A doua zi, la masa de amiază, clienții pensiunii rămaseră surprinși văzând că moș Goriot, care se așezase lângă Eugène, nu-și mai lua ochii de la el, că schimbă cu el câteva cuvinte și că fața bătrânului, care până atunci fusese ca o mască de gips, se schimbase cu totul. Vautrin, care în ziua aceea îl vedea pentru întâia oară pe student după discuția ce avusese loc între ei, voia parcă să-i citească în suflet. Aducându-și aminte de planul acestuia, Eugène, care noaptea trecută, înainte de-a adormi, măsurase vastul câmp ce se desfășura înaintea ochilor lui, se gândi fără voie la zestrea domnișoarei Taillefer și nu se putu stăpâni de-a se uita la Victorine ca un tânăr plin de virtuți la o moștenitoare bogată. O clipă, din întâmplare, ochii li se întâlniră. Biata fată îl găsi pe Eugène încântător în hainele cele noi. Acest schimb de priviri, care nu ținu mai mult de o secundă, fu atât de grăitor, încât Rastignac putu să-și dea seama că spre el se îndreaptă toate acele nelămurite dorințe care le cuprind cândva pe fete și pe care ele le leagă de ființa celui dintâi bărbat fermecător ce le iese-n cale. Un glas tainic îi striga: „Opt sute de mii de franci!” Dar el se aruncă din nou în amintirea întâmplărilor din seara trecută, spunându-și că pasiunea pe care se străduia s-o aibă pentru doamna de Nucingen era cel mai bun leac împotriva acestor ticăloase gânduri, care-l cuprindeau fără de voie în învăluirea lor.
— Aseară s-a cântat la Teatrul Italian Bărbierul din Sevilla, de Rossini. Niciodată n-am auzit o muzică atât de frumoasă, spuse el. Doamne, e o adevărată fericire să ai o lojă la Italieni!
Moș Goriot prinse vorba din zbor, cum prinde câinele o mișcare a stăpânului.
— Dumneavoastră, bărbații, trăiți ca-n sânul lui Avraam, spuse doamna Vauquer; vă faceți toate mendrele.
— Cu ce te-ai întors acasă? îl întrebă Vautrin.
— Pe jos, răspunse Eugène.
— Eu, urmă Vautrin, care voia să-l ispitească, nu m-aș mulțumi cu jumătăți de plăceri. Dacă m-aș duce la teatru, aș vrea să am trăsura mea, loja mea și să mă întorc apoi acasă cât mai comod cu putință. Tot sau nimic, asta e deviza mea.
— Minunată deviză! încuviință doamna Vauquer.
— Poate că te vei duce pe la doamna de Nucingen, spuse Eugène în șoaptă lui Goriot. Are să te primească, desigur, cu brațele deschise și are să te întrebe mii de nimicuri despre mine. Am aflat că ar fi în stare să facă orice ca să fie primită, de vară-mea, vicontesa de Beauséant. Nu uita să-i spui că o iubesc prea mult ca să nu-i dau această mulțumire.
Ca să scape cât mai degrabă din această casă groaznică, Eugène plecă îndată la Facultatea de drept, și de acolo hoinări toată ziua prin oraș, pradă acelei înfierbântări a minții prin care trec toți oamenii bântuiți de nădejdi prea puternice. Vorbele lui Vautrin îl îndemnau să cugete asupra orânduirii sociale, când, deodată, în Grădina Luxemburg îi ieși în cale prietenul său Bianchon.
— Ce-i cu tine, ce ești așa de grav? îl întrebă studentul în medicină, luându-l de braț ca să se plimbe împreună prin fața palatului.
— Mă frământă gânduri rele.
— De ce fel? Sunt leacuri și împotriva gândurilor.
— Ce leac?
— Să li te supui.
— Glumești, fără să știi despre ce e vorba. L-ai citit pe Rousseau[79]?
— Da.
— Îți amintești de pasajul în care îl întreabă pe cititor ce-ar face dacă ar putea să se îmbogățească ucigând pe un mandarin din China printr-un simplu act de voință, fără măcar să se clintească din Paris?
— Da.
— Ei bine?
— Fleacuri! Eu am ajuns la al treizeci și treilea mandarin.
— Lasă gluma. Dacă ți s-ar face dovada că lucrul este cu putință și că nu-i nevoie să faci decât un simplu semn din cap, spune: ai face-o?
— E bătrân tare mandarinul? Dar oricum, tânăr sau bătrân, paralitic sau sănătos tun, zău… A dracului treabă! Ei bine, nu!
— Ești un băiat de ispravă, Bianchon. Dar dacă ai iubi o femeie atât de mult încât să-ți dai sufletul pentru ea și dacă ar avea nevoie de bani, de mulți bani, pentru rochii, pentru trăsuri, în sfârșit, pentru toate fanteziile ei…
— Bine, dar tu îmi spui lucruri care-mi întorc mintea pe dos și după aceea îmi ceri să mai și gândesc.
— Am înnebunit, Bianchon. Vindecă-mă. Am două surori de-o frumusețe, de-o nevinovăție îngerească și vreau să le văd fericite. De unde să scot, cel mai târziu până în cinci ani, două sute de mii de franci pentru zestrea lor? Vezi tu, se ivesc în viață anume împrejurări în care trebuie să riști totul, iar nu să te mulțumești a câștiga doar câțiva gologani.
— Dar tu pui o problemă de care se lovește oricine când intră în viață și vrei să tai nodul gordian cu sabia. Pentru asta, dragul meu, ori ești Alexandru-Machedon, ori sfârșești în pușcărie. Întrucât mă privește, sunt fericit să-mi creez o măruntă existență în provincie, unde voi lua locul lui taică-meu, în chipul cel mai stupid cu putință. Simțămintele unui om își pot găsi împlinirea într-un cerc cât de mic, cu aceeași îmbelșugare ca și într-o vastă circumferință. Napoleon nu mânca seara de două ori și nici nu putea să aibă mai multe amante decât un simplu student în medicină când ajunge intern la spitalul Capuținilor. Fericirea fiecăruia, dragul meu, se va mărgini totdeauna între talpa piciorului și occiput; și fie că ne va costa un milion pe an sau numai o sută de ludovici, percepția intrinsecă a acestei fericiri va fi aceeași în străfundurile ființei noastre. Iată de ce conchid să nu-l ucidem pe chinezul tău.
— Mă simt ușurat, Bianchon, și-ți mulțumesc. Vom fi totdeauna prieteni.
— Ascultă, reluă vorba studentul în medicină, ieșind de la cursul lui Cuvier[80] și intrând în Grădina Botanică, am zărit-o pe Michonneau cu Poiret stând pe o bancă de vorbă cu un domn, pe care anul trecut, în timpul mișcărilor de stradă, l-am văzut prin preajma Camerei Deputaților și care mi-a făcut impresia unui agent de poliție deghizat în onest rentier. Împerecherea asta trebuie studiată. Am să-ți spun altă dată de ce. La revedere, trebuie să răspund la apelul care se face la ceasul patru.
Când Eugène se întoarse la pensiune, moș Goriot îl aștepta.
— Uite o scrisoare de la ea, spuse bătrânul. Frumos scris, ha!
Eugène deschise scrisoarea și citi:
„Domnule, tata îmi spune că vă place muzica italiană. Aș fi fericită dacă ați vrea să primiți un loc în loja mea. Vom putea asculta sâmbătă pe Fodor și Pellegrini[81], așa încât sunt încredințată că nu mă veți refuza. Bărbatu-meu vă roagă, împreună cu mine, să luați masa cu noi, prietenește. Dacă primiți, va fi mulțumit că-l veți scăpa de corvoada conjugală de-a mă însoți la teatru. Nu-mi răspundeți nimic și veniți, iar până atunci primiți salutările mele.
D. DE N.”
— Arată-mi-o și mie, se rugă bătrânul de Eugène după ce acesta citise scrisoarea. Nu-i așa că ai să te duci? adăugă, adulmecând hârtia. Ce parfum minunat! Pe aici au trecut degetele ei!
„O femeie nu cade așa pe capul unui bărbat, își spunea studentul. Vrea să se slujească de mine ca să-l aducă înapoi pe de Marsay. Asemenea lucruri nu se fac decât din ciudă.”
— Eh, la ce te gândești? întrebă moș Goriot.
Eugène nu cunoștea nebuna vanitate de care erau cuprinse pe atunci anume femei și nu știa că, pentru a răzbate în foburgul Saint-Germain, o nevastă de bancher era în stare să facă orice sacrificiu. După moda acelei vremi, în lumea femeilor pe treapta cea mai de sus ședeau acelea care erau primite în lumea din foburgul Saint-Germain – lume alcătuită din așa-numitele doamne de la Castelul cel Mic, în fruntea cărora erau doamna de Beauséant, prietena ei ducesa de Langeais și ducesa de Maufrigneuse. Numai Rastignac nu cunoștea apriga dorință a femeilor care locuiau pe șoseaua Antin de-a se ridica în sfera înaltă în care străluceau constelațiile sexului lor. Dar această neîncredere îi fu de mult folos, dându-i deopotrivă putința de-a se arăta nepăsător și trista putere de-a pune el condiții în loc să le primească pe cele pe care i le-ar fi pus ea.
— Da, mă voi duce, răspunse el.
Astfel, curiozitatea îl purta către doamna de Nucingen; dacă însă această femeie l-ar fi disprețuit, el ar fi fost dus poate de pasiune. Aceasta nu-l împiedică totuși să aștepte cu un fel de înfrigurare ziua următoare și ceasul plecării. Pentru orice tânăr, cea dintâi legătură cu o femeie are poate tot atâta farmec ca și întâia iubire nevinovată. Siguranța izbânzii aduce cu sine o mie de netulburate fericiri pe care oamenii nu le mărturisesc și care alcătuiesc farmecul unui anume fel de femei. Dorința izvorăște în aceeași măsură din greutățile pe care le întâlnești în cale, ca și dintr-o biruință ușoară. Toate pasiunile oamenilor sunt fără nici o îndoială ațâțate sau întreținute de una sau alta din aceste două cauze, care își împart în două împărăția iubirii. Această împărăție este, poate, o consecință a marii probleme a temperamentelor, problemă care, orice s-ar spune, domină întreaga societate. Dacă firile melancolice au nevoie de tonicul cochetăriei, oamenii iuți sau sanguini părăsesc câmpul de luptă când văd că împotrivirea durează prea mult. Cu alte cuvinte, elegia este prin esența ei tot așa de limfatică pe cât de bilios este ditirambul. În vreme ce se îmbrăca, Eugène gusta toate măruntele fericiri pe care tinerii nu îndrăznesc să le mărturisească de teama de-a nu fi luați în râs, dar care au darul de a le gâdila amorul propriu. Pieptănându-se, își spunea că peste acești cârlionți întunecați va luneca privirea unei femei frumoase. Își îngădui toate maimuțărelile copilărești pe care le face orice fată când își pune rochia de bal. Desfăcând pulpanele hainei, își admiră silueta subțiratică.
„Fără doar și poate că nu-i cea mai urâtă!” își spuse el.
După aceea coborî tocmai în clipa când obișnuiții pensiunii erau la masă și primi cu veselie uralele și neroziile pe care le stârnea eleganta lui ținută. O trăsătură a moravurilor caracteristice acestor pensiuni este uimirea pe care o stârnește o îmbrăcăminte bine îngrijită. Când unul pune o haină nouă, fiecare trebuie să-și spună cuvântul.
— Tț, tț, tț, tț! făcu Bianchon plescăindu-și limba de cerul gurii, ca și când ar fi îndemnat un cal la drum.
— Arăți taman ca un duce, ca un pair! zise doamna Vauquer.
— Domnul se duce să facă o cucerire? își dădu cu părerea domnișoara Michonneau.
— Cucuriguuu! strigă pictorul.
— Complimente nevestei dumitale, spuse slujbașul de la Muséum.
— Domnul are o nevastă? întrebă Poiret.
— O nevastă cu mai multe compartimente, merge și pe apă, culoare garantată, prețul între douăzeci și cinci și patruzeci, desen cadrilat după ultima modă, ține la spălat, îmbracă frumos, jumătate ață, jumătate bumbac, jumătate lână, ia cu mâna durerea de măsele și alte maladii aprobate de Academia regală de medicină! Foarte bună pentru făcutul copiilor! Și mai bună contra durerilor de cap, obezității și altor boli de esofag, ochi și urechi! strigă Vautrin cu comică repeziciune și cu accentul unui scamator. Mă veți întreba domnilor, cât costă minunea asta? Doi bani? Nu. Nu costă nimic. E un rest dintr-o furnitură pe care am făcut-o pentru împăratul mongolilor și pe care toți suveranii din Europa, între care și maaarele duce de Baden, au dorit s-o vadă! Intrați, domnilor! Drept înainte. Nu uitați, vă rog, să treceți pe la casă. He, muzica! Bum, la, la, bum, bum! Domnu' cu clarinetu', cânți prost și am să-ți dau peste labe, adăugă Vautrin cu glas răgușit.
— Doamne, ce haz are! spuse doamna Vauquer către doamna Couture.
— Cu omul ăsta nu m-aș plictisi niciodată.
Printre râsetele și glumele pe care le dezlănțui acest comic discurs, Eugène prinse privirea furișată a domnișoarei Taillefer, care se înclinase către doamna Couture ca să-i spună ceva la ureche.
— A venit cabrioleta, anunță Silvia.
— Dar unde-o fi invitat la masă? întrebă Bianchon.
— La doamna baroană de Nucingen.
— Fata domnului Goriot, răspunse studentul.
La auzul acestui nume, toate privirile se întoarseră către fostul fabricant de făinoase, care se uita la Eugène cu un fel de pizmă.
În strada Saint-Lazare, Rastignac se găsi în fața unei case cu coloane subțiratice, cu porticuri meschine, care alcătuiesc ceea ce se numește la Paris stilul drăgălaș, o adevărată casă de bancher, plină de zorzoane scumpe, de stucaturi, de scări în mozaic de marmură. Doamna de Nucingen îl aștepta într-un salonaș tapetat cu motive italiene, care prin înfățișarea lui semăna oarecum cu o cafenea. Baroana era tristă. În străduințele ei de a-și ascunde mâhnirea, Eugène o urmări cu atât mai atent cu cât se vedea bine că nu punea nici o prefăcătorie. Crezuse că venirea lui o va însenina și când colo o găsea în plină deznădejde. Această dezamăgire fu ca o împunsătură în amorul lui propriu.
— Am prea puține drepturi, doamnă, ca să pot cere încrederea dumitale, îi spuse el după ce o hărțuise cu felurite glume în privința frământării pe care o avea, dar dacă te stânjenesc, mă bizui pe bună-credința dumitale și te rog să mi-o spui fățiș.
— Rămâi, răspunse ea. Dacă ai pleca, aș fi cu desăvârșire singură. Nucingen ia masa în oraș și nu vreau să fiu singură, am nevoie de distracție.
— Dar ce ai?
— Ești cel din urmă căruia aș putea să i-o mărturisesc! strigă ea.
— Vreau totuși să știu ce s-a întâmplat. Poate că sunt și eu amestecat oarecum în această taină.
— Poate! Dar nu, urmă ea, e vorba numai de unele neînțelegeri, cum sunt în orice casă, și care trebuie îngropate în adâncul inimii. Nu ți-am spus și alaltăieri? Nu sunt de fel fericită. Lanțurile de aur sunt cele mai grele.
Când o femeie spune unui tânăr că e nefericită, el, dacă este inteligent și bine îmbrăcat și dacă are în buzunar o mie cinci sute de franci, care-i asigură un bun răstimp de trai fără griji, va gândi așa cum gândea în clipa aceea Eugène și va cădea pradă îngâmfării.
— Dar ce poți dori dumneata peste ceea ce ai? răspunse Eugène. Ești frumoasă, tânără, iubită, bogată.
— Să nu vorbim de mine, zise ea înclinând capul cu mâhnire. Vom lua masa împreună, numai noi doi și vom merge să ascultăm cea mai fermecătoare muzică. Îți plac? urmă după o clipă, ridicându-se ca să-și arate rochia de cașmir alb cu desene albastre-verzui de cea mai bogată eleganță.
— Aș vrea să fii cu totul a mea, zise Eugène. Ești fermecătoare.
— Ai avea o tristă proprietate, răspunse ea cu un surâs plin de amărăciune. În casa asta nu este nimic care să-ți vestească vreo nefericire, și totuși, în ciuda acestor aparențe, sunt deznădăjduită. Nopți întregi nu dorm din pricina suferințelor. O să mă urâțesc.
— Oh, asta e cu neputință, spuse studentul. Dar aș vrea să știu care sunt suferințele pe care o iubire devotată n-ar putea să le șteargă.
— Ah, dacă ți le-aș mărturisi ai fugi de mine, răspunse ea. Iubirea dumitale de până acum izvorăște dintr-o curățenie pe care o au în chip obișnuit toți bărbații; dar dacă m-ai iubi cu adevărat, ai cădea într-o adevărată deznădejde. Vezi bine deci că nu pot să-ți mărturisesc nimic. Îndură-te, urmă ea, și haide să vorbim despre altceva. Vino să-ți arăt casa.
— Nu, doamnă, să rămânem aici, răspunse Eugène așezându-se lângă doamna de Nucingen, pe canapeluța din fața căminului, și luându-i mâna cu o mișcare hotărâtă.
Ea i-o lăsă în voie, ba chiar și-o sprijini în mâna lui, cu una din acele mișcări încordate care mărturisesc o adâncă tulburare.
— Ascultă, îi spuse Rastignac, dacă ai vreo durere, trebuie să mi-o mărturisești. Vreau să-ți dovedesc că te iubesc pentru dumneata însăți. Sau te hotărăști să-mi vorbești și să-mi mărturisești suferințele dumitale, ca să le pot înlătura, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să ucid șase oameni, sau plec chiar acum, în clipa aceasta, și nu mai mă întorc niciodată.
— Ei bine, izbucni ea, cuprinsă de un gând disperat care o făcu să-și dea o lovitură de pumn în frunte, am să te pun chiar acum la încercare. Da, își spuse ea, altă cale n-am.
Sună.
— S-au pus caii la trăsura domnului? îl întrebă pe valet.
— Da, doamnă.
— O iau eu. Domnul are să meargă cu trăsura și cu caii mei. Nu servești masa înainte de șapte.
— Haide, vino, îi spuse lui Eugène, care credea că visează când se văzu în cupeul domnului de Nucingen, lângă această femeie.
— La Palais Royal, lângă Teatrul Francez, porunci ea vizitiului.
Pe drum părea frământată și nu răspunse la niciuna din nenumăratele întrebări ale lui Eugène, care nu știa cum să-și lămurească această încăpățânată și de nepătruns împotrivire.
„Numai de n-aș pierde-o!” își spunea el.
Când trăsura se opri, baroana se întoarse către student cu o înfățișare care îl făcu să-și înăbușe nesocotitele cuvinte, pentru că în răstimp Eugène se înfierbântase.
— Mă iubești? îl întrebă ea.
— Da, răspunse el ascunzându-și neliniștea care-l cuprinsese.
— Și n-ai să gândești nimic rău despre mine, orișice ți-aș cere?
— Nu.
— Ești hotărât să mi te supui?
— Orbește.
— Ai jucat vreodată cărți? îl întrebă ea cu glas tremurat.
— Niciodată.
— Ah! respiră ușurată. Atunci, vei avea noroc. Uite punga mea. Ia-o! Înăuntru sunt o sută de franci, tot ce am eu, o femeie atât de fericită. Intră într-o casă de joc, nu știu anume unde, dar știu că pe-aici pe la Palais Royal se găsesc câteva. Joacă cei o sută de franci la jocul care se numește ruletă. Ori îi pierzi pe toți, ori îmi aduci șase mii de franci. Când te vei întoarce îți voi istorisi toate suferințele mele.
— Dracu să mă ia dacă înțeleg ceva din toată treaba asta, dar am să fac așa cum mi-ai spus, zise el cu bucuria pe care i-o pricinuia gândul: „Dacă își dezvăluie toate tainele față de mine, după aceea nu va putea să-mi refuze nimic”.
Eugène luă frumoasa pungă și alergă la casa cu numărul 9, după ce află de la un hăinar care e cea mai apropiată casă de joc. Se urcă sus, își lăsă pălăria la garderobă, intră și întrebă unde e ruleta. Spre uimirea obișnuiților casei, un om de serviciu îl duse în fața unei mese lungi. Eugène, urmat de toți cei de față, întrebă fără nici o șovăire unde trebuie să pună miza.
— Dacă puneți un ludovic pe unul dintre aceste treizeci și șase de numere și dacă numărul dumneavoastră iese, luați treizeci și șase de ludovici, îi spuse un bătrân respectabil, cu părul alb.
Eugène aruncă suta de franci pe cifra anilor lui – douăzeci și unu. Un strigăt de mirare izbucni din toate părțile înainte de a-și da seama ce se întâmplase. Câștigase fără să știe.
— Luați-vă banii, îi spune un domn în vârstă, cu sistemul acesta nu puteți câștiga de două ori.
Eugène ia lopățica, pe care i-o întinde domnul în vârstă, trage către sine cei trei mii șase sute de franci, și, ca și înainte, fără a cunoaște nimic din regula jocului, îi pune pe toți pe roșu. Galeria îl privește cu ciudă văzând că joacă mai departe. Roata se învârtește, câștigă încă o dată, și bancherul îi aruncă încă trei mii șase sute de franci.
— Aveți șapte mii două sute de franci, îi șopti la ureche domnul în vârstă. Vă rog ascultați-mă și plecați îndată, roșu a ieșit de opt ori în șir. Iar dacă sunteți un spirit caritabil puteți răsplăti acest sfat bun ușurând suferințele unui om care a fost prefect sub Napoleon și care se găsește astăzi în cea mai grea lipsă.
Uluit, Rastignac îl lasă pe bătrânul cu tâmplele albe să-i ia zece ludovici și coboară scările, ducând cei șapte mii de franci, neînțelegând încă nimic din rânduiala jocului, dar uimit de norocul său.
— Eh, acum unde mă mai duci? zise el arătând doamnei de Nucingen cei șapte mii de franci după ce vizitiul închisese ușa cupeului.
Delphine îl trase nebunește către sine și-l îmbrățișă cu putere, dar fără patimă.
— M-ai salvat!
Lacrimi de bucurie îi năvăliră din plin pe obraji.
— Am să-ți spun tot, prietene. Pentru că vei fi prietenul meu, nu-i așa? Mă vezi bogată, trăind în belșug, vezi că nu-mi lipsește nimic sau părând că nu-mi lipsește nimic. Ei bine, află că domnul de Nucingen nu-mi lasă nici un ban pe mână: toate cheltuielile casei – trăsurile, lojile la teatru – le plătește el singur; pentru toalete îmi dă o sumă care nu-mi ajunge, ținându-mă cu voința într-o mizerie pe care n-o știe nimeni. Sunt prea mândră ca să-l implor. Și dacă i-aș cumpăra banii pe prețul pe care vrea să mi-i vândă, n-aș fi oare cea din urmă dintre creaturi? De ce m-am lăsat jefuită, având o avere de șapte sute de mii de franci? Din mândrie, din indignare. Suntem așa de tinere, așa de neștiutoare când ne mărităm! De câte ori trebuia să-i cer bani lui bărbatu-meu aveam simțământul că fiecare cuvânt m-ar fi izbit peste gură. N-am cutezat niciodată, am mâncat micile mele economii și banii pe care mi i-a dat bietul tata; după aceea am început să fac datorii. Căsătoria a fost pentru mine cea mai groaznică decepție. Nu pot să-ți spun tot ce-aș avea de spus. Mulțumește-te să știi că dacă ar trebui să trăiesc cu Nucingen altfel decât având fiecare dintre noi apartamentul lui, separat, m-aș arunca pe fereastră. Când a trebuit să-i mărturisesc datoriile pe care le aveam, ca orice femeie tânără, bijuterii, fantezii (bietul tata ne obișnuise să nu renunțăm la nici o plăcere), am trecut printr-un adevărat martiriu. Până la urmă însă, am avut tăria să-i spun. Nu aveam și eu averea mea? Nucingen și-a ieșit din minți, mi-a spus că am să-l ruinez și câte alte grozăvii! Dacă m-ar fi înghițit pământul în clipa aceea, ce fericită aș fi fost! A plătit pentru că-mi luase zestrea, dar de-atunci mi-a hotărât pentru cheltuielile mele o sumă pe care am primit-o cu resemnare, ca să am liniște în casă. După aceea am vrut să răspund amorului propriu al cuiva, pe care-l cunoști, spuse ea. E adevărat că m-a înșelat; aș vorbi cu păcat însă dacă n-aș recunoaște că a fost o fire aleasă. Dar m-a părăsit într-un chip nevrednic! Un om n-ar trebui să părăsească niciodată pe femeia căreia i-a aruncat într-o clipă de strâmtoare un pumn de aur! Ar trebui s-o iubească totdeauna. Dumneata, cu noblețea sufletească pe care o ai la douăzeci și unu de ani, tânăr și neîntinat cum ești, mă vei întreba cum poate o femeie să primească bani de la un bărbat. Doamne! Dar nu este oare firesc să împărțim totul cu ființa căreia îi datorăm fericirea? Când ai dăruit tot ce ai, cum să te mai îngrijești de o părticică din acel tot? Banul nu ajunge să însemne ceva decât în clipa în care dragostea s-a irosit. Nu te-ai legat pe toată viața? Cine se gândește la despărțire când se crede cu adevărat iubit? Când ne jurați o iubire veșnică, cum am putea să mai avem interese deosebite? Astăzi, când Nucingen n-a vrut să-mi dea șase mii de franci, el, care dă această sumă în fiecare lună amantei lui, o fată de la Operă, nu-ți poți închipui cât am suferit. Voiam să-mi iau viața. Cele mai nebune gânduri îmi treceau prin minte. Am avut clipe când pizmuiam o simplă servitoare, pe camerista mea, pentru soarta ei. Să mă fi dus să-i spun tatei ar fi fost o nebunie. Anastasie și cu mine l-am sugrumat: ar fi fost în stare să se vândă și pe el, sărmanul, dacă ar fi putut dobândi cei șase mii de franci. I-aș fi pricinuit o deznădejde zadarnică. Dumneata m-ai scăpat de rușine și de moarte, mă doborâse durerea. Ah, domnule, îți datoram această lămurire: m-am purtat nebunește cu dumneata. Adineauri, după ce-ai plecat, după ce te pierdusem din ochi în mulțimea de pe uliță, îmi venea să cobor din cupeu și să fug. Unde? Nu știu nici eu. Aceasta este viața pe care o duc jumătate din femeile din Paris: sub cea mai strălucitoare înfățișare, ele ascund în adâncul sufletului cele mai chinuitoare griji. Cunosc biete ființe mai nenorocite chiar decât mine. Sunt femei care pun pe furnizorii lor să le facă note de plată false. Altele sunt silite să-și fure bărbații: astfel, unii dintre ei sunt încredințați că un cașmir de o sută de ludovici se vinde cu cinci sute de franci, iar alții că un cașmir de cinci sute de franci face o sută de ludovici. Poți întâlni și femei păcătoase, care-și țin copiii nemâncați și ciupesc de ici, de colo ca să-și facă o rochie. Întrucât mă privește, nu m-am mânjit niciodată cu asemenea ticăloase înșelătorii. Măcar această tortură sufletească n-o am. Dacă atâtea femei se vând bărbaților lor ca să-i poată stăpâni, eu cel puțin sunt liberă! Aș putea să-l fac pe Nucingen să mă învăluie în aur din creștet până-n tălpi, dar prefer să plâng cu capul rezemat pe pieptul unui om pe care îl pot prețui. Ah! Astă-seară domnul de Marsay nu va mai avea dreptul să se uite la mine ca la o femeie pe care a plătit-o.
Își îngropa fața în palme ca să-și ascundă lacrimile, dar Eugène îi dădu mâinile deoparte, ca s-o poată privi: avea o înfățișare sublimă.
— Nu-i așa că-i groaznic să amesteci banii cu iubirea? N-ai să mă poți iubi niciodată, spuse ea.
Cu totul descumpănit de acest amestec de simțăminte curate care fac măreția femeilor și de păcate pe care sunt silite să le săvârșească din pricina orânduirii sociale de astăzi, Eugène rostea duioase cuvinte de mângâiere uitându-se cu încântare la această minunată femeie de o atât de copilărească nechibzuință în strigătul ei de durere.
— Făgăduiește-mi că n-ai să faci din toate acestea o armă împotriva mea, îi spuse ea.
— O, doamnă, nici n-aș fi în stare, răspunse el. Cu o mișcare plină de recunoștință și de drăgălășenie, ea îi luă mâna și o puse pe inima ei.
— Mulțumită dumitale, iată-mă iarăși liberă și voioasă. Simțeam o mână de fier asupra mea, care mă apăsa necontenit. De astăzi înainte vreau să duc o viață simplă, să nu mai cheltuiesc nimic. Spune-mi, prietene, am să-ți plac așa cum voi fi? Păstrează asta, îi spuse ea luând numai șase hârtii. La drept vorbind, îți datorez o mie de taleri, pentru că am mers în tovărășie cu dumneata.
Eugène se apără ca o fecioară. Când însă baroana îi spuse: „Dacă nu-mi vei fi complice te voi socoti dușman”, primi banii.
— Îi voi păstra ca pe o rezervă, când se va ivi o nenorocire, zise el.
— Iată cuvântul pe care-l așteptam cu groază! izbucni ea pălind. Dacă vrei să fiu ceva în viața dumitale, jură-mi, spuse ea, că niciodată de aci încolo nu vei mai juca. Doamne, din pricina mea să apuci pe calea asta? Aș muri de durere.
Ajunseră acasă. O clipă, Eugène rămase uluit de contrastul dintre mizeria pe care o aflase și bogăția pe care o vedea. Sinistrele cuvinte ale lui Vautrin îi sunară iarăși în ureche.
— Stai colea, îi spuse baroana când intrară în odaia ei, arătându-i canapeluța din fața căminului. Am de scris o scrisoare destul de anevoioasă. Sfătuiește-mă.
— Nu scrie nimic, îi spuse Eugène. Pune banii în plic, adresa deasupra și trimite-i prin cameristă.
— Dar ești o drăgălășenie de om! zise ea. Ah, iată, domnule, ce înseamnă să fii în adevăr binecrescut. Beauséant pursânge, adăugă ea surâzând.
„E fermecătoare”, își spuse Eugène, care o îndrăgea tot mai mult.
Se uită prin odaie, în care se simțea ca o adiere voluptuoasa eleganță a unei bogate curtezane.
— Îți place? îl întrebă ea în timp ce suna să vină camerista.
— Thérèse, te rog să duci chiar dumneata scrisoarea aceasta domnului de Marsay și să i-o dai în mână. Dacă nu e acasă, mi-o aduci îndărăt.
Thérèse plecă, strecurând o privire vicleană către Eugène. Masa era gata. Rastignac dădu brațul doamnei de Nucingen, care îl duse într-o minunată sufragerie, unde regăsi același lux pe care-l admirase la vară-sa.
— În zilele când vom merge la Teatrul Italian vei lua masa cu mine și apoi mă vei întovărăși.
— Ce ușor m-aș deprinde cu această viață plăcută dacă aș ști că durează! Dar eu sunt un biet student, care trebuie să-și facă o stare.
— Se va face de la sine, spuse râzând doamna de Nucingen. Nu vezi? Până la urmă, toate lucrurile intră în buna lor rânduială: nici nu visam că astă-seară voi fi atât de fericită.
Este în firea femeilor să încerce a dovedi imposibilul prin posibil și a nimici faptele prin presimțiri. Când intră împreună cu Rastignac în loja lor, la Teatrul Bouffons, doamna de Nucingen avea o înfățișare atât de mulțumită și care o făcea așa de frumoasă, încât cei din sală își îngăduiră acele mărunte clevetiri în fața cărora femeile rămân fără apărare și care te fac să iei drept adevărate păcate născocite fără nici un temei. Cel care cunoaște Parisul nu crede nimic din tot ce se spune și nu spune nimic din tot ce se întâmplă. Eugène luă mâna baroanei, și prin strângeri mai puternice sau mai ușoare își împărtășiră simțămintele pe care le stârnea muzica. A fost pentru amândoi o seară de amețitoare încântări. Au plecat împreună și doamna de Nucingen a ținut să-l întovărășească pe Eugène până la Pont-Neuf, sfădindu-se tot drumul pentru o sărutare pe care ea nu voia să i-o dea, după ce la Palais Royal îi dăduse atâtea și cu atâta căldură. Pentru această schimbare în purtarea ei, Eugène o dojeni.
— Tot ce a fost adineauri, răspunse ea, pornea din recunoștința pe care ți-o port pentru nesperatul dumitale devotament; acum ar fi o făgăduială.
— Și nu vrei să-mi faci niciuna, nerecunoscătoareo!
Eugène se mânie. Cu o mișcare de îndurerată neliniște, care-l încântă totdeauna pe un îndrăgostit, ea îi întinse mâna să i-o sărute, iar el i-o luă cu o asprime care o fermeca.
— Ne vedem luni, la bal, îi spuse ea.
Pornind pe jos, sub minunata revărsare a luminii de lună, Eugène se adânci în gânduri. Era deopotrivă fericit și nemulțumit; fericit de o aventură al cărei deznodământ părea că îi va dărui una dintre cele mai frumoase și mai elegante femei din Paris, ținta dorințelor lui, nemulțumit pentru că-și vedea răsturnate toate planurile de îmbogățire și abia acum își dădea seama de adevărul gândurilor nehotărâte, în voia cărora se lăsase cu două zile mai înainte. Numai în lumina unei înfrângeri putem vedea cât de aprige sunt cerințele noastre. Eugène, cu cât se bucura mai mult de desfătările Parisului, cu atât mai vârtos voia să iasă din viața lui de tânăr sărac și necunoscut. Ghemuind în buzunar hârtia de o mie de franci, născocea o mie de temeiuri viclene care să-i dea dreptul să și-o însușească. În sfârșit, ajunse în strada Neuve-Sainte-Geneviève, și urcând scara zări o pâlpâire de lumină. Moș Goriot lăsase ușa deschisă și luminarea aprinsă, pentru ca studentul să nu uite să-i povestească despre fie-sa, cum spunea el.
Eugène nu-i ascunse nimic din tot ce se întâmplase.
— Așadar, strigă moș Goriot în culmea unei deznădăjduite gelozii, ele mă cred ruinat, deși am încă o rentă de o mie trei sute de livre! Doamne! De ce n-a venit la mine, biata micuță? Mi-aș fi vândut rentele, aș fi luat ceva din capital și cu ce-mi rămânea mi-aș fi făcut o pensie viageră. De ce n-ai venit, bietul meu vecin, să-mi spui în ce încurcătură se află fata? Cum de te-a lăsat inima să riști la joc biata ei suta de frăncuți? Ți se sfâșie inima de milă. Ăștia sunt ginerii! Oh, dacă aș putea, le-aș suci gâtul. Doamne, să plângă ea… A plâns?
— Cu capul pe jiletca mea, răspunse Eugène.
— Oh, dă-mi-o, zise moș Goriot. Cum! Au curs pe ea lacrimile fetei mele, ale dragei mele Delphine, care când era micuță n-a plâns niciodată! Oh, am să-ți cumpăr altă jiletcă, pe asta să n-o mai porți, să mi-o lași mie. După contractul de căsătorie, are dreptul să se folosească de averea ei! Ah! Chiar mâine am să mă duc la avocatul Derville. Am să cer prin justiție să-i depună întreaga ei avere. Cunosc legile! Sunt lup bătrân și am să-mi arăt colții.
— Uite, moșule, mia de franci pe care a vrut să mi-o dea din câștigul nostru. Păstrează-i-o în jiletcă.
Goriot ridică ochii către Eugène și îi strânse mâna, pe care picură o lacrimă din ochii bătrânului.
— Dumneata ai să izbutești în viață, îi spuse el, Dumnezeu e drept. Eu știu ce este cinstea și pot să te încredințez că puțini oameni sunt ca dumneata. Îmi dai voie să te socot ca pe un fiu iubit? Haide, du-te de te culcă. Dumneata poți să dormi, pentru că nu ești încă tată. Ea plângea, și eu aflu abia acum, eu, care ședeam liniștit la masă, ca un idiot, în vreme ce ea se zbuciuma, eu, care aș vinde pe Dumnezeu tatăl, pe Dumnezeu fiul și pe Sfântul Duh ca să le cruț o lacrimă!
„Pe Dumnezeul meu, își spuse Eugène, întinzându-se în pat, cred că o să rămân cinstit toată viața. E o mulțumire și asta să-ți urmezi imboldurile inimii.”
Numai cei care cred în Dumnezeu, pare-se, săvârșesc binele în taină, iar Eugène credea în Dumnezeu. A doua zi, la ora balului, Rastignac se duse la doamna de Beauséant, care îl luă cu sine, ca să-l înfățișeze ducesei de Carigliano. Primit de ducesă cu toată voia bună, Eugène se găsi din nou în fața doamnei de Nucingen. Delphine se gătise cu gândul de a plăcea tuturor, pentru ca astfel să-i placă și mai mult lui Eugène, de la care aștepta cu nerăbdare o privire, fiind încredințată că-și ascunde foarte bine nerăbdarea. Pentru cel care știe să ghicească tresăririle sufletești ale unei femei, clipa aceasta e plină de farmec. Cine nu s-a desfătat adesea rostindu-și cu întârziere o părere care era așteptată cu înfrigurare, tăinuindu-și șăgalnic o plăcere, căutând mărturisiri în neliniștea pe care o stârnea, bucurându-se de temerile pe care știa bine că le va împrăștia cu un singur surâs? În timpul acelei serbări, studentul avu putința să-și dea seama dintr-o dată de toată însemnătatea situației lui și înțelese că fiind cunoscut ca văr al doamnei de Beauséant deținea un anume loc în societatea înaltă. Iar cucerirea doamnei de Nucingen, cucerire care se și punea pe seama lui, îl învederase în așa măsură, încât toți ceilalți tineri îi aruncau priviri pizmuitoare; prinzând câteva, avu prilejul să guste cele dintâi bucurii ale trufiei. Trecând dintr-un salon în altul printre grupurile de invitați, auzi laudele ce i se aduceau pentru norocul pe care-l avusese. Femeile îi preziceau toate izbânzile. Delphine, de teamă să nu-l piardă, îi făgădui sărutarea pe care cu două seri mai înainte i-o refuzase cu atâta înverșunare. La balul acesta, Rastignac primi mai multe invitații. Vară-sa îl înfățișă câtorva femei care se socoteau, toate, printre cele mai elegante și despre ale căror case se spunea că erau în adevăr plăcute. Astfel, se văzu dintr-o dată intrat în cea mai înaltă și cea mai aleasă lume din Paris. Seara aceea avu pentru el farmecul unui strălucit început, și avea să-și amintească de ea până la adânci bătrâneți, ca o fată care nu uită niciodată balul la care a avut cele dintâi izbânzi. A doua zi, în timpul mesei, când îi povesti lui moș Goriot aceste succese, de față fiind toți ceilalți clienți ai pensiunii, Vautrin îi întâmpină istorisirea cu un surâs drăcesc.
— Și-ți închipui, spuse acest feroce logician, că un tânăr care începe a fi cunoscut în lumea bună poate locui în strada Neuve-Sainte-Geneviève, în casa Vauquer, într-o pensiune care, fără îndoială, este în toate privințele vrednică de un nesfârșit respect, dar care nu se potrivește nici pe departe cu deprinderile societății înalte? Casa asta e bogată, strălucește prin belșugul ei și se mândrește a fi în clipa de față castelul unui Rastignac, însă, oricum, se află pe strada Neuve-Sainte-Geneviève, și chiar habar n-are ce înseamnă luxul, pentru că este pur și simplu patriarhalorama. Tânărul meu prieten, urmă Vautrin cu un aer de zeflemea oarecum patern, dacă vrei să te arăți în Paris așa cum se cuvine, îți trebuie trei cai și un tilbury pentru drumurile de dimineață, un cupeu pentru cele de seară, ceea ce face în totul nouă mii de franci numai pentru vehicule. N-ai fi vrednic de soarta dumitale dacă ai lăsa mai puțin de trei mii de franci la croitor, șase sute de franci la parfumer, o sută de taleri la cizmar, o sută de taleri la pălărier. Cât despre spălătoreasă, o să te coste o mie de franci. Tinerii care au izbânzi în lumea mare trebuie să fie foarte tari în capitolul rufăriei, pentru că este cel mai des cercetat. Altarele bisericii și ale iubirii cer giulgiurile cele mai frumoase. Am ajuns deci la paisprezece mii de franci. Nu mai vorbesc de ceea ce vei pierde la cărți și la curse, de ceea ce vei cheltui pentru felurite daruri. Trebuie să punem cel puțin două mii de franci de buzunar. Am dus și eu viața asta și știu câți bani înghite. Adaugă la aceste prime necesități trei sute de ludovici pentru fiertura cea de toate zilele și o mie de franci pentru culcuș. Iacă, băiete, cu cele douăzeci și cinci de miișoare ale noastre pe an, ori trăim ca un pașă, ori, dacă nu, cădem în noroi, ne facem de râs și ne trezim dați afară din viitorul care ne așteaptă, din izbânzile și de la amantele noastre! A, era să uit valetul și groomul! Cine o să-ți ducă bilețelele de dragoste, Christophe? Și o să le scrii pe hârtia pe care o folosești acum? Ar fi o adevărată sinucidere. În privința asta, crede pe un bătrân cu experiență, urmă Vautrin cu un rinforzando în glasu-i de bas. Ori exilează-te într-o mansardă și căsătorește-te cu munca, ori ia altă cale.
Și Vautrin făcu cu ochiul, strecurând către domnișoara Taillefer o privire care reamintea și închidea în sine toate ispititoarele argumente pe care le semănase în sufletul studentului pentru a-l corupe. În zilele care urmară, Rastignac duse viața cea mai împrăștiată. Masa de seară o lua mai totdeauna cu doamna Nucingen, pe care după aceea o întovărășea la petreceri. Se întorcea acasă la ceasul trei sau patru dimineața, se scula la amiază, se îmbrăca și, dacă era vreme frumoasă, se ducea să se plimbe la Bois cu Delphine, risipindu-și fără socoteală vremea, al cărei preț nu-l cunoștea, și adulmecând toate învățăturile, toate ispitele vieții de lux cu înfrigurata ardoare cu care caliciul unui curmal-femelă primește pulberea fecundării. Juca pe sume mari, pierdea sau câștiga mult, și până la urmă se deprinse să ducă viața nemăsurat de costisitoare pe care o duc toți tinerii avuți din Paris. Din cele dintâi câștiguri, Rastignac înapoiase maică-si și surorilor lui cei o mie cinci sute de franci, trimițându-le și câteva frumoase daruri. Deși anunțase că voia să se mute din casa Vauquer, la sfârșitul lunii ianuarie încă nu știa cum să iasă din această încurcătură. Aproape toți tinerii sunt supuși unei legi care pare inexplicabilă, dar care izvorăște din însăși tinerețea lor și din furia cu care se avântă în desfătări. Bogați sau săraci, ei nu găsesc niciodată bani pentru cele de trebuință vieții, dar găsesc totdeauna când e vorba să-și îndeplinească un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot ce trebuie să plătească cu bani peșin și par a se răzbuna pentru ceea ce n-au, risipind ceea ce pot avea. Astfel, ca să vorbim limpede, un student se îngrijește mai degrabă de pălăria decât de haina lui. Croitorul câștigă atât de mult, încât devine un permanent creditor, în vreme ce pălărierul, având de încasat sume mici, este cel mai înverșunat dintre toți oamenii cu care studentul e silit să se târguiască. Când într-o seară, la teatru, lornietele femeilor frumoase prind în lentila lor pe un tânăr de la balcon cu o minunată jiletcă, e foarte îndoielnic dacă acel tânăr are și ciorapi; neguțătorul care vinde mărunțișurile de îmbrăcăminte este încă una din gărgărițele care-i rod punga. Aici ajunsese și Rastignac. Totdeauna deșartă când avea de plătit ceva doamnei Vauquer, totdeauna plină când avea de satisfăcut o cerință a vanității sale, punga lui avea cele mai aiurite ghinioane sau izbânzi, în necurmată contradicție cu cele mai firești soroace de plată. Ca să plece din acea pensiune ticăloasă și plină de toate miasmele, în care simțea că năzuințele lui se înjoseau necontenit, nu trebuia oare să plătească gazdei pe o lună înainte și să-și cumpere mobilă pentru viitorul său apartament de dandy? Dar tocmai asta nu izbutea niciodată. Dacă pentru a-și rostui bani de joc știa să cumpere pe datorie de la bijutierul lui ceasornice și lanțuri de aur, pe care avea să le plătească scump la viitoarele câștiguri, dar pe care deocamdată le ducea la muntele de pietate, acest sumbru și discret prieten al întregului tineret, în schimb, când era vorba să-și plătească masa și casa sau să-și cumpere uneltele ce-i trebuiau ca să tragă din această viață elegantă foloasele ce urmărea își pierdea pe loc îndrăzneala și nu mai era în stare să născocească nimic. Cerințele obișnuite ale vieții, ca și datoriile făcute pentru nevoile pe care și le împlinise, nu izbuteau de fel să-l inspire în găsirea unei soluții. Ca mai toți oamenii care trăiesc la voia întâmplării, el aștepta până în ultima clipă și numai atunci își achita acele creanțe pe care burghezii le socot drept sfinte, asemenea lui Mirabeau[82], care nu-și plătea datoria la brutar decât atunci când lua înfricoșătoarea formă a unei polițe. În vremea aceasta, Rastignac pierduse tot ce avea și se înglodase în datorii. Acum începea în sfârșit să înțeleagă că fără venituri precise îi va fi cu neputință să ducă mai departe această existență. Dar gemând necontenit sub împunsăturile lipsurilor de tot felul, nu se simțea totuși în stare să renunțe la copleșitoarele desfătări ale acestei vieți și voia cu orice chip să o continue. Întâmplările pe care se bizuise în planurile de îmbogățire se dovedeau a fi simple năluciri, iar adevăratele piedici sporeau zi de zi. Pătrunzând în tainele căsniciei domnului și doamnei de Nucingen, își dăduse seama că pentru a face din iubire o unealtă de îmbogățire trebuia mai întâi să deșerte până la fund cupa rușinii și să arunce departe acele nobile idei prin care se răscumpără păcatele tinereții. Această viață, strălucitoare pe dinafară, dar pe dinăuntru roasă de toți viermii remușcării, această viață cu plăceri de o clipă, ispășite apoi din greu prin îndelungate chinuri, Rastignac și-o însușise și se tăvălea în ea, ca Omul distrat zugrăvit de La Bruyère[83], un culcuș în glodul din șanțul drumului; dar, tot ca Omul distrat, nu-și murdărise încă decât veșmintele.