Coborând în grabă scara, Rastignac se duse în strada Helder, la doamna de Restaud. Pe drum, sub puternica înrâurire a înfricoșatei scene la care asistase, închipuirea îi spori revolta. Intrând în anticameră și întrebând de doamna de Restaud, i se răspunse că nu primește pe nimeni.
— Dar eu, îi spuse valetului, vin din partea tatălui dumisale, care e pe moarte.
— Domnule, domnul conte ne-a dat poruncă neînduplecată.
— Dacă domnul de Restaud este acasă, spune-i în ce stare se află socrul său și vestește-l că trebuie să-i vorbesc fără întârziere.
Eugène așteptă îndelung.
„Poate că în clipa asta bătrânul își dă sufletul”, gândea el.
Valetul îl introduse în salonul din față, unde domnul de Restaud îl primi în picioare, fără a-l pofti să șadă, în fața căminului, în care nu se făcuse foc.
— Domnule conte, îi spuse Rastignac, în clipa asta socrul dumneavoastră trage să moară într-o cămăruță mizerabilă, fără un ban, ca să-și poată cumpăra cel puțin lemne de foc. E în pragul morții și cere să-și vadă fata.
— Domnule, îi răspunse cu răceală domnul de Restaud, ați avut prilejul să vă dați seama că nu țin prea mult la domnul Goriot. Prin doamna de Restaud, el a pierdut totul în ochii mei; îl socot pricina nenorocirii vieții mele și dușmanul liniștii mele. Fie că moare, fie că trăiește, îmi este cu desăvârșire indiferent. Acestea sunt sentimentele mele față de dânsul. Lumea poate să mă judece cu asprime, nu-mi pasă de opinia ei. Am de făcut acum lucruri mult mai însemnate decât să mă ocup de ceea ce gândesc despre mine proștii și cei care nu mă interesează. Cât despre doamna de Restaud, ea nu poate să iasă din casă. De altfel, nici nu vreau. Spuneți-i tatălui ei că îndată ce-și va împlini îndatoririle pe care le are față de mine, față de copiii ei, va veni să-l vadă. Dacă își iubește cu adevărat tatăl, va fi liberă peste câteva clipe.
— Domnule conte, nu am dreptul să vă judec purtarea. Sunteți stăpânul soției dumneavoastră. Mă pot bizui însă pe lealitatea dumneavoastră? Atunci, făgăduiți-mi numai că-i veți spune că tatăl dumisale nu mai are de trăit nici măcar o zi și că, nevăzând-o la căpătâiul lui, a blestemat-o.
— Spuneți-i-o chiar dumneavoastră, răspunse domnul de Restaud, adânc impresionat de simțămintele de indignare pe care le mărturisea Eugène prin înflăcăratele lui cuvinte.
Întovărășit de conte, Rastignac intră în salonul în care obișnuia să stea contesa: o găsi înecată în lacrimi și cufundată într-un jeț, ca o femeie care nu mai vrea altceva decât să moară. Îl cuprinse mila. Înainte de a se uita la Rastignac, ea aruncă spre bărbatu-său o privire înfricoșată, din care se vedea desăvârșita slăbire a puterilor ei, strivite deopotrivă de o tiranie morală și fizică. Contele își sumeți capul. Ea văzu în aceasta un îndemn ca să vorbească.
— Domnule, am auzit tot. Spune tatălui meu că, dacă ar cunoaște starea în care mă aflu, m-ar ierta. Nu mă așteptam la acest supliciu, care depășește puterile mele, domnule! Dar mă voi împotrivi până la capăt, spuse ea întorcându-se către bărbatu-său. Sunt mamă. Spune-i tatei că, în ciuda aparențelor, n-am nici o vină față de el! strigă ea către student, cu deznădejde.
Eugène se înclină în fața celor doi soți, înțelegând criza cumplită prin care trece femeia, și se retrase uluit. Glasul domnului de Restaud îi arătase că demersul lui fusese de prisos; în același timp, își dăduse seama că Anastasie nu mai e liberă pe hotărârile ei. Se duse în grabă la doamna de Nucingen, pe care o găsi în pat.
— Sunt bolnavă, bietul meu prieten, îi spuse ea. Întorcându-mă de la bal, am răcit. Mă tem de o pneumonie. Aștept să vină doctorul.
— Chiar de-ai fi în pragul morții, îi spuse Eugène tăindu-i vorba, și tot ar trebui să te târăști până la tatăl dumitale. Te cheamă! Dacă ai auzi cel mai slab dintre strigătele lui, nu te-ai mai simți bolnavă.
— Eugène, poate că tata nu-i chiar așa de rău, cât spui dumneata. Aș fi deznădăjduită însă dacă aș avea în ochii dumitale cea mai mică vină, și aș fi în stare să fac tot ce vei voi dumneata. Cât despre el, știu prea bine că ar muri de durere dacă ar ști că boala mea a devenit mortală din pricină că m-am dus să-l văd. Ei bine, voi veni îndată ce va sosi doctorul. Ah, dar unde ți-e ceasornicul? întrebă ea văzând că-i lipsește lănțugul.
Eugène roși.
— Eugène, Eugène, dacă l-ai vândut, dacă l-ai pierdut… Oh, ar fi atât de rău!
Studentul se plecă asupra patului și-i spuse la ureche Delphinei:
— Vrei să știi? Iacă: tatăl dumitale n-are cu ce să-și cumpere nici giulgiul în care va fi învăluit astă seară. Nu mai aveam nici un ban și am pus zălog ceasul dumitale.
În aceeași clipă, Delphine sări din pat, se duse în grabă la scrinul ei, scoase dinăuntru punga și i-o dădu lui Rastignac. Apoi sună, strigând:
— Merg îndată, merg îndată, Eugène. Lasă-mă să mă îmbrac. Aș fi un monstru! Du-te, am să ajung înaintea dumitale! Thérèse, strigă către cameristă, spune domnului de Nucingen să vină îndată, am să-i vorbesc.
Fericit că va putea vesti muribundului venirea cel puțin a uneia dintre fetele lui, Eugène sosi aproape bucuros în strada Neuve-Sainte-Geneviève. Căută în pungă, ca să poată plăti pe loc birjarului. În punga acestei tinere femei, atât de bogată, atât de elegantă, erau șaptezeci de franci. Când ajunse sus, îl găsi pe moș Goriot sprijinit de Bianchon, în vreme ce chirurgul spitalului lucra sub ochii medicului. Îi ardea spatele cu un fier înroșit în foc, cel din urmă remediu al științei, remediu inutil.
— Simți? îl întrebă medicul.
Moș Goriot, zărindu-l pe student, răspunse:
— Nu-i așa că vin?
— Poate să scape, zise chirurgul. Vorbește.
— Da, răspunse Eugène. Delphine e în urma mea.
— Aha, zise Bianchon, vorbea de fetele lui după care strigă așa, cum strigă – zice-se – omul din țeapă după apă.
— De ajuns, spuse medicul către chirurg, nu mai e nimic de făcut, nu mai poate fi salvat.
Bianchon și chirurgul îl așezară pe muribund în patul lui de mizerie.
— Totuși, ar trebui să i se schimbe rufăria, zise medicul. Deși nu mai e nici o speranță, trebuie să respectăm totuși în el natura umană. Am să mă întorc, Bianchon, îi spuse studentului. Dacă se mai vaită, aplică-i opiu pe diafragmă.
Chirurgul și medicul plecară.
— Hai, Eugène, curaj, băiete! zise Bianchon lui Rastignac când rămaseră singuri. Trebuie să-i punem o cămașă curată și să-i schimbăm patul. Du-te și spune-i Silviei să aducă cearșafuri și să ne dea o mână de ajutor.
Eugène coborî și o găsi pe doamna Vauquer punând masa împreună cu Silvia. După cele dintâi cuvinte ale lui Rastignac, văduva se apropie de el, cu înfățișarea acru-dulceagă a unei negustorese bănuitoare, care nu vrea nici să păgubească, nici să-și supere mușteriul.
— Dragă domnule Eugène, răspunse ea, dumneata știi ca și mine că moș Goriot n-are un ban. Să dai cearșafuri unui om gata să dea ortul popii, înseamnă să le pierzi, mai ales că unul dintre ele va trebui sacrificat pentru giulgiu. Dumneata îmi datorezi o sută patruzeci și patru de franci. Pune patruzeci de franci pentru cearșafuri și alte câteva mărunțișuri, candela, pe care are să ți-o dea Silvia: una peste alta fac cel puțin două sute de franci, pe care o biată văduvă ca mine n-are de unde să-i piardă. Apăi, fii drept, domnule Eugène, am pierdut destul în aste cinci zile, de când mi-a intrat ghinionul în casă. Aș fi dat zece taleri, numai să se fi mutat omul ăsta de zilele trecute, așa cum spuseseși. Treaba asta îi impresionează pe clienți. Pentru o nimica toată, eu l-aș fi dus la spital. În sfârșit, pune-te și dumneata în locul meu. Înainte de orice, negoțul, că doar din el trăiesc.
Eugène urcă în grabă în camera lui moș Goriot.
— Bianchon, banii de pe ceasornic!
— Sunt pe masă. Au rămas trei sute șaizeci și câțiva franci. Din ceea ce am luat, am plătit tot ce datoram. Chitanța de la muntele de pietate e sub bani.
— Uite, doamnă, zise Rastignac cuprins de silă, după ce coborâse în mare grabă scara, să încheiem socotelile. Domnul Goriot nu va mai zăbovi mult în casa dumitale, iar eu…
— Da, are să plece cu călcâiele înainte, bietul om, spuse ea numărând cei două sute de franci, jumătate veselă, jumătate tristă.
— Să sfârșim, zise Rastignac.
— Silvia, dă cearșafurile și du-te sus de-i ajută pe domni.
— Să n-o uiți pe Silvia, îi șopti doamna Vauquer lui Rastignac la ureche, de două nopți stă de veghe.
Abia apucă Eugène să întoarcă spatele, că bătrâna se și duse în fugă după bucătăreasă.
— Ia cearșafurile vechi, de la numărul șapte. Pentru un mort, sunt destul de bune, zău așa, îi spuse ea la ureche.
Eugène, care urcase câteva trepte pe scară, nu mai auzi aceste cuvinte ale bătrânei gazde.
— Hai să-i punem cămașa, îi spuse Bianchon. Ține-l drept.
Eugène se așeză la căpătâiul patului și-l sprijini pe muribund, iar Bianchon îi scoase cămașa. Bătrânul făcu o mișcare ca și când ar fi vrut să păstreze la piept un anume lucru și scoase câteva strigăte jalnice și nearticulate, ca un animal care vrea să dea glas unei mari dureri.
— Oh, oh, zise Bianchon, cere un lănțug mic de fire de păr și un medalion, pe care i le-am scos adineauri, ca să-i aplicăm moxa. Bietul om! Trebuie să i le dăm înapoi. Le-am pus pe cămin.
Eugène luă lănțugul împletit din fire bălai-cenușii, fără îndoială o șuviță din părul doamnei Goriot. El citi pe o față a medalionului: Anastasie, iar pe cealaltă: Delphine. Imaginea inimii lui, pe care o purta necontenit pe inimă. Șuvițele dinăuntru erau atât de subțiri, încât desigur că le luase când fetele se aflau în cei dintâi ani ai copilăriei lor. Când simți iarăși medalionul pe piept, bătrânul slobozi un ah! prelung, mărturie a unei mulțumiri care te înfiora. Era una dintre cele din urmă tresăriri ale sensibilității lui, care se retrăgea, pare-se, spre centrul necunoscut de unde pornesc și către care se îndreaptă toate simțirile noastre. Chipu-i chinuit de durere luă o înfățișare de voie bună bolnăvicioasă. Zguduiți de această cumplită izbucnire a unui simțământ care supraviețuia gândirii, cei doi studenți vărsară lacrimi calde asupra muribundului, care scoase un strigăt de puternică bucurie.
— Nasie! Fifine! spuse el.
— Trăiește încă, zise Bianchon.
— Și la ce-i folosește? întrebă Silvia.
— Ca să sufere, răspunse Rastignac.
Făcându-i semn prietenului său ca să facă întocmai ca el, Bianchon îngenunche și-și trecu brațele pe sub genunchii bolnavului, în vreme ce Rastignac, de cealaltă parte a patului, își petrecu mâinile pe sub spinarea lui. Silvia era alături, gata să tragă cearșafurile când bolnavul va fi săltat, pentru a pune în loc pe cele pe care le adusese. Amăgit fără îndoială de lacrimile care căzuseră, Goriot, slujindu-se de cele din urmă puteri care-i mai rămăseseră, întinse mâinile, întâlni de-o parte și de cealaltă a patului capetele celor doi studenți, îi prinse de păr cu putere și murmură stins:
— Ah, îngerii mei!
Două vorbe, două șoapte îngânate de sufletul care, rostindu-le își luă zborul.
— Sărmanul! zise Silvia, înduioșată de această exclamație, care zugrăvea cel mai înalt sentiment, stârnit pentru cea din urmă oară de cea mai cumplită și cea mai involuntară minciună.
Cel din urmă suspin al acestui părinte trebuia să fie un suspin de bucurie! Și suspinul acesta era, așa cum fusese întreaga lui viață, o înșelare. Moș Goriot fu așezat cu pietate pe patul lui sărac. Din clipa aceea, fața lui păstra dureroasa întipărire a luptei care se dădea între viață și moarte într-o mașină ce nu mai avea acea conștiință cerebrală din care izvorăște pentru om sentimentul bucuriei și al durerii. Nimicirea deplină era numai o problemă de timp.
— Câteva ceasuri are să rămână în starea asta; apoi are să moară, fără să-și dea seama. Nici măcar n-are să horcăie. Creierul trebuie să fie complet invadat.
În clipa aceea se auzi pe scară pas de femeie tânără, care urca gâfâind.
— Vine prea târziu, zise Rastignac.
Nu era Delphine, era Thérèse, camerista ei.
— Domnule Eugène, spuse ea, domnul și doamna s-au certat aprig, din pricină că biata doamnă a cerut bani pentru tatăl dumisale. Doamna a leșinat, a venit doctorul, a trebuit să-i ia sânge. Striga necontenit: „Tata moare, vreau să-l văd pe tăicuțul meu!” Ce să vă mai spun, niște strigăte de ți se rupea inima de milă.
— De ajuns, Thérèse. Chiar dacă ar veni, ar fi de prisos. Domnul Goriot și-a pierdut cunoștința.
— Sărmanul domn, așa de rău e? spuse Thérèse.
— Nu mai aveți nevoie de mine; mă duc să pregătesc masa de seară, e patru și jumătate, zise Silvia, care în capul scării era gata să se ciocnească cu doamna de Restaud.
Apariția contesei fu gravă și cutremurătoare. Cu ochii pironiți pe patul pe care zăcea muribundul, în lumina scăzută a unei singure candele, ea plângea cu hohote văzând masca tatălui ei, pe care palpitau încă cele din urmă tresăriri de viață. Bianchon se retrase cu discreție.
— N-am putut să scap mai degrabă, spuse contesa către Rastignac.
Studentul încuviință din cap, cu mâhnire. Doamna de Restaud luă mâna tatălui ei și o sărută.
— Îți cer iertare, tată! Odinioară spuneai că glasul meu te-ar întoarce de la groapă; ei bine, revino o clipă la viață, ca să-ți binecuvântezi fiica ta, care se pocăiește. Ascultă-mă. Ceea ce se întâmplă e groaznic! Binecuvântarea ta este singura pe care o mai pot primi de azi înainte, aici, pe pământ. Toată lumea mă urăște, numai tu mă iubești. Chiar și copiii mei mă vor urî. Ia-mă cu tine, am să te iubesc, am să te îngrijesc. Nu mai aude. Vorbesc ca o nebună.
Căzând în genunchi, rămase cu ochii ațintiți asupra acestor rămășițe, ca și când și-ar fi pierdut mințile.
— Nenorocirea mea este deplină, zise ea întorcându-se către Eugène. Domnul de Trailles m-a părăsit, lăsând în urmă datorii enorme, și am aflat că m-a și înșelat. Bărbatu-meu n-are să mă ierte niciodată și a trebuit să-l las stăpân pe averea mea. Toate visurile mele s-au spulberat. Vai, pentru cine am trădat singura inimă care mă adora? (Și arătă către tatăl ei.) L-am nesocotit, l-am respins, i-am pricinuit nenumărate suferințe, sunt o ticăloasă!
— O știa și el, zise Rastignac.
În clipa aceea, moș Goriot deschise ochii, dar fu numai un spasm. Tresărirea de nădejde a contesei fu tot așa de îngrozitoare ca și ochiul muribundului.
— Mă aude? strigă ea. Nu, își spuse singură, așezându-se lângă pat.
Doamna de Restaud își arătă dorința de-a sta de veghe la căpătâiul tatălui său, iar Eugène coborî, ca să guste ceva. Pensionarii se și adunaseră.
— Ei, îi spuse pictorul, se pare că vom avea sus, la etaj, o mică mortorama.
— Charles, răspunse Eugène, cred că ai putea să alegi pentru glumele tale o temă mai puțin lugubră.
— Așadar, nu mai avem voie nici să râdem în casa asta? continuă pictorul. Ce importanță are dacă, după cum spune Bianchon, bătrânul și-a pierdut cunoștința?
— Va muri deci așa cum a trăit, adăugă slujbașul de la Muséum.
— Tata a murit, strigă contesa.
La acest groaznic strigăt, Silvia, Rastignac și Bianchon se duseră sus și o găsiră pe doamna de Restaud leșinată. După ce-și reveni în simțiri, o duseră la trăsură, care aștepta la poartă. Eugène o dădu în grija Thérèsei, poruncindu-i s-o ducă la doamna de Nucingen.
— A murit, anunță Bianchon întorcându-se în sala de mâncare.
— Haideți la masă, domnilor, zise doamna Vauquer. Se răcește supa.
Cei doi studenți se așezară alături.
— Ce avem de făcut acum? se adresă Eugène către Bianchon.
— I-am închis ochii și l-am așezat după cuviință. Ne vom duce să declarăm decesul, iar medicul primăriei va veni să-l constate. După aceea, va fi învăluit în giulgiu și înmormântat. Altceva ce vrei să facem?
— N-are să-și mai adulmece pâinea, cum avea obiceiul, zise un pensionar imitând gestul bătrânului.
— La naiba, domnilor! protestă repetitorul, lăsați-l în pace pe moș Goriot și nu ni-l mai vârâți pe gât, căci de un ceas l-ați tot gătit în toate sosurile. Unul dintre privilegiile acestui minunat oraș, care este Parisul, este că aici poți să te naști, să trăiești și să mori neluat în seamă de nimeni. Să ne folosim deci de avantajele civilizației. Pe ziua de astăzi sunt șaizeci de morți. Vreți să vă jeluiți pe hecatombele Parisului? Dacă moș Goriot a crăpat, cu atât mai bine pentru el! Cine-l adoră, să se ducă să-l vegheze, iar pe noi ceilalți să ne lase să mâncăm în liniște.
— Ah, da, zise văduva, cu atât mai bine pentru el dacă a murit! Bietul om a avut, pare-se, destule neplăceri cât a trăit.
Acesta a fost singurul discurs funebru pentru omul care în ochii lui Eugène înfățișa Paternitatea. Pensionarii începură a vorbi ca de obicei. Când Eugène și Bianchon sfârșiră masa, țăcănitul furculițelor și al lingurilor, râsetele, feluritele înfățișări ale acestor chipuri de mâncăi indiferenți, nepăsarea lor, toate laolaltă îi făcură să înghețe de groază. Se duseră să caute un preot, care să vegheze și să se roage în timpul nopții la căpătâiul mortului. Trebuia să orânduiască cele din urmă îndatoriri cuvenite bătrânului pe măsura puținilor bani pe care-i aveau. Către al noulea ceas al serii, trupul neînsuflețit fu așezat pe un catafalc îngust, între două candele, în camera pustie, și un preot se așeză alături. Înainte de a se duce să se culce, Rastignac, după ce îl întrebă pe cleric cât are să coste cortegiul și slujba ce trebuia făcută, scrise câteva rânduri baronului de Nucingen și contelui de Restaud, rugându-i să trimită pe oamenii lor de afaceri să plătească toate cheltuielile înmormântării. Dădu scrisorile lui Christophe, să le ducă în grabă, iar el se culcă și adormi, doborât de oboseală. A doua zi dimineață, Bianchon și Rastignac se văzură obligați să facă ei singuri declarația de deces, a cărui constatare avu loc către prânz. Două ceasuri mai târziu, niciunul dintre cei doi gineri nu trimisese bani, nimeni nu venise în numele lor, și Rastignac fu silit să-l plătească pe preot din banii lui. Silvia ceru zece franci, ca să-l pună pe bătrân în giulgiu și să-l coasă. Eugène și Bianchon își făcură socoteala că, dacă rudele mortului nu vor voi să se amestece de fel, ei singuri abia vor putea face față cheltuielilor. Medicinistul hotărî să pună chiar el cadavrul într-un sicriu de sărac, pe care-l aduse de la spital, cumpărat pe un preț mai ieftin.
— Fă-le o farsă ticăloșilor ăstora, îi spuse lui Eugène. Du-te și cumpără la Père-Lachaise un loc pe cinci ani și comandă la biserică și la pompele funebre o înmormântare de clasa a treia. Dacă ginerii și fetele lui nu-ți plătesc banii, pui să se graveze pe mormânt: „Aici zace domnul Goriot, tatăl contesei de Restaud și al baroanei de Nucingen, înmormântat pe cheltuiala a doi studenți”.
Eugène nu urmă sfatul prietenului său decât după ce se duse fără nici un folos la doamna de Nucingen și la doamna de Restaud. Nici la una, nici la cealaltă nu izbuti să treacă mai departe de ușa de intrare. Cei doi portari primiseră porunci neînduplecate.
— Domnul și doamna, spuseră ei, nu primesc pe nimeni. Tatăl dumnealor a murit și sunt copleșiți de cea mai grea durere.
Eugène cunoștea acum de ajuns de bine înalta societate pariziană ca să știe că nu se cuvenea să mai stăruie. Avu totuși o ciudată strângere de inimă când văzu că nu poate ajunge până la Delphine.
„Vinde o bijuterie, îi scrise el din odăița portarului, pentru ca tatăl dumitale să poată fi dus cu toată cuviința la lăcașul lui din urmă.”
Puse biletul în plic și rugă pe portarul baronului să-l dea Thérèsei pentru stăpână-sa; dar portarul îl dădu baronului de Nucingen, care-l aruncă în foc. După ce rândui toate cele de trebuință, Eugène se întoarse la pensiune către ceasul trei și nu-și putu stăpâni o lacrimă când văzu în fața porții sicriul, pe care abia îl acoperea o pânză neagră, așezat pe două scaune, în ulița pustie. Într-o căldărușă de aramă argintată, plină cu apă sfințită, era un firav pămătuf de busuioc, de care nu se atinsese nimeni. Pe poartă, nici un zăbranic de doliu. Era moartea omului sărac, fără fast, fără însoțitori, fără prieteni, fără rude. Bianchon, trebuind să se ducă la spital, îi scrisese câteva rânduri lui Rastignac, spunându-i ce făcuse la biserică. Internul îl vestea că o liturghie costă prea scump, că trebuie să se mulțumească numai cu citirea stâlpilor[121], care e mai ieftină, și că-l trimisese pe Christophe cu un bilet la Pompele funebre. Sfârșind de citit cuvintele zvârlite în grabă de Bianchon, Eugène văzu în mâna doamnei Vauquer medalionul încercuit cu aur, în care erau șuvițele de păr ale celor două fete.
— Cum ai îndrăznit să-l iei? îi spuse el.
— La dracu! Doar n-o să-l îngroape cu el! răspunse Silvia. E de aur.
— Fără îndoială, urmă Eugène cu indignare, trebuie să ia cu el cel puțin lucrul acesta, singurul care-i poate înfățișa pe cele două fete ale sale.
Când sosi dricul, Eugène ceru să se aducă coșciugul, scoase capacul din cuie și așeză cu religiozitate pe pieptul bătrânului imaginea care amintea vremea când Delphine și Anastasie erau tinere, fecioare și caste și când nu judecau, cum spusese el în strigătele agoniei. Rastignac și Christophe întovărășiră singuri, împreună cu doi ciocli, carul care-l ducea pe bietul om la biserica Saint-Étienne-du-Mont, aproape de strada Neuve-Sainte-Geneviève. Acolo, corpul fu pus într-o capelă mică și întunecată, în care studentul căuta zadarnic pe cele două fete ale lui moș Goriot sau pe soții lor. Nu se afla decât el și Christophe, care socotise că trebuie să-și împlinească cea din urmă îndatorire față de un om de la care încasase câteva bune bacșișuri. Așteptând să vină cei doi preoți, un copil din cor și paracliserul, Rastignac strânse mâna lui Christophe, fără a putea rosti nici un cuvânt.
— Da, domnule Eugène, spuse Christophe, era un om cinstit și de treabă, care n-a ridicat niciodată glasul, n-a supărat pe nimeni și n-a făcut nici un rău.
Cei doi preoți, copilul din cor și paracliserul sosiră și făcură tot ce se cade de făcut pentru șaptezeci de franci, într-o vreme în care biserica nu este destul de bogată ca să se poată ruga fără bani. Fețele bisericești cântară un psalm, Libera și De profundis. Slujba ținu douăzeci de minute. Nu aveau decât o singură trăsură pentru un preot și copilul din cor, care se învoiră să ia cu ei pe Eugène și Christophe.
— Cum nu e lume, zise preotul, putem să mergem mai repejor, ca să nu zăbovim. E cinci și jumătate.
Totuși, în clipa când așezau sicriul în dric, sosiră două trăsuri cu blazon, dar goale: una a contelui de Restaud, cealaltă a baronului de Nucingen, și amândouă însoțiră convoiul până la Père-Lachaise. La ceasul șase, trupul lui moș Goriot fu coborât în groapă, în jurul căreia se aflau numai vizitiii fiicelor sale, care se grăbiră să plece împreună cu preotul îndată ce fu rostită întru odihna bătrânului scurta rugăciune plătită cu banii studentului. Cei doi gropari zvârliră câteva lopeți de pământ deasupra coșciugului, ca să-l acopere; apoi, îndreptându-se din șale, unul dintre ei îi ceru lui Rastignac bacșișul cuvenit. Eugène căută în pungă, și negăsind nimic, fu silit să împrumute douăzeci de bani de la Christophe. Faptul acesta, atât de neînsemnat în sine, răscoli în sufletul lui Rastignac o dezlănțuire de amară tristețe. Lumina se împuținase. Amurgul jilav îi întărâtă nervii. Cu ochii ațintiți asupra gropii, Rastignac înmormântă în adâncul ei cea din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una din acele lacrimi care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului. Cu brațele încrucișate, privea norii. Și văzându-l așa, Christophe îl părăsi.
Rămas singur, Rastignac făcu câțiva pași prin cimitir; în sus se zări Parisul, cu toate întortochelile lui de ulițe, culcat de-a lungul celor două maluri ale Senei, în care prindeau a scânteia cele dintâi lumini. Ochii lui cuprinseră aproape cu un fel de nesaț spațiul dintre coloana din Piața Vendôme și Domul Invalizilor, unde trăia lumea aceea minunată în care se străduise să răzbată. Aruncând asupra acestui stup ce zumzăia o privire care părea că-i pompează dinainte toată mierea, rosti aceste amenințătoare cuvinte:
— Între noi doi, acum!
Și, ca un prim act de provocare zvârlit acestei lumi, Rastignac se duse să ia masa în acea seară la doamna de Nucingen.
Saché, septembrie 1834
SFÂRȘIT
2 Înăuntrul și în afara cetății (lat.). În text cu sensul de înăuntrul și în afara Parisului.
3 Jaggernat sau Djaggernat, localitate în India, unde aveau loc anual mari serbări, religioase, în cursul cărora statuia zeului cetății era plimbată într-un car uriaș printre pelerini.
4 Totul este adevărat (engl.).
5 Roman mitologic de François Fénelon (1651-1715), unde sunt povestite încercările prin care trece Telemac, fiul rătăcitorului Ulyse, pentru a-și regăsi tatăl. Deși are caracter de legendă, cartea constituie de fapt o critică severă la adresa domniei lui Ludovic al XIV-lea.
6 Nimfă din mitologia elină, fiica lui Okeanos, unul dintre titanii mărilor.
7 Tournai sau Tournay, oraș în Belgia, renumit pentru industria sa de porțelanuri.
8 Lămpi cu dublu curent de aer, inventate de fizicianul elvețian Aimé Argand (1753-1803).
9 Charles Pichegru, general francez care, împreună cu Georges Cadoudal, a conspirat împotriva lui Napoleon Bonaparte, trădând Republica.
10 Funcționar însărcinat cu mânuirea fondurilor.
11 Spital de boli mintale și azil de bătrâne la Paris.
12 Iafet, al treilea fiu al legendarului Noe, ar fi – după Biblie – strămoșul ramurii indo-germanice.
13 Aluzie la fabula lui La Fontaine Maimuța și motanul. Motanul Raton scoate castanele din jeratic, în vreme ce maimuța Bertrand nu-și dă osteneala decât să le ronțăie.
14 Amestec de ceai, cafea și coniac.
15 Decimus Iunius Juvenalis, poet satiric latin, care biciuiește prin versurile sale moravurile corupte ale contemporanilor.
16 Victimă, cal de bătaie.
17 Corect: armoire (fr.) – dulap.
18 Veche măsură de greutate, cântărind aproximativ 250 de grame.
19 Tutun de Macuba (Martinica), care miroase a trandafir și a violete.
20 Localități pitorești din apropierea Parisului.
21 Țară imaginară, bogată în aur și pietre scumpe.
22 Vechi cartier al Parisului (arondismentele III și IV), cu multe și vechi hoteluri.
23 Lichior de coacăze negre.
24 Clădire destinată inițial membrilor familiei regale, transformată ulterior într-un conglomerat de magazine, prăvălii de tot soiul și mai ales tripouri.
25 Restaurant din Paris pe a cărui firmă era pictată o vacă cu pălărie de panglici și pene, înfășurată într-o eșarfă cu ciucuri și împodobită cu cercei și mărgele.
26 Muséum d'histoire naturelle – numele pe care-l purta atunci Grădina Botanică.
27 Institut de învățământ superior din Paris, fondat în 1530, unde audierea cursurilor nu era urmată de obligativitatea examenelor.
28 Cartier al nobilimii franceze.
29 Eroi ai poemelor compuse de Ossian, bard scoțian (secolul al IV-lea), ale căror chipuri se străvăd prin nouri și ceață.
30 Dandy – tânăr de o eleganță prea rafinată, uneori exagerată. Dandysm – comportare, ținută de dandy.
31 E vorba de teatrul Bouffons, unele trupe de actori – mai ales italieni – dădeau spectacole de operă bufă.
32 Personaje din romanele lui Balzac care alcătuiesc marele ciclu al Comediei umane.
33 Arteră din Paris, locuită de negustori bogați și mai ales de bancheri.
34 E vorba, probabil, de o analogie cu strădaniile lui Iosif din Arimateea (personaj biblic) de a-l coborî pe Cristos de pe cruce și de a-l înmormânta.
35 Spital din Paris.
36 Personaj balzacian, din nuvela cu același titlu.
37 Numit astfel fiindcă repeta mecanic cele auzite de la interlocutorii săi. (De la lat. idem – identic, la fel.).
38 Vederi pictate pe pânză și supuse unui joc de lumini într-o cameră complet întunecată.
39 Un mare tablou circular, întins pe zidurile unei rotonde și luminat de sus, în așa fel încât spectatorul, plasat în centrul rotondei, avea iluzia că se află pe o înălțime și că vede în jur o priveliște nesfârșită. Ca și diorama, ca și – mai târziu – lanterna magică, toate sunt popasuri în drumul către marea invenție a cinematografiei.
41 În călcâie (lat.).
43 Joseph Gall (1758-1828), medic german, întemeietorul frenologiei (teorie care definea caracterul uman după conformația craniului). Mai târziu, dovedindu-se neîntemeiată, această teorie a fost părăsită.
44 Localitate în Franța, vestită pentru grânele sale.
45 Charles-Maurice Talleyrand-Périgord (1754-1838), om politic francez, abil și lipsit de scrupule.
46 Gabrioletă ușoară, elegantă, cu două locuri, numită astfel după numele inventatorului ei.
47 Fotoliu larg și adânc.
48 Răzbunătorul.
49 Numele unui vas de luptă, după numele contelui de Warwick, general englez, ucis în 1471.
50 Iubitule, nu te îndoi (it.).
51 Din aceeași făină, de aceeași teapă.
52 După ce-i stâlcește în mod intenționat numele, arătându-și în chipul acesta disprețul pentru burghezie, ducesa de Langeais îl numește pe Goriot cetățean de la Nouăzeci și trei, adică partizan al perioadei celei mai radicale a revoluției din 1789-1794.
53 Erou biblic, iubit cu pasiune de tatăl său, Iacob; prin extensie, numele lui e folosit pentru a desemna persoana favorită a cuiva.
54 Mitologia povestește că Ariadna, fiica regelui Minos din Creta, l-a scos din labirint pe legendarul Tezeu, cu ajutorul unui ghem de ață. În text, cu sens generalizat.
55 Rațiunea supremă a lumii (lat.).
56 În geometrie, drepte situate în așa fel de o curbă încât nu se pot întâlni niciodată.
57 Zeița soartei și a norocului la romani.
58 Joc de cuvinte, Père éternel având și înțelesul de Dumnezeu.
59 În realitate e vorba de șapte ființe: doi frați, două surori, părinții și mătușa.
60 Joc de cuvinte intraductibil: alléger – a ușura, și allégir – a micșora, a împuțina.
61 Veche denumire a corăbiilor spaniole de comerț.
62 Ioachim Murat (1767-1815), ofițer francez, ajuns, din simplu agricultor, cumnatul lui Napoleon Bonaparte.
63 Cinice, caustice. De la Diogene, filosof antic grec (413-323 î.e.n.), care disprețuia conveniențele sociale.
64 Sculptor, gravor și argintar italian, care a trăit la curtea lui Francisc I, regele Franței (1500-1571).
65 Joc de cuvinte intraductibil: terre – pământ, terrine – bărdacă, ceaun de pământ.
66 Travail forcé – muncă silnică.
67 Joseph, conte de Villèle, era sub Restaurație șeful ultraregaliștilor; Jacques-Antoine Manuel era deputat liberal, opoziționist. A citi deci pe un buletin Villèle în loc de Manuel înseamnă a favoriza extrema dreaptă.
68 Membru al Camerei aristocraților, numită la Chambre des pairs, care a funcționat în Franța de la 1814 până la 1848.
69 E vorba probabil de François Aubry (1750-1802) fost membru în Comitetul salvării publice, care a avut înalte funcții militare și care a sfârșit deportat la Cayenne.
70 Cuvânt latinesc – așadar, prin urmare.
71 Conservatorul de arte și meserii, întemeiat la Paris în 1794 pentru învățământul artelor și științelor aplicate.
72 Marie-Joseph, marchiz de La Fayette (1757-1834), general și om politic francez, care a luat parte la războiul de independență din America de Nord (1775) și la revoluțiile burgheze din Franța din anii 1789 și 1830. Deși în Franța în timpul Restaurației poziția lui de regalist liberal era echivocă și depășită, el rămăsese totuși un fel de simbol al politicii de stânga, dar un simbol inoperant. De aceea Vautrin îl trece printre obiectele de la Conservatorul (școala) de arte și meserii.
73 Aluzie la Talleyrand, prinț de Benevent, ministru al afacerilor externe sub Directorat, Consulat și Imperiu. Raliindu-se la Restaurația Burbonilor, a jucat un rol important în Congresul de la Viena din 1814.
74 Tantalus – în mitologia greacă, rege al Lydiei și fiul lui Zeus. Poftind la masă câțiva zei din Olimp, el le-a servit carnea fiilor săi, pentru care a fost osândit să fie aruncat în Tartar și supus unor chinuri îngrozitoare.
75 Renegarea unei doctrine sau a unei concepții. În text e vorba de renegarea lui moș Goriot de către cele două fiice ale sale.
76 Adolescentul care începe să cunoască dragostea, personaj din Nunta lui Figaro de Beaumarchais.
77 Personajul principal din comedia Mizantropul de Molière, care nu consimte la nici un compromis și nu face nici o concesie.
78 Eroi din romanul Frumoasa fată din Perth al scriitorului scoțian Walter Scott (1771-1832).
79 Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), scriitor și filosof francez, democrat, ideolog al micii burghezii.
80 Georges Cuvier (1769-1832), naturalist francez, cunoscut pentru lucrările sale de anatomie comparată, paleontologie și clasificarea lumii animale.
81 Joseph Fodor (1752-1828), violonist olandez; Felice Pellegrini (1774-1832), cântăreț și compozitor italian, profesor la Conservatorul din Paris.
82 Gabriel-Honoré Riguetti, conte de Mirabeau (1749-1791), orator și om politic francez.
83 Literat și filosof francez (1645-1696), autorul lucrării Les caractères, valoroasă culegere de portrete, scrisă cu intenția de a moraliza viciile și apucăturile ridicule ale vremii sale.
84 Sfântul Hubert, despre care se spune că ar fi trăit prin veacul al VII-lea, a fost episcop de Maastricht și Liège și este patronul vânătorilor. E sărbătorit în ziua de 3 noiembrie.
85 Henri de la Tour, viconte de Turenne (1611-1675), mareșal al Franței pe vremea lui Ludovic al XIII-lea.
86 Figuri din jocul de șah.
87 Ceasornic care vestește orele printr-un crâmpei de arie; aici, în sens de mecanismul orânduirii sociale.
88 Lucrarea cea mai importantă a poetului dramatic englez Thomas Otway (1652-1685). Piesa, reluată cu succes în Franța pe vremea lui Balzac, produsese asupra acestuia o puternică impresie.
89 Persoană care reprezintă autoritatea supremă într-un minister: la mongoli și la tibetani, marele lama (Dalai-Lama) este șeful suprem al religiei budiste.
90 Operă comică într-un act (textul de Saint-Just-Dancourt, muzica de Boieldieu), reprezentată cu mare succes pe la 1800.
91 În limba latină: „Zeu (coborât) cu mașina”, expresie privind întrebuințarea unui mijloc neobișnuit și neverosimil pentru a da unei situații un sfârșit fericit.
92 Ocnașii erau „marcați” pe braț, pe piept sau pe spate, cu un semn sau cu inițialele lor, pentru a putea fi identificați oricând.
93 Argus – uriaș din mitologia elină, despre care se spunea că are o sută de ochi, devenit simbolul supravegherii neobosite.
94 Joc de cuvinte intraductibil: poire (pară) – Poiret.
95 Alt joc de cuvinte: entre la poire et le fromage = la sfârșitul mesei.
96 Dublă aluzie la cunoscutele vinuri Château-Laffitte și la Jacques Laffitte (1767-1844), financiar vestit în epoca aceea.
97 Singuraticul (fr.). E vorba de figura ermitului din Atala, care a inspirat și piesa de teatru Le mont sauvage (Muntele sălbatic).
98 François-René de Chateaubriand (1768-1848), poet și prozator francez, autor, printre altele, al romanului Atala. Doamna Vauquer confundă titlul cărții cu numele autorului, trădându-și astfel incultura.
99 În limba franceză, expresia „Pleurer comme une Madeleine” înseamnă a plânge cu hohote, cum plângea Maria-Magdalena la picioarele crucii pe care era răstignit Cristos.
100 Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (1757-1814). Scriitor romantic francez, cunoscut mai ales prin romanul sentimental Paul și Virginia.
101 În Place de la Grève erau ghilotinați condamnații la moarte.
102 Cu timpul, încetul cu încetul.
103 Moartea.
104 Chei din Paris unde se află situată clădirea Prefecturii poliției.
105 „Fiecare se lasă dus de gusturile lui” (lat.), aforism din Vergiliu, Egloge, II, 65.
106 Ultimul rege al Lydiei (560-546 î.e.n.) (stat antic din Asia Mică), căruia i se atribuiau averi fabuloase.
107 E vorba de Caius Marius (156-86 î.e.n.), general roman, care, fugind din fața dușmanului său Sylla, a poposit pe ruinele Cartaginei; dar nici aici nu și-a găsit liniștea fiind urmărit de dușmani.
108 Lordul George Gordon Byron (1788-1824), poet romantic englez, autorul unor poeme printre care: Rătăcirile lui Child Harold, Ghiaurul, Parisina etc..
109 Torquato Tasso (1544-1595), poet italian, autorul cunoscutului poem Ierusalimul liberat.
110 Categorisind-o pe domnișoara Michonneau drept „sibilă” (profeteasă), doamna Vauquer dovedește încă o dată insuficienta sa pregătire.
111 Ludovic al XVI-lea (1754-1793), rege al Franței, decapitat împreună cu soția sa Maria-Antoaneta, în 1793.
112 E vorba de Napoleon I Bonaparte.
113 Louise de la Baume-Le Blanc, una dintre favoritele lui Ludovic al XIV-lea, căreia i-a dăruit castelul La Vallière.
114 Unul dintre fiii nelegitimi ai Louisei de La Vallière, recunoscut ulterior de rege și făcut amiral la vârsta de cinci ani.
115 Verișoara lui Ludovic al XIV-lea, care se îndrăgostise de Lauzun, don-juanul curții, de un rang inferior ei.
116 Fiica lui Tantal și soția lui Amphion, regele Tebei, după cum spune legenda. Avea șapte fii și șapte fiice, care au fost uciși din răzbunare de Apollo și Diana. Copleșită de durere, Niobe s-a prefăcut în stâncă.
117 Sclav roman, favoritul împăratului Adrian, devenit tipul frumuseții masculine.
118 Trăsură încăpătoare, cu capota demontabilă și cu portiere cu geamuri. Cele dintâi trăsuri de acest fel au fost făcute la Berlin. De aici și numele lor.
119 Compresă cu făină de muștar și apă fierbinte.
120 Arderea pielii cu un fier înroșit, ca să se vadă în ce măsură reacționează bolnavul la durere.
121 Rugăciunile și slujba pentru morți.