XI

Ziua aceea și desfășurările din cursul serii aveau să fie o adevărată fantasmagorie pentru Eugène, care, cu toată firea lui tare și cu toată judecata lui cumpănită, nu izbutea să pună nici o rânduială în gândurile lui când se trezi într-un cupeu de piață, alături de moș Goriot, ale cărui vorbe mărturiseau o neobișnuită bucurie și îi sunau la ureche, după atâtea emoții, ca și când ar fi venit de undeva din depărtarea unui vis.

— De azi-dimineață toate-s gata. O să luăm masa toți trei împreună, împreună! De patru ani n-am mai mâncat cu Delphine, cu micuța mea Delphine. O seară întreagă are să stea lângă mine. Am muncit ca un lucrător, în cămașă și cu mânecile sumese. Suntem la dumneata de azi-dimineață. Am ajutat la căratul mobilelor. Ah, ah, nici nu-ți poți închipui ce drăguță e la masă. Are să-mi poarte de grijă: „Uite, tăticule, ia din asta, e foarte bună”. Și eu n-o să pot mânca. Oh, de când n-am mai stat cu ea în tihnă, așa cum o să stăm acuma!

— Oare s-a întors lumea pe dos? îi spuse Eugène.

— Pe dos? zise moș Goriot. Dar niciodată lumea n-a fost așa de bine așezată. Pe ulițe văd numai fețe vesele, oameni care își dau mâna și se îmbrățișează; oameni fericiți, de parcă fiecare s-ar duce să mănânce la fie-sa, să chefuiască la o masă strașnică, pe care a comandat-o chiar în fața mea bucătarului-șef de la Café des Anglais. Dar, pe dumnezeul meu, când ești cu ea, chiar și fierea ți se pare dulce ca mierea.

— Am impresia că revin la viață, zise Eugène.

— Hai, birjar, grăbește! strigă moș Goriot ridicând geamul din față. Mână mai iute, ai o sută de gologani bacșiș dacă mă duci în zece minute unde ți-am spus.

Primind această făgăduială, birjarul trecu prin Paris ca un fulger.

— Mână tare-ncet, spunea însă moș Goriot.

— Dar unde mă duci dumneata? îl întrebă Rastignac.

— La dumneata acasă, răspunse moș Goriot.

Cupeul opri în strada Artois. Bătrânul coborî cel dintâi și aruncă zece franci birjarului, cu dărnicia unui văduvoi care, cuprins în vârtejul desfătărilor lui, și-a pierdut orice socoteală.

— Hai sus, îi spuse lui Rastignac târându-l printr-o curte și îndrumându-l către ușa unui apartament de la catul al treilea, în fundul unei case noi și cu înfățișare frumoasă.

Moș Goriot nu mai avu nevoie să sune. Thérèse, camerista doamnei de Nucingen, le deschise îndată ușa. Eugène se trezi într-un minunat apartament de holtei, alcătuit dintr-o anticameră, un salonaș, un dormitor și un cabinet de toaletă cu ferestrele către o grădină. În salonaș, a cărui mobilă și împodobire puteau fi asemuite cu tot ce era mai frumos și mai plăcut în Paris, o găsi pe Delphine, care, învăluită în lumina luminărilor, se ridică de pe canapeluța din fața căminului și, lăsând evantaiul cu care se apărase de dogoarea focului, îi spuse cu glas plin de duioșie:

— A trebuit deci să trimit să te aducă, domnule care nu înțelegi nimic!

Thérèse ieși. Studentul o cuprinse pe Delphine cu brațele, o strânse cu putere și plânse de bucurie. Acest ultim contrast între ceea ce vedea acum și ceea ce văzuse mai înainte, în cursul unei zile, în care după atâtea zbuciumări își simțea mintea și inima trudite, îi pricinui o dezlănțuire de sensibilitate nervoasă.

— Știam eu că te iubește, murmură încetinel moș Goriot către fie-sa, în vreme ce Eugène zăcea pe canapeluță fără să poată rosti un singur cuvânt și fără să-și dea încă seama cum se săvârșise această nouă minune.

— Vino să vezi, îi spuse doamna de Nucingen luându-l de mână și ducându-l într-o odaie care, prin covoarele, mobilele și cele mai minunate amănunte ale ei, îi reaminti în proporții mai mici camera Delphinei.

— Lipsește patul, zise Rastignac.

— Da, domnule, răspunse Delphine roșind toată și strângându-i mâna.

Eugène o cuprinse cu privirea și, neștiutor încă, înțelese câtă adevărată și castă sfială poate sălășlui în sufletul unei femei care iubește.

— Ești una din făpturile vrednice de o adorație veșnică, îi spuse ea la ureche. Da, îndrăznesc să ți-o spun pentru că ne înțelegem atât de bine: cu cât o iubire este mai puternică și mai sinceră, cu atât mai mult se cuvine să fie învăluită, tăinuită. Să nu încredințăm secretul nostru oricui.

— A, eu n-am să fiu oricine, mormăi moș Goriot.

— Știi prea bine că dumneata ești una cu noi.

— Oh, iată ceea ce vreau să aud! Nici n-o să vă sinchisiți de mine, nu-i așa? Eu am să plec și am să mă-ntorc ca un duh bun care este pretutindeni și pe care-l știi lângă tine, fără să-l vezi. Eh, Delphinette, Ninette, Dedel! N-am avut dreptate când ți-am spus: „E un apartament drăguț în strada Artois, hai să-l mobilăm pentru el”? Tu nu voiai de fel. Ah, bucuria asta eu ți-am dat-o, cum tot eu ți-am dat și viața! Părinții trebuie să dea necontenit ca să fie fericiți. Să dea mereu, asta se cheamă să fii tată.

— Dar cum a fost? întrebă Eugène.

— Păi da, ea nu voia de fel. I-era teamă c-o să-nceapă lumea să spună cine știe ce nerozii pe seama ei, ca și când lumea ar prețui cât fericirea! Parcă nu visează toate femeile să facă la fel ca ea.

Moș Goriot vorbea de unul singur. Doamna de Nucingen îl luase pe Rastignac în cabinetul de alături, unde se auzi un sărut luat în fugă. Mica încăpere era tot așa de elegantă ca și restul apartamentului, căruia de altfel, nu-i lipsea nimic.

— Ei, ți-am ghicit toate dorințele? întrebă ea întorcându-se în salon ca să se așeze la masă.

— Chiar prea bine, răspunse el. Vai, acest lux desăvârșit, acest minunat vis înfăptuit, toată poezia acestei vieți pline de tinerețe și de eleganță – toate acestea le simt cu prea multă putere ca să nu fiu vrednic de ele. Și totuși, nu pot să le primesc de la dumneata, sunt prea sărac încă pentru ca…

— Ah! Ah! Ai și început să mi te împotrivești, spuse ea cu o ușoară notă de autoritate glumeață, făcând o mutrișoară drăgălașă cum fac femeile când vor să ia în râs un scrupul, ca să-l poată înlătura cu totul.

Dar în ziua aceea Eugène își pusese întrebări prea grave, iar arestarea lui Vautrin, arătându-i în ce adânc abis era gata să se rostogolească, fusese un prea binevenit prilej de cercetare a simțămintelor înalte și a gingășiei lui sufletești pentru ca acum să cedeze în fața acestei mângâioase respingeri a gândurilor lui generoase. Îl cuprinse o tristețe adâncă.

— Cum, spuse doamna de Nucingen, ai de gând să nu primești? Dar știi ce înseamnă o asemenea respingere? Înseamnă că n-ai încredere în viitor, că nu cutezi să-ți legi viața dumitale de viața mea. Ți-e teamă deci că mă vei dezamăgi în afecțiunea pe care ți-o port? Dacă mă iubești și dacă… Dacă te iubesc și eu, pentru ce te dai înapoi din fața unor atât de mărunte îndatoriri? Dacă ai ști cu câtă plăcere m-am ocupat de această mică gospodărie a dumitale, n-ai șovăi nici o clipă, ci mi-ai cere iertare. Am avut bani, care erau ai dumitale, și m-am folosit de ei, asta e tot. Te socoti om în toată firea, dar ești tot copil. Îmi ceri mult mai mult… („Ah”, își spuse ea înțelegând pătimașa privire a lui Eugène) și totuși faci atâtea mofturi pentru niște lucruri de nimic. Dacă nu mă iubești, atunci ai dreptate să nu primești. Soarta mea atârnă de un singur cuvânt. Vorbește! Dar, tată, adăugă Delphine după un scurt răstimp întorcându-se către moș Goriot, convinge-l dumneata. Își închipuie oare că eu nu sunt tot așa de simțitoare ca și el în ce privește cinstea noastră?

Urmărind drăgălașa lor sfadă, moș Goriot avea surâsul fix al opiomanului care plutește în visurile lui de fericire.

— Copil ce ești! urmă Delphine luând mâna lui Eugène, ești în pragul vieții, îți stă în față o barieră pe care atâția alții n-o pot trece, o mână de femeie o ridică, și dumneata te dai îndărăt! Dar ai să izbutești, ai să faci o carieră strălucită, succesul ți-e scris pe frumoasa dumitale frunte. Nu vei putea să-mi dai înapoi atunci ceea ce îți împrumut astăzi? În vremea veche, doamnele nu dăruiau cavalerilor lor armuri, spade, coifuri, zale, cai, ca să poată lua parte în numele lor la luptele ce se dădeau la feluritele serbări? Ei bine, Eugène, lucrurile pe care ți le ofer eu sunt armele epocii noastre, uneltele de care are nevoie orice om care vrea să răzbată în viață. Ce drăguță trebuie să fie mansarda dumitale, dacă o fi semănând cu odaia tatei! Dar noi nu mai mâncăm astă-seară? Vrei să mă mâhnești? Hai, răspunde, zise ea scuturându-l de mână. Pentru Dumnezeu, tăicuțule, hotărăște-l odată, sau, de nu, plec, și n-am să-l mai văd în viața mea.

— Am să te hotărăsc, zise moș Goriot smulgându-se din extazul său. Dragă domnule Eugène, ai de gând să împrumuți bani de la evrei, nu-i așa?

— Sunt nevoit, răspunse el.

— Bun! Te-am prins, urmă bătrânul scoțând un portofel ponosit de piele ferfeniță. M-am făcut ovrei și am achitat toate facturile. Uite-le. Pentru tot ce vezi aici, nu datorești nici o centimă. Nu-i vorba de cine știe ce sumă; una peste alta, cinci mii de franci. Ți i-am împrumutat eu. N-ai să mă refuzi, eu nu sunt femeie. Ai să-mi scrii o chitanță pe un petic de hârtie, iar banii ai să mi-i dai mai târziu.

Eugène și Delphine se priviră cu mirare, cu ochii plini de lacrimi. Rastignac luă mâna bătrânului și i-o strânse.

— Ei, ce? zise Goriot. Nu sunteți copiii mei?

— Dar, bietul meu tată, spuse doamna de Nucingen, cum ai făcut?

— Ei, asta-i! răspunse Goriot. Când te-am hotărât să-l instalezi într-un apartament mai aproape de tine și când te-am văzut cumpărând lucruri ca pentru o mireasă, mi-am spus: „Are să se-ncurce!” Avocatul meu pretinde că procesul care trebuie intentat bărbatului tău ca să-l facem să-ți dea averea îndărăt are să țină mai bine de șase luni. Bun. Am vândut renta mea perpetuă de o mie trei sute cincizeci de livre. Din banii ăștia, cu cincisprezece mii de franci mi-am făcut o rentă viageră, garantată în ipoteci sigure, de o mie două sute de franci pe an, iar cu restul capitalului, dragi copii, am achitat datoriile voastre la negustori. Cât despre mine, am sus o odaie care mă costă cincizeci de taleri pe an, iar cu patruzeci de gologani pe zi pot să trăiesc ca un prinț, ba o să-mi mai rămână și ceva în pungă. Haine nu prea stric, așa că altele, noi, aproape că nu-mi trebuie. Și uite-așa, de cincisprezece zile îmi râd în barbă, spunându-mi: „Ce fericiți au să fie!” Ei, nu sunteți fericiți?

— Oh, tăicuțule, tăicuțule! spuse doamna de Nucingen sărind în brațele bătrânului, care o luă pe genunchii lui.

Îl potopi cu sărutări, îi mângâie obrajii cu părul ei bălai și plânse din plin pe fața lui bătrână, acum întinerită și strălucitoare.

— Tată dragă, tu ești un adevărat tată! Ba nu, nu există în toată lumea un alt tată ca tine. Eugène ține de mult la dumneata, dar cât are să te iubească acum!

— Dar bine, măi copii, zise moș Goriot, care de zece ani nu mai simțise inima fie-si bătând pe pieptul lui, dar bine, Delphinette, tu vrei să mor de fericire? Biata mea inimă se sfărâmă în țăndări. Iacă, domnule Eugène, cu asta mi-ai și plătit datoria!

Și bătrânul își cuprinse fata într-o îmbrățișare atât de sălbatică, atât de nebună, încât ea spuse:

— Ah, mă doare!

— Te doare? zise el pălind. O privi cu o înfățișare de supraomenească suferință.

Pentru a zugrăvi așa cum se cuvine chipul acestui Crist al paternității, ar trebui să căutăm comparațiile în icoanele pe care prinții paletei le-au făurit ca să redea patimile suferite de mântuitorul oamenilor în izbăvirea lumii lor.

— Nu, nu te doare? urmă bătrânul, cu un surâs întrebător. Pe mine însă m-a durut strigătul tău. Asta are să te coste mai mult, îi spuse el în șoaptă, sărutând-o încetinel pe ureche, dar trebuie s-o plătești. Altfel, se supără el.

Eugène sta împietrit în fața nesecătuitului devotament al acestui om și îl privea cu acea naivă încântare care în anii tineri se confundă cu credința.

— Mă voi dovedi vrednic de toate acestea, izbucni el cu însuflețire.

— O, dragul meu Eugène, ce cuvânt minunat ai spus!

Și doamna de Nucingen îl sărută pe frunte.

— Pentru tine, a refuzat pe domnișoara Taillefer și milioanele ei, spuse moș Goriot. Da, biata micuță te iubea. Și acum, după moartea fratelui ei, e bogată ca un Cresus[106].

— Oh, de ce-i spui asta? strigă Rastignac.

— Eugène, îi murmură Delphine la ureche, acum am totuși un regret pentru seara asta. Ah, Eugène, am să te iubesc mult! Și totdeauna.

— De la nunta ta și apoi a Nasiei, n-am mai avut o zi așa de frumoasă! strigă moș Goriot. Oricâte suferințe mi-ar trimite Dumnezeu, dacă nu vor fi din pricina voastră îmi voi putea spune: „În luna februarie din anul acesta am avut o clipă în care am fost mai fericit decât poate fi un om într-o viață întreagă”. Întoarce fața-ncoace, Fifine, spuse bătrânul către fie-sa. E tare frumoasă, nu-i așa? Ia spune-mi, ai văzut multe femei care să aibă culorile atât de gingașe și gropița asta mică? Nu-i așa că nu? Ei bine, află că drăgălășenia asta de femeie e opera mea. Și de-aci încolo, fiind fericită grație dumitale, are să fie de-o mie de ori mai frumoasă. Eu, vecine, pot să mă duc în infern; dacă-ți trebuie locșorul meu din paradis, ți-l dăruiesc. Eh, hai să mâncăm, să mâncăm, urmă el nemaiștiind ce spune, toate astea sunt ale noastre.

— Bietul meu tată!

— Dacă ai ști, copila mea, zise bătrânul ridicându-se și ducându-se către ea, cuprinzându-i capul în mâini și sărutându-i cosițele aurii, dacă ai ști cât de fericit mă poți face tu și cu cât de puțină cheltuială! Nu trebuie decât să vii să mă vezi din când în când. Am să fiu sus, în odaia mea. N-ai de făcut decât un pas. Spune, îmi făgăduiești?

— Da, tată drag!

— Încă o dată.

— Da, tată bun!

— De ajuns. Dacă te-ai potrivi mie, te-aș pune să mi-o repeți de o sută de ori. Hai la masă!

Toată seara trecu în copilării de felul acesta, și moș Goriot nu se arătă mai puțin nebunatic decât ei doi. Se trântea la picioarele fie-si și i le săruta; rămânea îndelung cu ochii pierduți în ochii ei; își freca fruntea de rochia ei; pe scurt, făcea toate nebuniile pe care le-ar fi putut face cel mai tânăr și cel mai îndrăgostit amant.

— Vezi, spuse Delphine către Eugène, când tata e cu noi, trebuie să fim numai ai lui. Câteodată asta are să ne stânjenească.

Eugène, care avusese câteva tresăriri de gelozie, nu putea să nu încuviințeze aceste cuvinte, în care se rezuma toată ingratitudinea.

— Și când are să fie gata apartamentul? întrebă Eugène uitându-se în jurul său. Astă-seară va trebui să ne despărțim?

— Da, însă mâine vei veni să iei masa cu mine, răspunse Delphine cu o privire vicleană. E ziua când mergem la Italieni.

— Am să-mi cumpăr și eu un bilet la parter, zise moș Goriot.

Era miezul nopții. Trăsura doamnei de Nucingen aștepta la poartă. Moș Goriot și Eugène se întoarseră la pensiunea Vauquer, vorbind despre Delphine cu o însuflețire care sporea cu fiecare clipă, încât cele două violente pasiuni ale lor ajunseră la un ciudat război de cuvinte. Eugène nu putea să nu recunoască în sinea lui că iubirea de tată a bătrânului, pe care nu o păta nici un interes, strivea prin stăruința și puterea ei propria lui iubire. În ochii tatălui idolul se înfățișa în toată clipa, strălucitor și pur, iar adorația lui creștea necontenit, trăgându-și puterea deopotrivă din trecut ca și din viitor. Moș Goriot și Eugène o găsiră pe doamna Vauquer la gura sobei, între Silvia și Christophe. Bătrâna gazdă ședea ca Marius pe ruinele Cartaginei[107]. Jeluindu-se împreună cu Silvia, își aștepta cei doi pensionari, singurii care-i mai rămăseseră. Deși lord Byron[108] îi atribuie lui Torquato Tasso[109] atât de minunate lamentații, ele nu ating totuși nici pe departe adâncul adevăr al celor care țâșneau din gura doamnei Vauquer.

— Așadar, Silvia, mâine n-o să ai de făcut decât trei cești de cafea. Of, mi-a rămas casa pustie! Cum să nu ți se sfâșie inima? Ce rost mai are viața fără clienți? Nici un rost. Mi-a rămas casa fără oameni, de parc-ar fi fără de mobile. Dar toată viața stă în mobile. Ce păcate am făcut, Doamne, că trimiți asupra mea atâtea nenorociri? Am cumpărat fasole și cartofi de iarnă, pentru douăzeci de persoane. Auzi dumneata, să mă trezesc cu poliția-n casă! O să mâncăm numai cartofi. Iar lui Christophe o să trebuie să-i dau drumul.

Savoiardul, care ațipise, se trezi brusc și spuse:

— Da, doamnă!

— Bietul băiat! zise Silvia. E ca un câine credincios.

— Sezon mort, nu se mută nimeni. De unde să-mi vină pensionari? O să-mi pierd mințile. Și sibila[110] asta de Michonneau mi l-a luat și pe Poiret! Ce i-o fi făcut, ca să-l atragă până-ntr-atât încât să se țină de ea ca un cățeluș?

— Eh, drace, făcu Silvia ridicând capul, fetele astea bătrâne cunosc toate meșteșugurile!

— Și bietul domn Vautrin, pe care l-au scos ocnaș, urmă văduva. Vezi tu, Silvia, asta e mai presus de puterile mele, nici acum nu-mi vine să cred. O grădină de om ca el, care numai pentru cafele plătea cincisprezece franci pe lună, până la ultima centimă!

— Și era darnic, zise Christophe.

— Trebuie să fie o greșeală, spuse Silvia.

— Da de unde! A mărturisit chiar el, urmă doamna Vauquer. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat în casa mea, într-un cartier așa de liniștit, că nu vezi trecând nici măcar o mâță! Mi se pare că visez, pe cinstea mea. Că, vezi tu, noi am văzut nenorocirea lui Ludovic al XVI-lea[111], am văzut căderea împăratului[112], l-am văzut apoi întorcându-se și căzând iarăși, dar toate acestea erau lucruri care puteau să se întâmple în chip firesc, pensiunile de familie însă n-aveau a se teme de nimic: de rege poți să te lipsești, dar de mâncat trebuie să mănânci în fiecare zi. Și când o femeie cinstită, născută de Conflans, dă la masă toate bunătățile, atunci, numai dac-ar veni sfârșitul pământului… Dar să știi că asta e: vine sfârșitul pământului!

— Și când te gândești că domnișoara Michonneau, care v-a făcut tot necazul ăsta, o să se aleagă, după cât se spune, cu un câștig de o mie de taleri! exclamă Silvia.

— Să nu mai aud de ea, e o ticăloasă! zise doamna Vauquer. Și după toate celelalte, se mută la Buneaud! Femeia asta e în stare de orice, n-am nici o îndoială că la vremea ei a ucis, a furat, a făcut tot felul de grozăvii. Ea trebuia să înfunde ocna, nu acest biet om.

În clipa aceea, Eugène și moș Goriot traseră clopotul de la poartă.

— Ah, vin cei doi care mi-au rămas credincioși, spuse văduva suspinând.

Cei doi credincioși, care abia își mai aduceau aminte de dezastrele ce se abătuseră asupra pensiunii, își anunțară gazda, fără prea multă ceremonie, că se vor muta pe Chaussée-d'Antin.

— Ah, Silvia, zise văduva, asta e cea din urmă nenorocire. Mi-ați dat o lovitură de moarte, domnilor! Mă seacă la inimă! Mi s-a pus o piatră aici. Ziua de azi m-a îmbătrânit cu zece ani. O să-nnebunesc, pe cinstea mea! Ce să mă fac cu toată fasolea din cămară? Să știi, Christophe, că dacă-mi pleacă toți clienții, mâine sunt silită să-ți dau drumul. Cu bine, domnilor, noapte bună.

— Dar ce are? întrebă Eugène pe Silvia.

— Ce să aibă? După cele întâmplate, a plecat toată lumea. Asta a înnebunit-o cu totul. Auziți-o cum plânge. Las', că-i face bine. De când o slujesc, e întâia oară când își deșartă și ea ochii.

A doua zi, doamna Vauquer se cumințise – după cum spunea ea. Dacă părea mâhnită, ca o femeie care își pierduse toți pensionarii și a cărei viață era greu zdruncinată, în schimb își păstrase toată judecata, arătând ce înseamnă adevărata durere, o durere profundă, care izvorăște din câștigurile pierdute, din vechile deprinderi rupte dintr-o dată. Desigur că nici un amant despărțindu-se de locurile în care a trăit alături de iubita lui nu le-ar fi cuprins într-o privire mai tristă decât aceea pe care doamna Vauquer o purta în dimineața aceea de-a lungul mesei sale goale. Eugène o consolă, spunându-i că în odaia lui are să se mute cu siguranță Bianchon, care își sfârșea stagiul de intern peste câteva zile, că slujbașul de la Muséum își arătase adesea dorința de a închiria apartamentul doamnei Couture și că, astfel, în scurtă vreme își va reface clientela.

— Să te-audă Dumnezeu, dragă domnule! Dar în casa asta s-a cuibărit nenorocirea. N-au să treacă nici zece zile, și ai să vezi că are să se arate și moartea, spuse bătrâna aruncând o privire plină de jale asupra sălii de mâncare. Pe cine are să-l ia oare?

— Bine că ne mutăm! îi șopti Eugène lui moș Goriot.

— Doamnă, zise Silvia venind în goană, înspăimântată, de trei zile nu l-am mai văzut pe Mistigris.

— Ah, Doamne, dacă a murit pisica, dacă ne-a părăsit, eu…

Biata văduvă nu apucă să-și sfârșească vorba; își împreună mâinile și se prăbuși pe spătarul jilțului, doborâtă de această cumplită prevestire.

Către amiază, când venea poșta în cartierul Panteonului, Eugène primi o scrisoare într-un plic elegant, purtând în sigiliu armele familiei de Beauséant. Înăuntru era o invitație către domnul și doamna de Nucingen pentru balul pe care urma să-l dea vicontesa și care fusese anunțat cu o lună înainte. Pe lângă această invitație, erau și câteva rânduri pentru Eugène: „Am socotit, domnule, că vei primi bucuros să fii interpretul simțămintelor mele pe lângă doamna de Nucingen; îți trimit invitația pe care mi-ai cerut-o și voi fi încântată să cunosc pe sora doamnei de Restaud. Adu-mi deci pe această drăguță doamnă și ai grijă să nu-ți ia toată afecțiunea: îmi datorezi o parte și mie, în schimbul celei pe care, la rândul meu, ți-o port.

VICONTESA DE BEAUSÉANT”

„Dar, își spuse Eugène recitind biletul, doamna de Beauséant îmi spune destul de limpede că pe baronul de Nucingen nici nu vrea să-l vadă.”

Se duse în grabă la Delphine, fericit că-i poate dărui o bucurie pentru care fără îndoială că avea să fie răsplătit. Doamna de Nucingen era în baie. Rastignac așteptă în budoar, bântuit de o nerăbdare firească pentru un tânăr înflăcărat și grăbit să-și ia în stăpânire amanta pe care o dorea de un an de zile. Sunt emoții pe care un tânăr nu le trăiește de două ori în viață. Cea dintâi femeie cu adevărat femeie de care se îndrăgostește un bărbat, adică aceea care i se înfățișează împodobită cu toată strălucirea ce se cere în înalta societate pariziană, nu va avea niciodată o rivală. Parisul își are un fel al lui de-a iubi care nu seamănă întru nimic cu celelalte iubiri din lume. Aici, nici bărbații, nici femeile nu se lasă înșelați de vitrinele pline de banalități sub care fiecare caută să-și ascundă cu decență așa-numitele simțăminte dezinteresate. În această lume, femeia nu are a-și împlini numai năzuințele inimii și pornirile simțurilor; ea știe prea bine că are de îndeplinit îndatoriri și mai însemnate față de nenumăratele vanități care prin îmbinarea lor alcătuiesc viața însăși. Aici mai cu osebire iubirea este prin însăși esența ei lăudăroasă, nerușinată, risipitoare, înșelătoare și fastuoasă. Dacă toate femeile de la curtea lui Ludovic al XIV-lea au pizmuit pe domnișoara de La Vallière[113] pentru înflăcărata pasiune care l-a făcut pe acest mare principe să uite că manșetele lui costau o mie de taleri fiecare, atunci când și le-a sfâșiat ca să înlesnească intrarea ducelui de Vermandois[114] pe scena lumii, ce s-ar mai putea cere restului omenirii? Fiți tineri și bogați, purtați titlurile cele mai înalte, dacă puteți împodobiți-vă și cu alte însușiri; cu cât veți arde mai multă tămâie la picioarele idolului vostru, dacă totuși aveți idol, cu atât el va fi mai binevoitor. Iubirea este o religie, și cultul ei costă mai scump decât cultul oricărei alte religii. Iubirea trece degrabă și trece ca un ștrengar, căruia îi place să pustiască locurile pe care le străbate. Simțirea năvalnică este poezia mansardelor, căci ce ar deveni acolo iubirea, dacă n-ar avea nici măcar această avuție? Dacă aceste draconice legi ale codului parizian își au excepțiile lor, ele nu pot fi găsite decât în singurătate, la sufletele care nu se lasă târâte de doctrinele sociale, la sufletele care trăiesc în preajma izvoarelor cu ape limpezi și iuți, dar care curg necurmat, la acele suflete care, iubind cu credință codrii verzi și ascultând fericite graiul infinitului scris pentru ele în toate lucrurile și pe care îl regăsesc aidoma în străfundurile lor, așteaptă cu răbdare să-și ia zborul, plângând pe bieții pământeni. Dar Rastignac, ca toți tinerii care au apucat să cunoască farmecul măririlor, voia să intre în lupta vieții înarmat din creștet până-n tălpi; îl cuprinsese înfrigurarea acestei lupte și se simțea poate îndeajuns de puternic ca s-o poată domina, dar nu cunoștea nici mijloace, nici ținta ambiției sale. În lipsa unei pure și sacre iubiri, singura care poate să umple o viață de om, această sete de putere poate deveni unul dintre lucrurile cele mai minunate; pentru aceasta este de ajuns s-o despoi de orice interes personal și să-i dai drept țintă slava patriei. Dar studentul nu ajunsese încă pe acea culme, din înălțimea căreia omul poate privi în voie și poate judeca limpede desfășurarea vieții. Până în clipa aceea el nu izbutise nici măcar să se desprindă cu totul din vraja acelor fragede și suave gânduri, care învăluie ca într-un frunziș tinerețea celor crescuți în provincie. El nu se hotărâse încă să treacă Rubiconul vieții pariziene. În ciuda înflăcăratei lui curiozități, se gândea totdeauna în taină la viața fericită pe care o duce adevăratul gentilom retras în castelul său. Totuși, cele din urmă scrupule ale sale se mistuiseră în ajun, când se văzuse în apartamentul lui. Bucurându-se de foloasele materiale ale vieții cum se bucura de multă vreme de foloasele morale pe care i le dădea calitatea lui de coborâtor dintr-o familie de aristocrați, el își lepădase pielea de provincial și își statornicise, încetul cu încetul, o situație din care își putea întrezări un viitor strălucit. Astfel, așteptând pe Delphine, tolănit alene în acest salonaș, care începea a fi oarecum al său, se vedea atât de departe de acel Rastignac care descinsese cu un an în urmă în Paris, încât, privindu-l printr-un efect de optică morală ca printr-un ochean, se întreba dacă în acea clipă mai are ceva din personalitatea acestuia.

— Doamna vă așteaptă în camera dumisale, îi spuse Thérèse, la al cărei glas tresări.

O găsi pe Delphine fragedă și odihnită, întinsă pe canapeluța din fața căminului, în care ardea focul. Așa cum ședea, pe valuri de muselină, era cu neputință să n-o asemuiești cu acele minunate plante de India al căror fruct crește de-a dreptul din floare.

— În sfârșit, ai venit, spuse ea cu glas tulburat.

— Ghicește ce-ți aduc, zise Eugène luându-i mâna ca să i-o sărute.

Citind invitația, doamna de Nucingen avu o tresărire de bucurie. Întorcându-se către Eugène cu ochii în lacrimi, îl cuprinse cu brațele pe după gât și-l trase către sine, într-o dezlănțuire de vanitoasă satisfacție.

— Și numai dumitale (ție, îi spuse ea la ureche, dar să fim cuminți, Thérèse e alături, în cabinetul de toaletă), numai dumitale îți datoresc fericirea asta? Da, îndrăznesc să spun că e o fericire. Dobândită prin dumneata, nu e așa că prețuiește mai mult decât o simplă biruință de amor propriu? Nimeni n-a vrut să mă ducă în lumea aceasta. Mă socoti, poate, măruntă, ușuratică, frivolă, ca orice pariziană; dar gândește-te, prietene, că sunt gata să-ți jertfesc orice și că dacă doresc mai aprig ca oricând să intru în lumea din foburgul Saint-Germain, e numai din cauză că dumneata faci parte din ea.

— Nu ai impresia, o întrebă Eugène, că doamna de Beauséant pare a ne spune că nu prea ține să-l aibă pe baronul de Nucingen la balul ei?

— Bineînțeles, răspunse baroana înapoindu-i scrisoarea, femeile acestea au geniul impertinenței. Dar asta n-are nici o însemnătate, eu am să merg totuși la bal. Știu că soră-mea va veni și ea. Își pregătește o rochie minunată. Eugène, urmă Delphine cu glas scăzut, Anastasie vine la bal, ca să împrăștie niște bănuieli cumplite. Nici nu știi ce zvonuri umblă pe seama ei. Nucingen mi-a spus azi-dimineață că ieri, la club, se vorbea în gura mare. De ce atârnă, Doamne, cinstea femeilor și a familiilor! Din cauza ei, sărmana, m-am simțit eu însămi lovită, jignită. Se zice că domnul de Trailles ar fi semnat polițe în valoare de vreo sută de mii de franci, aproape toate expirate, din care pricină urmează a fi pus sub urmărire. În această grea situație, soră-mea ar fi vândut unui ovrei toate bijuteriile ei – știi, acele minunate bijuterii pe care ai avut prilejul să le vezi – moștenite de la mama domnului de Restaud. Pe scurt, de două zile nu se mai vorbește decât despre asta. Înțeleg deci prea bine pentru ce Anastasie își face o rochie de lamé și pentru ce vrea să atragă asupră-și toate privirile la balul doamnei de Beauséant, apărând în toată strălucirea și cu toate bijuteriile. Dar nici eu nu vreau să rămân mai prejos. Totdeauna a căutat să mă strivească, niciodată n-a fost bună față de mine, care i-am făcut atâtea servicii, care i-am dat totdeauna bani când era strâmtorată. Dar să lăsăm lumea cealaltă, astăzi vreau să fiu deplin fericită.

Trecuse de miezul nopții și Rastignac se afla încă la doamna de Nucingen, care, copleșindu-l cu sărutările de despărțire ale tuturor amanților – o despărțire încărcată cu toate bucuriile ce aveau să vină – îi spuse cu o înfățișare tristă:

— Sunt așa de fricoasă, așa de superstițioasă, în sfârșit, numește aceste simțăminte ale mele cum vrei, dar să știi că tremur de spaimă să nu plătesc această fericire prin cine știe ce cumplită catastrofă.

— Copil ce ești! zise Eugène.

— Ah, așadar astă-seară eu sunt copilul, spuse ea râzând.

Eugène se întoarse la pensiunea Vauquer hotărât ca a doua zi să se mute; pe drum se lăsă deci în voia acelor frumoase visuri pe care și le făurește orice tânăr când simte încă pe buze gustul fericirii.

— Ei? îl întrebă moș Goriot când trecu prin fața ușii lui.

— Mâine am să-ți povestesc tot, răspunse Eugène.

— Tot, nu-i așa? îi strigă bătrânul. Acuma culcă-te. Mâine vom începe viața noastră fericită.