XIII

Eugène îl lăsă pe moș Goriot în grija lui Bianchon și plecă la doamna de Nucingen, ca să-i ducă aceste triste vești, care, după judecata lui pătrunsă de îndatoririle de familie, trebuiau să amâne orice serbare.

— Spune-i totuși petrecere bună, îi strigă moș Goriot, care părea că ațipise, dar care, în clipa când Rastignac ieșea pe ușă, se săltă din șale.

Tânărul se înfățișă la doamna de Nucingen copleșit de durere, dar o găsi pieptănată, încălțată, având a-și pune numai rochia de bal. Dar, ca și cele din urmă trăsături de penel cu care pictorii își sfârșesc tablourile, aceste ultime pregătiri cereau mai multă vreme decât lucrul întregii pânze.

— Cum, nu te-ai îmbrăcat încă? îl întrebă ea.

— Dar, doamnă, tatăl dumitale…

— Iar tatăl meu! strigă ea tăindu-i vorba. Doar n-ai să mă înveți dumneata ce îndatoriri am față de tata! Îl cunosc cam de multișor. Nici o vorbă, Eugène! Întâi îmbracă-te pentru bal și pe urmă te ascult. Thérèse ți-a pregătit totul acasă la dumneata. Trăsura mea e jos, ia-o și întoarce-te degrabă. În drum spre bal, vom vorbi despre tata. Trebuie să plecăm devreme. Dacă vom fi prinși în lanțul de trăsuri la intrare, să fim fericiți dacă vom putea ajunge la unsprezece.

— Doamnă…

— Haide, nici un cuvânt mai mult, spuse ea alergând în salonașul ei, ca să-și ia un colier.

— Duceți-vă odată, domnule Eugène! Doamna are să se supere, zise Thérèse împingând către ușă pe tânărul îngrozit de acest elegant paricid.

Se duse să se îmbrace, făcând cele mai triste și cele mai deprimante reflecții. Lumea i se înfățișa drept un ocean de glod, în care omul, de îndată ce pune piciorul, se cufundă până la gât.

„Aici nu se săvârșesc decât crime meschine, își spuse el. Vautrin e mai mare.”

Rastignac avusese prilejul să vadă cele trei fețe ale societății: Supunerea, Lupta și Răzvrătirea; Familia, Lumea și Vautrin. Nu cuteza să se hotărască pentru niciuna. Supunerea era plictisitoare, Răzvrătirea cu neputință, Lupta nesigură. Gândul îl purtă îndărăt, către familia lui. Își aminti emoțiile pure ale acelei vieți tihnite, retrăi zilele petrecute între ființele care-l iubeau atât de mult. Păzind legile firești ale căminului familial, aceste făpturi scumpe găseau în existența lor o fericire deplină, neîntreruptă, scutită de chinuri. Dar, în ciuda acestor gânduri curate, el nu avu tăria să-i mărturisească Delphinei credința lui de om cu sufletul neprihănit, care-i poruncea să fie virtuos, în numele iubirii. Noua învățătură, pe care abia o începuse, își și dădea roadele. Iubirea lui dobândise un caracter egoist. Cu spiritul lui ager pătrunsese sufletul Delphinei și își dădea seama că ar fi fost în stare să treacă și peste trupul tatălui ei ca să se ducă la bal, dar nu avea nici puterea de a-și lua față de ea rolul moralistului, nici curajul de a i se înfățișa într-o atitudine ce ar putea să-i displacă, nici virtutea de-a o părăsi.

„Nu mi-ar ierta niciodată vina de-a fi avut dreptate împotriva ei, într-o împrejurare ca asta”, își spuse el.

După aceea începu a dezbate în sine spusele medicilor, găsind o adevărată bucurie în gândul că, la urma urmei, boala lui moș Goriot nu e chiar atât de primejdioasă cât crezuse el; iar la sfârșit adună o grămadă de argumente ticăloase ca să îndreptățească purtarea Delphinei. Mai întâi ea nu știa în ce stare se află tată-său. Și chiar dacă s-ar fi dus să-l vadă, bătrânul însuși ar fi trimis-o la bal. Legea socială, neîndurată în formularea ei, osândește adesea fapte în care crima vădită își găsește o scuză în nenumăratele schimbări pe care le-au introdus în viața de familie deosebirea caracterelor, precum și diversitatea intereselor și a situațiilor. Eugène voia să se înșele pe sine însuși și era gata să-și jertfească conștiința la picioarele amantei sale. De două zile, viața lui era cu totul schimbată. Femeia aruncase în această viață toate neorânduielile ei, pusese în umbră familia și-și însușise totul în folosul ei. Rastignac și Delphine se întâlniseră în împrejurările cele mai potrivite pentru ca fiecare să cunoască prin celălalt desfătările cele mai puternice. Iubirea lor astfel plămădită sporise prin ceea ce de obicei ucide iubirea, prin desfătări. Posedând această femeie, Eugène își dăduse seama că până atunci abia o dorise și nu începu s-o iubească cu adevărat decât a doua zi după ce cunoscuse fericirea: iubirea poate că nu e altceva decât recunoștința plăcerii împlinite. Ticălos sau sublim, Rastignac adora această femeie pentru voluptățile pe care el i le adusese ca zestre și pentru toate cele pe care i le dăruise ea; la rândul ei, Delphine îl iubea pe Rastignac cu pasiunea cu care Tantal l-ar fi iubit pe îngerul ce-ar fi venit să-i sature foamea sau să-i stingă setea care-i ardea gâtlejul secătuit.

— Și acum spune-mi, ce face tata? îl întrebă doamna de Nucingen când îl văzu îmbrăcat pentru bal.

— Cât se poate de rău, răspunse el. Dacă vrei să-mi dai o dovadă de dragoste, hai să-l vedem.

— Da, vom merge, dar după bal, spuse ea. Bunul meu Eugène, fii drăguț și nu-mi face morală. Haidem!

Plecară. O bucată de drum, Eugène se ferecă în tăcere.

— Dar ce ai? zise ea.

— Îmi sună în ureche horcăitul de moarte al tatălui dumitale, răspunse el cu glas întărâtat de mânie.

Și, cu flacăra tinereții lui, începu a-i povesti fapta sălbatică pe care o săvârșise doamna de Restaud, mânată de vanitatea ei, criza mortală pe care i-o pricinuise bătrânului cel din urmă act de devotament patern, arătând cât de scump va costa rochia de lamé a Anastasiei. Delphine plângea.

— Am să fiu urâtă, își spuse ea. Lacrimile conteniră.

— Am să mă duc să-l îngrijesc pe tata și n-am să plec o clipă de la căpătâiul lui, urmă ea.

— Ah, iată-te așa cum doream să te văd, spuse Rastignac cu însuflețire.

În preajma palatului Beauséant sclipeau felinarele celor cinci sute de trăsuri. Doi jandarmi străjuiau ușa puternic luminată, bătând pasul de o parte și de alta. Aristocrația Parisului se revărsa în valuri, și fiecare era atât de grăbit s-o vadă pe această mare doamnă în clipa prăbușirii ei, încât, când doamna de Nucingen și Eugène sosiră, toate apartamentele de la parter erau pline de lume. Din ziua când toată curtea dăduse năvală s-o vadă pe ducesa de Montpensier[115], căreia Ludovic al XIV-lea îi smulsese amantul din brațe, nici o altă dramă de iubire nu mai stârnise atâta vâlvă ca întâmplarea de acum a doamnei de Beauséant. În împrejurarea aceasta, cea din urmă fiică din cvasi-regala casă de Burgundia se dovedi mai tare decât suferința prin care trecea, stăpânind până în cea din urmă clipă aristocrația, ale cărei deșertăciuni nu le primise, decât ca să se slujească de ele în clipele de biruință ale marii ei iubiri. Cele mai frumoase femei din Paris dădeau viață saloanelor, cu rochiile și cu surâsurile lor. Cei mai distinși bărbați de la curte, ambasadorii, miniștrii, oamenii cei mai vestiți din toate ramurile de activitate, înzorzonați cu cruci, plăci și cordoane multicolore, se îmbulzeau în jurul vicontesei. Orchestra împrăștia sunetele ariilor sale sub lambriurile aurite ale palatului, care însă pentru regina lui era pustiu. Doamna de Beauséant sta în picioare în ușa salonului din față, primindu-și așa-zișii prieteni. Îmbrăcată în alb, fără nici o podoabă în părul împletit în cunună simplă, părea liniștită, și fața ei nu arăta nici durere, nici mândrie, nici prefăcută bucurie. Nimeni nu i-ar fi putut citi în suflet. Era ca Niobe[116] tăiată în marmură. Către intimi surâsul ei avea uneori o nuanță glumeață. Dar față de toți se arătă așa cum o știau, așa cum era în zilele când fericirea o împodobea cu strălucirea ei, încât chiar și cei mai insensibili o priveau cu admirație, așa cum tinerii romani îl aclamau pe gladiatorul care murea cu surâsul pe buze. Înalta societate se gătise parcă anume ca să-și ia rămas bun de la una dintre suveranele ei.

— Tremuram de teamă că n-ai să vii, spuse ea către Rastignac.

— Doamnă, răspunse el cu glas învăluit de tulburare, luând acest cuvânt drept o imputare, am venit ca să rămân cel din urmă.

— Bine, spuse ea luându-i mâna. Din toți cei de-aici, ești poate singurul în care pot să mă încred. Prietene, să nu iubești decât pe femeia pe care știi că o vei iubi totdeauna. Să nu părăsești niciodată o femeie.

Luându-l de braț, intră împreună cu Rastignac în salonul în care se dansa și se așezară pe o canapea.

— Du-te de-l vezi pe marchiz, îi spuse ea. Jacques, valetul meu, te va însoți și-ți va da o scrisoare a mea, pentru el. Îi cer să-mi înapoieze scrisorile. Îmi place să cred că ți le va da pe toate. Dacă ți le dă, urcă-te în camera mea. Servitorii mă vor anunța.

Și se ridică pentru a întâmpina pe ducesa de Langeais, cea mai bună prietenă a ei, care tocmai sosea. Rastignac se duse la palatul Rochefide, unde marchizul de Adjuda trebuia să-și petreacă seara. Întrebă de el și-l găsi. Marchizul îl luă acasă la el, îi încredința o casetă și-i spuse:

— Aici sunt toate.

O clipă voi parcă să vorbească cu Eugène, fie ca să-l întrebe despre întâmplările de la bal și despre vicontesă, fie ca să-i mărturisească, poate, că e dezamăgit de căsătoria pe care o făcuse, cum de altfel s-a dovedit mai târziu, dar o fulgerare de orgoliu trecu prin ochii săi și avu jalnica tărie de a-și ascunde în sine cele mai înalte simțiri.

— Nu-i spune nimic despre mine, dragă Eugène. Strânse mâna lui Rastignac cu o mișcare de mâhnită afecțiune și-i făcu semn să plece. Întorcându-se la palatul Beauséant, Eugène fu dus în camera vicontesei, unde văzu toate pregătirile de plecare. Se așeză în fața focului din cămin și, privind caseta de lemn de cedru, căzu într-o adâncă întristare. În ochii lui, doamna de Beauséant se înfățișa măreață, ca zeițele din Iliada.

— Ah, prietene! zise vicontesa intrând și sprijinindu-și mâna pe umărul lui.

Rastignac o văzu plângând, cu ochii mari, cu o mână ridicată, cu cealaltă tremurând. Luă caseta cu o mișcare iute, o aruncă în foc și se uită la ea cum arde.

— Ei dansează! Toți au venit la timp. Numai moartea întârzie. Ssst! Prietene, spuse vicontesa punând un deget pe buzele lui Rastignac, care voia să-i răspundă. Nu voi mai vedea niciodată nici Parisul, nici lumea. Mâine dimineață la cinci plec. Mă duc să mă îngrop în fundul Normandiei. De la trei după amiază a trebuit să încep pregătirile, să semnez acte, să-mi văd de treburi. Nu puteam să trimit pe nimeni la…

Se opri.

— Trebuia să-l găsești la…

Și iarăși se opri, copleșită de durere. În asemenea clipe, orice lucru e prilej de suferință și sunt cuvinte pe care nu le poți rosti.

— În sfârșit, urmă ea, mă bizuiam pe dumneata în astă seară, ca să-mi faci acest ultim serviciu. Voiam să-ți dau chezășia prieteniei ce-ți port. Am să mă gândesc adesea la dumneata, pentru că te cred bun și nobil, tânăr și nevinovat, în mijlocul unei lumi în care aceste însușiri sunt atât de rare. Aș dori să te gândești și dumneata la mine câteodată. Uite, spuse ea privind jur împrejur, uite caseta în care îmi țineam mănușile. De câte ori o deschideam ca să le iau, înainte de a pleca la bal sau la teatru, mă simțeam frumoasă, pentru că eram fericită, și nu mă atingeam din nou de ea decât ca să las înăuntru vreun gând plăcut. În cutioara asta e o mare parte din mine însămi, e doamna de Beauséant, întreagă, dar care astăzi nu mai există. Primește-o! Voi purta de grijă să-ți fie adusă acasă, în strada Artois. Doamna de Nucingen e foarte drăguță astă-seară. Iubește-o cu adevărat. Dacă nu ne vom mai vedea niciodată, fii încredințat, prietene, că am să mă rog pentru dumneata, care ai fost bun cu mine. Să coborâm. Nu vreau să le dau prilej să creadă că plâng. Am în fața mea o veșnicie, am să fiu singură, nimeni n-are să-mi ceară socoteală pentru lacrimile pe care le voi vărsa. Dar să mă mai uit o dată în odaia aceasta.

Se opri. După ce-și ascunse o clipă ochii în palme și-i șterse, îi învioră cu apă rece și, luându-l de braț pe student, spuse:

— Să mergem!

Rastignac nu se simțise niciodată atât de adânc tulburat ca în fața acestei dureri stăpânite cu atâta noblețe. Întorcându-se în bal, Eugène făcu înconjurul salonului împreună cu doamna de Beauséant, cea din urmă și gingașă atenție din partea acestei fermecătoare femei.

Intrând în salonul unde dansul era în toi, Rastignac se opri uimit zărind una din acele perechi pe care întrunirea tuturor frumuseților omenești le face cu adevărat minunate. Niciodată nu avusese prilejul să admire o asemenea desăvârșire. Într-un cuvânt, bărbatul era un adevărat Antinous[117], și purtările lui nu risipeau câtuși de puțin farmecul pe care-l încercai când îl priveai. Femeia era o zână care încânta privirea, fascina sufletul, ațâța chiar și simțirile cele mai reci. Toaleta se armoniza și la unul și la celălalt cu frumusețea. Toată lumea îi contempla cu plăcere și le invidia fericirea care li se citea în complicitatea ochilor și mișcărilor lor.

— Doamne, cine-i femeia asta? întrebă Rastignac.

— O, fără îndoială, e cea mai frumoasă dintre toate, răspunse vicontesa. E lady Brandon. E celebră atât pentru norocul, cât și pentru frumusețea ei. A sacrificat totul pentru acest om. Se zice că au și copii. Dar nenorocirea îi însoțește fără încetare. Se zice că lordul Brandon a jurat să se răzbune cumplit pe nevastă-sa și pe amantul ei. Sunt fericiți, dar tremură într-una din pricina asta.

— Și el?

— Cum? Nu-l cunoști pe frumosul colonel Franchessini?

— Cel care s-a bătut.

— Acum trei zile, da. A fost provocat de fiul unui bancher. N-a vrut decât să-l rănească, dar, din nenorocire, l-a ucis.

— Oh!

— Ce ai? Tremuri! întrebă vicontesa.

— N-am nimic, răspunse Rastignac.

O sudoare rece i se scurgea de-a lungul spinării. Vautrin îi apărea în față, cu figura lui de bronz. Eroul ocnei, dând mâna cu eroul balului, punea într-o lumină nouă pentru el întreaga societate.

El zări îndată pe cele două surori, doamna de Restaud și doamna de Nucingen. Contesa se înfățișa în toată măreția, cu toate diamantele, care, desigur, îi ardeau trupul, știind că le purta pentru cea din urmă oară. În ciuda orgoliului și iubirii ei deopotrivă de mari, nu izbutea totuși să înfrunte privirile bărbatului ei. Această priveliște nu era dintre acelea care să poată alina tristețea gândurilor lui Rastignac: sub diamantele celor două surori el văzu patul de mizerie pe care zăcea moș Goriot. Vicontesa, judecând greșit pricina atitudinii lui melancolice, își retrase brațul.

— Du-te! Nu vreau să-ți răpesc o plăcere, spuse ea.

Eugène fu chemat îndată de Delphine, fericită de impresia pe care o stârnea și dornică să pună la picioarele studentului omagiile culese în această lume, în care nădăjduia că a intrat pentru totdeauna.

— Cum ți se pare Nasie? îl întrebă ea.

— A scontat până și moartea tatălui ei, îi răspunse Rastignac.

Dimineața, pe la ceasurile patru, mulțimea începu a se rări. Puțin după aceea, muzica încetă. În salonul cel mare nu mai rămăsese decât ducesa de Langeais și Rastignac. Crezând că nu-l va găsi decât pe student, vicontesa veni, după ce-și luase rămas bun de la domnul de Beauséant, care se dusese să se culce repetându-i:

— Nu faci bine, draga mea, închizându-ți viața, la vârsta dumitale! Rămâi cu noi.

Văzând pe ducesă, doamna de Beauséant nu-și putu stăpâni o exclamație.

— Ți-am ghicit gândul, Clara, îi spuse doamna de Langeais. Pleci pentru totdeauna, dar nu vei pleca înainte de-a asculta ceea ce vreau să-ți spun și înainte de-a ne înțelege.

Ea își luă prietena de braț, o duse în salonul de alături, și, privind-o cu ochii în lacrimi, o îmbrățișă și o sărută pe amândoi obrajii.

— Nu vreau ca despărțirea noastră să fie rece, draga mea. Ar fi pentru mine o remușcare prea grea. Poți să te bizui pe mine ca pe dumneata însăți. Astă-seară ai fost măreață, m-am simțit vrednică de dumneata și vreau să ți-o dovedesc. Uneori am greșit față de dumneata, nu m-am purtat cum s-ar fi cuvenit. Iartă-mă, draga mea. Mă lepăd de tot ce-ar fi putut să te jignească, și dacă ar fi cu putință mi-aș lua cuvintele înapoi. Sufletele noastre s-au reunit în aceeași durere și nu știu care dintre noi va fi cea mai nefericită. Domnul de Montriveau n-a fost aici astă-seară, înțelegi? Cine te-a văzut în timpul balului, Clara, n-are să te uite niciodată. Cât despre mine, mai fac un ultim efort. Dacă nu voi izbuti, mă voi retrage la o mânăstire! Dumneata unde te duci?

— În Normandia, la Courcelles, ca să iubesc, ca să mă rog, până în ziua când Dumnezeu mă va chema la el.

— Vino încoace, domnule de Rastignac, zise vicontesa amintindu-și că tânărul aștepta alături.

Studentul se lăsă într-un genunchi, luă mâna vară-si și-o sărută.

— Rămâi cu bine, Antoinette, urmă doamna de Beauséant, și fii fericită! Cât despre dumneata, spuse ea întorcându-se către student, dumneata ești fericit, ești tânăr, poți crede în ceva. În clipa când voi pleca din lumea aceasta, voi avea în preajma mea câteva trăiri sincere, așa cum au unii muritori privilegiați, călugărițele!

Rastignac plecă pe la cinci dinspre ziuă, după ce o văzu pe doamna de Beauséant în berlina[118] în care avea să călătorească, după ce își primi cel din urmă rămas bun, scăldat în lacrimi, care dovedeau că nici chiar ființele cele mai sus-puse nu pot trăi în afara legii inimii și nu sunt cruțate de mâhniri, așa cum anumiți lingușitori ai poporului încearcă să-i încredințeze. Eugène se întoarse la casa Vauquer pe jos, pe o vreme umedă și rece. Ucenicia lui luase sfârșit.

— Bietul moș Goriot nu mai poate fi salvat, spuse Bianchon când Rastignac intră în camera vecinului său.

— Prietene, zise Eugène după ce se uită la bătrânul care dormea, urmează-ți destinul modest, în marginile căruia îți închizi dorințele. Cât despre mine, sunt în plin infern și sunt silit să rămân aici. Orice blestemății ți se vor spune despre lumea bună, crede-le! Nici un Juvenal n-ar putea s-o zugrăvească în toată grozăvia ce se ascunde sub aurul și pietrele scumpe care o acoperă.

A doua zi, pe la ceasul două, Bianchon, silit să iasă în oraș, îl trezi din somn pe Rastignac, rugându-l să stea lângă moș Goriot, a cărui stare se agravase în timpul dimineții.

— Bătrânul nu mai are nici două zile de trăit, ba poate chiar nici șase ceasuri, spuse medicinistul, și totuși trebuie să luptăm mai departe cu boala. Trebuie să-i dăm unele îngrijiri, care vor fi costisitoare. Suntem infirmierii lui, dar, întrucât mă privește, n-am nici un ban. I-am întors buzunarele pe dos, i-am scotocit toate dulapurile: total general zero. Am prins o clipă când avea capul limpede și l-am întrebat. Mi-a răspuns că nu mai are nici o para. Tu ai ceva?

— N-am decât douăzeci de franci, răspunse Rastignac, dar mă duc să-i joc și am să câștig.

— Și dacă vei pierde?

— Am să cer bani de la ginerii și fetele lui.

— Și dacă nu-ți vor da? urmă Bianchon. Lucrul cel mai grabnic acum nu e să găsim bani, ci să-l înfășurăm pe bătrân într-un sinapism[119] fierbinte de la picioare până la jumătatea coapselor. Dacă se vaită, înseamnă că mai are oarecare putere. Știi cum se face asta. De altfel, Christophe te va ajuta. Eu am să trec pe la farmacie, ca să spun că răspund personal pentru toate medicamentele pe care le vom lua. Păcat că bietul om nu poate fi transportat la spitalul nostru; ar fi fost mai bine îngrijit. Hai, vino să te instalez, și nu-l părăsi până nu mă întorc eu.

Cei doi tineri intrară în odaia în care zăcea bătrânul. Eugène se înspăimântă văzând cât de mult i se schimbase fața chinuită de spasmuri, albă și foarte slăbită.

— Ei, cum merge, tăicuțule? întrebă el aplecându-se asupra patului.

Goriot își ridică ochii tulburi asupra lui Eugène și-l privi cu încordare, fără a-l recunoaște. Studentul nu putu să înfrunte această priveliște; lacrimile îi umeziră ochii.

— Bianchon, n-ar trebui să acoperim ferestrele?

— Nu, circumstanțele atmosferice nu-l mai afectează. Ce bine-ar fi dacă ar simți căldura sau frigul! Totuși, trebuie să facem foc, ca să-i fierbem ceaiurile și să-i pregătim atâtea alte lucruri. Am să-ți trimit un braț de surcele până când om face rost de lemne. Ieri și azi-noapte, am ars lemnele tale și toată turba bietului bătrân. Vremea era umedă și se prelingea apa pe pereți. Abia am putut să zvânt puțin zidurile. Odaia e un adevărat grajd, deși Christophe a măturat-o. Am afumat cu ienupăr, pentru că duhnea îngrozitor.

— Doamne! zise Rastignac, dar fetele lui…

— Uite, dacă cere de băut, să-i dai din asta, spuse internul arătând lui Rastignac o oală mare, albă. Dacă se vaită că simte fierbințeli și o înțepenire a pântecului, îl chemi pe Christophe să te ajute și-i administrezi. Știi ce. Dacă vezi cumva că se agită, că vorbește mult, în sfârșit, dacă are un mic grăunte de demență, lasă-l în pace. Asta nu-i un semn rău. Trimite-l însă pe Christophe la spitalul Cochin. Are să vină ori medicul nostru, ori un camarad al meu, ori eu însumi, ca să-i aplicăm o moxă[120]. Astăzi de dimineață, în timp ce tu dormeai, am făcut un mare consult cu un elev al doctorului Gall, cu medicul-șef de la Hôtel-Dieu și cu cel de la spitalul nostru. Domnii aceștia cred că ar fi recunoscut unele simptome curioase, așa că vom urmări progresele maladiei ca să ne lămurim asupra mai multor puncte de mare însemnătate științifică. Unul dintre ei pretinde că, dacă presiunea serului s-ar exercita asupra unui anume organ mai mult decât asupra celorlalte, s-ar putea ivi fenomene cu totul deosebite. În cazul când bătrânul va începe să vorbească, ascultă-l deci cu luare-aminte, ca să-ți poți da seama la ce serie de idei se referă spusele lui: dacă sunt efecte de memorie, de pătrundere, de judecată, dacă se ocupă de lucruri materiale sau de sentimente, dacă face socoteli, dacă se întoarce la trecut, pe scurt: caută să ne poți face o relatare exactă. De asemenea e cu putință ca invaziunea să se producă în bloc; în cazul acesta, va muri în starea de imbecilitate în care se află în clipa de față. În maladiile acestea se petrec tot felul de ciudățenii. Dacă bomba explodează prin partea aceasta, zise Bianchon arătând occiputul bolnavului, se produc fenomene bizare, care sunt cunoscute: creierul își redobândește unele facultăți, și moartea vine încetul cu încetul. Serozitățile pot să și ocolească creierul, luând un alt drum, care nu va putea fi stabilit decât la autopsie. La Incurabili este un bătrân tâmpit, la care serozitățile s-au revărsat asupra coloanei vertebrale; suferă cumplit, dar trăiește.

— Au petrecut bine? zise moș Goriot recunoscându-l pe Eugène.

— Oh, nu se gândește decât la fetele lui! zise Bianchon. Noaptea asta mi-a spus de peste o sută de ori: „Ele dansează! Ea are rochia pe care a dorit-o.” Le chema pe nume. Mă făcea să plâng – să fiu al dracului!

— Cu intonațiile lui: „Delphine! Mica mea Delphine! Nasie!” Pe cinstea mea, zise medicinistul, te podideau lacrimile.

— Delphine e aici, nu-i așa? zise moșneagul. Știam bine.

Și ochii lui, care dobândiseră o intensitate de demență, cuprinseră într-o privire pereții și ușa.

— Mă duc să-i spun Silviei să pregătească sinapismele, spuse Bianchon cu însuflețire. E momentul să i le aplicăm.

Rastignac rămase singur lângă bătrân, la celălalt capăt al patului, cu privirile ațintite asupra acestui chip înspăimântător, a cărui vedere îi pricinuia o atât de mare durere.

— Doamna de Beauséant pleacă, moșneagul moare, zise el. Sufletele curate nu pot zăbovi mult timp în lumea asta. În adevăr cum ar putea să se îmbine marile sentimente cu o societate meschină, mică, superficială?

Imaginile petrecerii la care luase parte i se înfățișară în minte, contrastând puternic cu priveliștea acestui pat de moarte. Bianchon se întoarse îndată.

— Ascultă, Eugène, l-am văzut pe medicul-șef al spitalului nostru și am venit îndărăt într-o goană. Dacă dă semne că-și păstrează judecata, dacă vorbește, culcă-l pe un sinapism, care să-l învăluie în muștar de la ceafă până la șale, și trimite pe cineva să ne cheme.

— Dragă Bianchon, zise Eugène.

— Oh, e vorba de un fapt științific, urmă medicinistul cu toată înflăcărarea unui neofit.

— Așadar, zise Eugène, dintre toți, numai eu îl îngrijesc din afecțiune pe acest biet bătrân.

— Dacă m-ai fi văzut azi-dimineață, n-ai vorbi așa, răspunse Bianchon, fără să se supere. Medicii, care își fac de multă vreme meseria, nu văd decât maladia. Eu văd încă pe bolnav, dragă băiete.

Și plecă, lăsându-l pe Eugène singur cu bătrânul și cu teama unei crize, care nu zăbovi prea mult.

— Ah, dumneata ești, dragul meu copil! zise moș Goriot recunoscându-l pe Eugène.

— Ți-e mai bine? îl întrebă studentul luându-i mâna.

— Da. Îmi simțeam capul strâns ca într-o menghină, dar acum m-a mai slăbit. Pe fetele mele le-ai văzut? Au să vină îndată; cum vor afla că sunt bolnav, într-un suflet au să alerge încoace! Ce bine m-au îngrijit când ședeam în strada Jussienne! Doamne! Aș vrea să le primesc într-o odaie curată. Este aici un tânăr care mi-a ars toată turba pe care o aveam.

— Îl aud pe Christophe pe scară, îi spuse Eugène, îți aduce niște lemne, pe care ți le-a trimis tânărul acela.

— Bine. Dar cu ce să plătesc lemnele astea? N-am nici un ban, copilul meu. Am dat tot, tot ce-am avut. Am ajuns un cerșetor. Rochia de lamé era frumoasă? Măcar atât. (Ah, mă doare!) Îți mulțumesc, Christophe! Dumnezeu are să te răsplătească, dragă băiete. Eu nu mai am nimic.

— Am să vă plătesc eu – și pe tine, și pe Silvia, îi spuse Eugène la ureche.

— Fetele ți-au spus că au să vină, nu-i așa, Christophe? Du-te încă o dată la ele, am să-ți dau o sută de bănuți. Spune-le că nu mă simt bine, că aș vrea să le îmbrățișez, să le mai văd o dată înainte de-a muri. Așa să le spui, dar ia seama, să nu le sperii prea tare.

Rastignac îi făcu semn lui Christophe să plece.

— Au să vină, urmă bătrânul. Le știu. Delphine, cu bunătatea ei, ce grea mâhnire am să-i pricinuiesc dacă voi muri! Și Nasiei de asemenea. N-aș vrea să mor, numai ca să nu le fac să plângă. A muri, bunul meu Eugène, înseamnă a nu le mai vedea. Acolo unde ne ducem toți, am să mă plictisesc groaznic. Pentru un părinte, infernul înseamnă să nu-și mai vadă copiii, iar eu mi-am făcut ucenicia în privința asta, de când s-au măritat fetele. Paradisul meu a fost casa din strada Jussienne. Spune-mi, dacă voi intra în paradis voi putea să mă întorc pe pământ, în preajma lor, în chip de spirit? Am auzit povești de-astea. Or fi adevărate? În clipa asta, mi se pare că le văd așa cum erau în strada Jussienne. Dimineața coborau din odăile lor și-mi spuneau: „Bună ziua, tăicuțule!” Le luam pe genunchi, le făceam tot felul de năzdrăvănii, de pozne. Mă mângâiau cu drăgălășenie. În fiecare dimineață luam masa împreună, împreună luam și masa de seară, în sfârșit, eram cu adevărat tată, mă bucuram de copiii mei. Când ședeam în strada Jussienne, ele nu judecau încă, nu cunoșteau de fel lumea, mă iubeau cu adevărat. Doamne! De ce n-au rămas totdeauna mici? (Oh, mă doare, mi se desprinde capul de trunchi!) Ah, ah, iertați-mă, copiii mei! Sufăr cumplit, și suferința asta trebuie să fie un adevărat chin, pentru că, altminteri, m-ați învăța să rabd îndeajuns. Dumnezeule! Dacă aș avea măcar mâinile lor într-ale mele, n-aș mai suferi de fel. Crezi că au să vină? Christophe e așa de nerod! Ar fi trebuit să mă duc chiar eu. El are să le vadă. Dar dumneata ai fost ieri la bal. Spune-mi, cum erau? Nu știau că sunt bolnav, nu-i așa? Nici n-ar fi dansat, bietele micuțe! Oh, nu mai vreau să fiu bolnav. Au încă atât de multă nevoie de mine. Averile lor sunt în primejdie. Și peste ce bărbați au dat! Vindecă-mă, vindecă-mă! (Oh, ce durere! Ah, ah, ah!) Vezi, trebuie să mă însănătoșesc, pentru că au nevoie de bani, și eu știu de unde să-i iau. Am să mă duc la Odesa și am să fabric făinoase. Sunt un viclean și jumătate. Am să câștig milioane. (Oh, mă doare cumplit!)

Goriot tăcu o clipă, adunându-și parcă toate puterile într-o supremă străduință de-a suporta durerea.

— Dacă ar fi ele aici, nu m-aș văita, zise el. Atunci, de ce să mă vait?

Îl cuprinse o ușoară ațipire, care ținu îndelung. Christophe se întoarse. Rastignac, crezând că moș Goriot dormea, îl lăsă pe flăcău să spună cu glas tare cum își împlinise misiunea.

— Domnule, zise el, m-am dus mai întâi la doamna contesă, dar n-am putut vorbi cu dumneaei, pentru că avea socoteli grele cu bărbatu-său. A venit afară chiar domnul de Restaud și mi-a spus așa: „Domnul Goriot moare? Ei bine, e cel mai bun lucru pe care-l are de făcut. Eu am treabă cu doamna de Restaud, ca să închei niște învoieli foarte însemnate, așa că doamna are să vină după ce vom sfârși treaba.” Domnul părea tare necăjit. Când să plec, doamna a intrat în anticameră pe o ușă pe care n-o văzusem și mi-a spus: „Christophe, spune-i tatei că sunt într-o discuție cu bărbatu-meu și nu pot pleca de aici. E în joc: viața sau moartea copiilor mei. Dar îndată ce voi sfârși, voi veni să-l văd.” Cât despre doamna baroană, altă poveste! „Ah! mi-a spus camerista ei, doamna s-a întors de la bal la cinci și un sfert, și acuma doarme; dacă o scol înainte de amiază mă ceartă. Când m-o suna, am să-i spun că tatălui dumisale îi e rău. O veste rea poți s-o duci și mai târziu.” Am rugat-o cât am putut. Nimic! Am cerut să vorbesc cu domnul baron, dar ieșise în oraș.

— Nu vine niciuna, strigă Rastignac. Am să le scriu la amândouă.

— Niciuna! răspunse bătrânul ridicându-se din șale. Au treburi, dorm, nu vin. Știam. Numai în pragul morții îți cunoști copiii! Ah, prietene, să nu te însori și să n-ai copii! Le dai viața, și ei îți dau moartea. Îi vâri în lume, și ei te alungă din lume. Nu, n-au să vină! O știam de zece ani. Câteodată mi-o mărturiseam mie însumi, dar nu îndrăzneam s-o cred.

Două lacrimi se rostogoliră din ochii bătrânului, oprindu-se pe pleoapele roșietice, fără a luneca mai jos.

— Ah, dacă aș fi bogat, dacă mi-aș fi păstrat averea, dacă nu le-aș fi dat-o lor, amândouă ar fi aici și mi-ar linge obrajii cu sărutările lor! Aș fi locuit într-un palat, aș fi avut odăi frumoase, servitori, foc în sobă, iar ele ar fi plâns în hohote cu bărbații și cu copiii lor! Aș fi avut toate bucuriile astea. Dar nu mai am nimic. Banul îți dă tot. Îți dă chiar și pe propriile tale fete. Oh, banii mei, unde sunt acuma? Dacă aș avea comori de lăsat, m-ar obloji, m-ar îngriji; le-aș auzi, le-aș vedea. Ah, copilul meu drag, singurul meu copil, acum îmi iubesc și mai mult părăsirea și mizeria în care mă aflu! Când un nenorocit e iubit, el știe cel puțin că e iubit cu adevărat. Nu, aș vrea să fiu bogat, pentru că atunci le-aș putea vedea. Dar, zău, cine poate ști? Amândouă au inimi de piatră. Le-am iubit prea mult ca să mă mai poată iubi și ele pe mine. Un tată trebuie să fie totdeauna bogat, trebuie să-și țină copiii în frâu, ca pe niște cai nărăvași. Iar eu am stat în genunchi la picioarele lor. Mizerabilele! Își încoronează așa cum se cuvine purtarea pe care au avut-o față de mine în acești zece ani din urmă. Dacă ai ști cum mă răsfățau îndată după ce se măritaseră! (Oh, ce crud martiriu sufăr!) Le dădusem, fiecăreia dintre ele, aproape opt sute de mii de franci și nu puteau nici ele, nici bărbații lor să se poarte rău cu mine. Mă primeau în casele lor: „Tată bun încoace, tată drag încolo”. Mă așteptau la masă în fiecare zi. Cinam cu bărbații lor, care îmi dădeau toată cinstea cuvenită. Treceam drept un om care mai are încă oarecare avere. De ce? Nu le spusesem nimic despre afacerile mele. Dar cu un om care dă câte opt sute de mii de franci fetelor lui trebuie să te porți bine. Și mă răsfățau, dar pentru averea mea. Lumea nu-i frumoasă de loc. Am văzut-o prea bine. Mă duceam cu trăsura la teatru, iar în serile când primeau musafiri ședeam și eu cu ei, cât îmi plăcea. Pe scurt, spuneau deschis că sunt fetele mele și mărturiseau fără ocol că eu sunt tatăl lor. Ehei, mi-am păstrat istețimea și nu mi-a scăpat nimic din câte s-au întâmplat. Toate erau făcute cu dibăcie și-mi sfâșiau inima. Vedeam bine că sunt prefăcătorii, dar boala era fără leac. La masa lor nu mă simțeam în voia mea, ca la masa de-aici. Nu știam să vorbesc cu musafirii. De aceea, de câte ori unul dintre domnișorii aceia întreba la ureche pe ginerii mei „Cine e domnul?”, „E babacu', cu punga doldora, om bogat”. „Eh, drace!” răspundea celălalt, și toți mă priveau cu respectul datorat banului. Dacă uneori îi stânjeneam oarecum, îmi răscumpăram din plin păcatele. De altfel, cine e desăvârșit? (Tot capul mi-e o rană!) În clipa asta, iubite domnule Eugène, trec prin chinurile morții; și totuși, toată suferința de-acum nu-i nimic pe lângă durerea pricinuită de cea dintâi privire prin care Anastasie m-a făcut să înțeleg că spusesem o prostie, din pricina căreia se simțea umilită: privirea aceea mi-a străpuns inima. Aș fi vrut să știu toate lucrurile din lume; dar ceea ce știam bine era numai că sunt un om de prisos pe suprafața pământului. A doua zi, ca să aflu o mângâiere, m-am dus la Delphine, dar iată că și la ea fac o prostie, care o înfurie. Eram ca nebun. Opt zile n-am știut ce să fac. De teama dojenilor lor, nu mai îndrăzneam să mă duc la ele. Și iată-mă la poarta fetelor mele. Dumnezeule, de vreme ce știi mizeriile și suferințele pe care le-am îndurat, de vreme ce ai numărat loviturile de pumnal pe care le-am primit în vremea asta, care m-au îmbătrânit, m-au schimbat, m-au ucis, m-au albit, pentru ce mă faci să sufăr și astăzi? Am ispășit din plin păcatul de a le fi iubit fără măsură. Iar ele s-au răzbunat din plin de dragostea mea și m-au torturat ca niște călăi. Ce proști sunt părinții! Le iubeam atât de mult, că m-am întors la ele, ca un cartofor la masa verde. Fetele mele erau viciul meu, erau iubitele mele, erau tot! Amândouă aveau nevoie de felurite lucruri, de găteli; cameristele lor îmi dădeau de știre, iar eu le dăruiam ceea ce râvneau, ca să fiu bine primit în casele lor! Cu toate acestea, mi-au dat câteva mici lecții, de bună purtare în societatea înaltă. Oh, își pierduseră răbdarea! Începuseră a se rușina de mine. Așa pățești dacă te-apuci să-ți crești bine copiii. Eu nu mai eram însă la vârsta învățăturii. (Doamne, ce dureri cumplite! Medicii! Dacă mi-ar deschide capul, n-aș mai suferi atâta.) Fetele mele, fetele mele! Anastasie, Delphine! Vreau să le văd. Trimite jandarmii să le caute și să le-aducă aici cu forța! Dreptatea este de partea mea. Natura, codul civil, toate sunt de partea mea. Protestez! Țara va pieri dacă părinții vor ajunge a fi călcați în picioare. Asta e limpede. Societatea, lumea, se întemeiază pe paternitate, și totul se va prăbuși când copiii nu-și vor mai iubi părinții. Oh, dacă le-aș putea vedea, dacă le-aș putea auzi! Să-mi spună orice, numai să le aud glasul. Asta mi-ar alina durerile. Mai ales Delphine. Dar când or veni, spune-le să nu se uite cu nepăsare la mine, cum fac totdeauna. Ah, bunul meu prieten, domnule Eugène, dumneata nu știi ce înseamnă să vezi că o privire de aur se preschimbă dintr-o dată în plumb cenușiu. De când ochii lor nu s-au mai plecat asupră-mi cu strălucirea lor de odinioară, viața mea a fost o iarnă fără de sfârșit; n-am avut altă hrană decât mâhnirea, și cu ea m-am îndestulat din plin! Jignire și umilință, asta a fost viața mea. Le iubesc atât de mult, încât am înghițit cu nesaț toate înfruntările, pentru că printre ele îmi vindeau și câte un biet căpețel de înjositoare bucurie. Un tată să ajungă să-și vadă fiicele pe furiș! Le-am dăruit viața mea, întreagă, și ele nu-mi dăruiesc astăzi nici măcar un singur ceas! Mi-e sete, mi-e foame, arde sufletul din mine, simt că mor, dar ele nu vin să-mi ușureze agonia. Pesemne că nu știu ce înseamnă să calci în picioare cadavrul tatălui tău! Dar e un Dumnezeu în cer, și el ne răzbună, împotriva voinței noastre, pe noi părinții. Oh, au să vină! Veniți, dragele mele, veniți să-mi mai dați un sărut, sărutul cel din urmă, împărtășania tatălui vostru, care se va ruga lui Dumnezeu pentru binele vostru, care-i va spune că v-ați purtat cu el ca niște fiice bune. Care vă va apăra! La urma urmei, voi n-aveți nici o vină. N-au nici o vină, prietene! S-o spui tuturor, să nu le necăjească nimeni din pricina mea. Eu sunt cel care am greșit; eu le-am învățat să mă calce în picioare. Asta era bucuria mea. Și asta nu privește pe nimeni – nici justiția omenească, nici justiția divină. Dumnezeu ar fi nedrept dacă le-ar osândi din cauza mea. Eu sunt cel care n-am știut să mă conduc, eu am săvârșit nerozia de-a renunța la drepturile mele. Pentru ele, aș fi fost în stare să mă cobor până la cea din urmă înjosire! Ce vrei? Chiar cea mai minunată fire, chiar cele mai bune suflete n-ar fi putut să reziste acestei stricăciuni la care le-am supus ca un părinte ușuratic. Sunt un ticălos și-mi primesc pedeapsa cuvenită. Numai eu sunt cauza neorânduielilor din viața lor, eu le-am stricat. Acum au ajuns să râvnească plăcerile cum râvneau odinioară bomboane. Le-am îngăduit să-și împlinească toate fanteziile lor de fete. La cinsprezece ani aveau trăsura lor! Nimic nu le-a stat împotrivă. Eu singur sunt vinovat. Vinovat din dragoste. Glasul lor îmi răzbătea până-n adâncul inimii. Le aud, vin. Oh, da, au să vină! Legea cere să vii să-ți vezi tatăl în ceasul morții; legea e cu mine. Și-apoi, toată treaba asta nu costă decât un drum. Am să li-l plătesc. Scrie-le că am să le las milioane! Pe cinstea mea. Am să mă duc să fac paste făinoase la Odesa. Cunosc meseria. După planul pe care l-am făcut, am să câștig milioane. Nimeni nu s-a gândit la asta. Marfa n-are să se strice pe drum, ca grâul sau făina. Eh, eh, făinoasele au să aducă milioane! Așa că dumneata nu le spui nici o minciună. Vorbește-le de milioane, și, chiar dacă vor veni din lăcomie de bani, prefer să fiu amăgit, pentru că așa am să le văd. Vreau fetele mele! Eu le-am făcut și ale mele sunt! zise bătrânul săltându-se din șale și întorcând capul, cu părul alb răvășit către Eugène, cu o înfățișare care amenința prin tot ce putea să exprime amenințarea.

— Haide, îi spuse Eugène, culcă-te la loc, bunul meu moș Goriot. Am să le scriu. Și dacă nu vor veni, mă voi duce eu însumi la ele, îndată ce se va întoarce Bianchon.

— Dacă nu vor veni? repetă bătrânul în hohote de plâns. Atunci am să mor, am să mor într-un acces de turbare! Simt că turbez! În clipa asta, îmi văd toată viața. Sunt un păcălit! Nu mă iubesc, nu m-au iubit niciodată! E limpede. Dacă n-au venit până acum, nici n-au să mai vină. Cu cât au zăbovit mai mult, cu atât mai puțin se vor hotărî să-mi facă această bucurie. Le știu. Niciodată n-au fost în stare să ghicească ceva din necazurile, din suferințele, din nevoile mele; n-au să-mi ghicească nici moartea. Ele nu cunosc taina iubirii pe care le-o port. Da, văd bine: deprinse să-mi sfâșie măruntaiele din mine, tot ce-am făcut n-a avut nici un preț pentru ele. Dacă mi-ar fi cerut să-mi scot ochii din cap, le-aș fi spus: „Scoateți-i!” Sunt prea prost. Își închipuie că toți părinții sunt ca tatăl lor. Trebuie să te pregătești tu însuți. Copiii lor au să mă răzbune. Ar fi în folosul lor să vină aici. Dă-le de știre că-și primejduiesc propria lor agonie. În crima pe care o făptuiesc ele astăzi, au adunat toate crimele din lume. Hai, du-te, spune-le că dacă nu vin săvârșesc un paricid! Au săvârșit destule; nu mai e nevoie să-l adauge și pe acesta. Strigă împreună cu mine: „Hei, Nasie! Hei, Delphine! Veniți la tatăl vostru, care a fost atât de bun cu voi și care suferă!” Nimic; nimeni! Muri-voi oare ca un câine? Asta mi-e răsplata; sunt părăsit. Sunt niște ticăloase, niște ucigașe. Mi-e groază de ele și le blestem, iar noaptea am să ies din mormânt, ca să-mi reînnoiesc blestemul, pentru că în sfârșit, prieteni, nu greșesc, nu-i așa? Ele se poartă destul de rău cu mine! Dar ce vorbesc? Nu-mi spuseși oare că Delphine e aici? Ea e cea mai bună dintre amândouă. Dumneata, Eugène, ești fiul meu! Iubește-o, îngrijește-o ca un tată. Cealaltă e tare nenorocită. Și averea lor! A, Doamne, mor, sufăr prea mult! Tăiați-mi capul, lăsați-mi numai inima.

— Christophe, strigă Eugène, înspăimântat de vaietele și strigătele bătrânului, du-te de-l cheamă pe Bianchon și adu-mi o cabrioletă. Bunul meu moș Goriot, mă duc la fetele dumitale și am să ți le aduc aici.

— Cu forța! Cu forța! Cere ajutorul gărzii, al regimentelor de linie, al tuturor, al tuturor! zise bătrânul aruncându-i lui Eugène cea din urmă privire în care se mai văzu o sclipire de rațiune. Spune guvernului, spune procurorului că vreau să mi le aducă!

— Dar adineauri le-ai blestemat.

— Cine a spus asta? răspunse unchiașul, uluit. Știi prea bine că le iubesc, că le ador! Mi-ar fi de ajuns să le văd, ca să mă însănătoșesc. Du-te, bunul meu vecin, du-te! Dumneata ești bun. Aș vrea să-ți mulțumesc, dar nu mai am de dat nimic alt decât binecuvântarea unui muribund. Ah, aș vrea s-o văd cel puțin pe Delphine, ca să-i spun să-mi plătească datoria pe care o am față de dumneata. Adu-mi-o măcar pe ea, dacă cealaltă nu poate veni. Spune-i că dacă nu vrea să vină n-ai s-o mai iubești. Te iubește atât de mult, încât va veni. Dă-mi de băut! Îmi ard măruntaiele! Pune-mi ceva pe cap. Mâna fetelor mele m-ar salva, simt. Doamne, cine le va reface averea, dacă eu mă duc? Vreau să mă duc la Odesa pentru ele, la Odesa, vreau să fac paste făinoase.

— Bea din asta, îi spuse Eugène săltându-l cu mâna stângă, în vreme ce cu dreapta îi întindea o ceașcă de ceai.

— A, văd bine că dumneata îți iubești tatăl și mama! zise bătrânul strângând cu mâinile-i slăbite mâna lui Eugène. Voi muri fără să le văd, fără să-mi văd fetele, înțelegi? Să te mistuie necurmat setea și să nu poți bea niciodată, asta a fost viața mea în acești zece ani din urmă. Ginerii mi-au ucis fetele. Da, după ce s-au măritat, eu n-am mai avut fete. Părinți, cereți Parlamentului să facă o lege a căsătoriei! Sau, în sfârșit, nu vă măritați fetele, dacă le iubiți. Ginerele e un scelerat care strică tot ce este într-o fată, care mânjește totul. Să se sfârșească cu căsătoriile! Căsătoriile ne răpesc fetele, așa că nu le mai putem avea lângă noi în ceasul morții. Faceți o lege în privința morții părinților. E îngrozitor! Răzbunare! Ginerii le împiedică să vină. Ucideți-i. La moarte cu Restaud, la moarte cu alsacianul, ei sunt ucigașii mei! Să moară sau să-mi dea fetele! Ah, s-a sfârșit, mor fără ele! Ele… Nasie, Fifine. Haide, veniți odată! Tăicuțul vostru se duce.

— Bunul meu moș Goriot, liniștește-te, haide, stai cuminte, nu te mai zbuciuma, nu te mai gândi.

— Să nu le văd, asta e agonia mea!

— Ai să le vezi.

— Adevărat? strigă rătăcit bătrânul. Oh! Să le văd! Am să le văd, am să le aud glasul. Am să mor fericit. Ei bine, da, nu vreau să mai trăiesc, nu mai țin la viață, suferințele mele cresc neîncetat. Dar să le văd, să ating rochiile lor, ah, numai rochiile, cer destul de puțin. Să simt ceva din făptura lor! Ajută-mă să le mângâi părul. Vreau…

Și se prăbuși cu capul pe pernă, doborât parcă de-o lovitură de măciucă. Mâinile se agitară pe învelitoare, ca și când ar fi vrut să apuce părul fetelor lui.

— Le binecuvântez, spuse cu mare anevoință. Binecuvântez.

Deodată, căzu istovit. În aceeași clipă sosi Bianchon.

— M-am întâlnit pe drum cu Christophe, zise el, îți va aduce îndată o trăsură.

Apoi se întoarse către bolnav, îi deschise pleoapele, și cei doi studenți văzură un ochi tulbure și fără de căldură.

— Nu cred să-și mai revină, zise Bianchon.

Îi luă pulsul, îl pipăi, puse mâna pe inima unchiașului.

— Mașina merge mereu; dar în starea lui, asta e o nenorocire. Mai bine ar muri.

— Zău că da, zise Rastignac.

— Dar tu ce ai? Ești palid ca moartea.

— Prietene, am auzit niște strigăte și niște vaiete. E un Dumnezeu în cer! Da, e un Dumnezeu, și el ne-a făcut o lume mai bună sau pământul acesta este un nonsens. Dacă n-ar fi fost atât de tragic, aș fi izbucnit în lacrimi; dar inima și stomacul mi s-au chircit cumplit.

— Ascultă, o să avem nevoie de multe lucruri; de unde facem rost de bani?

Rastignac își scoase ceasornicul.

— Ia-l, du-te degrabă și pune-l amanet. Eu nu vreau să mă opresc în drum, căci mi-e frică de fiecare minut pierdut și aștept pe Christophe. N-am un ban, va trebui să plătesc birja când mă întorc.