Eugène se gândea cu o lăuntrică bucurie că de data aceasta se va înfățișa la vicontesă bine îmbrăcat, așa cum va fi totdeauna de aci încolo. Ceea ce moraliștii numesc abisurile inimii omenești sunt numai înșelătoarele gânduri, nestăpânite tresăriri ale interesului personal. Toate acele peripeții care prilejuiesc atâta vorbărie, toate acele repezi schimbări sunt numai chibzuințe care au un singur scop: să ne bucurăm cât mai mult de viață. Văzându-se îmbrăcat, bine înmănușat, bine încălțat, Rastignac uită virtuoasa lui hotărâre. Când trece de partea nedreptății, tinerețea nu are curajul să se uite în oglinda conștiinței, pe când maturitatea se privește cu toată luarea-aminte: în asta e toată deosebirea dintre cele două faze ale vieții. De câteva zile, cei doi vecini, Eugène și moș Goriot, legaseră bună prietenie. Această tainică amiciție a lor pornea din aceleași pricini sufletești din care izvorâse nepotrivirea de simțăminte dintre Vautrin și student. Dacă un filosof îndrăzneț ar vrea să cerceteze efectele simțirilor noastre asupra lumii fizice, el ar găsi fără îndoială nenumărate dovezi ale materialității lor în raporturile pe care le creează între noi și animale. Nici un fizionomist nu poate ghici un caracter cu repeziciunea cu care orice câine își dă seama dacă un necunoscut îl iubește sau nu. Împreunarea atomilor, expresie care a ajuns un fel de zicală de care se slujește oricine, constituie unul din acele fapte ce rămân în vorbirea popoarelor ca să dezmintă nătângiile filosofice de care se ocupă cei cărora le place să cearnă rămășițele cuvintelor primitive. Deodată, te simți iubit. Simțământul acesta răzbate prin spații și se întipărește în toate lucrurile. O scrisoare este un suflet; este un atât de credincios ecou al vocii care vorbește, încât firile gingașe o socot una dintre cele mai de preț comori ale iubirii. Prin sentimentele lui necugetate, moș Goriot se ridicase până la acel sublim la care se înalță neamul câinilor, așa încât el adulmecase mila plină de înțelegere, bunătatea plină de prețuire și tinereasca simpatie pe care studentul i le purta în adâncul sufletului său. Această prietenie, care abia se înfiripa, nu dăduse totuși loc la nici o mărturisire. Dacă Eugène își arătase dorința de a o vedea pe doamna de Nucingen, nu o făcuse cu gândul că bătrânul l-ar fi putut introduce în casa ei, ci numai cu nădejdea că vreo indiscreție de-a lui i-ar putea fi de folos. Iar moș Goriot nu-i vorbise despre fetele lui mai mult decât ceea ce-și îngăduise să spună de față cu toți ceilalți în ziua când ele veniseră să-l vadă la pensiune.
— Dragă domnule, îi spusese bătrânul a doua zi, cum ai putut să crezi că doamna de Restaud s-ar fi supărat pe dumneata pentru că ai rostit numele meu? Amândouă fetele mă iubesc mult. Sunt un tată fericit. Numai că cei doi gineri s-au purtat rău cu mine. N-am vrut să le fac pe cele două ființe, care-mi sunt atât de scumpe, să sufere din pricina neînțelegerilor mele cu bărbații lor și am preferat să le văd în ascuns. Această taină îmi dă nenumărate bucurii, pe care ceilalți părinți, cei care pot să-și vadă fetele oricând vor, nu le vor înțelege niciodată. Eu nu-mi pot vedea fetele, înțelegi? Și atunci când vremea e frumoasă, mă duc la Champs-Elysées, după ce mai întâi întreb pe cele două cameriste dacă fetele ies în ziua aceea la plimbare. Le aștept în marginea aleii; când văd trăsurile apropiindu-se, îmi bate inima; le admir în toaletele lor; iar ele îmi aruncă în treacăt un surâs, care îmi învăluie în aur întreaga priveliște, ca și când s-ar fi revărsat asupră-i razele unui soare minunat. Și pentru că ele trebuie să se întoarcă, rămân pe loc. Le mai văd o dată! Aerul le-a priit, au obrajii trandafirii. Aud în preajmă un glas: „Ce frumoasă femeie!”, și asta îmi umple inima de bucurie. Nu este sânge din sângele meu? Iubesc până și caii care le poartă și aș vrea să fiu cățelușul care stă pe genunchii lor. Plăcerile lor sunt toată viața mea. Fiecare iubește în felul lui. Iubirea mea nu supără pe nimeni. Atunci, de ce nu-mi dau pace oamenii? În felul meu, sunt fericit. Calc vreo lege dacă mă duc să-mi văd fetele seara, când pleacă de-acasă ca să se ducă la bal? Și cât sufăr dacă ajung prea târziu și mi se spune: „Doamna a plecat”! O dată, ca s-o văd pe Nasie, am așteptat până la ceasul trei dinspre ziuă, pentru că n-o văzusem de două zile. Era cât pe ce să mor de bucurie! Dacă ți se întâmplă să vorbești despre mine, să nu spui, rogu-te, decât un singur lucru: cât de bune sunt fetele cu mine. Vor să mă copleșească cu tot felul de daruri, dar mă împotrivesc, spunându-le: „Țineți-vă banii! Ce vreți să fac eu cu lucrurile astea? Mie nu-mi trebuie nimic.” Într-adevăr, dragă domnule, ce sunt eu? Un cadavru fără nici o însemnătate, al cărui suflet este pretutindeni unde se află fetele mele. După ce vei vedea pe doamna de Nucingen, ai să-mi spui care dintre ele ți se pare mai frumoasă, zise bătrânul după un răstimp de tăcere, văzând că Eugène se pregătea să plece la Tuilleries, ca să facă o plimbare până la ceasul când putea să se înfățișeze la doamna de Beauséant.
Această plimbare îi fu fatală. Câteva femei se uitară îndelung la el. Era așa de frumos, așa de tânăr și de o eleganță atât de aleasă! Văzându-se privit aproape cu admirație, nu se gândi de fel la surorile și la mătușa lui, cărora le luase cel din urmă ban, nici la tot ceea ce, cu o clipă mai înainte, respinsese cu atâta silă în numele virtuții. Trecuse în zbor deasupra lui demonul care atât de ușor poate fi luat drept înger, acel Satan cu aripile scăldate în atâtea culori, care seamănă rubine, care își aruncă săgețile de aur pe frontoanele palatelor, care îmbujorează obrajii femeilor și îmbracă într-o neroadă strălucire tronurile, atât de simple la obârșia lor. Îl auzise glăsuind pe zeul acelei sforăitoare vanități, a cărei hârâială ni se pare simbolul puterii. Cuvântul lui Vautrin, oricât de cinic ar fi fost, se înfipsese în inima lui cum se întipărește în amintirea unei fecioare mârșavul chip al bătrânei neguțătorese de vechituri, care i-a spus: „Ai putea să ai valuri de aur și de iubire!” După ce se plimbă agale, către ceasul cinci, Eugène se duse la doamna de Beauséant, unde primi una din acele cumplite lovituri împotriva cărora sufletele tinere nu pot lupta. Până atunci, vicontesa se arătase față de el plină de acea politicoasă blândețe, de acea dulce grație pe care o dă educația aristocratică și care nu este desăvârșită decât dacă izvorăște din inimă.
De data aceasta, când intră, doamna de Beauséant avu o mișcare iute și-i spuse scurt:
— Domnule de Rastignac, mi-e cu neputință să te primesc, cel puțin în clipa aceasta! N-am vreme.
Pentru un observator – și Rastignac dobândise în scurtă vreme această însușire – fraza, mișcarea, privirea, mlădierea vocii răsfrângeau firea și deprinderile castei. Sub mănușa de catifea, el văzu mâna de fier; sub bunele maniere – egoismul și adevărata personalitate; sub lustrul de deasupra – lemnul crud. Auzi și el în sfârșit acel Noi, Regele, care, pornind de sub penajele tronului, se sfârșește sub creasta coifului celui din urmă gentilom. Întemeindu-se pe cuvântul ei, Eugène se încrezuse cu prea mare ușurință în noblețea femeii. Ca toți nenorociții, el semnase cu bună-credință minunatul pact care îl leagă pe binefăcător de cel îndatorat și al cărui prim articol consacră o desăvârșită egalitate între sufletele cu adevărat mari. Binefacerea care unește două ființe în una singură este o pasiune cerească tot așa de neînțeleasă, tot așa de rară ca și adevărata iubire. Și una, și cealaltă izvorăsc din nebuna dărnicie a sufletelor alese. Vrând cu orice preț să ajungă la balul ducesei de Carigliano, Rastignac înghiți această dezlănțuire de mânie.
— Doamnă, spuse el cu glasul tulburat, n-aș fi venit să vă stânjenesc dacă n-ar fi vorba de un lucru însemnat. Fiți atât de bună și îngăduiți-mi să vă văd mai târziu. Voi aștepta.
— Bine, vino să iei masa cu mine, răspunse ea, oarecum stingherită de asprimea cu care-i vorbise; pentru că într-adevăr era tot așa de bună pe cât era de distinsă.
Deși mișcat de această neașteptată schimbare, Eugène, plecând de la doamna de Beauséant, își spunea: „Târăște-te, rabdă tot. Cum vor fi oare celelalte, dacă într-o clipită cea mai bună dintre femei șterge toate făgăduielile de prietenie pe care ți le-a făcut și te aruncă deoparte, ca pe-un pantof vechi? Așadar, fiecare pentru sine? E drept, casa ei nu este o dugheană și e vina mea că am nevoie de sprijinul ei. Trebuie – cum spune Vautrin – să te faci ghiulea de tun.”
Dar aceste amare reflecții se împrăștiară când Eugène se gândi la plăcerea pe care spera s-o aibă luând masa la vicontesă. Astfel, printr-un fel de fatalitate, cele mai mărunte întâmplări din viața lui se uneau ca să-l împingă pe calea pe care, după cum îi spusese cumplitul sfinx al casei Vauquer, va trebui – ca pe un câmp de bătaie – să ucidă ca să nu fie ucis și să înșele ca să nu fie înșelat. Va trebui să-și lase la barieră conștiința, sufletul, să-și pună o mască, să-și bată joc de oameni fără nici o milă și, ca în vechea Lacedemonă, să înșface norocul pe furiș, ca să fie vrednic a purta coroana. Când se întoarse la vicontesă, Rastignac o găsi de o fermecătoare bunătate, așa cum se arătase totdeauna față de el. Trecură împreună în sufragerie unde o aștepta vicontele și unde strălucea acel lux care însoțea mesele și care în timpul Restaurației a fost ridicat, după cum se știe, la cel mai înalt grad. Ca mai toți oamenii blazați, domnul de Beauséant nu mai avea nici o altă plăcere decât cea pe care i-o dădea o masă aleasă. În privința mâncării bune, făcea parte din școala lui Ludovic al XVIII-lea și a ducelui D'Escars. Masa vicontelui oferea deci un lux îndoit: al mâncării și al serviciului. Eugène, care mânca pentru întâia oară într-o casă în care mărirea socială este ereditară, nu avusese până atunci prilejul să vadă o asemenea priveliște. Pe atunci moda suprimase supeurile, cu care se sfârșeau balurile odinioară, pe vremea Imperiului, și la care ofițerii trebuia să-și refacă puterile, în vederea bătăliilor ce-i așteptau atât în țară, cât și peste hotare. Iar Eugène nu luase parte până atunci decât la baluri. Dar siguranța de sine, prin care mai târziu avea să se remarce în chip strălucit și pe care începea s-o aibă încă de pe acum, îl făcu să nu rămână într-o înmărmurire de neghiob. Văzând însă argintăria cizelată și toate nenumăratele meșteșuguri ale unei mese strălucite, care fu servită de la început până la sfârșit fără a se auzi nici cel mai ușor zgomot, lucru pe care Eugène îl admira pentru întâia oară, i-ar fi fost foarte greu unui tânăr cu imaginația înflăcărată să nu prefere această viață de o necurmată eleganță vieții de lipsuri pe care se hotărâse s-o îmbrățișeze în dimineața aceleiași zile. Gândul îl întoarse pentru o clipă înapoi, la pensiunea în care trăia, și îl cuprinse o groază atât de adâncă, încât își jură că – în ianuarie – va pleca de la doamna Vauquer, ca să se așeze într-o casă curată și în același timp ca să scape de Vautrin, care-l ținea parcă necontenit de umăr, cu mâna lui puternică. Când cugeți la nenumăratele forme gălăgioase sau mute pe care le ia corupția la Paris, orice om de bun-simț se întreabă ce judecată rătăcită face ca statul să întemeieze în orașul acesta școli și să adune laolaltă atâția tineri. Cum de mai sunt respectate femeile frumoase și cum se face că aurul pe care zarafii îl pun la vedere nu dispare ca prin farmec din căușele lor? Când te gândești însă cât de rare sunt crimele și chiar delictele săvârșite de tineri, cât respect se cuvine să avem pentru acești răbdători Tantali[74] care, războindu-se cu ei înșiși, ies aproape totdeauna biruitori! Dacă cineva l-ar zugrăvi cum se cuvine în lupta lui cu Parisul, bietul student ar fi unul dintre cele mai dramatice subiecte ale civilizației noastre moderne. Doamna de Beauséant se uita zadarnic la Eugène, îmbiindu-l să spună ce avea de spus; el nu voia să înceapă vorba în fața vicontelui.
— Vrei să mă duci astă-seară la Teatrul Italian? îl întrebă vicontesa pe bărbatu-său.
— Cred că nu te îndoiești nici o clipă câtă plăcere mi-ar face dacă aș putea să-ți dau ascultare, răspunse el cu o curtenie zeflemitoare, care însă pe student îl amăgi. Dar trebuie să mă întâlnesc cu cineva la Teatrul de Varietăți.
„Se întâlnește cu amanta lui”, își spuse vicontesa.
— Așadar, astă-seară nu îl ai pe Adjuda? întrebă vicontele.
— Nu, răspunse ea cu ciudă.
— Ei bine, dacă ai nevoie cu orice chip de un braț, ia-l pe-al domnului de Rastignac.
Vicontesa se întoarse către Eugène, surâzând.
— Are să fie destul de compromițător pentru dumneata, spuse ea.
— Francezul iubește primejdia, pentru că în ea găsește gloria, a spus domnul de Chateaubriand, răspunse Rastignac înclinându-se.
Puțin după aceea, plecă împreună cu doamna de Beauséant, într-un cupeu tras de cai iuți, către teatrul la care pe vremea aceea mergea toată înalta societate; iar când intră în una din loghe din față și văzu că toate lornietele din sală se îndreptau spre el și spre vicontesă, se crezu dintr-o dată într-o lume de vis. Pășea dintr-o încântare în alta.
— Spuneai că vrei să-mi vorbești, zise doamna de Beauséant. Ah, iată pe doamna de Nucingen în cea de-a treia lojă de lângă noi. Sora ei și domnul de Trailles sunt în partea cealaltă.
Pe când vorbea, vicontesa se uita către loja în care ar fi trebuit să se afle domnișoara de Rochefide, și, văzând că domnul de Adjuda lipsea, fața îi străluci de bucurie.
— E fermecătoare, zise Eugène după ce se uitase îndelung la doamna de Nucingen.
— Are gene albe.
— Da, dar ce drăguță talie subțirică!
— Are mâini prea mari.
— Ce ochi minunați!
— Are fața lunguiață.
— Dar o față prelungită dă o anume distincție.
— Bine că o are cel puțin pe față! Pentru că, altminteri, vezi te rog cum mânuiește lornionul! În fiecare mișcare scoate capul Goriot-ul din ea, observă vicontesa, spre marea mirare a lui Eugène.
În adevăr, doamna de Beauséant își plimba lornieta peste întreaga sală, ca și când nici nu s-ar fi uitat la doamna de Nucingen, deși în realitate nu pierdea din ochi niciuna din mișcările ei. Era o lume de o minunată distincție. Delphine de Nucingen se simțea destul de măgulită văzând că tânărul, frumosul, elegantul văr al doamnei de Beauséant nu se uita decât la ea și nu mai vedea pe nimeni în jur.
— Dacă vei continua s-o copleșești cu privirile dumitale, vei stârni un scandal, domnule de Rastignac. Sărind în capul oamenilor, așa cum ai început, nu vei ajunge la nimic.
— Scumpa mea verișoară, răspunse Eugène, ai avut bunăvoința să mă ocrotești până acum; dacă vrei să-ți desăvârșești opera, nu-ți mai cer decât un serviciu, care dumitale nu-ți va da prea multă osteneală, iar mie îmi va fi de mare folos. Iată-mă îndrăgostit!
— Așa degrabă?
— Da.
— De femeia aceasta?
— Dorințele mele găsi-vor oare ascultare în altă parte? întrebă el aruncând o privire pătrunzătoare către vară-sa. Doamna ducesă de Carigliano, reluă el după un răstimp de tăcere, e prietenă cu doamna ducesă de Berry. Fii bună și vezi-o, recomandă-mă și pe mine și ia-mă cu dumneata la balul pe care-l dă luni. Voi întâlni acolo pe doamna de Nucingen și voi da cel dintâi asalt.
— Cu plăcere, răspunse ea. Dacă femeia aceasta îți place, treburile dumitale sentimentale vor merge foarte bine. Iată-l pe de Marsay în loja prințesei Galathionne. Doamna de Nucingen este supusă unui adevărat supliciu, turbează de furie. Aceasta este cea mai prielnică clipă ca să te apropii de-o femeie, mai ales de femeia unui bancher. Doamnelor acestora de pe șoseaua Antin le place grozav să se răzbune.
— Dar dumneata ce-ai face într-o asemenea împrejurare?
— Eu? Aș suferi în tăcere.
În același timp, marchizul de Adjuda tocmai intră în loja doamnei de Beauséant.
— Am dat peste cap treburile pe care le aveam, ca să te pot vedea, zise el, și ți-o spun pentru că nu am făcut nici un sacrificiu.
Strălucirea care se ivi deodată pe chipul vicontesei îl învăță pe Eugène să cunoască de atunci înainte înfățișarea adevăratei iubiri și să n-o confunde niciodată cu prefăcătoriile cochetăriei pariziene. Cuprins de o tăcută admirație pentru vară-sa, se ridică suspinând și dădu locul său domnului de Adjuda.
„Ce aleasă, ce sublimă făptură este femeia care nutrește o asemenea iubire! își spuse el. Și omul acesta o va trăda, pentru o păpușă! Cum poate oare s-o trădeze?”
Îl cuprinse o copilărească tulburare. Ar fi vrut să cadă la picioarele doamnei de Beauséant, ar fi vrut să fie puternic ca un demon, ca s-o poată lua în sufletul lui, ca vulturul care, smulgând de pe câmpie o căpriță albă de la ugerul maică-si, o duce în cuibul său. Se simțea umilit că în acest vast muzeu al frumuseții nu se afla nici un tablou al lui, nu avea nici o amantă.
„O amantă și o situație cvasi-regească, își spunea el, acesta este semnul puterii.”
Și se uită la doamna de Nucingen ca un om jignit de adversarul său. Vicontesa se întoarse către el și, printr-o singură clipire din ochi, îi mulțumi de-o mie de ori pentru atitudinea lui reținută. Actul întâi se sfârșise.
— Cunoști destul de bine pe doamna de Nucingen ca să-i poți prezenta pe domnul de Rastignac? întrebă ea pe marchizul de Adjuda.
— Dar va fi încântată să-l cunoască pe domnul, răspunse marchizul.
Falnicul portughez se ridică și-l luă de braț pe student, care într-o clipită se găsi în fața doamnei de Nucingen.
— Doamnă baroană, zise marchizul, am cinstea să vă prezint pe cavalerul Eugène de Rastignac, văr cu vicontesa de Beauséant. I-ați făcut o atât de puternică impresie, încât ca să-l fac deplin fericit, am ținut să-l aduc în fața idolului său.
Aceste cuvinte fură rostite cu un ton glumeț, menit să le învăluie înțelesul oarecum brutal, care însă, înfățișat cu dibăcie, nu displace niciodată unei femei. Doamna de Nucingen surâse și-i arătă lui Eugène scaunul bărbatului ei, care ieșise din lojă cu puțin înainte.
— Nu cutez să vă propun a rămâne lângă mine, domnule, îi spuse ea. Cine are fericirea de-a sta alături de doamna de Beauséant nu-și părăsește locul.
— Dar, răspunse Eugène cu glas scăzut, mi se pare, doamnă, că dacă aș vrea să-i fac o plăcere vară-mi ar trebui să rămân lângă dumneavoastră. Înainte de-a veni domnul marchiz, vară-mea și cu mine tocmai vorbeam despre distincția dumneavoastră, spuse el cu glas tare.
Domnul de Adjuda se retrase.
— Așadar, domnule, rămâneți cu mine? Vom avea prilejul să ne cunoaștem. Doamna de Restaud îmi stârnise mai demult cea mai vie dorință de-a vă vedea.
— Atunci, e tare ipocrită, pentru că în realitate a dat poruncă să nu fiu primit.
— Cum asta?
— Doamnă, voi avea tăria sufletească de-a vă spune motivul; dar, încredințându-vă această taină, cer toată îngăduința dumneavoastră. Sunt vecin cu tatăl dumneavoastră. Nu știam că doamna de Restaud este fata lui. Am avut nechibzuința de-a vorbi despre dânsul, cu toată nevinovăția, supărându-i astfel pe sora dumneavoastră și pe bărbatul ei. Doamna ducesă de Langeais și vară-mea au găsit că această apostazie[75] filială este o faptă atât de urâtă, încât dacă v-aș spune felul cum au judecat-o nici nu v-ar veni să credeți. Când le-am povestit scena, au râs nebunește. Și atunci, făcând o paralelă între dumneavoastră și sora dumneavoastră, doamna de Beauséant mi-a vorbit de dumneavoastră în cuvinte foarte frumoase și mi-a spus cât de minunat vă purtați cu vecinul meu, domnul Goriot. Și în adevăr, cum să nu-l iubiți? Pune atâta pasiune în adorația ce vă poartă, încât am și început să fiu gelos. Astăzi dimineață am vorbit cu el, vreme de două ceasuri, numai de dumneavoastră. După aceea, cu sufletul plin de tot ce-mi povestise tatăl dumneavoastră, astă-seară, luând masa cu vară-mea, i-am spus că nu puteți fi atât de frumoasă pe cât sunteți de iubitoare. Vrând fără îndoială să sprijine o admirație atât de caldă, doamna de Beauséant m-a adus aici, spunându-mi cu grația ei de totdeauna că voi avea prilejul să vă văd.
— Cum, domnule, spuse nevasta bancherului, vă datoresc chiar de pe acum recunoștință? Asta înseamnă că în scurtă vreme vom fi prieteni vechi.
— Deși în preajma dumneavoastră prietenia trebuie să fie un simțământ puțin obișnuit, zise Rastignac, n-aș vrea să fiu niciodată prietenul dumneavoastră.
Aceste nerozii, veșnic aceleași și folosite de toți începătorii, izbutesc totdeauna să încânte femeile și nu par sărăcuțe decât când le citești cu mintea rece, în cărți. Ele dobândesc o neprețuită valoare prin gestul, prin glasul, prin privirea tânărului care le rostește. Doamna de Nucingen îl găsi pe Rastignac fermecător. Apoi, ca toate femeile, neputând răspunde nimic la niște întrebări puse atât de fățiș, vorbi despre altceva.
— Da, soră-mea își face rău ei însăși prin felul cum se poartă cu bietul tata, care a fost pentru noi un adevărat Dumnezeu. Cât despre mine, numai după ce domnul de Nucingen mi-a orânduit să nu-l primesc decât dimineața a trebuit să mă supun în această privință. Dar din pricina aceasta, multă vreme am fost foarte nenorocită. Plângeam necontenit. Această constrângere, care venea după alte asprimi ale căsătoriei, a fost una din cauzele care au contribuit în cea mai mare măsură la tulburarea căsniciei noastre. În ochii lumii sunt, fără îndoială, cea mai fericită femeie din Paris; în realitate, însă, sunt cea mai nenorocită. Auzindu-mă cum îți spun toate acestea, ai să mă crezi nebună. Dar dumneata cunoști pe tata, și asta mă face să nu te socot un străin.
— Niciodată, îi spuse Eugène, nu v-a ieșit în cale un om care să dorească a vă sluji cu mai multă însuflețire. Către ce năzuiți dumneavoastră, toate? Către fericire, urmă el cu un glas care pătrundea în suflet. Dacă pentru o femeie fericirea stă-n a fi iubită, adorată, în a avea un prieten căruia să-i poată mărturisi toate dorințele, toate fanteziile, toate mâhnirile, toate bucuriile, față de care să se poată arăta cu sufletul despuiat de orice prefăcătorie, cu toate drăgălașele-i defecte și cu toate minunatele-i însușiri, fără a se teme că va fi trădată, ei bine, credeți-mă, această inimă devotată, totdeauna înflăcărată, n-o puteți găsi decât la un tânăr plin de iluzii, gata să înfrunte moartea la un singur semn al dumneavoastră, un tânăr care nu cunoaște încă nimic din lumea asta și care nici nu vrea să afle nimic, pentru că lumea lui sunteți dumneavoastră. Eu – veți râde desigur de naivitatea mea – eu vin dintr-un fund de provincie și sunt cu desăvârșire curat, pentru că n-am cunoscut decât suflete pure. La iubire nici nu mă gândeam. S-a întâmplat însă să vin la vară-mea, care m-a așezat prea aproape de inima ei; ea m-a făcut să ghicesc toate nenumăratele comori ale pasiunii. Sunt ca și Chérubin[76], amantul tuturor femeilor, așteptând să mă închin cu totul uneia dintre ele. Când am intrat în sala aceasta, văzându-vă, am avut simțământul că o apă mă purta parcă spre dumneavoastră. Mă gândisem atât de mult la dumneavoastră! Dar nu vă visasem atât de frumoasă pe cât sunteți în realitate. Doamna de Beauséant mi-a poruncit să nu vă mai privesc cu atâta stăruință. Nu știe cât de ispititor este să privești frumoasele dumneavoastră buze roșii, fața albă, ochii atât de blânzi. Acum eu sunt cel care spune nebunii, dar lăsați-mă să vi le spun.
Nimic nu e mai plăcut pentru o femeie decât să asculte asemenea vorbe dulci. Le ascultă și cea mai severă, și cea mai cucernică, chiar dacă nu se cuvine să răspundă la ele. După acest început, Rastignac spuse tot ce avea pe suflet cu un glas înăbușit, ca să fie și mai plăcut; iar doamna de Nucingen îl îndemna surâzându-i, și la răstimpuri privea spre de Marsay, care nu părăsea de fel loja prințesei Galathionne. Rastignac rămase lângă doamna de Nucingen până când bărbatul ei veni s-o ia.
— Doamnă, îi spuse Eugène, voi avea deci plăcerea să vă văd înainte de balul ducesei de Carigliano.
— Tacă toamna fă infită, zise baronul, un alsacian pântecos, a cărui față rotundă vestea o primejdioasă ascuțime de spirit, fiți încretințat că feți fi pine primit.
„De vreme ce nu s-a simțit jignită când am întrebat-o: «Mă vei iubi?», treaba merge bine. I-am pus zăbală calului. Să sărim în șa și să strunim bine frâul”, își spunea Eugène, ducându-se să se încline către doamna de Beauséant, care se pregătea să plece împreună cu domnul de Adjuda.
Bietul student nu știa că baroana de Nucingen fusese toată seara cu gândurile împrăștiate, așteptând de la de Marsay una din acele scrisori hotărâtoare, care sfâșie sufletul. Fericit de amăgitoarea-i izbândă, Eugène o întovărăși pe vicontesă până sub peristilul teatrului, unde fiecare își aștepta trăsura.
— Vărul dumitale parcă ar fi alt om, spuse portughezul râzând către vicontesă după plecarea lui Eugène. O să pună mâna pe toți banii bancherului. E mlădios ca un tipar și cred că are să ajungă departe. Numai dumneata ai fost în stare să-i alegi pe sprânceană o femeie care tocmai în clipa aceasta trebuie consolată.
— Dar, spuse doamna de Beauséant, rămâne de văzut dacă nu-l iubește încă pe cel care o părăsește.
Studentul se întoarse pe jos de la Teatrul Italian, până în strada Neuve-Sainte-Geneviève, făurind în gând cele mai frumoase planuri. Băgase de seamă că și când se afla în loja vicontesei, și după aceea, când trecuse în loja doamnei de Nucingen, doamna de Restaud îl urmărise din ochi, și socotea că de aci încolo ușa contesei îi va fi iarăși deschisă. Astfel, își asigurase în mijlocul înaltei societăți pariziene patru legături însemnate – pentru că spera să dobândească și bunăvoința doamnei de Carigliano. Fără a ști prea bine cum, el bănuia de pe acum că, în complicatul joc de interese din această lume, trebuie să se agate de anume roți ca să se poată cățăra sus pe mașină și se simțea destul de puternic ca să poată opri roata în loc.
„Dacă doamna de Nucingen mi se va arăta binevoitoare, o voi învăța cum să-și conducă bărbatul. Omul acesta face afaceri strălucite, și cu ajutorul lui m-aș putea îmbogăți dintr-o singură lovitură.” Cu aceste gânduri, Rastignac nu și le mărturisea de-a dreptul; nu ajunsese încă atât de dibaci încât să poată pune în cifre o anumită situație, s-o poată cântări și socoti. Ideile acestea pluteau în zare ca niște nori ușurei și, fără a fi atât de brutale ca ideile lui Vautrin, dacă ar fi fost totuși cercetate în creuzetul conștiinței nu s-ar fi găsit în ele nici o substanță cu adevărat pură. După un șir de asemenea târguieli cu ei înșiși, oamenii ajung la acea morală lăbărțată care este morala vremurilor de astăzi, vremuri în care rareori mai întâlnim, ca odinioară, oameni dintr-o bucată, voințe minunate care nu se pleacă niciodată în fața răului și cărora cea mai mică abatere de la linia dreaptă li se pare o crimă; mărețe imagini ale cinstei sufletești, care ne-au dăruit până acum două capodopere: Alceste[77], al lui Molière, și acum, de curând, Jenny Deans și tatăl ei din opera lui Walter Scott[78]. Poate că o operă opusă acestora, zugrăvind pe un om din înalta societate, un ambițios, care își rostogolește conștiința pe cel mai întortocheat drum, care încearcă să meargă pe marginea răului, pentru ca, atingându-și ținta, să-și poată păstra în același timp, cel puțin pe dinafară, o înfățișare de om cumsecade – poate că o asemenea operă n-ar fi nici mai puțin frumoasă, nici mai puțin dramatică.
Când ajunse în poarta pensiunii, Rastignac era cu totul îndrăgostit de doamna de Nucingen, care i se păruse gingașă și zveltă ca o rândunică. Ochii de un farmec amețitor, țesutul subțire și mătăsos al pielii, sub care parcă vedeai cum curge sângele, părul bălai – toate îi stăruiau în gând. La această vrajă contribuise poate și mersul pe jos, care-i pusese sângele în mișcare. Studentul bătu cu putere în ușa lui moș Goriot.
— Vecine, spuse el, am văzut-o pe doamna Delphine.
— Unde?
— La Teatrul Italian.
— Era voioasă? Haide, intră.
Bătrânul, în cămașă de noapte, așa cum se sculase, descuie ușa și apoi se vârî degrabă în pat.
— Spune-mi cum era, îl rugă el.
Eugène, care intra pentru întâia oară la moș Goriot, nu-și putu stăpâni o tresărire de uimire văzând chițimia în care locuia tatăl, după ce privise cu încântare scumpa găteală a fetei. Fereastra n-avea stor; din pricina umezelii, tapetul se desprinsese ici și colo de pe perete și se răsucise, dezvelind tencuiala afumată. Întins pe patu-i hodorogit, Goriot n-avea decât o învelitoare subțire și o plăpumioară vătuită înfiripată din trențele străvechilor rochii ale doamnei Vauquer. Pardoseala era jilavă și năclăită de praf. În dreptul ferestrei era un bătrânesc și pântecos scrin de lemn de trandafir, împodobit cu un lanț de mâini de aramă răsucite ca un curmei de viță și chenăruite cu frunzulițe și floricele, o mobilă veche, având deasupra o tăblie de lemn, pe care se aflau un lighean și un ibric de spălat, și alături toate ustensilele de trebuință pentru bărbierit. Într-un ungher – pantofii. La capătul patului – o măsuță de noapte, căreia îi lipseau și marmura de deasupra, și ușa din față. Lângă cămin, în care nu se zărea nici urmă de foc, era masa pătrată de lemn de nuc, de a cărei stinghie se slujise moș Goriot când își teșise serviciul de argint. Un birou dărăpănat, pe care se afla pălăria bătrânului, un jilț de pai cu fundul spart și două scaune întregeau acest sărăcăcios mobilier. Pe săgeata de deasupra patului, fixată pe podea cu o treanță, spânzura o biată fâșie de stofă vrâstată în pătrățele roșii și albe. Fără îndoială că până și cel mai sărman comisionar avea în mansarda lui niște boarfe mai acătării decât cele pe care le pusese doamna Vauquer în odaia lui moș Goriot. Înfățișarea acestei încăperi te îngheța, îți strângea inima și te făcea să te gândești la cea mai jalnică celulă de închisoare. Din fericire, Goriot nu văzu înfățișarea pe care o luase chipul lui Eugène, când își așezase luminarea pe masa de noapte. Bătrânul se întoarse către el, trăgându-și învelitoarea până sub bărbie.
— Ia spune, care-ți place mai mult: doamna de Restaud, sau doamna de Nucingen?
— Prefer pe doamna Delphine, răspunse studentul, pentru că te iubește mai mult.
La auzul acestor cuvinte, rostite cu înflăcărare, bătrânul scoase brațul de sub învelitoare și strânse mâna lui Eugène.
— Mulțumesc, mulțumesc, răspunse cu glas tulburat. Și ce ți-a spus despre mine?
Studentul îi repetă cuvintele baroanei înfrumusețându-le; iar bătrânul le ascultă cum ar fi ascultat liturghia la biserică.
— A, scumpa mea copilă! Da, da, mă iubește mult. Dar să nu dai crezare celor ce ți-a spus în privința Anastasiei. Vezi dumneata, între ele este oarecare gelozie. E și aceasta o dovadă a dragostei ce-mi poartă. Doamna de Restaud mă iubește și ea. Știu prea bine. Un tată este față de copiii lui ca Dumnezeu față de noi oamenii: pătrunde până în fundul sufletelor lor și le cunoaște toate gândurile. Amândouă sunt deopotrivă de iubitoare. Oh, dacă aș fi avut și gineri buni, ce fericit aș fi fost! Se vede însă că aici pe pământ nu ne este dat să cunoaștem fericirea deplină. Dacă aș fi putut să stau la ele și, nu spun mai mult, dar să le fi auzit glasul, să le fi știut acolo, lângă mine, să le fi văzut umblând prin casă, plecând la plimbare, ca pe vremea când ședeau la mine, eh, cum mi-ar fi săltat inima de bucurie! Erau elegant îmbrăcate?
— Da, zise Eugène. Dar, domnule Goriot, când fetele trăiesc în atâta bogăție, cum poți dumneata să locuiești în cocioaba asta?
— Zău, răspunse el cu o înfățișare care părea nepăsătoare, la ce mi-ar folosi o casă mai bună? Sunt lucruri pe care nu pot să ți le lămuresc. Nu mă pricep să leg două vorbe ca lumea. La mine totul este aici, adăugă el arătând spre inimă. Viața mea, toată, este în cele două fete. Dacă ele petrec, dacă sunt fericite și bine îmbrăcate, dacă pășesc pe covoare scumpe, ce importanță are ce haină port eu sau în ce ungher mă odihnesc? Nu simt de fel frigul dacă știu că ele stau la căldură. Nu mă plictisesc niciodată dacă știu că ele petrec. N-am alte necazuri decât pe ale lor. Când vei fi și dumneata tată, când îți vei vedea copiii ciripind și când îți vei spune: „Au răsărit din mine”, când vei simți că acele plăpânde făpturi țin de fiecare picătură din sângele dumitale și că în ele este tot ce ai avut mai bun în dumneata, pentru că așa și este, atunci vei ajunge să crezi că ești legat de copiii dumitale trup de trup, că la fiecare pas al lor te clatini dumneata însuți. Le aud glasul pretutindeni. O privire a lor când e tristă îmi îngheață sângele în vine. Într-o zi ai să-ți dai seama că fericirea lor te face mult mai fericit decât propria dumitale fericire. N-aș putea să te lămuresc cum se întâmplă asta; sunt tresăriri lăuntrice care împrăștie mulțumirea pretutindeni. Trăiesc trei vieți deodată, înțelegi? Vrei să-ți spun o nostimadă? Eu n-am înțeles dumnezeirea decât atunci când am devenit tată. Dumnezeu e întreg și pretutindeni, pentru că din el a izvorât întreaga creație. Așa sunt eu cu fetele mele, domnule. Numai că eu le iubesc mai mult decât iubește Dumnezeu lumea, pentru că lumea nu este așa de frumoasă pe cât este Dumnezeu, pe când fetele mele sunt mult mai frumoase decât mine. Ele sunt mult mai frumoase decât mine. Sunt atât de aproape de sufletul meu, încât parcă știam că ai să le vezi în seara asta. Doamne! Dacă s-ar ivi un om care s-o facă pe Delphine fericită, atât de fericită cât poate fi o femeie care se simte iubită, aș fi în stare să mă bag slugă la omul acela, aș fi în stare să-i curăț încălțările. Mi-a spus camerista ei că domnișorul acela, de Marsay, e un câine păcătos. Câteodată îmi venea să-i sucesc gâtul. Să nu iubești o asemenea bijuterie de femeie, cu glas de privighetoare, și croită ca un adevărat model! Unde i-or fi fost ochii când s-a hotărât să se mărite cu namila aceea de alsacian? Amândouă ar fi trebuit să-și ia bărbați tineri, drăguți, curtenitori. În sfârșit, au făcut-o după capul lor.
Moș Goriot era sublim. Eugène nu-l văzuse până acum strălucind de focul pasiunii lui părintești. Un lucru vrednic de-a fi luat în seamă este această putere de infuzie pe care o au simțămintele. Cea mai grosolană ființă, de îndată ce dă grai unei puternice și adevărate iubiri, împrăștie un anume fluid, care-i schimbă fața, îi însuflețește gestul, îi înfrumusețează glasul. Adesea, ființa cea mai stupidă, sub puterea pasiunii, ajunge la cea mai înaltă elocință în idei, dacă nu chiar în vorbire, și pare că se mișcă într-un cerc de lumină. În clipa aceea, bătrânul avea în glas și în gest acea putere de împărtășire a simțămintelor la care nu poate ajunge decât un mare actor. Dar simțămintele noastre nu sunt oare niște poeme ale voinței?
— Ei bine, îi spuse Eugène, poate că n-o să-ți faci prea mult sânge rău aflând că se va despărți de acest de Marsay. Domnișorul a părăsit-o ca să treacă la prințesa Galathionne. Cât despre mine, află că în seara aceasta m-am îndrăgostit de doamna Delphine.
— Ei aș! făcu moș Goriot.
— Da. Și pare-mi-se că nici eu nu i-am displăcut. Vreme de un ceas am vorbit numai despre dragoste, iar poimâine, sâmbătă, îi voi face o vizită.
— Oh, ce drag mi-ai fi, domnule, dacă ai izbuti să-i placi! Dumneata ești bun, dumneata n-ai fi în stare s-o faci să sufere. A, dar dacă ai înșela-o, ți-aș suci gâtul. O femeie nu iubește de două ori în viață. Doamne, am început să spun prostii, domnule Eugène. E cam frig aici, să nu răcești. Doamne, așadar ai vorbit cu ea. Pentru mine ți-a spus ceva?
„Nimic”, gândi Eugène.
— Mi-a spus, zise el cu glas tare, că te sărută ca o fiică iubitoare.
— Cu bine, vecine! Somn ușor, vise plăcute. Ale mele au și început, de când mi-ai spus vorba asta. Dumnezeu să-ți împlinească toate dorințele! Astă-seară ai fost îngerul meu bun, mi-ai adus ceva din mireasma fetei mele.
„Sărmanul om! își spuse Eugène, înainte de a adormi. Inima cea mai împietrită s-ar înduioșa de asemenea lucruri. Cât despre fie-sa, nici nu se sinchisește de el, cum nu se sinchisește de sultanul turcilor.”
După această convorbire, moș Goriot îl socoti pe Eugène un prieten vrednic de a-i încredința orice taină, ceea ce niciodată nu nădăjduise că va întâlni în viață. Între ei se crease singura legătură pe care bătrânul putea s-o aibă cu vreun alt om. Pasiunile nu se înșală niciodată în chibzuințele lor. Moș Goriot știa că, dacă Delphine s-ar îndrăgosti de Eugène, el, bătrânul, ar fi mult mai aproape de fie-sa și s-ar bucura de o mai bună primire în casa ei. De altfel îi și mărturisise lui Eugène una din suferințele lui. Doamna de Nucingen, căreia îi dorea de dimineață până seara toate fericirile din lume, nu cunoscuse încă încântările iubirii. Fără îndoială, Eugène era, după cum spunea bătrânul, unul dintre tinerii cei mai drăguți din câți întâlnise el în viață și Goriot avea parcă presentimentul că acest tânăr va dărui Delphinei toate desfătările de care până acum nu avusese parte. Moșneagul îl înconjură deci pe Eugène cu o prietenie din zi în zi mai puternică, fără de care nici n-am fi putut cunoaște deznodământul acestei istorisiri.