A doua zi, Goriot și Rastignac așteptau să vină un comisionar, ca să se mute de la pensiune, când, către amiază, se auzi în strada Neuve-Sainte-Geneviève huruitul unui echipaj care se opri la poarta casei Vauquer. Coborând din trăsura ei, doamna de Nucingen întrebă dacă tatăl ei se află încă la pensiune. La răspunsul afirmativ al Silviei, ea urcă sprintenă scările. Eugène era în camera lui, ceea ce vecinul său nu știa. După masa de amiază, el îl rugase pe moș Goriot să-i ia și bagajele lui, urmând ca pe la ceasul patru să se întâlnească în apartamentul din strada Artois. Pe când însă bătrânul era plecat după hamali, Eugène se dusese la facultate, răspunsese la apel și, fără să-l vadă cineva, se întorsese, ca să încheie socotelile cu doamna Vauquer, nevoind să lase această sarcină în seama lui Goriot, care, în marea lui înflăcărare, ar fi fost în stare, fără doar și poate, să plătească din buzunarul lui suma datorată de Rastignac. Dar gazda ieșise în oraș. Eugène se urcă în odaia lui, ca să vadă dacă n-a uitat ceva, și se felicită că-i venise gândul acesta, când găsi polița în alb pe care i-o dăduse lui Vautrin și pe care, după ce o achitase, o aruncase cu nepăsare în sertarul mesei. Cum în ziua aceea nu era foc în sobă, Eugène era gata să înceapă a o rupe în bucățele mărunte, când, recunoscând glasul Delphinei, se opri, ca să nu mai facă nici un zgomot și astfel să poată auzi ceea ce avea să spună ea, socotind, firește, că nu poate să aibă nici o taină față de el. Apoi, de la cele dintâi cuvinte, găsi că discuția dintre tată și fiică e prea interesantă ca să n-o asculte.
— Ah, tată, spunea ea, dea Domnul să-ți fi venit la vreme gândul de-a cere socoteala averii mele, ca să nu mă trezesc ruinată! Pot vorbi?
— Firește, nu-i nimeni acasă, răspunse moș Goriot cu glas schimbat.
— Dar ce ai, tată? întrebă doamna de Nucingen.
— Mi-ai dat o lovitură de secure în creștetul capului, răspunse bătrânul. Dumnezeu să te ierte, copila mea! Tu nu știi cât de mult te iubesc. Dacă ai fi știut, nu mi-ai fi spus dintr-o dată asemenea lucruri, mai ales dacă situația nu este cu adevărat disperată. Dar spune-mi, ce s-a întâmplat de te-ai grăbit să vii aici, când peste câteva minute trebuia să ne mutăm în apartamentul din strada Artois?
— Ei, tată, în fața unei catastrofe, cine-și mai poate stăpâni cea dintâi mișcare? Avocatul tău ne-a ajutat să descoperim o clipă mai devreme nenorocirea care, fără nici o îndoială, avea să izbucnească mai târziu. Vechea dumitale experiență negustorească are să ne fie de folos în împrejurarea asta și am alergat la dumneata cum te agăți de o creangă când ești în primejdie să te îneci. Domnul Derville, văzând că Nucingen îi făcea atâtea șicane, l-a amenințat că-i va intenta un proces, spunându-i că autorizația președintelui tribunalului va fi dobândită fără întârziere. Nucingen a venit azi-dimineață la mine și m-a întrebat dacă vreau să-l ruinez și pe el, și pe mine. I-am răspuns că nu mă pricep de fel în treburile acestea, că am avut o avere a mea, ce s-ar fi cuvenit să fiu în posesia ei și că tot ce este în legătură cu această neînțelegere dintre noi îl privește pe avocatul căruia i-am încredințat procesul, pentru că eu nu știu și nu înțeleg nimic în această privință. Nu m-ai învățat să-i spun așa?
— Ba da, răspunse moș Goriot.
— După aceea, urmă Delphine, Nucingen m-a pus în curent cu afacerile lui. A aruncat toți banii lui și pe ai mei în niște întreprinderi abia începute, pentru care a trebuit să scoată sume mari. Dacă l-aș forța să-mi înapoieze dota, ar fi silit să depună bilanțul; pe când dacă mă învoiesc să aștept un an, se angajează pe cuvânt de onoare să-mi restituie o avere îndoită sau întreită, investind capitalul meu în câteva întreprinderi din țară, la sfârșitul cărora aș rămâne stăpână pe toate bunurile lor. Tată dragă, vorbea cu toată sinceritatea și m-a înspăimântat. Mi-a cerut iertare pentru felul cum s-a purtat cu mine, mi-a redat libertatea, mi-a îngăduit să trăiesc așa cum voi dori eu. Cu condiția să-l las să gireze afacerile mele cu depline puteri, în numele meu. Ca să-și dovedească buna-credință, mi-a făgăduit că-l va chema pe domnul Derville ori de câte ori voi vrea eu, ca să vadă dacă actele prin care mă va institui proprietară vor fi bine întocmite. Pe scurt, s-a predat în mâinile mele, legat cobză. Mi-a cerut ca socotelile casei să le țină tot el, încă doi ani, și m-a rugat să nu cheltuiesc pentru mine mai mult decât îmi va da el.
— Mi-a dovedit că tot ce putea face, era să salveze aparențele, că s-a despărțit de dansatoarea, cu care trăia, că va fi silit să facă economiile cele mai aspre, fără însă ca lumea să știe, pentru ca astfel să poată ajunge la capătul speculațiilor lui fără să-și piardă creditul. L-am dojenit, i-am spus că nu cred nici o iotă din tot ce-mi înșiră, ca să-l fac să-mi mărturisească totul și să pot afla cât mai mult; mi-a arătat registrele, a plâns. N-am văzut în viața mea un bărbat în halul acesta. Își pierduse capul, spunea că are să-și ia viața, vorbea în neștire. Mi-era milă de el…
— Și tu crezi balivernele astea? strigă moș Goriot. Joacă teatru! Mi s-a întâmplat de multe ori să fac afaceri cu nemții. Cei mai mulți dintre ei sunt de bună-credință, plini de nevinovăție; dar când, sub înfățișarea lor de oameni sinceri și de ispravă, se apucă de vicleșuguri și înșelăciuni, îi întrec pe toți ceilalți. Bărbatu-tău își bate joc de tine. Văzându-se încolțit din toate părțile, face pe mortul; sub numele tău, el vrea să rămână mai stăpân pe avere decât este astăzi, când lucrează sub numele lui. Vrea să folosească această împrejurare ca să se pună la adăpost de primejdii. E tot așa de ager pe cât e de perfid. E un ticălos. Nu, nu, nici prin gând nu-mi trece să iau drumul cimitirului lăsându-mi fetele în sapă de lemn. Mă mai pricep nițel în afaceri. Spune că și-a investit banii în întreprinderi; dacă-i așa, drepturile lui trebuie să fie garantate prin valori, chitanțe, contracte! Să le scoată la iveală și să-ți dea ce ți se cuvine. Vom alege investițiile cele mai bune, vom lua asupra noastră riscurile, și vom avea titluri de recunoaștere a drepturilor noastre pe numele Delphine Goriot, soție a baronului de Nucingen, trăind sub regimul separației de bunuri. Dar așa, cum? Crede că suntem idioți? Că aș putea suporta, fie și numai două zile, ideea că ar fi cu putință ca tu să rămâi fără avere, fără pâinea de toate zilele? N-aș putea-o suporta nici o zi, nici o noapte, nici măcar două ceasuri! Dacă ar fi așa, n-aș putea supraviețui. Cum! Am muncit vreme de patruzeci de ani, am cărat saci în spinare, de curgea nădușeala potop de pe mine, o viață întreagă m-am lipsit de toate pentru voi, îngerașii mei, și toată truda, toate poverile mi se păreau ușoare, pentru că erau pentru voi. Și după toate acestea, astăzi, viața mea, munca mea să se împrăștie ca fumul? Aș turba de furie. Jur pe ce am mai scump în cer și pe pământ că am să lămuresc totul, am să verific registrele, casa, întreprinderile! N-o să mai am somn, n-o să mai pun capul pe pernă, n-o să mai bag o bucățică în gură până când nu m-oi încredința că averea ta e toată așa cum trebuie să fie. Slavă Domnului, ești în separație de bunuri; maestrul Derville, care din fericire e un om cinstit, are să-ți apere interesele. Pe Dumnezeul meu, ai să rămâi cu milionul tău, cu venitul tău de cincizeci de mii de livre pe an, până la sfârșitul zilelor tale, sau de nu, dezlănțui un scandal în Paris, ah, ah! Dacă nu ne-or face dreptate tribunalele, mă voi adresa Parlamentului. Dacă te-aș ști liniștită și fericită în privința banilor, mi s-ar ușura toate suferințele și toate necazurile. Banul e însăși viața. Cu bani faci orice. Ce ne tot cântă matahala aceea de alsacian? Delphine, din ce ți se cuvine să nu lași nici măcar un sfert de para dobitocului ăstuia, care te-a ținut în lanțuri și te-a făcut să suferi atâta. Dacă are nevoie de tine, o să-l strunim cum se cuvine și-o să-l facem să meargă pe calea cea bună. Doamne, îmi arde capul ca focul, simt că-mi fierb creierii. Delphine a mea în mizerie! Oh, Fifine, tu! Unde dracu sunt mănușile mele? Haide! Să mergem. Vreau să văd totul.
— Registrele, afacerile, casa, corespondența – acum, pe loc! N-am să am liniște până nu mă voi încredința cu ochii mei că averea ta nu înfruntă nici o primejdie.
— Dragă tată, stai binișor. Dacă arăți în chestiunea asta cea mai mică dorință de răzbunare sau vreun gând dușmănos, eu sunt pierdută. El te cunoaște prea bine și deci a socotit cu drept cuvânt că dacă sunt îngrijorată în privința averii mele este numai datorită înrâuririi dumitale. Dar, îți jur, averea asta e în mâna lui și el ține cu tot dinadinsul s-o aibă în mână. Ar fi în stare să fugă cu toți banii și să ne lase așa, ticălosul! Știe prea bine că eu n-am să-l urmăresc, pentru că nu vreau să necinstesc numele pe care-l port. E un om tare și slab în același timp. Am cumpănit totul în amănunt. Dacă-l vom scoate din sărite, mă va ruina.
— Așadar, e un tâlhar?
— Ei da, tată, ăsta e adevărul, răspunse Delphine aruncându-se într-un jeț în hohote de plâns. N-am vrut să ți-o spun, ca să-ți cruț durerea că m-ai măritat cu un astfel de om! Patimile ascunse și conștiința lui, sufletul și trupul – toate se potrivesc de minune în ființa lui! E groaznic. Îl urăsc și-l disprețuiesc. Da, nu mai pot avea nici o fărâmă de stimă pentru acest josnic Nucingen, după tot ce mi-a spus. Un om care a fost în stare să se arunce în combinațiile comerciale de care mi-a vorbit nu poate avea nici cea mai mică delicatețe, și dacă am temerile pe care ți le-am împărtășit adineauri e din pricină că am citit în sufletul lui ca într-o carte. El, care mi-e bărbat, mi-a propus pe față să-mi dea toată libertatea – și înțelegi prea bine ce înseamnă asta – dacă primesc în schimb ca, într-un caz nenorocit, să fiu o unealtă în mâna lui, pe scurt: dacă primesc să-și facă afacerile sub numele meu.
— Dar mai sunt și legile! Dar mai este și piața Grève pentru gineri de felul ăsta! strigă moș Goriot. L-aș ghilotina cu mâna mea dacă nu s-ar găsi un călău!
— Nu, tată, nu există lege împotriva lui. Ascultă în două cuvinte ce mi-a spus, lăsând deoparte întortochelile în care își învăluia gândul: „Sau pierzi tot, nu mai ai nici o para, ești ruinată – pentru că nu mi-aș putea lua un alt complice decât pe dumneata – sau mă lași să-mi duc până la capăt întreprinderile mele”. E limpede? Ține încă la mine. Se bizuie pe cinstea mea de femeie; știe că nu mă voi atinge de averea lui, mulțumindu-mă cu a mea. Trebuie să intru într-o tovărășie incorectă, hoțească, sub pedeapsa de-a fi ruinată. Îmi cumpără conștiința, și drept plată îmi dă îngăduința de a fi în toată voia amanta lui Eugène: „Îți permit să păcătuiești, dar lasă-mă să fac crime, ruinând oameni fără vină.” E un fel de-a vorbi destul de clar? Știi ce înțelege el prin operațiuni? Cumpără terenuri virane pe numele lui, apoi clădește pe ele case pentru prepuși ai lui. Aceștia încheie contracte pentru aceste clădiri cu toți antreprenorii, plătindu-i în efecte cu termen lung și consimțind, în schimbul unei mici sume, să-i dea chitanță soțului meu, care devine astfel posesorul caselor, în vreme ce prepușii, când trebuie să-i achite pe antreprenorii păcăliți, dau faliment. Bieții constructori s-au lăsat aiuriți de numele casei Nucingen. Am înțeles foarte bine lucrul ăsta. Am mai înțeles de asemenea că, pentru a dovedi în caz de nevoie plata unor sume enorme, Nucingen a trimis valori considerabile la Amsterdam, Londra, Neapole, Viena. Cum să punem mâna pe acești bani?
Eugène auzi un zgomot înăbușit. Fără îndoială că moș Goriot căzuse în genunchi pe podeaua odăii.
— Dumnezeule, ce ți-am făcut? Fata mea în mâna acestui mizerabil! Poate să ceară orice de la ea, dacă vrea. Iartă-mă, fata mea! strigă moșneagul.
— Da, dacă mă aflu în prăpastia asta, e poate din greșeala ta, zise Delphine. Noi fetele avem atât de puțină judecată când ne mărităm! Ce știm noi despre lume, afaceri, bărbați, moravuri? Părinții ar trebui să gândească în locul nostru. Dragă tată, nu-ți fac nici o imputare. Iartă-mă pentru ceea ce ți-am spus. Toată greșeala e a mea. Nu, tăicuțule, nu plânge, spuse ea sărutându-l pe frunte.
— Nu mai plânge nici tu, micuța mea Delphine. Dă-mi ochii, să-ți zvânt lacrimile cu sărutarea mea. Haide! Am să-mi adun eu mințile și am să descurc ițele încurcate de bărbatu-tău.
— Nu, lasă-mă pe mine. Știu eu cum să-l învârtesc. Mă iubește? Ei, bine, am să mă folosesc de puterea pe care o am asupra lui, ca să-l fac să investească fără întârziere o parte din banii mei în câteva proprietăți. Poate că voi răscumpăra pe numele meu domeniul Nucingen din Alsacia. El ține mult la asta. Vino mâine, numai ca să vezi registrele, hârtiile. Domnul Derville nu se pricepe de fel în chestiile acestea comerciale. Sau nu, nu mâine. Nu vreau să mă enervez. Poimâine are loc balul doamnei de Beauséant, vreau să mă îngrijesc, ca să fiu frumoasă, odihnită și să-l fac fericit pe dragul meu Eugène! Hai să văd și eu camera lui.
În clipa aceea, o trăsură se opri în stradă și se auzi pe scară glasul doamnei de Restaud, care o întreba pe Silvia:
— Tata e sus?
Această împrejurare îl salvă, din fericire, pe Eugène, care se și gândise să se arunce pe pat, prefăcându-se că doarme.
— Ah, tată, ai auzit ce se vorbește despre Anastasie? zise Delphine, recunoscând vocea soră-si. Se pare că și în căsnicia ei se întâmplă lucruri ciudate.
— Ce anume? spuse moș Goriot. Asta ar fi sfârșitul vieții mele. Capul meu nu mai poate suporta încă o nenorocire.
— Bună ziua, tată, zise contesa intrând. Ah, uite-o și pe Delphine!
Dând cu ochii de soră-sa, doamna de Restaud păru stânjenită.
— Bună ziua, Nasie, spuse baroana. Ți se pare neobișnuit că mă găsești aici? Eu îl văd pe tata în fiecare zi.
— De când?
— Dacă ai fi venit pe-aici, ai fi știut.
— Nu mă necăji, Delphine, zise contesa, cu glas mâhnit. Sunt tare nenorocită, sunt pierdută, sărmanul meu tată! Oh, cu totul pierdută de data asta!
— Dar ce ți s-a întâmplat, Nasie? strigă moș Goriot. Spune-ne tot, copila mea. Văd că pălește. Delphine, ajut-o, haide, fii bună cu ea, și am să te iubesc și mai mult, dacă ar fi cu putință!
— Biata mea Nasie, spuse doamna de Nucingen ajutând-o să se așeze pe un scaun. Vorbește. Noi suntem singurele două ființe care te iubim mereu și îndeajuns ca să-ți iertăm orice. Vezi tu, iubirea alor tăi este cea mai temeinică.
Îi dădu să respire săruri, și contesa își reveni.
— Din asta are să mi se tragă moartea, spuse moș Goriot. Haide, urmă el stârnind focul de turbă din sobă, veniți încoace amândouă. Mi-e frig. Ce s-a întâmplat, Nasie? Spune degrabă. Ai să mă ucizi!
— Ei bine, zise biata femeie, bărbatu-meu știe tot. Închipuiește-ți, tată, e câtăva vreme de-atunci, ți-aduci aminte de polița aceea a lui Maxime? Nu era cea dintâi. Plătisem multe până atunci. Către începutul lui ianuarie, domnul de Trailles mi s-a părut tare mâhnit. Nu-mi spunea nimic. Dar e așa de ușor să citim în inima celor pe care-i iubim! Un nimic e de ajuns. Și apoi, mai sunt și presimțirile, în sfârșit, era mai drăgăstos, mai duios decât oricând, iar eu eram din ce în ce mai fericită. Bietul Maxime! În vremea aceea, în cugetul lui își lua rămas bun de la mine, după cum mi-a spus mai târziu: voia să-și zboare creierii! În cele din urmă atâta l-am chinuit, atâta l-am rugat, am stat două ceasuri în genunchi în fața lui, până mi-a mărturisit că are datorii de o sută de mii de franci! Oh! Tăicuțule, o sută de mii de franci! Mi-am pierdut mințile. Dumneata nu puteai să ai suma asta, iar eu cheltuisem tot.
— Nu, zise moș Goriot, ca să fac rost de atâția bani ar fi trebuit să-i fur. Dar i-aș fi furat, Nasie! Îi voi fura.
Când auziră acest cuvânt rostit cu glas lugubru, ca un horcăit de muribund, mărturisind agonia iubirii de tată redusă la neputință, cele două surori rămaseră o clipă tăcute. Ce egoism ar fi putut să rămână nepăsător la acest strigăt de deznădejde care, ca o piatră aruncată într-un hău, îi arăta toată adâncimea?
— Am găsit banii de care avem nevoie înstrăinând lucruri care nu-mi aparțineau, zise contesa izbucnind în lacrimi.
Tulburată, Delphine începu și ea să plângă, cu capul rezemat pe gâtul soră-si.
— Așadar, e adevărat! spuse ea.
Anastasie lăsă capul în jos, doamna de Nucingen o cuprinse în brațe, o sărută cu duioșie și, sprijinindu-i fruntea pe umărul ei, îi spuse:
— Noi te vom iubi totdeauna, fără să te judecăm.
— Îngerașii mei, zise Goriot cu glas stins, de ce a trebuit să vină o nenorocire ca să văd în sfârșit această unire a voastră?
— Ca să salvez viața lui Maxime, în sfârșit, ca să-mi salvez toată fericirea mea, urmă contesa, încurajată de aceste mărturii de caldă și tulburătoare dragoste.
— M-am dus la acel cămătar pe care-l cunoști – o adevărată făptură a iadului, ce nu se înduioșează de nimic – m-am dus la domnul Gobseck, cu diamantele de familie, la care domnul de Restaud ține atât de mult. Le-am dus și pe ale lui, și pe ale mele, și le-am vândut pe toate. Vândut! Înțelegi? L-am salvat pe domnul de Trailles, dar eu sunt pierdută, Restaud știe tot.
— De la cine? Cum? Să-l ucid! strigă moș Goriot.
— Ieri m-a chemat în camera lui. M-am dus. „Anastasie, mi-a spus cu o voce… (Oh! Mi-a fost de-ajuns să-l aud, ca să ghicesc totul), unde sunt diamantele dumitale?” – „La mine.” – „Nu, mi-a răspuns uitându-se țintă în ochii mei, sunt aici, pe comodă.” Și mi-a arătat caseta, acoperită cu batista lui. „Știi de unde le-am luat?” m-a întrebat. Am căzut în genunchi în fața lui, am plâns, l-am întrebat de ce moarte vrea să mă vadă murind.
— Ai spus tu asta? strigă moș Goriot. Pe sfântul nume al lui Dumnezeu, cel care se va atinge de oricare dintre voi, câtă vreme trăiesc eu, să știe bine că am să-l ard la foc domol! Da, l-aș sfâșia ca pe…
Moș Goriot tăcu. Cuvintele i se înăbușeau în gâtlej.
— La urmă, draga mea, mi-a cerut un lucru mai greu chiar decât moartea. Facă Domnul ca nici o femeie să nu audă ce mi-a fost dat mie să aud.
— Am să-l ucid, spuse moș Goriot cu o desăvârșită liniște. Dar n-are decât o viață și-mi datorează două. În sfârșit, ce voia? întrebă el, cu ochii țintiți către Anastasie.
— Ei bine, urmă contesa, după un răstimp s-a uitat la mine și mi-a spus: „Anastasie, voi îngropa în tăcere tot ce s-a întâmplat, vom rămâne împreună, avem copii. Nu-l voi ucide pe domnul de Trailles. S-ar putea să nu-l nimeresc, iar ca să mă descotorosesc de el pe altă cale, m-aș lovi, poate, de justiția omenească. Să-l ucid în brațele dumitale ar însemna să dezonorez copiii. Dar, ca să te cruț de-a vedea cu ochii dumitale cum îți mor copiii, sau tatăl lor, sau eu însumi, îți pun două condiții. Răspunde: este vreunul dintre copii al meu?” Am răspuns da. „Care?” m-a întrebat el. „Ernest, cel mare.” „Bine, a zis el. Acum jură-mi că de-aci înainte într-o singură privință ai să faci așa cum îți spun eu.” Am jurat. „Vei semna actul de vânzare a bunurilor dumitale, când ți-o voi cere.”
— Să nu semnezi! strigă moș Goriot. Să nu semnezi nici în ruptul capului. Ah, ah, domnule de Restaud, dacă nu știi ce înseamnă să faci o femeie fericită, ea se duce să-și caute fericirea aiurea, iar dumneata vrei s-o pedepsești pe ea pentru neroada dumitale neputință? Dar iacătă că mai sunt și eu pe lume! Oprește-te! Am să-i tai calea. Fii liniștită, Nasie. Ah, dumnealui își iubește moștenitorul! Bine, bine. Am să-i otrăvesc feciorul, care – blestemată întâmplare! – este nepotul meu. Am dreptul să-l văd și eu pe maimuțoiul ăsta! Am să-l iau și am să-l duc în satul meu, nu te teme! Iar pe monstrul de tată-său am să-l îngenunchi, spunându-i: „Care pe care! Dacă vrei să-ți redau copilul, dă-i fetei mele averea ei și las-o să trăiască așa cum vrea ea”.
— Tată!
— Da, tată! A, eu sunt tată adevărat. Să nu-mi chinuiască fetele ticălosul ăsta de mare senior! Drace, nu știu ce-mi umblă prin vine! Parc-aș avea sânge de tigru, aș vrea să-i sfâșii pe acești doi oameni. O, copilele mele! Așadar, asta-i viața voastră? Dar asta-nseamnă moartea mea. Ce-o să s-aleagă de voi când eu n-am să mai fiu? Părinții ar trebui să trăiască atât cât trăiesc copiii lor. Doamne, greșită rânduială ai pus în lumea asta a ta! Și totuși, după cum se tot spune, ai și tu un fiu. S-ar cuveni să ne cruți de-a suferi din pricina suferințelor copiilor noștri. Îngerașii mei dragi! Nu vă văd decât când vă răzbesc durerile. Nu-mi împărtășiți decât lacrimile voastre. Firește, mă iubiți, văd bine. Veniți încoace, veniți să plângeți, inima mea e largă și poate cuprinde totul. Da, puteți s-o sfâșiați, și din fiecare fâșie puteți face câte o inimă de tată. Aș vrea să iau asupră-mi suferințele voastre, aș vrea să sufăr eu în locul vostru. Ah, ce fericite erați când erați micuțe!
— Acelea au fost singurele noastre zile bune, spuse Delphine. Unde-i vremea când ne dădeam tumba de pe sacii cu făină din magazia cea mare?
— Tată, nu ți-am spus totul, îi șopti Anastasie lui moș Goriot, care sări în sus. N-am putut să iau pe diamante o sută de mii de franci în cap. Maxime a fost pus sub urmărire. Nu mai datorăm decât douăsprezece mii de franci. Mi-a făgăduit că se va cuminți, că n-are să mai joace cărți. Dragostea lui e tot ce mi-a mai rămas pe lume și am plătit-o atât de scump, încât dacă aș pierde-o m-aș omorî. Pentru el mi-am jertfit averea, cinstea, liniștea, copiii! Oh, tată, fă măcar ca Maxime să fie liber, să nu-și piardă cinstea, să poată rămâne în societate, unde va putea să-și facă o situație. Acum nu-mi mai datorește decât fericirea; copiii noștri vor rămâne fără avere. Dacă-l vor închide la Sainte-Pélagie, voi pierde totul.
— N-am, Nasie. Nu mai am nimic! Nimic! E sfârșitul lumii. Oh, fără nici o îndoială, lumea are să se prăbușească! Plecați, salvați-vă cât mai e vreme. Azi, nu mi-a mai rămas decât paftalele de argint și șase tacâmuri, cele dintâi pe care le-am cumpărat în viața mea. În sfârșit, nu mai am decât renta viageră de o mie două sute de franci.
— Dar cu renta pe viață ce-ai făcut?
— Am vândut-o, păstrându-mi acest căpețel de venit pentru nevoile mele. Îmi trebuiau douăsprezece mii de franci, ca să aranjez un apartament pentru Fifina.
— Acasă la tine, Delphine? o întrebă doamna de Restaud pe soră-sa.
— Ce importanță are asta? urmă moș Goriot. Cei douăsprezece mii de franci i-am cheltuit.
— Înțeleg, zise contesa. Pentru domnul de Rastignac. Ah, biata mea Delphine, oprește-te. Vezi bine unde am ajuns eu.
— Draga mea, domnul de Rastignac nu este omul care să-și ruineze femeia pe care o iubește.
— Îți mulțumesc, Delphine. Altceva așteptam de la tine în nenorocirea prin care trec. Dar tu n-ai ținut niciodată la mine.
— Ba da, Nasie! Te iubește! izbucni moș Goriot cu însuflețire. Mi-o spunea chiar adineauri. Vorbeam despre tine și susținea că tu ești frumoasă, iar ea e numai drăguță.
— Ea? repetă contesa. Ea este o frumusețe rece.
— Chiar dacă ar fi așa, zise Delphine cu obrajii îmbujorați, cum te-ai purtat tu cu mine? Te-ai lepădat de mine, ai făcut totul ca să mi se închidă ușile caselor în care voiam să merg, pe scurt: ai folosit orice prilej ca să mă faci să sufăr. Cât despre mine, venit-am eu la bietul tata, ca tine: ca să-i iau toată averea mie cu mie și să-l aduc în starea în care se află? Asta-i opera ta, surioară. Eu l-am văzut pe tata de câte ori am putut, nu l-am dat afară din casă și n-am venit să-i ling mâna când am avut nevoie de el. N-am știut însă că a cheltuit cele douăsprezece mii de franci pentru mine. Eu țin rânduială în treburile mele, după cum știi. De altfel, darurile pe care mi le-a făcut tata nu i le-am cerut niciodată.
— Erai mai fericită decât mine: domnul de Marsay era bogat, doar știi și tu ceva în privința asta. Dar așa ai fost totdeauna: răutăcioasă ca aurul. Rămâneți cu bine. Nu mai am nici soră, nici…
— Taci, Nasie! strigă moș Goriot.
— Numai o soră ca tine poate să repete ceea ce nici străinii nu mai cred. Ești un monstru! îi spuse Delphine.
— Copilele mele, copilele mele, tăceți, sau mă omor în fața voastră!
— Hai, Nasie, zise doamna de Nucingen, te iert, pentru că ești nenorocită. Dar eu sunt mai bună decât tine. Să-mi spui ceea ce mi-ai spus, tocmai în clipa când aș fi fost în stare să fac orice ca să-ți vin în ajutor, când aș fi fost în stare chiar să intru în odaia bărbatului meu, ceea ce n-aș fi făcut nici pentru mine, nici pentru… Numai tu puteai să-mi spui ceea ce mi-ai spus, tu, care de nouă ani de zile mi-ai pricinuit atâtea suferințe.
— Fetele mele, fetele mele, sărutați-vă! zise bătrânul. Sunteți ca doi îngeri.
— Nu vreau, lasă-mă! strigă contesa, pe care Goriot o luase de braț, scuturându-se din încleștarea bătrânului. E mai neîndurată față de mine decât chiar bărbatu-meu. Ai crede că e icoana tuturor virtuților!
— Prefer să se creadă că datorez bani domnului de Marsay decât să mărturisesc că domnul de Trailles mă costă mai mult de două sute de mii de franci, răspunse doamna de Nucingen.
— Delphine! strigă contesa făcând un pas către ea.
— Îți spun adevărul, în vreme ce tu mă calomniezi, răspunse rece baroana.
— Delphine, ești o…
Moș Goriot sări, o împiedică să mai vorbească, acoperindu-i gura cu palma.
— Doamne tată, îi spuse Anastasie, cu ce ai umblat în mână în dimineața asta?
— A, da, am greșit, zise bietul bătrân ștergându-și mâinile pe pantaloni. Mă mut, nu știam că o să veniți.
Era fericit că, atrăgându-și această dojană, mânia fie-si se va revărsa asupra lui.
— Ah, urmă el așezându-se pe un scaun, mi-ați zdrobit inima. Mor, copilele mele! Îmi ard creierii ca într-o vâlvătaie. Haide, fiți drăguțe, iubiți-vă! Aveți să mă ucideți, Delphine, Nasie, haide, amândouă aveți dreptate, amândouă ați greșit. Haide, Dedel, reluă vorba, întorcându-se cu ochii în lacrimi către baroană, îi trebuie douăsprezece mii de franci; să-i căutăm. Nu vă uitați una la alta cu atâta dușmănie. (Se așeză în genunchi, în fața Delphinei.) Cere-i iertare, dacă vrei să-mi faci o bucurie, îi șopti el la ureche. Haide, ea e cea mai nenorocită.
— Biata mea Nasie, zise Delphine, înspăimântată de expresia pe care durerea o dădea feței tatălui ei, am greșit, iartă-mă, sărută-mă.
— Ah, strigă moș Goriot, îmi turnați balsam pe inimă. Dar unde să găsim douăsprezece mii de franci? Dacă m-aș duce eu în locul domnului de Trailles?
— Ah, tată, spuseră amândouă fetele înconjurându-l, nu, nu se poate.
— Dumnezeu să te răsplătească pentru gândul acesta, căci noi n-am putea, nu-i așa, Nasie? urmă Delphine.
— Și apoi, sărmane tată, asta ar fi doar un strop de apă, adăugă contesa.
— Dar un om nu poate să ia nici un ban pe sângele lui? strigă deznădăjduit moșneagul. Mă dau cu totul celui care te va salva, Nasie! Sunt în stare să ucid un om pentru el. După aceea am să fac ca Vautrin, am să înfund ocna! Eu…
Se opri, ca lovit de trăsnet.
— Nu mai am nimic! spuse el smulgându-și părul. Dacă cel puțin aș ști unde să mă duc să fur, dar și asta-i greu de găsit. Și apoi îți trebuie oameni și timp ca să jefuiești o bancă. Iacă, mai bine să mor, e singurul lucru care-mi mai rămâne de făcut. Da, nu mai sunt bun de nimic, nu mai sunt tată! Nu. A, ticălos bătrân, ți-ai făcut o pensie pe viață, când aveai două fete! Nu le iubești? Să crapi, să crapi ca un câine ce ești! Da, sunt mai rău ca un câine, un câine nu s-ar fi purtat așa! Oh, capul meu. Cum mai clocotește!
— Tăicuțule, strigară cele două fete venindu-i în preajmă ca să-l împiedice de a se năpusti cu capul în perete, fii cuminte, tăicuțule!
Plângea cu hohote. Eugène, îngrozit, luă hârtia pe care o semnase pentru Vautrin și care era timbrată pentru o sumă mai mare, schimbă cifra și, după ce făcu o poliță în bună regulă pentru douăsprezece mii de franci la ordinul lui Goriot, intră în odaia acestuia.
— Iată banii dumitale, doamnă, spuse el înfățișând hârtia. Dormeam în odaia mea; convorbirea dumneavoastră m-a trezit din somn și astfel am putut afla ce sumă datorez domnului Goriot. Iată creanța pe care o puteți negocia. O voi achita la termen.
Contesa rămăsese împietrită, cu hârtia în mână.
— Delphine, spuse ea palidă și tremurând de mânie, de furie, de turbare, Dumnezeu mi-e martor că te iertasem pentru tot ce mi-ai făcut. Dar ce-i asta? Cum adică, domnul era alături și tu știai! Și ai avut josnicia de a te răzbuna, lăsându-mă să-i mărturisesc, fără să știu, toate tainele mele, viața mea, viața copiilor mei, rușinea și onoarea mea! Pleacă! Nu-mi mai ești nimic, te urăsc, îți voi face tot răul pe care voi putea să ți-l fac, te…
Mânia îi curmă vorba; gâtlejul i se uscase.
— Dar e fiul meu, copilul nostru, fratele tău, salvatorul tău! strigă moș Goriot. Îmbrățișează-l, Nasie; uite, eu îl îmbrățișez, reluă bătrânul strângându-l pe Eugène către sine cu un fel de furie. O, copilul meu! Aș vrea să-ți fiu mai mult decât un tată, aș vrea să-ți fiu o familie. Aș vrea să fiu Dumnezeu, ca să-ți arunc lumea întreagă la picioare. Dar sărută-l, Nasie! Nu e un om, e un înger, un adevărat înger.
— Las-o, tată, zise Delphine, e nebună în clipa asta.
— Nebună! Nebună! Și tu cum ești? întrebă doamna de Restaud.
— Copilele mele, mă ucideți dacă urmați tot așa! strigă moșneagul prăbușindu-se pe pat, ca străpuns de un glonț. Au să mă ucidă, își spuse el.
Contesa se uită țintă la Eugène, care sta neclintit, uluit de violența acestei scene.
— Domnule…? îi spuse ea întrebându-l cu gestul, cu glasul și cu privirea, fără să ia seama la tată-său și la Delphine care-i deschidea cu grabă gulerul.
— Doamnă, voi plăti și voi tăcea, răspunse Eugène, fără să mai aștepte întrebarea.
— Nasie, l-ai omorât pe tata! zise Delphine arătând către bătrân, care leșinase, dar în aceeași clipă Anastasie plecă.
— O iert din toată inima, zise moș Goriot deschizând ochii. E într-o stare îngrozitoare, care ar năuci și un cap mai bun decât al ei. S-o consolezi pe Nasie, să fii bună față de ea, făgăduiește-i-o bietului tău tată, care moare, spuse bătrânul către Delphine, strângându-i mâna.
— Dar ce ai? întrebă ea înspăimântată.
— Nimic, nimic, răspunse tatăl. Are să treacă. Am o greutate pe frunte, o migrenă. Biata Nasie, ce zile o așteaptă!
În clipa aceea, contesa se întoarse în odaie și se aruncă la picioarele tatălui ei:
— Iartă-mă! strigă ea.
— Lasă-mă, spuse moș Goriot, acum îmi faci și mai rău!
— Domnule, zise contesa către Rastignac, cu ochii scăldați în lacrimi, durerea m-a făcut să fiu nedreaptă. Vrei să fii fratele meu? îl întrebă ea întinzându-i mâna.
— Nasie, îi spuse Delphine îmbrățișând-o, micuța mea Nasie, să uităm tot ce-a fost.
— Nu, zise ea, eu am să-mi amintesc.
— Îngerașii mei, strigă moș Goriot, îmi ridicați perdeaua care mi se pusese pe ochi. Glasurile voastre îmi dau viață. Îmbrățișați-vă încă o dată. Eh, Nasie, polița asta are să te salveze?
— Sper. Spune, tăicuțule, vrei s-o iscălești și…
— Uite cum m-am prostit de-am putut să uit lucrul ăsta! Dar mi-a fost rău, Nasie, nu fi supărată pe mine. Dă-mi de știre când scapi de necazul ăsta. Sau mai bine nu, am să viu chiar eu. Adică nu, n-am să vin, nu mai pot să-l văd în ochi pe bărbatu-tău, aș fi în stare să-l omor. Când va fi vorba însă de preschimbarea bunurilor tale, am să fiu acolo. Și-acuma du-te, copila mea, du-te degrabă și spune-i lui Maxime să se cumințească.
Eugène era uluit.
— Biata Anastasie, zise doamna de Nucingen, totdeauna a fost iute de fire, dar altminteri are inimă bună.
— S-a întors ca să ia iscălitura lui moș Goriot, șopti Eugène la urechea Delphinei.
— Crezi?
— Aș vrea să nu cred. Păzește-te de ea, răspunse Rastignac ridicând ochii către cer ca și cum ar fi vrut să-i încredințeze lui Dumnezeu gândurile pe care nu cuteza să le rostească.
— Într-adevăr, i-a plăcut totdeauna să joace puțin teatru, și bietul tata s-a lăsat totdeauna prins de trucurile ei.
— Cum te simți, bunul meu moș Goriot? îl întrebă Rastignac pe unchiaș.
— Aș vrea să dorm, răspunse el.
Eugène îl ajută să se culce. Bătrânul adormi, ținând-o pe Delphine de mână. După un răstimp, ea ieși încetinel din odaie.
— Diseară, la Italieni, îi spuse lui Eugène. Ai să-mi aduci vești despre tata. Iar mâine ai să te muți, domnul meu. Hai să-ți văd camera. Oh, ce oroare! strigă ea trecând pragul. Mai groaznică chiar decât odaia tatei. Eugène, te-ai purtat frumos. Te-aș iubi și mai mult dacă lucrul ar fi cu putință. Ei, copilul meu, dacă vrei să faci avere nu trebuie să arunci douăsprezece mii de franci pe fereastră, așa cum ai făcut adineauri. Contele de Trailles e cartofor. Soră-mea nu vrea să înțeleagă lucrul ăsta. El s-ar fi dus să caute cei douăsprezece mii de franci care-i trebuiau, acolo unde știe atât de bine să piardă sau să câștige munți de aur.
Un geamăt îi făcu să se întoarcă lângă moș Goriot, care părea că doarme. Dar când cei doi amanți se apropiară, îl auziră murmurând:
— Nu sunt fericite!
Fie că dormea, fie că veghea, cuvintele acestea fuseseră rostite în așa fel încât Delphine, mișcată până în adâncul sufletului, se apropie de patul sărăcăcios pe care zăcea tată-său și-l sărută pe frunte. El deschise ochii și spuse:
— E Delphine.
— Ei bine, cum te simți? îl întrebă ea.
— Bine, răspunse el. Nu fi îngrijorată. Am să ies în oraș. Hai, duceți-vă, copiii mei, și fiți fericiți.
Eugène o întovărăși pe Delphine până în casă, dar, neliniștit de starea în care îl lăsase pe Goriot, nu rămase să cineze cu ea, ci se întoarse la casa Vauquer. Îl găsi pe moș Goriot îmbrăcat, gata să se așeze la masă. Bianchon își alesese locul în așa fel încât să poată cerceta cu toată luarea-aminte fața fabricantului de făinoase. Când îl văzu luând pâinea și mirosind-o, ca să-și dea seama din ce fel de făină e făcută, studentul, observând în această mișcare totala absență a ceea ce s-ar putea numi conștiința actului săvârșit, făcu un gest sinistru.
— Vino lângă mine, domnule intern al spitalului Cochin, îi spuse Eugène.
Bianchon se duse cu atât mai bucuros, cu cât era mai aproape de bătrânul client al pensiunii.
— Ce are? îl întrebă Rastignac.
— S-ar putea să mă înșel, dar cred că e sfârșit. Trebuie să se fi petrecut ceva extraordinar înăuntrul lui. Am impresia că este sub amenințarea iminentă a unei apoplexii serioase. Deși partea de jos a figurii e destul de liniștită, trăsăturile superioare ale feței se întind fără voia lui către frunte. Bagi de seamă? Apoi ochii se află în acea stare specială care denotă invazia serumului în creier. Nu ți se pare că sunt acoperiți de o pulbere fină? Mâine dimineață am să-ți pot spune mai multe.
— Există vreun remediu?
— Niciunul. Poate că am izbuti să-i întârziem moartea, dacă am găsi mijlocul să determinăm o reacție către extremități, către picioare. Dar dacă simptomele nu cedează până mâine seară, bietul bătrân e pierdut. Știi cumva ce întâmplare i-a cauzat maladia? Trebuie să fi primit o lovitură puternică, sub efectul căreia moralul a sucombat.
— Da, zise Rastignac amintindu-și că amândouă fetele loviseră necontenit în inima tatălui lor. Cel puțin, își spunea el, Delphine îl iubește.
Seara, la Teatrul Italian, Rastignac începu vorba cu toată grija, ca să n-o sperie pe doamna de Nucingen.
— Nu te teme, răspunse ea după cele dintâi cuvinte ale lui Eugène, tata e tare. Numai că azi-dimineață l-am cam zdruncinat puțin. Era vorba de averea noastră, așa că îți poți da seama de toată grozăvia acestei nenorociri. N-aș mai putea trăi dacă dragostea dumitale nu ne-ar face astăzi cu totul nesimțitoare la fapte pe care odinioară le-aș fi socotit drept o tortură de moarte. Acum nu mai am decât o singură teamă și nu mi se poate întâmpla decât o singură nenorocire: să pierd această dragoste, care m-a făcut să simt bucuria de-a trăi. În afară de acest simțământ, toate celelalte mă lasă nepăsătoare și n-aș putea iubi nimic altceva pe lume. Dumneata ești totul pentru mine. Dacă simt fericirea de-a fi bogată, este numai ca să-ți plac și mai mult. Spre rușinea mea, sunt mai degrabă amantă decât fiică. De ce? Nu știu. Toată viața mea este în dumneata. Tata mi-a dat o inimă, dar dumneata ești cel care ai făcut-o să bată. Poate să mă osândească toată lumea, puțin îmi pasă dacă dumneata, care nu ai dreptul să-mi porți ciudă, îmi ierți crimele pe care această năvalnică simțire mă osândește să le săvârșesc. Crezi că sunt o fiică denaturată? A, nu, nu poți să nu iubești un tată așa de bun ca al nostru. Dar puteam eu să-l împiedic de-a vedea urmările firești ale jalnicelor noastre căsătorii? De ce și-a dat încuviințarea? Nu era datoria lui să cugete în locul nostru? Astăzi, știu bine, el suferă deopotrivă cu noi. Dar ce putem face? Să-l consolăm? Nimic nu l-ar putea consola. Dacă ne-ar vedea resemnate ar suferi mai mult decât când ne vede plângând și făcându-i imputări. Sunt împrejurări în viață în care totul este numai amărăciune.
Eugène rămase fără cuvânt, cuprins de duioșie față de această naivă revărsare a unui sentiment sincer. Dacă parizienele sunt adesea prefăcute, îmbătate de vanitate, preocupate de persoana lor, cochete, reci, tot așa de sigur este că, atunci când iubesc cu adevărat, ele jertfesc dragostei lor mai multă simțire decât toate celelalte femei; din toate micimile, ele își fac o măreție a lor, înălțându-se până la sublim. Apoi, Eugène era impresionat de spiritul profund și judicios pe care femeia îl desfășoară în judecarea celor mai firești simțăminte, atunci când o afecțiune mai înaltă o desparte și o depărtează de ele. Doamna de Nucingen se simți jignită de tăcerea în care rămăsese Eugène.
— Dar unde ți-s gândurile? îl întrebă ea.
— Ascult încă ceea ce mi-ai spus. Până în clipa asta credeam că te iubesc mai mult decât mă iubești dumneata pe mine.
Ea zâmbi și, înarmându-se împotriva bucuriei care o învălui, se strădui să mențină convorbirea în marginile impuse de cuviință. Până atunci nu-i fusese dat să audă vibrantele mărturisiri ale unei iubiri tinere și sincere. Câteva cuvinte încă – și nu s-ar mai fi putut stăpâni.
— Eugène, spuse ea schimbând vorba, ai auzit noutatea? Tot Parisul are să vină mâine la doamna de Beauséant. Familia Rochefide și marchizul de Adjuda s-au înțeles să nu dea în vileag nimic; dar regele va semna mâine contractul de căsătorie, iar biata dumitale vară nu știe încă nimic. Va trebui să-și primească invitații, dar marchizul nu va fi printre ei. În toate părțile nu se vorbește decât despre această întâmplare.
— Și lumea găsește prilej de veselie în această infamie, ba se și înfruptă din ea! Doamna de Beauséant ar fi în stare să-și pună capăt zilelor din pricina asta.
— Nu, spuse Delphine surâzând, nu cunoști femeile de felul acesta. Dar, oricum ar fi, toată lumea bună va veni la bal și voi fi și eu acolo! Fericirea aceasta ți-o datoresc dumitale.
— N-o fi oare, întrebă Rastignac, un simplu zvon absurd, cum circulă atâtea în Paris?
— Mâine o să cunoaștem adevărul.
Eugène nu se întoarse la casa Vauquer. Nu se putu hotărî să nu guste în seara aceea bucuriile pe care i le dăruia noul său apartament. Dacă în ajun se despărțise de Delphine către ceasul unu după miezul nopții, de data asta Delphine se despărți de el către ceasul două, ca să se întoarcă acasă la ea. A doua zi Eugène dormi toată dimineața, și către amiază o așteptă pe doamna de Nucingen, care veni să ia masa cu el. Tinerii sunt atât de însetați de aceste fericiri gingașe, încât Rastignac aproape că-l uitase pe moș Goriot. Fu pentru el o adevărată sărbătoare să se deprindă cu toate acele lucruri elegante care acum erau ale lui. Iar doamna de Nucingen era lângă el, sporind astfel farmecul fiecărui amănunt. Totuși, către ceasul patru, cei doi amanți își aduseră aminte de moș Goriot și de fericirile pe care nădăjduia să le aibă în casa cea nouă. Eugène era de părere că, dacă boala se va prelungi, bătrânul va trebui adus fără întârziere în strada Artois. Despărțindu-se de Delphine, el plecă în goană la casa Vauquer. Nici moș Goriot, nici Bianchon nu erau la masă.
— Moș Goriot s-a betegit rău, îi spuse pictorul. Bianchon e sus, lângă el. Bătrânul a primit vizita uneia dintre fetele lui, contesa de Restaudrama. După aceea a plecat în oraș, boala i s-a agravat. Lumea va pierde una dintre cele mai frumoase podoabe ale ei.
Eugène urcă în grabă scara.
— Hei, domnule Eugène!
— Domnule Eugène, vă cheamă doamna, strigă Silvia.
— Domnule, îi spuse văduva, domnul Goriot și dumneata trebuia să vă mutați la 15 februarie. Au trecut trei zile peste 15, suntem în 18. Trebuie să-mi plătești luna întreagă, și pentru el, și pentru dumneata. Dar dacă vrei să fii garantul domnului Goriot, cuvântul dumitale mi-e de-ajuns.
— De ce? N-ai încredere în el?
— Încredere! Dacă bătrânul dă ortul popii, fetele lui sunt în stare să nu-mi dea nici o lețcaie, iar boarfele lui nu fac, toate la un loc, nici zece franci. Azi-dimineață și-a luat cele din urmă tacâmuri care-i mai rămăseseră și nu știu ce-a făcut cu ele. Se îmbrăcase ca un tinerel. Dumnezeu să mă ierte, dar cred că-și dăduse cu roșu pe obraz, pentru că mi s-a părut întinerit.
— Răspund eu pentru el, zise Eugène tremurând de groază și bănuind o catastrofă.
Se duse în camera lui moș Goriot. Bătrânul zăcea în pat. Bianchon ședea lângă el.
— Bună ziua, moșule, îi spuse Eugène.
Moșneagul îi zâmbi cu blândețe și-i răspunse, privindu-l cu ochi sticloși:
— Ea ce face?
— Bine. Dar dumneata?
— Potrivit.
— Nu-l obosi, îi spuse Bianchon ducându-l într-un ungher al odăii.
— Eh? întrebă Rastignac.
— Numai o minune l-ar mai putea scăpa. Congestia serioasă s-a produs. I-am pus cataplasme cu muștar. Din fericire, le simte, ceea ce înseamnă că-și fac efectul.
— Poate fi transportat?
— Nici nu te gândi. Trebuie lăsat pe loc, cruțat de orice mișcare, de orice emoție.
— Bunul meu Bianchon, spuse Eugène, avem să-l îngrijim împreună.
— L-am adus și pe medicul-șef de la spitalul meu.
— Și?
— Nu se poate pronunța până mâine seară. Mi-a făgăduit că va veni încă o dată, pe seară, după ce-și va sfârși lucrul. Din nefericire, acest moșneag prăpădit a făcut azi-dimineață o imprudență, în privința căreia nu vrea să dea nici o lămurire. E încăpățânat ca un catâr. Când vorbesc cu el, se face că nu aude, iar dacă e cu ochii deschiși, începe să geamă. S-a sculat cu noaptea-n cap și a pornit pe jos prin Paris, Dumnezeu știe pe unde. A luat cu el tot ce-i mai rămăsese ca avuție și s-a dus să facă cine știe ce afacere blestemată, care i-a depășit puterile! A fost pe aici și una dintre fetele lui.
— Contesa? întrebă Eugène. O oacheșă înaltă, cu ochii vii și frumos desenați, cu piciorul mic și mijlocul mlădios?
— Întocmai.
— Lasă-mă o clipă cu el, zise Rastignac. Am să-l spovedesc. Mie îmi va spune tot.
— În răstimp, eu mă duc la masă. Ai grijă însă să nu-l tulburi prea tare; mai sunt încă oarecare nădejdi de însănătoșire.
— N-ai grijă!
— Mâine au să petreacă bine, spuse moș Goriot către Eugène când rămaseră singuri. Se duc la un bal mare.
— Ce ispravă ai făcut azi-dimineață, tăicuțule, de ești acuma atât de bolnav, încât nu te poți mișca din pat?
— Nimic.
— Anastasie a fost pe la dumneata? întrebă Rastignac.
— Da, răspunse moș Goriot.
— Atunci, nu te-ascunde de mine. Ce ți-a mai cerut?
— Ah, copilul meu, urmă bătrânul adunându-și toate puterile ca să poată vorbi, e tare nenorocită! De când cu chestia cu diamantele, Nasie nu mai are un franc. Pentru balul ăsta își comandase o rochie de lamé, care trebuie să-i vină ca o bijuterie. Croitoreasa ei, o ticăloasă, n-a vrut să i-o dea pe datorie, și camerista a dat în numele ei o mie de franci aconto asupra rochiei. Biata Nasie, să ajungă ea în halul ăsta! Dar între timp camerista, văzând că Restaud nu-i mai încredințează nimic Nasiei, s-a temut să nu-și piardă banii și s-a înțeles cu croitoreasa să nu-i dea rochia decât după ce Nasie îi va plăti mia de franci. Balul e mâine, rochia era gata. Nasie era în culmea deznădejdii. Atunci, s-a gândit să-mi ceară împrumut tacâmurile ca să le pună amanet. Bărbatu-său ține ca să se ducă la acest bal, pentru ca lumea să vadă diamantele, despre care se spune că au fost vândute. Dar putea oare să-i spună acestui monstru: „Datorez o mie de franci, plătește-i”? Firește că nu. Eu însă am înțeles-o foarte bine. Soră-sa, Delphine, are să vină la bal într-o rochie superbă. Anastasie nu poate să rămână mai prejos de sora ei mai mică. Și apoi, biata fată, a plâns așa de mult! Ieri, când n-am avut cele douăsprezece mii de franci, m-am simțit așa de umilit, încât eram în stare să-mi dau ce bruma de zile îmi mai rămân de trăit din viața asta mizerabilă, ca să-mi răscumpăr această vină. Vezi dumneata, am avut tăria de-a răbda totul, dar lipsa de bani din vremea din urmă mi-a zdrobit inima. Oh, oh! N-am stat o clipă la gânduri; m-am gătit, m-am spilcuit și am pornit. Am vândut tacâmurile și paftalele pe șase sute de franci și am pus gaj la taica Gobseck creanța mea de rentă viageră pe un an, contra patru sute de franci bani peșin. Am să mănânc pâine goală. Ei și? Cu pâine goală mă săturam când eram tânăr; o să meargă și acuma. Știu cel puțin că Nasie a mea o să aibă o seară minunată. Ce elegantă o să fie! Hârtia de o mie de franci e aici, sub pernă. Gândul ăsta, că am sub căpătâiul meu lucrul care are să-i facă atâta bucurie bietei Nasie, îmi dă viață. Acum are s-o poată da afară pe ticăloasa aia de Victoria. Ai mai pomenit slugi care să n-aibă încredere în stăpânul lor? Mâine am să mă însănătoșesc. Nasie vine la ceasul zece. Nu vreau ca fetele să mă creadă bolnav. Nu s-ar mai duce la bal, ar rămâne să mă îngrijească. Nasie are să mă sărute ca pe copilul ei. Dezmierdările ei mă vor vindeca. La urma urmei, nu m-ar fi costat o mie de franci spițeria? Prefer să-i dau vraciului Vindecă-tot, Nasiei mele. Îi voi aduce cel puțin o mângâiere, în suferința ei. În felul acesta îmi răscumpăr greșeala de a-mi fi făcut o rentă viageră. Fata e în fundul prăpastiei, și eu sunt destul de puternic ca s-o scot din nou la lumină. Oh, am să m-apuc iar de comerț. Am să mă duc la Odesa, să cumpăr grâne. Grâul de-acolo e de trei ori mai ieftin decât al nostru. Dacă importul de cereale este oprit, oamenii de ispravă care fac legile nu s-au gândit însă să oprească și importul fabricatelor din grâu. He-he! Asta am descoperit-o azi-dimineață! Se pot da lovituri frumoase cu pastele făinoase!
„A înnebunit”, își spuse Eugène uitându-se țintă la moșneag.
— Hai, stai liniștit, nu mai vorbi.
Când Bianchon se întoarse de jos, Eugène coborî, ca să ia și el masa. După aceea, amândoi își petrecură noaptea stând pe rând la căpătâiul bolnavului, unul citind tratate de medicină, celălalt scriind mamă-si și surorilor. A doua zi, simptomele care se declarară erau, după părerea lui Bianchon, de bun augur pentru bolnav, dar cereau îngrijiri neîntrerupte, pe care nu le puteau da decât cei doi studenți și care nu pot fi descrise fără a compromite prea pudica frazeologie a vremii noastre. O dată cu lipitorile aplicate pe trupul împuținat al bolnavului, i se puseră cataplasme, i se făcură băi de picioare și gimnastică medicală, lucruri care cereau toată forța și tot devotamentul celor doi tineri. Doamna de Restaud n-a mai venit la moș Goriot; a trimis un comisionar, ca să ia banii.
— Credeam că are să vină chiar ea. Dar mai bine așa, ar fi fost neliniștită de starea mea, spuse tatăl, fericit pare-se de această împrejurare.
La ceasul șapte seara, veni Thérèse, cu o scrisoare din partea Delphinei: „Dar ce faci, prietene? O clipă m-am simțit iubită, și voi fi iarăși părăsită? În mărturisirile făcute de la inimă la inimă mi-ai arătat un suflet atât de minunat, încât sunt încredințată că faci parte dintre oamenii care, cunoscând nenumăratele nuanțe ale sentimentelor, rămân totdeauna credincioși. Cum ai spus chiar dumneata, când ascultam împreună Ruga lui Mosé: «Pentru unii nu este decât o singură notă; pentru alții este infinitul muzicii». Adu-ți aminte că te aștept astă-seară ca să mergem la balul doamnei de Beauséant. Știu precis că azi-dimineață s-a semnat la curte contractul de căsătorie al domnului de Adjuda și că biata vicontesă n-a aflat această știre decât către ceasul două. Toată lumea bună se duce s-o vadă, ca gloata care dă năvală în piața Grève în ziua când urmează să aibă loc o execuție. Nu-i așa că e groaznic să te grăbești a vedea dacă femeia va putea să-și ascundă durerea, dacă va ști să moară frumos? Dacă aș mai fi fost vreodată în casa ei, îți spun sincer, prietene, că astă-seară n-aș mai merge; dar fără îndoială că de-aci înainte ea nu va mai da serbări, așa că toate strădaniile mele de până acum ar rămâne zadarnice. Situația mea este cu totul deosebită de a celorlalte invitate. De altfel, nu merg numai pentru mine, ci și pentru dumneata. Te aștept. Dacă peste două ceasuri nu vei fi la mine, nu știu dacă-ți voi putea ierta vreodată această trădare.”
Rastignac luă o pană și răspunse: „Aștept un medic, ca să aflu cât mai are de trăit tatăl dumitale. E în agonie. Voi veni să-ți comunic hotărârea, dar mă tem să nu fie o hotărâre de moarte. Vei vedea atunci dacă mai poți merge la bal. Mii de îmbrățișări.”
Medicul veni pe la ceasul opt și jumătate și, fără a spune că starea bolnavului e bună, nu socoti totuși că moartea e iminentă. El adăugă că vor urma ușurări și reșute alternative și ele vor hotărî dacă bătrânul va scăpa cu viață și cu judecata întreagă.
— Pentru el ar fi mai bine să moară acum, zise doctorul la plecare.