din partea amândurora!” Eu însă nu m-am putut opri să-ți istorisesc lucrurile așa cum s-au petrecut. Știi cum am făcut ca să-ți executăm întocmai porunca? Ne-am luat glorioasa noastră avere, am plecat amândouă la plimbare și când am ajuns în șosea am tras o fugă până la Ruffec, iar aici pur și simplu i-am dat banii domnului Grimbert, care ține biroul Mesageriilor regale! La întoarcere ne simțeam ușoare ca două rândunele. „Fericirea ne-o fi făcând așa de ușoare[60]?” mi-a spus Agathe. Am mai sporovăit noi despre multe și felurite lucruri, pe care n-am să ți le repet, domnule parizian, pentru că prea era vorba numai și numai de dumneata. Oh, frățioare, te iubim mult! În două cuvinte, asta-i tot. Cât despre păstrarea tainei, după cum spune mătușa, două mici prefăcute ca noi sunt în stare de orice, chiar să-și țină și gura, când e nevoie. Mama a fost la Angoulême împreună cu mătușa, în chipul cel mai misterios, și amândouă au păstrat o deplină tăcere asupra înaltelor scopuri politice ale călătoriei lor, care de altfel n-a avut loc decât după îndelungate conferințe, de la care noi am fost izgonite, ca și domnul baron. Ce de lucruri mai preocupă spiritele în tot cuprinsul Statului Rastignac! Rochia de muselină înflorată pe care infantele o brodează pentru majestatea-sa regina se lucrează mai departe în cel mai profund secret. Au mai rămas de făcut numai două platei. S-a hotărât ca în partea dinspre Verteuil să nu se mai ridice împrejmuire de zid, ci să se facă un gard viu. Prostimea o să rămână fără poamele din partea locului și fără spalieri, dar străinii vor avea o minunată priveliște. Dacă moștenitorul prezumtiv are nevoie de batiste, îi dăm de știre că preaînalta doamnă, văduva de Marcillac, scotocind în ale sale comori și cufere, cunoscute sub numele de Pompei și Herculanum, a descoperit o bucată de frumoasă pânză de Olanda, de care nici nu-și mai aducea aminte; principesele Agathe și Laure au pus la porunca ei acul, ața și mâinile lor, care sunt ca totdeauna olecuță cam prea roșii. Cei doi tineri principi, don Henri și don Gabriel, potrivit funestului lor obicei, se îndoapă ca și în trecut cu magiun de fructe și must de struguri, le mânie până la turbare pe surorile lor, nu vor să învețe nimic, umblă hoinari după cuiburi de păsări, ridică toată casa cu larma lor și, înfrângând legile Statului, strică răchita ca să-și facă nuiele de joacă. Nunțiul papal, numit vulgar domnul preot, îi amenință cu excomunicarea dacă vor urma să lase-n plata Domnului sfintele canoane ale gramaticii pentru războinicele pușcoace de soc. Adio, dragă frate; nici o scrisoare n-a dus cu ea vreodată atâtea rugi pentru fericirea ta și nici o iubire atât de desăvârșit mulțumită. Așadar, când vei veni acasă vei avea să ne istorisești multe! Mie îmi vei spune tot, pentru că sunt cea mai mare. Mătușa ne-a dat să înțelegem că ai succese în lumea bună.
E vorba de o doamnă, dar mai mult nu se spune.
Între noi, o să ne înțelegem! Ascultă, Eugène, dacă vrei, noi ne putem lipsi de batiste, ca să-ți facem cămăși. Răspunde-mi repede în privința asta. Dacă ai grabnică nevoie de cămăși frumoase și bine cusute, trebuie să ne apucăm de lucru îndată; și dacă la Paris sunt modele pe care noi nu le cunoaștem, poți să ne trimiți unul, mai ales pentru manșete. Adio, adio! Îți sărut tâmpla stângă, care este numai a mea. Fila următoare o las Agathei, care mi-a făgăduit că nu va citi nimic din ceea ce ți-am scris. Dar, ca să fiu mai sigură, am să stau lângă ea cât timp îți va scrie. Sora ta, care te iubește, LAURE DE RASTIGNAC”
„Ah, da, își spuse Eugène, da, trebuie să mă îmbogățesc cu orice preț! Comori întregi n-ar putea răsplăti acest devotament. Aș vrea să le pot aduce toate fericirile deodată. O mie cinci sute cincizeci de franci! gândi el după un răstimp. Fiecare ban trebuie să-și dea folosul cuvenit! Laure știe ce spune. N-am decât cămăși de pânză groasă. Când o fată se hotărăște să vegheze asupra fericirii cuiva, e mai vicleană ca un hoț. Inocentă față de ea însăși și prevăzătoare față de mine, este asemenea îngerului din cer, care iartă păcatele de pe pământ fără să le înțeleagă.”