Aceasta era situația generală în pensiunea de familie a doamnei Vauquer la sfârșitul lui noiembrie 1819. Câteva zile mai târziu, Eugène se întoarse de la balul doamnei de Beauséant către ceasul două noaptea. Ca să câștige timpul pierdut, studentul, plin de curaj, își făgăduise pe când dansa să lucreze până în zori. Era cea dintâi noapte de veghe în mijlocul acestui cartier tăcut, și se afla sub vraja înșelătoarei energii pe care i-o dăduse strălucitoarea priveliște a înaltei societăți. Masa de seară n-o luase la doamna Vauquer. Pensionarii își închipuiseră deci că nu se va întoarce decât a doua zi dimineață, cum se mai întâmplase de atâtea ori când fusese la serbările de la Prado sau la balurile la Odeon și când venise cu ciorapii de mătase plini de glod și cu pantofii de bal scâlciați. Când se duse să închidă poarta, Christophe rămase o vreme să mai caște gura pe uliță. Tocmai atunci se ivi Rastignac, astfel încât putu să se urce în camera lui fără să facă nici un zgomot, urmat de Christophe, care în schimb făcea destul. Eugène se dezbrăcă, își puse papucii de casă, îmbrăcă o redingotă ponosită și își aprinse focul de turbă, grăbindu-se să se apuce de lucru, iar Christophe, bocănind cu încălțările lui greoaie, acoperi aceste pregătiri, care trecură aproape neauzite. Înainte de a se cufunda în cărțile lui de drept, Eugène rămase câteva clipe pe gânduri. Cunoscuse în doamna vicontesă de Beauséant pe una dintre reginele modei din Paris, iar casa ei era socotită drept cea mai plăcută din tot foburgul Saint-Germain[28]. Prin nume și prin avere, făcea parte din stratul cel mai de sus al aristocrației. Mulțumită doamnei de Marcillac, mătușă-sa, el, un biet student sărac, se bucurase de o bună primire în această casă, favoare pe care n-o putea prețui în toată însemnătatea ei. A fi admis în saloanele acelea aurite era un adevărat brevet de înaltă noblețe. Înfățișându-se în această societate, cea mai inaccesibilă din toate, cucerise dreptul de a putea intra pretutindeni. Orbit de strălucitoarea reuniune, neputând să schimbe decât puține cuvinte cu vicontesă, Eugène se mulțumise să deosebească în mulțimea zeităților pariziene care se îmbulzeau la această petrecere pe una dintre acele femei care vrăjesc dintru început pe orice tânăr. Despre contesa Anastasie de Restaud, înaltă și bine împlinită, se spunea că avea o statură cum puține se aflau în tot Parisul. Închipuiți-vă o femeie cu ochi mari, întunecați, cu o mână minunată, cu un picior bine desenat, cu mișcări pline de foc, o femeie pe care marchizul de Ronquerolles o numea un cal pur-sânge. Această finețe a nervilor nu-i împuțina cu nimic farmecul; trupul i se arcuia în rotunjimi pline, fără a se putea spune că e prea grasă. Cal pursânge, femeie de rasă – locuțiunile acestea începuseră a înlocui încetul cu încetul îngerii cerului, figurile osianice[29], toată vechea mitologie a iubirii, respinsă de dandysm[30]. Pentru Rastignac, însă, doamna Anastasie de Restaud era femeia pe care o dorea. În lista dansatorilor pe care contesa îi scrisese pe evantai, Rastignac obținuse două dansuri, și în timpul celui dintâi contradans găsise prilejul să vorbească cu ea.
— Unde aș putea să vă mai văd, doamnă? o întrebase el dintr-o dată, cu năvalnica putere a pasiunii, care place atât de mult femeilor.
— O, răspunse ea, la Bois, la Bouffons[31], la mine, pretutindeni.
Și zvânturatul meridional se grăbise a se împrieteni cu această fermecătoare contesă, atât cât se poate împrieteni un tânăr cu o femeie în răstimpul unui contradans și al unui vals. Spunând că este văr cu doamna de Beauséant, femeia, pe care el o socotea o înaltă doamnă, îl invită la ea, deschizându-i astfel ușa casei ei. După surâsul pe care i-l aruncă, la despărțire, Rastignac își spuse că va trebui să-i facă o vizită. În aceeași seară, norocul îi scosese în cale un om care nu-și bătuse joc de ignoranța lui, socotită păcat de moarte în lumea unor impertinenți iluștri, cum erau toți acei Maulincourt, Ronquerolles, Maxime de Trailles, de Marsay, Adjuda-Pinto, Vandenesse, care străluceau acolo în toată gloria îngâmfării lor, între femeile cele mai elegante, ca lady Brandon, ducesa de Langeais, contesa de Kergarouët, doamna de Sérizy, ducesa de Carigliano, contesa Ferraud, doamna de Lanty, marchiza d'Aiglemont, doamna Firmiani, marchiza de Listomère și marchiza d'Espard, ducesa de Maufrigneuse și les Grandlieu[32]. Din fericire pentru el, neștiutorul student dădu peste marchizul de Montriveau, amantul ducesei de Langeais, un general de o copilăroasă naivitate, care-l lămuri că doamna de Restaud locuiește în strada Helder. Să fii tânăr, să fii însetat de lume, să flămânzești după o femeie și, deodată, să vezi că ți se deschid două case! Să pui piciorul în foburgul Saint-Germain, la vicontesa de Beauséant, și genunchiul în șoseaua Antin[33], la contesa de Restaud! Să-ți arunci o privire de-a lungul saloanelor Parisului, crezându-te băiat destul de drăguț ca să poți afla sprijin și ocrotire în sufletul unei femei din această societate! Să te simți destul de ambițios ca să poți da o superbă lovitură de picior în coarda întinsă pe care trebuie să pășești cu siguranța acrobatului ce știe că nu se va prăbuși. Și să găsești într-o femeie fermecătoare cumpăna cea mai de temei! Cu aceste gânduri și în fața acestei femei, care se înălța, minunată, în preajma focului de turbă, între Codul civil și sărăcia lui, cine n-ar fi căutat oare să-și pătrundă viitorul și cine nu l-ar fi împodobit cu toate izbânzile din lume, așa cum făcea Eugène în seara aceea? Cu gândurile împrăștiate, el se bucura de pe acum cu atâta tărie de fericirile ce aveau să vină încât se și vedea alături de doamna de Restaud, când tăcerea nopții fu tulburată de un oftat, ca un ah! al sfântului Iosif[34], care în sufletul tânărului răsună ca un horcăit de muribund. Deschise încetinel ușa, și ieșind în sală văzu un tiv de lumină sub ușa lui moș Goriot. Temându-se ca vecinul său să nu fie poate bolnav, se aplecă și privind pe gaura cheii îl văzu pe bătrân îndeletnicindu-se cu o treabă care i se păru atât de suspectă, încât socoti ca o îndatorire față de societate să cerceteze îndeaproape ce învârtește în miez de noapte așa-zisul fabricant de făinoase. Moș Goriot, după cum se vedea, răsturnase masa și legase de stinghia ei o farfurie și castronaș, amândouă de argint aurit, bogat împodobite, cuprinzându-le în jur cu o sârmă groasă și strângându-le cu atâta putere, încât era vădit că le frângea, ca să facă din ele un lingou.
„Drace, zdravăn om!” își spuse Rastignac văzând brațele puternice ale bătrânului, care, cu ajutorul acelei legături, plămădea fără nici un zgomot argintul aurit, ca pe o pastă. „Să fie oare un hoț sau un tăinuitor, care, ca să-și poată duce fără primejdie negoțul, face pe prostul, pe neputinciosul și trăiește ca un milog?” se întrebă Eugène, ridicându-se o clipă.
Studentul se uită iarăși pe gaura cheii. Moș Goriot, care desfăcuse legătura, luase bucata de argint, o pusese pe masă, după ce așternuse mai întâi învelitoarea, și o rostogoli până când îi dădu rotunjimea unei bare, treabă pe care o împlini cu o minunată ușurință.
„Să fie tot așa de puternic pe cât era regele August al Poloniei?” își spuse Eugène, când bara fu aproape rotunjită.
Moș Goriot își privi cu tristețe opera; lacrimi prinseră a-i curge pe obraz. Suflă în feștila la a cărei lumină lucrase până atunci, și Eugène îl auzi culcându-se și oftând ușor.
„E nebun”, gândi studentul.
— Sărman copil! spuse cu glas tare moș Goriot.
Auzind aceste cuvinte, Rastignac chibzui că e mai înțelept să țină în taină această întâmplare și să nu-l osândească în chip nesocotit pe vecinul său de cameră. Când să se întoarcă în odaia lui, auzi deodată un zgomot destul de greu de redat, pricinuit pesemne de niște oameni care urcau scara încălțați cu târlici de stofă. Eugène ciuli urechea și deosebi în adevăr două respirații alternative. Fără să fi auzit nici scârțâitul ușii, nici pașii oamenilor, văzu deodată o slabă licărire de lumină la catul al doilea, la domnul Vautrin.
„Cam multe mistere pentru o pensiune de familie!” își spuse el.
Coborî câteva trepte, rămase la pândă și auzi clinchet de monede de aur. Îndată, lumina se stinse, și cele două respirații se auziră din nou, fără ca ușa să fi scârțâit. Apoi, pe măsură ce se depărtau cei doi oameni, zgomotul slăbea.
— Cine-i acolo? strigă doamna Vauquer, de la fereastra odăii ei.
— Eu, maică Vauquer, m-am întors acasă, răspunse Vautrin cu vocea lui groasă.
„Ciudat! Christophe pusese zăvorul, își spuse Eugène intrând în odaia lui. Aici la Paris trebuie să stai de veghe noaptea, ca să știi ce se petrece în preajma ta.”
Abătut de la gândurile lui de dragoste și de mărire de aceste mici întâmplări, se apucă de lucru. Dar cum gândurile îi erau îndreptate când către moș Goriot, cu bănuielile pe care i le stârnise, când – mai ales – către doamna de Restaud, care îi răsărea în față în orice clipă vestindu-i un destin strălucit, se culcă și adormi cu pumnii strânși. Din zece nopți pe care un tânăr le făgăduiește muncii, șapte sunt dăruite somnului. Vârsta de douăzeci de ani nu-i vârsta vegherilor.
A doua zi dimineață se lăsase asupra Parisului o ceață deasă, dintr-acelea care învăluie și înnegurează orașul într-atât încât până și oamenii cei mai rânduiți în treburi se înșeală asupra orei. Se pierd însemnate întâlniri de afaceri. La vremea prânzului, toți cred că e opt dimineața. Era nouă și jumătate, și doamna Vauquer nu se mișcase încă din pat. Christophe și butucănoasa Silvia, întârziind și ei, își luau în tihnă cafeaua, preparată din laptele destinat pensionarilor, lapte pe care Silvia îl fierbea mai mult pentru ca doamna Vauquer să nu bage de seamă această nelegiuită dijmuire.
— Silvia, spuse Christophe muind în ceașcă cea dintâi felie de pâine, prăjită, noaptea asta au venit doi inși la domnul Vautrin, care, oricum, e un om de treabă. Dacă doamna intră la bănuieli, să nu-i spui nimic.
— Ți-a dat ceva?
— Mi-a dat pataca de cinci pe luna asta, ca și când mi-ar fi spus: „Ține-ți gura”.
— Numai el și doamna Couture nu sunt cărpănoși. Toți ceilalți parcă ar vrea să-ți ia cu stânga bacșișul pe care ți-l dau cu dreapta de Anul nou, spuse Silvia.
— Și, la urma urmei, ce-ți dă? făcu Christophe. O prăpădită de patacă de cinci franci. Iacătă doi ani de când moș Goriot își face singur pantofii. Lui Poiret, zgârie-brânză cum e, puțin îi pasă de vacs și mai degrabă l-ar bea decât să-l strice pe scâlcieturile lui. Cât despre pipernicitu' ăla de student, îmi dă patruzeci de bănuți. Cu patruzeci de bănuți nu-mi plătește nici peria de lustruit. Și, pe deasupra, își vinde și vechiturile. Ce mai dărâmat!
— Eh! făcu Silvia sorbindu-și cafeaua cu înghițituri mici, locurile noastre sunt totuși cele mai procopsite din cartier: trăim bine. Dar, Christophe, pentru că veni vorba de babacul Vautrin, ai auzit ceva?
— Da. Acum câteva zile am întâlnit pe uliță un domn, care mi-a spus: „La voi locuiește un domn voinic, care-și cănește barbetele?” „Nu, domnule, i-am răspuns eu, nu și le cănește. Un om așa de vesel n-are vreme pentru asemenea treabă.” I-am povestit întâmplarea asta lui domnu' Vautrin, care mi-a spus: „Bine-ai făcut, băiete! Totdeauna să răspunzi la fel. Nimic mai urât decât să ne dăm metehnele în vileag. Din pricina asta ajung unii oameni de nu se mai pot căsători.”
— Eh, iacă, și pe mine – într-o zi, la piață – a vrut unul să mă tragă de limbă ca să spun dacă l-am văzut când își schimbă cămașa. Auzi poznă! He, făcu ea tăind firul istorisirii, bate zece fără un sfert la Val-de-Grâce[35] și nimeni nu mișcă.
— Ei aș! Au plecat cu toții. Doamna Couture și domnișoara cea tânără s-au dus pe la opt la Saint-Étienne, ca să se grijească. Moș Goriot a plecat cu un pachet. Studentul se-ntoarce abia la zece, când se sfârșește cursul. I-am văzut plecând, când măturam scara. Ba moș Goriot m-a și lovit cu drăcia pe care o ducea-n brațe, că era tare ca fierul. Ce-o fi învârtind omu' ăsta? Îl răsucesc toți ca pe un titirez, dar – oricum – e un om de treabă, care face mai multe parale decât toți ceilalți laolaltă. Nu dă mare lucru; dar cucoanele la care mă mână câteodată scutură niște bacșișuri strașnice și-s tare bine-mpopoțonate.
— Alea care cică-s fetele lui, ha? O duzină-n cap.
— Eu am fost numai la două, alea care au venit și aici.
— Auzi că doamna a-nceput să miște. Are s-o pornească iar cu tărăboiul ei. Trebuie să mă duc. Dumneata ia seama la lapte, Christophe, adicătelea-n privința pisicii.
Silvia urcă scara către odaia stăpână-si.
— Ce-i asta, Silvia? M-ai lăsat să dorm dusă până la zece fără un sfert? Asta nu s-a mai întâmplat niciodată.
— E o ceață, s-o tai cu cuțitul.
— Și masa de dimineață?
— Eh, pensionarii dumneavoastră parc-aveau pe dracu-n ei. Au șters-o când plesnea de ziuă.
— Vorbește corect, Silvia, urmă doamna Vauquer. Se spune: „când se crăpa de ziuă”.
— Ah, doamnă, am să spun cum vreți dumneavoastră. Dar, oricum ar fi, veți lua masa de dimineață la zece. Michonnetta și Poireau-ul nici n-au mișcat până acum. Numai ei sunt acasă, și dorm ca doi bușteni ce sunt.
— Bine, Silvia, dar tu-i pui pe-amândoi laolaltă, ca și când…
— Ca și când ce? urmă Silvia, cu râsul ei zgomotos de năroadă. Amândoi fac doar o pereche minunată.
— Mi se pare ciudat, Silvia, cum a intrat astă-noapte în casă domnul Vautrin după ce Christophe a pus zăvorul la poartă.
— Dimpotrivă, doamnă, Christophe l-a auzit pe domnul Vautrin și s-a dus de i-a deschis. Și iacătă că dumneavoastră ați crezut.
— Dă-mi camizola și du-te de pregătește masa. Fă niște cartofi la berbecul care a rămas de ieri și niște pere coapte, din cele de două parale bucata.
Puțin după aceea coborî și doamna Vauquer, tocmai în clipa în care motanul, răsturnând cu o lovitură de labă farfurioara care acoperea o cană cu lapte, începuse să linciurească în mare grabă.
— Mistigris! strigă bătrâna.
Motanul fugi, dar după un timp veni să se alinte la picioarele ei.
— Da, da, acuma-ncepi cu șiretlicurile, lichea bătrână! spuse ea. Silvia! Silvia!
— Da, doamnă. Ce s-a-ntâmplat?
— Ia vezi din care ceașcă s-a înfruptat motanul.
— Asta e numai din vina dobitocului de Christophe, că doar i-am spus să pună un șervet deasupra. Unde-o fi șters-o? Dar n-aveți grijă, doamnă. Ceașca asta am s-o dau lui moș Goriot. Am să pun nițică apă înăuntru, și n-are să bage de seamă. Că nu ia seama la nimic, nici chiar, la mâncare.
— Dar unde s-o fi dus caraghiosul ăla? spuse doamna Vauquer așezând farfuriile pe masă.
— Cine poate ști?! Învârtește niște afaceri îndrăcite.
— Am dormit prea mult, zise doamna Vauquer.
— De aceea arătați ca o roză abia smulsă din grădină!
În clipa aceea se auzi clopoțelul de la poartă, și Vautrin intră în salon, cântând cu glasu-i puternic:
Am cutreierat lumea îndelung și pretutindeni m-am arătat.
— Oh! Oh! Bună ziua, maică Vauquer, spuse el când dădu cu ochii de gazdă, pe care o cuprinse curtenitor cu amândouă brațele.
— Haide, sfârșește.
— Spune „Neobrăzatule” urmă el. Hai, spune. Vrei să spui, sau nu? Iaca, am să-ți dau ajutor la pusul mesei. Ah! Sunt drăguț, nu-i așa?
Să curtezi și brune și blonde, Să iubești, să suspini.
Am văzut ceva ciudat.
La voia întâmplării.
— Ce? întrebă văduva.
— La opt și jumătate, moș Goriot se afla la un argintar de pe strada Dauphine, care cumpără tacâmuri și găitane de fier. I-a vândut pe preț bun un obiect de menaj de argint aurit, destul de bine teșit pentru un om care nu e de meserie.
— Ei, adevărat?
— Da. Veneam către pensiune, după ce condusesem un prieten, care a plecat în străinătate cu un vas din serviciul Mesageriilor regale. L-am pândit pe moș Goriot să văd ce are de gând – știi, ca să mai râdem! S-a întors în cartierul nostru și s-a oprit în strada Gres, la un cămătar vestit, Gobseck[36], un păcătos, care ar fi în stare să facă pietre de domino din ciolanele lui taică-său, un fel de ovrei, arab, grec, țigan, un om pe care cu greu l-ai putea jefui, pentru că își ține toți banii la bancă.
— Dar la urma urmei, moș Goriot ăsta ce face?
— Nu face nimic, răspunse Vautrin. Dimpotrivă, desface. E destul de idiot ca să se ruineze în dragostea lui pentru fetele alea care…
— Vine! anunță Silvia.
— Christophe, strigă moș Goriot, vino cu mine.
Christophe porni după moș Goriot și se întoarse, îndată.
— Unde te duci? îl întrebă doamna Vauquer.
— M-a trimis domnul Goriot.
— Ce-i asta? zise Vautrin, smulgând din mâna lui Christophe o scrisoare, pe care citi: „Doamnei contese Anastasie de Restaud”. Și te duci…? urmă el înapoind scrisoarea lui Christophe.
— În strada Helder. Am poruncă să n-o dau decât în mâna doamnei contese.
— Ce e înăuntru? făcu Vautrin ridicând scrisoarea în lumina ferestrei. Un bilet de bancă? Nu! Întredeschise plicul. O poliță achitată! strigă el. Drace! E galant babalâcul. Hai, pehlivanule, vezi-ți de drum, urmă Vautrin, lăsându-și laba uriașă pe scăfârlia lui Christophe și răsucindu-l pe călcâie ca pe un zar. Te-ai învârtit de un bacșiș zdravăn.
Sfârșiră de pus masa. Silvia fierbea laptele; doamna Vauquer aprindea focul, ajutată de Vautrin, care fredona mereu:
Am cutreierat lumea îndelung și pretutindeni m-am arătat.
Doamna Couture și domnișoara Taillefer se întoarseră tocmai în clipa când totul era gata.
— Unde ați fost cu noaptea-n cap, frumoasa mea doamnă? o întrebă doamna Vauquer pe doamna Couture.
— Am fost să ne rugăm Sfântului Ștefan din Munte. Nu trebuie să ne ducem astăzi la domnul Taillefer? Biata micuță tremură ca o frunză, urmă doamna Couture așezându-se la gura sobei și întinzându-și picioarele.
Din pantofii ei începură să se ridice aburi.
— Încălzește-te și dumneata, Victorine, spuse doamna Vauquer.
— Faci foarte bine, domnișoară, să te rogi lui Dumnezeu să îmblânzească inima tatălui dumitale, spuse Vautrin dându-i un scaun. Dar atât nu-i de-ajuns. V-ar trebui un prieten, care s-o zgâlțâie pe scârnăvia, pe sălbăticiunea aceea care, după cum umblă vorba, stă pe o avere de trei milioane, dar nu vrea să te înzestreze. O fată frumoasă are totuși nevoie de zestre în vremea de astăzi!
— Biata copilă! spuse doamna Vauquer. Dar lasă, puicuță, până la urmă monstrul are să plătească păcatul pe care-l săvârșește.
Auzind aceste cuvinte, ochii Victorinei se umplură de lacrimi, iar văduva, la un semn pe care i-l făcu doamna Couture, tăcu.
— Dacă am putea să-l vedem măcar, dacă aș putea să-i vorbesc, să-i dau cea din urmă scrisoare pe care i-a scris-o nevastă-sa, reluă vorba văduva comisarului-ordonator. N-am îndrăznit să i-o trimit prin poștă. Îmi cunoaște scrisul.
— O, nevinovate, nefericite și prigonite femei! strigă Vautrin, tăindu-le vorba. Aici ați ajuns? Peste câteva zile am să-mi vir și eu nasul în treburile dumneavoastră, și o să vedeți că totul are să meargă bine.
— Oh! Domnule, spuse Victorine, învăluindu-l într-o privire deopotrivă înlăcrimată și învăpăiată pe Vautrin, care nu se arătă totuși tulburat, dacă știți vreo cale pe care să puteți ajunge la tatăl meu, spuneți-i că dragostea lui și cinstea mamei mele au pentru mine mai mult preț decât toate bogățiile din lume. Dacă veți izbuti să-l îmblânziți câtuși de puțin în asprimea lui, am să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneavoastră. Fiți încredințat că am să vă port o recunoștință…
— Am străbătut lumea îndelung, cântă Vautrin, cu o notă de ironie în glas.
Goriot, domnișoara Michonneau, Poiret coborâră și ei, atrași poate de mirosul rântașului pe care-l pregătea Silvia pentru berbecul care rămăsese din ajun. În clipa când cei șapte tovarăși de masă se așezară, spunându-și bună ziua, ceasul bătu zece. În uliță se auziră pașii studentului.
— În sfârșit, domnule Eugène, spuse Silvia, astăzi mănânci și dumneata o dată cu toți ceilalți.
După ce îi salută pe pensionari, studentul se așeză lângă moș Goriot.
— Am avut o aventură ciudată, zise el scoțându-și în farfurie o copioasă porție de berbec și tăindu-și o bucată zdravănă de pâine, pe care doamna Vauquer le măsură din ochi.
— O aventură? întrebă Poiret.
— Și de ce te miri, rablă bătrână? îi spuse Vautrin lui Poiret. Domnul e făcut să aibă aventuri.
Domnișoara Taillefer strecură o privire sfioasă către tânărul student.
— Povestește-ne aventura, îl rugă doamna Vauquer.
— Ieri am fost la balul doamnei vicontese de Beauséant, o vară de-a mea, care are o casă minunată, cu apartamente îmbrăcate în mătase, care, pe scurt, ne-a dat o serbare superbă, unde am petrecut ca un rege.
— Ca un sfredeluș, spuse Vautrin întrerupându-l scurt.
— Domnule, se iuți Eugène, ce vrei să spui?
— Am spus sfredeluș pentru că sfredelușii petrec mai bine decât regii.
— Adevărat. Aș fi mai bucuros să fiu această mică păsărică fără nici o grijă decât rege, pentru că… făcu Poiret, idemistul[37].
— În sfârșit, urmă studentul tăindu-i vorba, am dansat cu una dintre cele mai frumoase femei, o contesă fermecătoare, cea mai ispititoare făptură pe care am văzut-o în viața mea. Purta în păr flori de piersic, avea la cingătoare cel mai frumos mănunchi de flori, flori naturale, care te îmbătau cu mireasma lor. Dar ar fi trebuit s-o vedeți; e cu neputință să descrii o femeie cuprinsă de însuflețirea dansului. Ei bine, astăzi pe la nouă dimineața am întâlnit-o pe această divină contesă mergând pe strada Gres. Oh, cum îmi bătea inima! Credeam că…
— Că vine încoace, îl completă Vautrin, aruncându-i o privire scormonitoare. Se ducea, fără îndoială, la taica Gobseck, un cămătar. De câte ori vei scotoci în inima unei femei din Paris, vei găsi întâi cămătarul, și apoi amantul. Contesa dumitale se numește Anastasie de Restaud și locuiește în strada Helder.
La auzul acestui nume, studentul se uită țintă la Vautrin. Moș Goriot ridică deodată capul și-i cuprinse pe amândoi într-o privire luminoasă și plină de neliniște, care îi surprinse pe toți ceilalți pensionari.
— Christophe are s-ajungă prea târziu, ea s-a și dus într-acolo! strigă îndurerat Goriot.
— Am ghicit, spuse Vautrin plecându-se la urechea doamnei Vauquer.
Goriot era cu gândul aiurea, nici nu-și dădea seama ce mănâncă. Niciodată nu arătase atât de îndobitocit și de copleșit ca în clipa aceea.
— De unde dracu știi cum o cheamă, domnule Vautrin? întrebă Eugène.
— Ah, ah, iacătă că și moș Goriot știa, răspunse Vautrin. De ce să nu știu și eu?
— Domnul Goriot? strigă studentul.
— D-apăi cum?! zise bietul moșneag. Și spui că ieri era strașnic de frumoasă, ha?
— Cine?
— Doamna de Restaud.
— Ia te uită la bătrânul zgârie-brânză, făcu doamna Vauquer către Vautrin, cum îi lucesc ochii!
— Așadar, e întreținuta lui? îl întrebă în șoaptă domnișoara Michonneau pe student.
— Oh, da, era peste măsură de frumoasă, reluă vorba Eugène, pe care moș Goriot îl privea cu nesaț. Dacă n-ar fi fost și doamna de Beauséant, divina mea contesă ar fi fost regina balului. Tinerii nu se uitau decât la ea; eram al doisprezecelea pe lista ei; a fost poftită la toate contradansurile. Femeile celelalte turbau, nu alta! Dacă ieri a fost o ființă cu adevărat fericită pe lume, asta a fost ea. Cu drept cuvânt se spune că nimic nu-i mai frumos decât o fregată cu pânze, un cal în galop și o femeie dansând.
— Ieri în vârful scării, la o ducesă, spuse Vautrin. Azi dimineață pe treapta cea mai de jos, la un cămătar. Astea-s parizienele. Dacă bărbații nu le pot da destui bani pentru lux, care nu cunoaște nici o frână, atunci se vând. Dacă nu știu să se vândă, sunt în stare să-și spintece mamele, ca să scoată cât le trebuie pentru a se putea arăta în lume în toată strălucirea. Pe scurt: știu să înfrunte cele mai grele primejdii. Cunosc, cunosc!
Moș Goriot, care, în timp ce vorbea studentul, se luminase la chip ca soarele în zilele lui minunate, se întunecă dintr-o dată auzind neîndurătoarele observații ale lui Vautrin.
— Bine, spuse doamna Vauquer, dar unde ți-e aventura? Ai vorbit cu ea? Ai întrebat-o dacă vrea să învețe dreptul?
— Nici nu m-a văzut, răspunse Eugène. Dar să întâlnești una dintre cele mai frumoase femei din Paris pe strada Gres, la ceasul nouă, o femeie care fără îndoială că n-a putut să se întoarcă acasă după bal decât la două dimineața, nu vi se pare un lucru ciudat? Numai la Paris se pot întâmpla asemenea aventuri.
— Fleacuri! Sunt atâtea altele și mai ciudate! strigă Vautrin.
Domnișoara Taillefer abia ascultă toată istorisirea, cufundată cu totul în gândurile pe care i le stârnea noua încercare ce avea să facă în ziua aceea de a răzbate până la tatăl ei. Doamna Couture îi făcu semn că e vremea să se îmbrace. Ieșiră amândouă. Moș Goriot se ridică și el.
— L-ați văzut? spuse doamna Vauquer către Vautrin și ceilalți pensionari ai ei. Nu mai încape vorbă că toată averea și-a cheltuit-o cu femeile alea.
— Nimeni n-are să mă facă să cred, izbucni studentul, că frumoasa contesă de Restaud e amanta lui moș Goriot.
— Dar, spuse Vautrin întrerupându-l, nici nu vrem să te convingem. Ești încă prea tânăr ca să cunoști cu adevărat Parisul. Mai târziu ai să afli că în lumea asta sunt ceea ce noi numim oameni pătimași.
La aceste cuvinte, domnișoara Michonneau se uită la Vautrin cu ochi plini de înțelegere. Era ca un cal de regiment în clipa când aude goarna.
— Ah, ah! făcu Vautrin, oprindu-se ca să-i arunce o privire adâncă, parcă noi n-avem micile noastre patimi?
Bătrâna domnișoară lăsă ochii în jos, ca o călugăriță rușinată la vederea unei statui.
— Ei bine, urmă el, oamenii ăștia când mușcă dintr-o idee nu-i mai dau drumul. Nu-și pot stâmpăra setea decât cu o anume apă, de la o anume fântână, cel mai adesea stătută. Ca să bea din apa aceea ar fi în stare să-și vândă nevestele și copiii, ar fi în stare să-și vândă și sufletul diavolului. Pentru unii, fântâna asta este jocul de cărți, Bursa, o colecție de tablouri sau de insecte, muzica; pentru alții – o femeie care știe să le bucătărească cele mai alese bunătăți. Acestora din urmă poți să le oferi toate femeile de pe pământ. Zadarnic. Au să-ți râdă în nas, pentru că ei nu o vor decât pe aceea care știe să le împlinească dorința pătimașă. Adesea, femeia asta nu-i iubește de fel, îi bruftuiește și le vinde foarte scump mici fărâme de mulțumire. Caraghioșii ăștia nu se dezgustă însă niciodată și sunt în stare să pună zălog la muntele de pietate cea din urmă învelitoare de pat ca să-i ducă femeii iubite ultimul ban. Moș Goriot e unul dintre ei. Contesa îl stoarce pentru că știe că-i va păstra taina. Asta e înalta societate! Bietul om nu se gândește decât la ea. Dincolo de patima lui, cum ai văzut, e o bestie de rând. Cum îl aduci însă la capitolul ăsta, îi trec prin ochi sclipiri de diamant. O taină ca asta e ușor de dezlegat. Astăzi de dimineață a dus la topit oarecare argintărie aurită și după aceea l-am văzut intrând la taica Gobseck, în strada Gres. Fii atent la ce-ți spun! Întorcându-se acasă l-a trimis pe nărodul de Christophe la contesa Restaud. Christophe ne-a arătat adresa de pe plic, în care era o poliță achitată. E limpede că dacă și contesa s-a dus la bătrânul cămătar treaba nu îngăduia întârziere. Moș Goriot i-a achitat în chipul cel mai elegant datoria. Nu-i nevoie de cine știe ce deșteptăciune ca să vezi cum s-au petrecut lucrurile. Aceasta dovedește, tinere, că în vreme ce petrecea, dansa și se maimuțărea vânturându-și florile de piersic și ținându-și rochia cu două degete, contesa dumitale era, cum se spune, la marea ananghie, gândindu-se la polițele ei sau ale amantului ei, care urmau a fi protestate.
— Ceea ce spui dumneata îmi stârnește o cumplită dorință de a cunoaște adevărul. Mâine am să mă duc la doamna de Restaud, spuse cu însuflețire Eugène.
— S-ar putea să te întâlnești cu bătrânul Goriot, venit să primească prețul darului pe care cu atâta eleganță i l-a făcut.
— Așadar, spuse Eugène cu silă, Parisul dumitale e o mocirlă?
— Și încă ce mocirlă! urmă Vautrin. Cei care se mânjesc de glod umblând în trăsură sunt cinstiți, iar cei care se mânjesc umblând pe jos sunt pungași. Dacă ai nefericirea să șterpelești un lucru de nimic, te arată lumea cu degetul în Piața Palatului de Justiție, ca pe o ciudățenie. Dacă furi însă un milion, ești socotit în saloane drept o încarnare a virtuții. Și ca să menținem această morală cheltuim treizeci de milioane pe an cu jandarmeria și justiția. Nostimă treabă!
— Cum, exclamă doamna Vauquer, să-și fi vândut moș Goriot serviciul de argint aurit?
— N-avea pe capac două turturele pe o creangă? întrebă Eugène.
— Ba da.
— Ținea mult la el. În timp ce se trudea să-l teșească, plângea. Întâmplător, l-am văzut, spuse Eugène.
— Ținea la el ca la viața lui, răspunse văduva.
— Vedeți ce pătimaș e unchiașul? strigă Vautrin. Femeia aceea știe cum să-l învârtească.
Studentul se urcă în camera lui. Vautrin ieși în oraș. Puțin după aceea, doamna Couture și domnișoara Taillefer plecară cu birja, pe care le-o adusese Silvia. Poiret oferi brațul domnișoarei Michonneau și porniră amândoi să facă o plimbare la Grădina Botanică, cele două ceasuri care urmau fiind cele mai frumoase din tot cursul zilei.
— Ei, iacătă-i, parc-ar fi luați cu cununie, spuse Silvia cea butucănoasă. Asta e întâia oară când ies împreună în oraș. Atâta sunt de uscați, că dacă s-ar ciocni ar scăpăra taman ca un amnar.
— Ar fi vai de șalul domnișoarei Michonneau, spuse doamna Vauquer râzând: ar arde ca iasca.
Goriot se întoarse către ceasul patru și, la lumina celor două lămpi care fumegau, o văzu pe Victorine cu ochii înroșiți. Doamna Vauquer asculta istorisirea vizitei pe care o făcuseră fără nici un folos în dimineața aceea la domnul Taillefer.
Plictisit că trebuie să le primească, Taillefer le îngăduise totuși să ajungă până la el, ca să aibă o lămurire cu ele.
— Dragă doamnă, povestea doamna Couture doamnei Vauquer, închipuie-ți că nici măcar n-a poftit-o pe Victorine să șadă, așa că tot timpul a rămas în picioare. Cât despre mine, mi-a spus foarte rece, fără pic de mânie, să nu ne mai ostenim să venim la el; că domnișoara – n-a numit-o fiica lui – își face ei însăși un rău tulburându-l cu aceste vizite (o dată pe an, monstrul!); că mama Victorinei neavând nici o avere când s-a căsătorit, Victorine nu-i poate pretinde nimic; pe scurt, lucrurile cele mai aspre, care au făcut-o pe biata micuță să izbucnească în plâns. Atunci, mititica de ea, s-a aruncat la picioarele tatălui ei și i-a spus fără teamă că dacă a stăruit atâta, a fost numai pentru mamă-sa, că ea se va supune fără murmur voinței lui, dar că îl roagă să citească testamentul bietei răposate. Și Victorine a luat scrisoarea și i-a pus-o în față, spunându-i din adâncul inimii cele mai frumoase lucruri din lume – nu știu de unde le-o fi cules, pesemne că Dumnezeu i le dicta, pentru că biata copilă era atât de inspirată, încât ascultând-o plângeam și eu, ca o proastă. Și în timpul ăsta, știi ce făcea această scârnăvie de om? Își tăia unghiile! A luat scrisoarea, pe care biata doamnă Taillefer a udat-o cu lacrimile ei, și a zvârlit-o pe cămin, spunând: „Bine!” A dat s-o ridice de jos pe fiică-sa, dar când ea a vrut să-i sărute mâinile, și le-a tras înapoi. Nu e un ticălos în toată puterea cuvântului? Cât despre nătăflețul de fecioru-său, când a intrat în odaie nici măcar n-a salutat-o pe soră-sa.
— Sunt deci niște monștri! strigă moș Goriot.
— După aceea, urmă doamna Couture fără să ia în seamă izbucnirea unchiașului, tatăl și fiul au plecat, salutându-mă și rugându-mă să-i iert, căci au treburi grabnice. Asta a fost toată vizita noastră. Cel puțin, a văzut-o pe fiică-sa. Nu înțeleg cum poate s-o renege, că semăna cu el ca două picături de apă.
Pensionarii – cei interni ca și cei externi – sosiră unii după alții, urându-și bună ziua și începând a-și spune tot felul de fleacuri, glumele obișnuite ale parizienilor din anume categorii sociale, în care prostia intră ca element principal și al căror merit stă îndeosebi în gest sau pronunție. Acest fel de a vorbi se schimbă necontenit. Gluma din care izvorăște nu dăinuie niciodată o lună încheiată. Un eveniment politic, un proces de la Curtea cu juri, un cântec de stradă, o farsă făcută de un actor – totul slujește la întreținerea acestui joc al spiritului, care constă mai ales în a prinde ideile și cuvintele din zbor, ca pe niște mingi, și apoi în a le arunca îndărăt, ca dintr-o lovitură de rachetă. Diorama[38], invenția cea nouă, care îi dădea spectatorului o iluzie optică mai puternică decât panorama[39], adusese în unele ateliere de pictură un nou gen de glumă, o vorbire în rama, caraghioslâc pe care unul dintre obișnuiții pensiunii Vauquer, un pictor tânăr, îl inoculase tovarășilor săi de masă.
— Eh, domnule Poiret, cum merge mica dumitale sănătaterama? întrebă funcționarul de la Muséum. Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, se întoarse către doamna Couture și Victorine: Sunteți mâhnite, doamnele mele.
— Nu mâncăm? strigă Horace Bianchon, student în medicină și prieten cu Rastignac. Micul meu stomac mi-a căzut usque ad talones[41].
— Strașnic fricorama! zise Vautrin. Ho, moș Goriot, mai strânge-te oleacă, ce dracu! Ai astupat toată gura sobei cu picioarele dumitale!
— Ilustre domnule Vautrin, spuse Bianchon, de ce spui dumneata fricorama? Greșești, se spune frigorama.
— Nu, zise slujbașul de la Muséum, se spune fricorama, după regula: „Mi-e fric la picioare”.
— Ah! Ah!
— Iată și pe excelența-sa marchizul de Rastignac, doctor în drept-curmeziș, strigă Bianchon înșfăcându-l pe Eugène de gât și strângându-l să-l înăbușe. Oho! Unde-s ceilalți? Oho!
Domnișoara Michonneau intră ușurel, salută tăcută pe meseni și se așeză lângă cele trei femei.
— Când văd liliacul ăsta îmi vine să clănțăn din dinți, spuse Bianchon cu glas scăzut către Vautrin. Cum tocmai acum studiez sistemul lui Gall[43], găsesc că are bosa lui Iuda.
— Domnul l-a cunoscut personal? întrebă Vautrin.
— Cine nu s-a întâlnit cu el?! răspunse Bianchon. Pe cuvântul meu, fata asta bătrână și clorotică îmi amintește de viermii aceia lungi, care până la urmă izbutesc să roadă bârna cea mai puternică.
— Uite care-i povestea, tinere, spuse cvadragenarul mângâindu-și barbetele:
Și ca un trandafir, a trăit cât trăiesc trandafirii.
O singură dimineață.
— Ah! Ah! Uite o minunată suporama, spuse Poiret văzându-l pe Christophe, care intrase purtând cu cinstea cuvenită castronul cu supă.
— Mă iartă, domnule, interveni doamna Vauquer, este o supă de varză.
Toți tinerii izbucniră în râs.
— Te-a înfundat, Poiret!
— Poirrette înfundat!
— Marchează două puncte la maica Vauquer, zise Vautrin.
— Ați văzut ce ceață a fost azi-dimineață? întrebă slujbașul.
— A fost, răspunse Bianchon, o ceață frenetică și nemaipomenită, o ceață lugubră, melancolică, verzuie, înăbușitoare, o ceață Goriot.
— Goriorama, spuse pictorul, pentru că nu se vedea nimic.
— He, milord Gâ-ôriette, e vorba de dumneata.
Așezat în coada mesei, lângă ușa prin care se servea, moș Goriot înălță capul, adulmecând o bucată de pâine pe care o avea sub șervet, deprindere veche, din vremea când făcea negoț, și care mai ieșea uneori la iveală.
— He, strigă înăcrită doamna Vauquer, cu o voce care birui deopotrivă zgomotul lingurilor, al farfuriilor, ca și glasurile celorlalți pensionari, nu cumva nu-ți place pâinea?
— Dimpotrivă, doamnă, răspunse bătrânul, e făcută din făină de Étampes[44], calitatea-ntâi.
— După ce o cunoști? îl întrebă Eugène.
— După culoarea atât de albă, după gust.
— După gustul nasului, pentru că văd că o miroși, spuse doamna Vauquer. Atâta ai strâns baierile pungii, încât până la urmă o să găsești mijlocul să te hrănești adulmecând aerul din cuhne.
— Să-ți brevetezi invenția, spuse slujbașul de la Muséum, și ai să te îmbogățești.
— Lăsați-l în pace! Asta e numai ca să ne încredințeze că a fost fabricant de făinoase, zise pictorul.
— Așadar, nasul dumitale este o retortă? întrebă din nou slujbașul de la Muséum.
— Re… ce? făcu Bianchon.
— Re-țetă.
— Re-zedă.
— Re-vers.
— Re-gres.
— Re-flex.
— Re-flux.
— Re-cord.
— Re-cordorama.
Aceste opt răspunsuri țâșniră din toate ungherele încăperii, iuți ca o salvă de pușcă, și stârniră cu atât mai vârtos râsul, cu cât bietul moș Goriot se uita la tovarășii de masă cu înfățișarea de prostănac a omului ce încearcă să înțeleagă o limbă pe care n-o cunoaște.
— Re…? îl întrebă pe Vautrin, care ședea lângă el.
— Revent, amice, răspunse Vautrin plesnindu-i o palmă în pălărie și înfundându-i-o până peste ochi.
Uluit de această neașteptată lovitură, bietul moșneag rămase o clipă încremenit. Christophe îi luă farfuria din față, crezând că-și sfârșise supa; așa că, după ce își așeză pălăria cum se cuvenea, când dădu să-și urmeze cina nimeri cu lingura în scândura mesei. Cei de față izbucniră în hohote de râs.
— Faci glume proaste, domnule, spuse bătrânul, și dacă îți vei mai îngădui vreodată o asemenea lovitură…
— Ce-o să se întâmple, tătucule? îi tăie vorba Vautrin.
— Ai să mi-o plătești scump într-o bună zi.
— În iad, nu-i așa? întrebă pictorul. În colțul întunecat în care sunt puși copiii răutăcioși.
— Văd că nu mănânci nimic, domnișoară, spuse Vautrin către Victorine. Așadar, tata s-a arătat îndărătnic.
— O grozăvie! zise doamna Couture.
— Ar trebui pus la locul lui, spuse Vautrin.
— Dar, interveni Rastignac, care ședea lângă Bianchon, domnișoara ar putea să intenteze un proces de pensie alimentară, de vreme ce nu mănâncă de fel. Eh, eh! Ia uitați-vă cum o cercetează moș Goriot pe domnișoara Victorine!
Bătrânul uitase de masă și privea la biata fată, în ale cărei trăsături era o izbucnire de cumplită suferință, suferința copilului nerecunoscut, care totuși își iubește tatăl.
— Dragul meu, spuse Eugène cu glas scăzut, ne-am înțeles cu toții în privința lui moș Goriot. Nu este nici idiot, nici neputincios. Aplică-i sistemul lui Gall și spune-mi ce crezi despre el. Astă-noapte l-am văzut frângând un serviciu de argint aurit, ca pe un bulgăre de ceară; și în clipa aceea îi citeai pe față simțăminte neobișnuit de puternice. Are o viață atât de plină de taine, încât merită osteneala de a o cerceta. Da, da, Bianchon, poți să râzi cât poftești, dar eu nu glumesc.
— Sunt de acord, răspunse Bianchon, că omul ăsta e un caz clinic. Dacă vrea, îl disec.
— Nu, studiază-i craniul.
— Ah, prostia lui poate fi contagioasă.