III

A doua zi, Rastignac se îmbrăcă cu toată grija și pe la ceasul trei după amiază o porni către doamna de Restaud. Pe drum se lăsă cuprins de acele speranțe de o nebună nechibzuință, care înfrumusețează cu atâtea minunate emoții viața tuturor tinerilor: în asemenea clipe ei nu mai socotesc nici piedicile, nici primejdiile, ci văd numai izbânda, poetizându-și existența prin simplul joc al închipuirii și simțindu-se nefericiți sau mâhniți atunci când li se prăbușesc planurile, care nu trăiau decât în neînfrânatele lor dorințe; dacă n-ar fi neștiutori și sfioși, viața socială li s-ar părea de netrăit. Eugène pășea cu luare-a-minte, păzindu-se de glodul uliței; dar mergând, se gândea ce are să-i spună doamnei de Restaud, aduna provizii de vervă, născocea răspunsuri spirituale într-o convorbire imaginară, își pregătea replici subtile, fraze în genul lui Talleyrand[45], presupunând că va găsi o clipă prielnică pentru a-i face mărturisirea de dragoste pe care își întemeia întregul lui viitor. Într-acestea, studentul calcă într-o băltoacă, așa că ajungând în piața Palais-Royal fu nevoit să-și lustruiască ghetele și să-și perie pantalonii.

— Ah, dacă aș fi bogat, își spuse el schimbând o patacă de cinci franci pe care o luase la el pentru cazul când s-ar întâmpla vreo nenorocire, aș fi luat o trăsură, și pe drum aș fi putut chibzui în deplină liniște.

În cele din urmă ajunse la casa din strada Helder și întrebă de contesa de Restaud. Slugile, care-l văzuseră străbătând curtea pe jos, fără să fi auzit vreun huruit de trăsură oprită la poartă, îi aruncară o privire de dispreț. Eugène o primi cu mânia rece a omului care știe bine că într-o zi va birui. Privirea aceea îl umilise cu atât mai mult cu cât încă de când intrase în curte înțelesese că în această privință se afla în inferioritate; în adevăr, un cal minunat bătea pământul cu copita, înhămat cu toată bogăția la una dintre acele elegante cabriolete care arată cu prisosință belșugul unei vieți de risipă și lasă să se întrevadă deprinderea tuturor fericirilor pe care le poate dărui Parisul. Eugène se înnegura dintr-o dată. Sertărașele din creier, până atunci deschise și pe care se bizuia a le găsi pline de spirit, se închiseră pe loc, iar el se simți stupid. Un valet de cameră se duse să-l anunțe. Așteptând răspunsul, Eugène rămase în anticameră, schimbându-se de pe un picior pe altul, cu cotul rezemat pe încheietoarea ferestrei și privind distrat în curte. Timpul i se părea nesfârșit, și fără îndoială că ar fi plecat dacă n-ar fi fost înzestrat cu acea stăruință caracteristică meridionalului, care când merge drept către țintă face adevărate minuni.

— Domnule, spuse valetul, doamna este în budoarul dumisale și, fiind foarte ocupată, nu mi-a dat nici un răspuns; dar domnul, dacă vrea, poate să poftească în salon; mai așteaptă cineva.

Admirând înfricoșătoarea putere a acestor oameni, care pot cu un singur cuvânt să pună sub acuzare și să-și judece stăpânii, Rastignac deschise cu hotărâre ușa pe care cu puțin înainte ieșise valetul, gândind fără îndoială că în felul acesta se va arăta față de aceste slugi cutezătoare ca un obișnuit al casei; dar – spre marea lui uimire – se trezi într-o cămară plină cu lămpi, dulapuri, un aparat de încălzit prosoapele de baie – o cămară care dădea într-o sală întunecată și către scara din dos. Râsetele înăbușite pe care le auzi în urma lui îi stârniră un simțământ de stânjenire.

— Salonul este aici, domnule, îi spuse valetul, cu un respect prefăcut, care părea încă o batjocură.

Întorcându-se cu grabă, Eugène se lovi de o cadă, dar – din fericire – își prinse la vreme pălăria, care altfel ar fi căzut în baie. Tocmai atunci, la celălalt capăt al sălii, luminată de o lampă mică, se deschise o ușă, și Rastignac auzi în același timp glasul doamnei de Restaud și glasul lui moș Goriot, iar după aceea îi auzi sărutându-se. Eugène se întoarse în sufragerie, o străbătu și, pășind în urma valetului, intră în primul salon. Cum fereastra dădea către curte, rămase în dreptul ei. Voia să vadă dacă acest moș Goriot era același moș Goriot pe care-l cunoștea de la pensiune. Inima îi bătea cu putere și îi veniră în minte cumplitele reflecții pe care le făcuse Vautrin. Valetul îl aștepta la ușa salonului, din care ieși un tânăr elegant.

— Plec, Maurice, spuse el. Spune-i doamnei contese că am așteptat-o mai mult de-o jumătate de ceas.

Îndrăznețul acesta, care fără îndoială trebuie să fi avut o anume îndreptățire în atitudinea lui, porni, fredonând un crâmpei de arie italienească, către fereastra la care ședea Eugène, ca să-l vadă la față și în același timp să vadă ce se întâmplă în curte.

— Ar fi mai bine dacă domnul conte ar mai aștepta o clipă; doamna a sfârșit, zise Maurice întorcându-se în anticameră.

Între timp, moș Goriot ieșise pe scara de serviciu și se îndrepta către poarta cea mare. Unchiașul se pregătea să-și deschidă umbrela, fără să bage de seamă că pe poarta larg deschisă intrase într-un tilbury[46] un tânăr spilcuit. Moș Goriot avu doar vremea să se tragă îndărăt, pentru a nu fi strivit. Speriindu-se de umbrelă, calul zvâcni ușor, pornind în goană către peronul de intrare. Tânărul se întoarse mâniat, dar dând cu ochii de moș Goriot îl salută înainte ca acesta să fi ieșit pe poartă, cu considerația silită cu care sunt salutați cămătarii de care avem nevoie sau cu respectul ce trebuie dat fără voie unui om compromis, de care după aceea te vei rușina tu însuți. Moș Goriot răspunse cu un mic salut prietenesc, plin de bonomie. Toate acestea se petrecură cu repeziciunea fulgerului. Eugène urmărise scena cu atâta încordare, încât nici nu-și dădu seama că nu se află singur în salon, când deodată auzi vocea contesei.

— Ah, plecai, Maxime? întrebă ea, cu un glas în care imputarea se îmbina cu o fărâmă de ciudă.

Contesa nu băgase de seamă că între timp intrase în curte elegantul tilbury. Întorcându-se brusc, Rastignac o văzu îmbrăcată într-o minunată rochie de casă de cașmir alb cu funde trandafirii, pieptănată în fugă, ca mai toate parizienele dimineața. Din toată ființa ei se desprindea o mireasmă îmbătătoare. Fără îndoială că abia ieșise din baie, și frumusețea domolită – dacă putem spune astfel – era și mai ispititoare, iar ochii îi erau umezi. Tinerii știu să prindă totul dintr-o privire: spiritul lor se contopește cu frumusețea unei femei, așa cum o plantă soarbe din aer substanțele potrivite naturii ei. Așa și Eugène simți frăgezimea mâinilor ei, fără ca pentru asta să aibă nevoie să le atingă. Cuprinzându-i sânii cu privirea, văzu sub țesătura cașmirului răsfrângerile lor trandafirii, răsfrângeri pe care rochia de casă ușor întredeschisă le dezvăluia când și când. De ajutorul corsetului, contesa nu avea nevoie: cingătoarea era de ajuns ca să-i învedereze mijlocul mlădios. Gâtul ei era o poftire la dragoste, iar picioarele se ascundeau cu drăgălășenie în pantofii de casă. Eugène nu-l văzu pe Maxime decât în clipa când acesta luă mâna contesei ca să i-o sărute; tot atunci îl văzu și contesa pe Eugène.

— Ah, dumneata erai, domnule de Rastignac! Sunt bucuroasă să te văd, spuse ea cu un aer în fața căruia oamenii de spirit știu că trebuie să se supună.

Maxime se uita când la contesă, când la Eugène, cu o privire menită a-l face pe acest musafir nepoftit să înțeleagă că trebuie să plece fără întârziere.

„Ah, draga mea, sper că ai să mi-l dai degrabă afară pe acest mic caraghios.” Așa s-ar fi putut tălmăci în cuvinte, limpede și deschis, privirile acelui tânăr de o cutezătoare mândrie pe care contesa Anastasie îl numise Maxime și al cărui chip ea îl cerceta cu stăruință supusă, care mărturisește deodată fără voia ei toate secretele unei femei. Rastignac se simți cuprins de o aprigă ură împotriva acestui tânăr. Mai întâi, Maxime, cu frumosul lui păr auriu, atât de bine încrețit, îl făcea pe Eugène să-și dea seama cât de îngrozitoare este pieptănătura lui; în al doilea rând, Maxime avea ghete scumpe și curate, în timp ce ale lui Eugène, cu toată grija cu care umblase pe uliță, prinseseră o ușoară dâră de noroi; în sfârșit, Maxime purta o elegantă redingotă, care îi cădea strâns pe trup, dându-i o siluetă de femeie frumoasă, pe când Eugène era îmbrăcat, la ceasul două și jumătate, în frac negru. Băiatul isteț din Charente înțelese că, prin îmbrăcămintea lui, fusese biruit de acest dandy înalt și subțiratic, cu privirea limpede, cu fața palidă, unul dintre oamenii care ar fi în stare să-și însușească chiar și averea unor orfani. Fără a mai aștepta răspunsul lui Eugène, doamna de Restaud trecu ca într-o bătaie de aripi în celălalt salon; poalele rochiei de casă fluturau de o parte și de alta, strângându-se și desfășurându-se și dându-i astfel înfățișarea unui fluture uriaș. Maxime o urmă. Cuprins de mânie, Eugène veni după ei. Toți trei se găsiră deci față-n față, în mijlocul vastului salon, dinaintea căminului. Studentul știa prea bine că-l stânjenește pe acest odios Maxime, dar voia cu tot dinadinsul să-l stânjenească, înfruntând chiar primejdia de a o nemulțumi pe doamna de Restaud. Deodată, amintindu-și că-l întâlnise la balul doamnei de Beauséant, înțelese ce legături erau între Maxime și doamna de Restaud, și cu acea tinerească îndrăzneală care te face să săvârșești cele mai grozave nerozii sau să dobândești cele mai mari izbânzi, Eugène își spuse: „Este rivalul meu și trebuie să-l răpun”.

Nechibzuitul! Nu știa că Maxime de Trailles, contele, se lăsa insultat, pentru ca astfel să aibă dreptul de a trage întâiul la duel și să-și poată ucide adversarul. Eugène era un iscusit vânător, dar nu ajunsese încă să doboare într-o sală de tir douăzeci de păpuși din douăzeci și două. Tânărul conte se trânti într-o berjeră[47], lângă foc, luă vătraiul și începu a răscoli jeraticul din cămin cu o mișcare atât de repezită, cu o față atât de întunecată, încât pe frumosul chip al Anastasiei se așternu într-o clipă umbra mâhnirii. Tânăra femeie se întoarse către Eugène și-i aruncă una din acele priviri reci, întrebătoare, care spun limpede: „De ce nu pleci?” și după care oamenii binecrescuți știu că trebuie să găsească fără întârziere câteva fraze, ce s-ar cuveni să fie numite fraze de plecare.

Eugène însă luă o înfățișare plăcută și spuse:

— Doamnă, țineam să vă văd pentru…

Se opri brusc. Se deschisese o ușă. Domnul din tilbury se ivi în prag; fără pălărie și fără a o saluta pe contesă, aruncă o privire neliniștită către Eugène, întinzându-i mâna lui Maxime și spunându-i „Bună ziua” cu o frățietate care pe Eugène îl aruncă într-o adevărată uluire. Tinerii din provincie nu știu cât de plăcută e viața în trei.

— Domnul de Restaud, îi spuse contesa lui Eugène, arătând către bărbatu-său.

Eugène se înclină adânc.

— Domnul, urmă ea, înfățișându-l pe Eugène contelui de Restaud, este domnul de Rastignac, rudă prin familia Marcillac cu doamna vicontesă de Beauséant, la al cărei bal de zilele trecute am avut plăcerea să-l întâlnesc.

Rudă prin familia Marcillac cu doamna vicontesă de Beauséant! Aceste cuvinte, pe care contesa le rostise cu oarecare emfază, din pricina mândriei pe care o simte orice doamnă când poate dovedi că nu primește decât oaspeți aleși, avură un efect magic: contele își părăsi ținuta lui de o rece solemnitate și îl salută pe student.

— Sunt încântat, domnule, spuse el, că am prilejul să vă cunosc.

Chiar și contele Maxime de Trailles îi aruncă lui Eugène o privire neliniștită, părăsind înfățișarea impertinentă de până atunci. Această lovitură de baghetă, datorită puternicei intervenții a unui nume, deschise într-o clipă treizeci de sertărașe în creierul tânărului meridional și-i redase spiritul pe care și-l pregătise. Ca într-o scăpărare de lumină, văzu deodată limpede viața înaltei societăți pariziene, care până în clipa aceea i se arătase învăluită în întuneric. Casa Vauquer, moș Goriot – toate acestea rămaseră undeva departe.

— Credeam că familia Marcillac s-a stins, spuse contele de Restaud către Eugène.

— Da, domnule, răspunse el. Unchiul meu, cavalerul de Rastignac, s-a căsătorit cu ultima moștenitoare a familiei Marcillac. N-au avut decât o fată, care s-a măritat cu mareșalul de Clarimbault, strămoș dinspre mamă al doamnei de Beauséant. Noi suntem ramura cea mică, ramura cu atât mai scăpătată cu cât unchiul meu, viceamiralul, și-a pierdut toată averea în slujba regelui. Guvernul revoluționar n-a vrut să admită creanțele noastre când a lichidat Compania Indiilor.

— Unchiul dumitale nu comanda Le Vengeur[48] înainte de 1789?

— Ba da.

— Atunci, trebuie să-l fi cunoscut pe bunicul meu, care comanda Warwick[49].

Maxime ridică ușor din umeri, uitându-se către doamna de Restaud ca și când i-ar fi spus: „Dacă începe să vorbească despre marină cu ăsta, suntem pierduți”; Anastasie înțelese privirea domnului de Trailles. Cu acea minunată putere pe care o au femeile, spuse zâmbind:

— Vino, Maxime, am să te întreb ceva. Domnilor, vă lăsăm să navigați împreună pe Warwick și pe Le Vengeur.

Se ridică și-i făcu un semn de vicleană veselie lui Maxime, care o însoți către budoarul ei. Dar abia ajunse la ușă această pereche morganatică – pentru a folosi o spirituală expresie germană, care nu poate fi tălmăcită în franceză – și contele întrerupse convorbirea cu Eugène.

— Anastasie, strigă el, rămâi, draga mea! Știi bine că…

— Mă întorc, mă întorc, spuse ea curmându-i vorba. Lipsesc numai o clipă, ca să-l rog ceva pe Maxime.

Și se întoarse îndată. Ca toate femeile care nu-și pot împlini fanteziile decât ținând seama de firea bărbatului pentru a ști până unde pot merge fără a pierde o atât de prețioasă încredere, și care tocmai de aceea nu-l necăjesc niciodată în lucrurile mărunte ale vieții, contesa înțelesese din mlădierea vocii contelui că, dacă ar mai fi întârziat în budoar, n-ar fi fost de fel în siguranță. Această nepotrivită întâmplare era numai din pricina lui Eugène. De aceea contesa, întorcându-se către Maxime, i-l arătă pe student cu un gest și o înfățișare de vădită ciudă. Dar Maxime se ridică și spuse ironic contelui, nevestei acestuia și lui Eugène:

— Eh, văd că aveți treabă. Nu vreau să vă stingheresc. Rămâneți cu bine.

Și plecă cu grabă.

— Mai stai, Maxime! strigă contele.

— Vino diseară la masă, îi spuse contesa, care, lăsându-i încă o dată pe Eugène și pe conte, se duse după Maxime în celălalt salon, unde zăboviră îndeajuns împreună, nădăjduind că domnul de Restaud va izbuti să scape de Eugène.

Rastignac îi auzea când pe unul, când pe celălalt vorbind, tăcând. Dar răutăciosul student își cheltuia verva cu domnul Restaud, îl măgulea, îl atrăgea în alte discuții, ca să stea până la reîntoarcerea contesei, crezând că va putea afla legăturile dintre ea și moș Goriot. Femeia aceasta, vădit îndrăgostită de Maxime, care se dovedea stăpână pe bărbatul ei și care era legată în taină de bătrânul fabricant de făinoase – i se părea într-adevăr un mister. Eugène voia cu orice preț să pătrundă misterul acesta, nădăjduind că astfel va stăpâni ca un suveran această femeie, pariziană în adevăratul înțeles al cuvântului.

— Anastasie! strigă contele, chemându-și iarăși nevasta.

— Haide, bietul meu Maxime, zise contesa; trebuie să ne resemnăm. Pe diseară.

— Sper, Nasie, îi șopti el la ureche, că vei porunci ca niciodată să nu mai fie primit acest tânăr, care de câte ori ți se întredeschidea rochia se uita la tine cu ochi de foc. Are să-ți facă o mărturisire de dragoste, are să te compromită și o să mă silești să-l ucid.

— Ești nebun, Maxime, spuse ea. Nu-ți dai seama că acești tineri studenți sunt, dimpotrivă, cele mai bune paratrăsnete? N-ai nici o grijă, am să fac așa încât Restaud să prindă dușmănie pe el.

Maxime izbucni în râs și ieși, urmat de contesă, care trecu la fereastră, ca să-l vadă cum se va urca în trăsură, cum își va juca în loc calul și cum va plesni din bici. Nu se întoarse în salon decât după ce slugile închiseră poarta cea mare.

— Ascultă, dragă, îi strigă contele când o văzu în prag, moșia pe care o stăpânește familia domnului nu-i departe de Verteuil, pe Charente; unchiul domnului și bunica mea se cunoșteau.

— Sunt încântată că suntem între cunoscuți, răspunse îngândurată contesa.

— Mai mult decât vă închipuiți, adăugă Rastignac cu glas scăzut.

— Cum? întrebă ea cu grabă.

— Da, urmă el, am văzut ieșind de la dumneavoastră un domn cu care sunt vecin de cameră, în aceeași pensiune – moș Goriot.

La auzul acestui nume, împodobit și cu anexa moș, contele, care răscolea jeraticul în cămin, zvârli cleștele în foc, ca și când i-ar fi ars mâna, și se ridică.

— Domnule, ai fi putut să spui domnul Goriot! strigă el.

Văzându-l pe conte atât de întărâtat, contesa mai întâi păli, apoi se învăpăie și rămase stânjenită. După un răstimp îi răspunse, cu un glas pe care se strădui a-l face cât mai firesc și cu o înfățișare de prefăcută degajare:

— Este omul pe care-l iubim cel mai mult.

Se opri, aruncă o privire către pian și, parcă sub imboldul unui capriciu, spuse:

— Vă place muzica, domnule?

— Mult, răspunse Eugène, stacojiu la față și îndobitocit de gândul nelămurit că a săvârșit o uriașă nerozie.

— Cântați? întrebă ea îndreptându-se spre pian și trecându-și mâna cu o mișcare plină de vioiciune, peste toate clapele, de la do de jos până la fa de sus. Rrrah!

Contele de Restaud se plimba de la un capăt la altul al salonului.

— Păcat, vă lipsește unul dintre cele mai puternice mijloace de succes. Ca-a-ro, ca-a-a-ro, ca-a-a-a-ro, non du-bi-ta-re[50], cântă contesa.

Rostind numele lui moș Goriot, Eugène dăduse o lovitură de baghetă magică, dar cu un efect potrivnic celui care se produsese când pronunțase cuvintele „rudă cu doamna de Beauséant”. Se găsea în situația unui om care, primit printr-o favoare în casa unui amator de curiozități, lovește din greșeală o vitrină plină de figurine sculptate și răstoarnă trei-patru capete care nu erau destul de bine fixate. În clipa aceea ar fi vrut să-l înghită pământul. Fața doamnei de Restaud era aspră, rece, și ochii ei, acum nepăsători, ocoleau privirile bietului student.

— Doamnă, spuse el, văd că aveți de vorbit cu domnul de Restaud. Vă rog să primiți omagiile mele și să-mi îngăduiți…

— Oricând veți veni, spuse cu grabă contesa oprindu-l cu un gest, fiți încredințat că ne veți face – domnului de Restaud și mie – cea mai mare plăcere.

Eugène se înclină adânc în fața celor doi soți și ieși, urmat de domnul de Restaud, care, în ciuda împotrivirilor sale, îl întovărăși până în anticameră.

— Când se va mai înfățișa domnul acesta, spuse contele lui Maurice, nici doamna, nici eu nu vom fi acasă.

Când Eugène ieși începuse să plouă.

„Uite, își spuse el, am făcut o stângăcie, căreia nu-i cunosc nici cauza, nici urmările; iar acum, pe deasupra, o să-mi stric fracul și pălăria. Mai bine aș rămâne în ungherul meu și aș învăța dreptul, cu un singur gând: să ajung un magistrat strașnic. Cum să merg în lume, când ca să mă înfățișez așa cum se cuvine îmi trebuie cabrioletă, ghete lustruite, dichisuri de care nu te poți lipsi, lanțuri de aur, dimineața mănuși albe de căprioară, care costă șase franci, și seara mănuși galbene? Dracu să te ia, moș Goriot, unchiaș caraghios ce ești!”

Când ajunse sub poarta de la stradă, un birjar, care desigur că pusese la adăpost o pereche de însurăței și acum voia să-i ciupească stăpânului său câteva curse de contrabandă, văzându-l pe Eugène fără umbrelă, în frac negru, jiletcă albă, mănuși galbene și ghete lustruite, îi făcu semn. Eugène era sub puterea uneia din acele mânii înăbușite care-l împing pe un tânăr să se afunde tot mai mult în prăpastia în care a intrat, ca și când în adâncul ei ar nădăjdui să găsească o ieșire. Cu o înclinare din cap, făcu semn că a primit cererea birjarului. Se urcă în trăsura în care câteva bobițe de floare de lămâiță și câteva fire de beteală mărturiseau trecerea însurățeilor.

— Unde merge domnul? întrebă birjarul, care se grăbise să-și lepede mănușile albe.

„Ei, ce dracu?! își spuse Eugène. De vreme ce mă afund, cel puțin să trag un folos din asta!”

— La casa Beauséant, adăugă el cu glas tare.

— Care? întrebă birjarul.

Minunat cuvânt, care îl ului cu totul pe Eugène. Acest om de lume, care era încă la începutul carierei lui, nu știa că în Paris erau două case Beauséant, nu cunoștea cât de bogat era în rude, care habar n-aveau de el.

— Vicontele de Beauséant, strada…

— Strada Grenelle, spuse birjarul dând din cap și tăindu-i vorba. Știți, mai este și casa contelui și marchizului de Beauséant, pe strada Saint-Dominique, adăugă el ridicând scara trăsurii.

— Știu foarte bine, răspunse scurt Eugène.

„Așadar, toată lumea își bate joc de mine astăzi! își spuse el, aruncându-și pălăria pe pernele din față. Cu cât am cheltuit în escapada asta aș fi putut să răscumpăr pe un rege din captivitate. Dar, cel puțin, acum îmi voi face vizita la așa-zisa mea vară ca un adevărat aristocrat. Moș Goriot mă costă până acum cel puțin zece franci. Bătrânul scelerat! Povestind aventura mea doamnei de Beauséant, poate c-am s-o înveselesc. Ea trebuie să cunoască, fără îndoială, misterul legăturilor criminale dintre acest bătrân guzgan fără coadă și femeia aceasta frumoasă. Decât să mă năpustesc cu capul înainte, ca într-un zid, în femeia asta necinstită, care îmi face impresia că e și tare costisitoare, mai bine să caut a intra în grațiile vară-mi. Dacă doar numele frumoasei vicontese are atâta putere, câtă greutate trebuie să aibă persoana ei? Așadar, să începem de sus. Când dai de vreo piedică în cer, du-te de-a dreptul la Dumnezeu!”

Aceste cuvinte cuprind pe scurt cele o mie și una de gânduri între care se zbătea Eugène. Privind cum cădea ploaia, avu oarecum un simțământ de liniște și încredere. Cheltuind două dintre cele câteva neprețuite piese de cinci franci care îi mai rămăseseră, își spunea el, le dădea cea mai de folos întrebuințare: își cruța fracul, ghetele și pălăria. Iar când îl auzi pe birjar strigând: „Poarta, vă rog”, avu chiar o clipă de voie bună. Un portar în livrea roșie, cu fireturi de aur, deschise poarta, care scârțâi din toate balamalele, și Rastignac simți o învăluire de mulțumire când trăsura, trecând pe sub portic, făcu ocolul curții și se opri sub acoperișul de sticlă al peronului. Birjarul, în largu-i caftan albastru cu tiv roșu, veni să lase în jos scara trăsurii. Coborând, Eugène auzi râsete înăbușite care veneau de deasupra peristilului. Cei trei-patru valeți de la intrare începuseră a face glume pe seama acestui echipaj, care, după cum se vedea, nu putea veni decât de la o nuntă de mahala. Veselia lor îl readuse la realitate pe student în clipa când făcu o asemuire între birja lui și cupeul de alături – unul dintre cele mai elegante din Paris, tras de doi cai focoși, gătiți cu trandafiri la ureche și mușcând zăbala, în timp ce vizitiul – pudrat, cu cravata bine potrivită – îi strunea în frâu, ca și când ar fi vrut s-o ia razna.

La doamna de Restaud, în șoseaua Antin, așteptase la scară cabrioleta ușoară a unui tânăr de douăzeci și șase de ani. Aici, în foburgul Saint-Germain, aștepta un luxos echipaj de mare senior, pe care nu l-ai fi putut cumpăra nici cu treizeci de mii de franci.

„Cine o mai fi și-aici? se întrebă Eugène, înțelegând cu oarecare întârziere că la Paris era cam greu să găsești o femeie care să nu fie prinsă într-o dragoste și că pentru a cuceri pe una dintre aceste regine trebuia să plătești un preț mai scump chiar decât sângele. Ce dracu?! Fără îndoială că și vară-mea are un Maxime al ei.”

Urcă treptele peronului cu moartea-n suflet. Ușa cu geamuri se deschise îndată; valeți se înșiruiau gravi, ca măgarii la țesălat. Balul la care luase parte fusese dat în marile apartamente de primire, care se aflau la parter. Cum între primirea invitației și bal nu avusese vreme să facă o vizită doamnei de Beauséant, Eugène nu avusese prilejul să vadă și apartamentele de locuit, așa încât acum vedea pentru întâia oară minunile acestei eleganțe, care dezvăluiau sufletul și deprinderile unei femei distinse. Studiul era cu atât mai atrăgător cu cât salonul doamnei de Restaud îi slujea drept termen de comparație. Vicontesa își primea musafirii la patru și jumătate precis. Dacă ar fi venit cu cinci minute mai devreme, nu l-ar fi primit. Eugène, care habar n-avea de feluritele rânduieli de purtare ale înaltei societăți pariziene, fu condus pe o scară largă, albă, plină de flori, cu rampa aurită, cu covor roșu, la doamna de Beauséant, a cărei biografie vorbită – una dintre nenumăratele istorisiri care se schimba necontenit, povestită seară de seară, la ureche, în toate saloanele Parisului – n-o cunoștea.

De trei ani, vicontesa se împrietenise cu unul dintre cei mai cunoscuți și mai bogați seniori portughezi, marchizul de Adjuda-Pinto. Era una dintre acele nevinovate legături care au atâta farmec pentru cele două ființe, legate atât de strâns, încât nu mai pot îngădui între ele pe un al treilea. De aceea, vicontele de Beauséant dăduse el însuși pildă celorlalți, respectând – de voie, de nevoie – această legătură morganatică. La începutul acestei prietenii, cei care veniseră către ceasul două ca să o vadă pe vicontesă o găsiseră totdeauna în tovărășia marchizului de Adjuda-Pinto. Cum nu putea să le închidă ușa, pentru că aceasta ar fi fost o necuviință, doamna de Beauséant își primise musafirii cu atâta răceală și în timpul vizitei privise cu atâta luare-aminte ornamentele tavanului, încât toți își dăduseră seama cât de mult o stânjeneau.

Când Parisul află că oricine vine s-o vadă între ceasul două și patru o tulbură, doamna de Beauséant se găsi în cea mai deplină singurătate. Când se ducea la Bouffons sau la Operă, era întovărășită de domnul de Beauséant și de domnul de Adjuda-Pinto; dar, ca un om care știe cum să se poarte în lume, domnul de Beauséant, după ce îi instala în lojă, pleca. Acum, domnul de Adjuda urma să se căsătorească. Lua o domnișoară de Rochefide. Din toată înalta societate, o singură ființă nu știa nimic de această căsătorie, și ființa aceasta era doamna de Beauséant. Câteva prietene îi vorbiseră destul de vag; ea râsese, crezând că prietenele voiau să tulbure o fericire de care erau geloase. În timpul acesta urma să se facă legiuitele anunțuri. Deși venise hotărât să anunțe vicontesei apropiata lui căsătorie, frumosul portughez nu îndrăznea totuși să-i spună nici un cuvânt. De ce? Fără îndoială, nimic nu este mai greu decât să-i dai unei femei un asemenea ultimatum. Sunt oameni care se simt mai în largul lor în timpul unui duel în fața adversarului, gata să-i înfigă spada în inimă, decât înaintea unei femei care, după ce-și debitează toate elegiile vreme de două ceasuri, face pe moarta și cere săruri. Astfel, în clipa aceea domnul de Adjuda-Pinto ședea pe ghimpi și abia aștepta să plece, spunându-și că doamna de Beauséant are să afle această știre pe altă cale, că are să-i scrie și că lui îi va fi mai ușor să dezbată acest asasinat din dragoste, prin corespondență decât prin viu grai. Când valetul de cameră al vicontesei anunță că a sosit domnul Eugène de Rastignac, marchizul de Adjuda-Pinto avu o tresărire de bucurie. Trebuie să știți că o femeie îndrăgostită este mult mai iscusită în a-și făuri bănuieli decât în a da înfățișări diferite desfătărilor sale. În clipa când urmează să fie părăsită, ghicește tâlcul unui gest într-un răstimp mai scurt decât îi trebuia armăsarului lui Virgilius ca să adulmece îndepărtatele corpuscule care-i vesteau iubirea. Fiți încredințați, deci, că doamna de Beauséant a surprins involuntara, ușoara, dar îngrozitor de naiva tresărire a domnului de Adjuda-Pinto. Eugène nu știa că la Paris nu trebuie să te înfățișezi nicăieri înainte de a fi aflat de la prietenii casei povestea bărbatului, a nevestei și a copiilor, ca să nu săvârșești fără voie una dintre acele bădărănii despre care se spune cu atâta haz în Polonia: înjugă cinci boi la car, fără îndoială ca să te scoată din hârtoapele în care te-ai împotmolit. Dacă aceste nefericiri care se pot întâmpla în orice convorbire nu au încă, în Franța, un nume al lor, lumea își închipuie, desigur, că ele nu se întâmplă niciodată, asta e din pricina vastei publicități pe care o au în țara noastră clevetirile. După ce se împotmolise o dată la doamna de Restaud, care nu-i lăsase nici măcar răgazul să înjuge cei cinci boi la car, numai Eugène era în stare s-o ia da capo cu bădărănia, venind la doamna de Beauséant. Dacă însă mai înainte stânjenise cumplit pe doamna de Restaud și pe domnul de Trailles, acum îl scotea din încurcătură pe domnul de Adjuda.

— Cu bine! spuse portughezul, grăbindu-se să plece, când Eugène intră în minunatul salonaș, în care cenușiul se îmbina cu trandafiriul, iar luxul părea a fi numai eleganță.

— Dar rămânem înțeleși pentru astă-seară, spuse doamna de Beauséant întorcând capul către marchiz și aruncându-i o privire. Nu mergem la Bouffons?

— Nu pot, răspunse el punând mâna pe clanță.

Doamna de Beauséant se ridică și îl chemă lângă ea, fără ca măcar să se uite la Eugène, care – în picioare, uluit de strălucirea acelei minunate avuții – credea că trăiește aievea cine știe ce poveste arabă; aflat în fața acestei femei, care însă nici nu-l băga în seamă, acum nu știa în ce ungher să se mai ascundă. Vicontesa ridicase arătătorul mâinii drepte, și cu o mișcare plină de gingășie îl poftea pe marchiz să se așeze pe scaunul din fața ei. În acest gest, despotismul pasiunii se învedera cu atâta putere, încât marchizul lăsă clanța ușii și veni lângă vicontesă. Eugène îl privi nu fără ciudă.

„Acesta-i stăpânul cupeului, își spuse el. Trebuie așadar să ai cai focoși și livrele, trebuie ca aurul să curgă în valuri, ca să poți dobândi o privire de la una dintre aceste femei?”

Demonul luxului îi mușcă inima, febra câștigului îl cuprinse, setea de aur îi uscă gâtlejul. Pentru întreg trimestrul avea o sută treizeci de franci. Tată-său, maică-sa, frații și surorile lui, toți laolaltă, nu cheltuiau nici două sute franci pe lună. Această comparație de-o clipă între starea lui de acum și ținta la care trebuia să ajungă îi spori și mai mult uluirea.

— Dar de ce nu poți să vii la Teatrul Italian? îl întrebă vicontesa, râzând, pe portughez.

— Am treabă. Iau masa la ambasadorul Angliei.

— Ai să lași treburile pe altă dată.

Când un om înșeală o femeie, e osândit să grămădească minciuni peste minciuni. Domnul de Adjuda spuse atunci râzând:

— Ții cu tot dinadinsul?

— Sigur că da.

— Asta voiam să aud, răspunse el aruncându-i o privire care ar fi încredințat pe oricare altă femeie.

Luă mâna vicontesei, o sărută și plecă.

Eugène își trecu mâna prin păr și se frânse de mijloc într-un salut, crezând că acum doamna de Beauséant avea să-și aducă aminte de el.

Dar ea se ridică deodată, trecu cu grabă în galerie și, alergând la fereastră, îl văzu pe domnul de Adjuda tocmai în clipa când se urca în trăsură. Ascultând cu încordare porunca pe care acesta avea s-o dea, îl auzi pe servitor repetând vizitiului:

— La domnul de Rochefide.

Cele câteva cuvinte și felul cum domnul de Adjuda se afundă în pernele trăsurii au fost ca un fulger și ca un trăsnet pentru această femeie, care se întoarse copleșită de ucigătoare temeri. La atâta se reduc în înalta societate catastrofele cele mai îngrozitoare. Vicontesa trecu în camera ei de culcare, se așeză la o măsuță și luă o gingașă filă de hârtie.

„De vreme ce iei masa la familia Rochefide, scrise ea, iar nu la Ambasada engleză, îmi ești dator o explicație. Te aștept.”

După ce îndreptă câteva litere stâlcite de tremurul convulsiv al mâinii, adăugă un C, care însemna „Claire de Bourgogne”, și sună.

— Jacques, spuse ea către valetul de cameră, care veni de îndată, la șapte și jumătate te duci la domnul de Rochefide și întrebi de domnul marchiz de Adjuda. Dacă domnul marchiz e acolo, îi dai biletul acesta, fără să aștepți răspuns; dacă nu e acolo, te întorci și-mi aduci scrisoarea.

— Este cineva în salon, care așteaptă pe doamna vicontesă.

— Ah, da, spuse ea deschizând ușa.

Eugène începuse a se simți foarte stingherit când în sfârșit văzu pe vicontesă, care-i spuse cu un glas atât de tulburat, încât tânărul fu mișcat până în adâncul sufletului:

— Mă iartă, domnule, am avut de scris câteva rânduri, dar acum sunt cu totul a dumitale.

Nu știa ce spune, pentru că iată ce gândea: „Ah! Vrea să se însoare cu domnișoara de Rochefide! Dar e liber? Astă-seară această căsătorie va fi sfărâmată, sau dacă nu, eu… Dar mâine nici nu va mai fi vorba de asta.”

— Verișoară… spuse Eugène.

— Cum? făcu vicontesa aruncându-i o privire a cărei asprime îl îngheță.

Eugène înțelese ce însemna acest cum. În răstimp de trei ceasuri aflase atâtea lucruri, încât acum veghea necontenit.

— Doamnă… reluă vorba, roșind.

Șovăi o clipă și apoi urmă: Vă cer iertare. Am nevoie de atâta ocrotire, încât o fărâmă de rudenie n-ar pricinui poate nici un necaz.

Doamna de Beauséant surâse, dar cu mâhnire; simțea de pe acum nenorocirea care vuia în jurul ei.

— Dacă ați cunoaște starea în care se află familia mea, urmă el, cred că v-ar plăcea să jucați rolul uneia din acele zâne binefăcătoare care sunt bucuroase să înlăture piedicile din calea finilor lor.

— Ei bine, vere, spuse ea râzând, cu ce-ți pot fi de folos?

— Știu și eu?! Însuși faptul că țin de dumneavoastră printr-o legătură de rudenie, care se pierde în întuneric, este pentru mine un uriaș noroc. Dar m-ați tulburat, nu mai știu ce voiam să vă spun. Sunteți singura ființă pe care o cunosc în tot Parisul. Ah, da, voiam să vă cer sfatul, rugându-vă să mă primiți ca pe un biet copil care vrea să se agate de poala rochiei dumneavoastră și care ar fi în stare să-și dea viața pentru dumneavoastră.

— Ai fi în stare să ucizi un om pentru mine?

— Aș ucide și doi, făcu Eugène.

— Copil ce ești! Da, ești un copil, spuse ea, stăpânindu-și lacrimile. Dumneata ai să iubești cu toată sinceritatea.

— Oh! făcu el ridicând capul.

Răspunsul trufaș pe care-l dăduse Eugène stârni în sufletul vicontesei un viu interes față de el. Pentru întâia oară meridionalul lucra cu chibzuință. Între salonașul albastru al doamnei de Restaud și salonașul trandafiriu al doamnei de Beauséant, el făcuse trei ani de drept parizian, despre care nu se vorbește de fel, deși alcătuiește o înaltă jurisprudență socială care, bine învățată și bine aplicată, te duce oricât de sus.

— Ah, mi-am adus aminte, zise Eugène. Am remarcat la balul dumneavoastră pe doamna de Restaud, și astăzi dimineață i-am făcut o vizită.

— Cred că ai stânjenit-o, spuse doamna de Beauséant surâzând.

— Eh, da, sunt un neștiutor, care fără ajutorul dumneavoastră are să-și ridice toată lumea împotriva lui. Cred că e foarte greu să găsești la Paris o femeie tânără, frumoasă, bogată, elegantă care să fie liberă, și totuși am nevoie de una ca să mă învețe ceea ce dumneavoastră femeile știți să lămuriți atât de minunat: viața. Pretutindeni am să dau peste un domn de Trailles oarecare. Am venit deci la dumneavoastră ca să-mi dezlegați o enigmă și ca să vă rog a-mi spune ce prostie am făcut. Am vorbit despre un oarecare moș…

— Doamna ducesă de Langeais, anunță Jacques tăind vorba studentului, care schița un gest de mare ciudă.

— Dacă vrei să izbutești în lume, îi spuse cu glas scăzut vicontesa, mai înainte de orice, să nu fii atât de demonstrativ. Ah, bună ziua, draga mea, urmă ea ridicându-se ca s-o primească pe ducesă, ca și când și-ar fi întâmpinat o soră; îi strânse mâinile cu o risipă de mângâieri, la care ducesa răspunse la rândul ei cu cele mai drăgălașe dezmierdări.

„Iată două bune prietene, își spuse Rastignac. De aci înainte voi avea două ocrotitoare. Aceste două femei au desigur aceleași afecțiuni, și cea care a sosit acum fără îndoială că se va interesa și ea de mine.”

— Cărui minunat gând datoresc fericirea de a te vedea, draga mea Antoinette? întrebă doamna de Beauséant.

— L-am văzut pe domnul de Adjuda-Pinto intrând la domnul de Rochefide, și atunci mi-am închipuit că ești singură.

Doamna de Beauséant nici nu-și mușcă buza, nici nu se împurpură la față; privirea ei rămase aceeași, și fruntea i se lumină parcă, în vreme ce ducesa rostea aceste cuvinte fatale.

— Dacă aș fi știut că ești ocupată… adăugă ducesa întorcându-se către Eugène.

— Domnul este domnul Eugène de Rastignac, unul dintre verii mei, îl prezentă vicontesa. Ai știri de la generalul de Montriveau? făcu ea. Sérizy mi-a spus ieri că nu s-a mai arătat pe nicăieri. A fost astăzi pe la dumneata?

Ducesa, despre care se spunea că fusese părăsită de domnul de Montriveau, pe care-l iubea nebunește, simți drept în inimă ascuțișul acestei întrebări și, roșind, răspunse:

— Ieri a fost la Elysée.

— De serviciu? întrebă doamna de Beauséant.

— Clara, desigur că știi, reluă ducesa aruncând valuri de ură din ochi, că mâine se fac anunțurile pentru căsătoria domnului de Adjuda-Pinto cu domnișoara de Rochefide.

Lovitura era prea tare; contesa păli, dar răspunse râzând:

— Un zvon dintre cele cu care se amuză proștii. Ce l-ar putea face pe domnul de Adjuda să ducă la familia Rochefide unul dintre cele mai falnice nume ale Portugaliei? Familia Rochefide abia a fost înnobilată de curând.

— Dar Berthe va avea, zice-se, o rentă de două sute de mii de livre.

— Domnul de Adjuda e prea bogat ca să-și facă asemenea socoteli.

— Bine, draga mea, dar domnișoara de Rochefide e o fată fermecătoare.

— Ah!

— În sfârșit, el ia masa astă-seară la ei, și toate condițiile au și fost hotărâte. Mi se pare foarte ciudat că ești atât de puțin informată.

— Așadar, domnule, ce nerozie ai făcut? întrebă doamna de Beauséant. Acest biet copil, abia aruncat în lume, nu înțelege nimic din tot ce vorbim noi, draga mea Antoinette. Fii îngăduitoare față de el și hai să amânăm discuția noastră pe mâine. Vezi, mâine faptul va căpăta întărire oficială, iar tu, desigur, vei fi destul de îndatoritoare ca să-l anunți.

Ducesa întoarse către Eugène una din acele priviri trufașe care-l învăluie pe un om din cap până-n picioare, îl turtesc și-l reduc la zero.

— Doamnă, fără să-mi dau seama, am înfipt un pumnal în inima doamnei de Restaud. Fără să-mi dau seama, asta a fost greșeala mea, spuse studentul, pe care inteligența îl slujise destul de bine și care descoperise mușcătoarele ironii ce se ascundeau sub frazele pline de prietenie ale celor două femei. Dumneavoastră nu-i izgoniți pe cei care, pricinuindu-vă o suferință, îi cunosc toată taina, ba poate că vă și temeți de ei; în același timp însă, cel care jignește fără a ști cât de adâncă este rana pe care o face este privit ca un prost, ca un neîndemânatic care nu e în stare să tragă folos din nimic și toți îl disprețuiesc.

Doamna de Beauséant aruncă studentului o privire caldă, în care sufletele alese știu să pună deopotrivă recunoștință și demnitate. Privirea aceasta fu ca un balsam, care alină inima studentului adânc sângerată de privirea de portărel cu care îl cântărise cu o clipă mai înainte ducesa.

— Închipuiți-vă, urmă Eugène, că izbutisem să dobândesc bunăvoința domnului de Restaud; pentru că, spuse el, întorcându-se către ducesă cu o înfățișare în același timp umilă și vicleană, trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că nu sunt decât un biet student, cu desăvârșire singur, cu desăvârșire sărac.

— Să nu spuneți asta, domnule de Rastignac. Nouă femeilor nu ne plac niciodată oamenii care displac celorlalți.

— Ah! făcu Eugène, n-am decât douăzeci și doi de ani, trebuie să știi să rabzi suferințele vârstei tale. De altfel, în clipa de față sunt la spovedanie și nicăieri n-aș fi putut găsi un mai frumos confesional în care să pot îngenunchea; aici păcătuiești, și dincolo te învinuiești.

Ducesa luă o înfățișare aspră auzind aceste cuvinte îndreptate împotriva religiei, pe care le și înfieră pentru necuviința lor, spunând vicontesei:

— Domnul ajunge să…

Doamna de Beauséant râdea din plin – și de văru-său, și de ducesă:

— Abia a sosit, draga mea, și caută o învățătoare care să-l învețe cum să se poarte.

— Doamnă ducesă, reluă vorba Eugène, nu este oare firesc să cauți a te iniția în tainele celor care ne vrăjesc?

„Ia uite, își spuse în sine, văd c-am început să vorbesc ca un frizer.”

— Dar doamna de Restaud este, pare-mi-se, eleva domnului de Trailles, zise ducesa.

— Habar n-aveam, doamnă, reluă studentul. Așa că m-am aruncat ca un zevzec între ei doi. Până la urmă, ajunsesem să mă înțeleg destul de bine cu bărbatul, iar cât despre femeie, îmi dădeam seama că are să mă îngăduie o vreme, când deodată m-am apucat să le spun că cunoșteam pe un om pe care-l văzusem ieșind pe scara de serviciu și care, în fundul unei săli întunecoase, o îmbrățișase pe contesă.

— Cine era? întrebară amândouă.

— Un bătrân care trăiește cu doi ludovici pe lună, la capătul foburgului Saint-Marceau; un nenorocit în toată puterea cuvântului, de care-și bate joc toată lumea și căruia îi spunem moș Goriot!

— Dar copil ce ești, izbucni vicontesa, doamna de Restaud este una dintre domnișoarele Goriot.

— Fata unui fabricant de făinoase, reluă ducesa, o femeiușcă prezentată la curte în aceeași zi cu fata unui cofetar. Nu-ți mai aduci aminte, Clara? Regele a început să râdă și a făcut în latinește o glumă bună în legătură cu făina. Oameni… Dar cum a spus oare? Oameni…

— Ejusdem farinae[51], zise Eugène.

— Chiar așa, întări ducesa.

— Ah, este deci tatăl ei! urmă studentul, cu o mișcare de groază.

— Bineînțeles. Moșneagul are două fete, pe care le iubește nebunește, deși și una, și cealaltă aproape că l-au renegat.

— Cea de-a doua, zise vicontesa întorcându-se către doamna de Langeais, nu s-a măritat cu un bancher care are un nume nemțesc, un baron de Nucingen? Nu se numește Delphine? Nu este blonda care vine la Operă în una din lojile laterale, care vine și la Bouffons și râde foarte tare, ca să atragă atenția spectatorilor asupra ei?

Ducesa răspunse râzând:

— Dar, draga mea, te admir. De ce te ocupi atât de mult de oamenii ăștia? Numai un îndrăgostit nebun, cum a fost Restaud, s-a putut mânji cu făina domnișoarei Anastasie. Oh! Până la urmă n-are să se dovedească un bun negustor! Nevastă-sa a încăput pe mâna domnului de Trailles, care o va nenoroci.

— Și-au renegat tatăl! repetă Eugène.

— Da, da, reluă vicontesa. Și-au renegat tatăl, tatăl lor, un tată admirabil, care le-a dat, pe cât se spune, câte cinci sau șase sute de mii de franci fiecăreia, ca să le facă fericite măritându-le bine și care nu și-a păstrat pentru el decât o rentă de opt sau zece mii de livre, închipuindu-și că fetele lui vor rămâne ale lui, că și-a întemeiat alăturea de el două existențe, două case în care va fi adorat, răsfățat. Și după doi ani, ginerii l-au alungat din societatea lor ca pe cel din urmă nenorocit.

Câteva lacrimi se rostogoliră din ochii lui Eugène, care se adăpase de curând din seninele și sfintele simțiri ale vieții de familie, care se afla încă sub vraja credințelor de tinerețe și care își trăia cea dintâi zi pe câmpul de bătaie al civilizației pariziene. Tresăririle sufletului, atunci când sunt cu adevărat sincere, trec atât de firesc asupra celor din jur, încât, vreme de-o clipă, toți trei se priviră în tăcere.

— Ei, Doamne, da, spuse doamna de Langeais, faptul pare într-adevăr groaznic, și totuși vedem în fiecare zi asemenea întâmplări. Care să fie pricina? Spune-mi, draga mea, te-ai gândit vreodată ce este un ginere? Un ginere este un om pentru care noi, dumneata, sau eu creștem o ființă plăpândă și scumpă, o ființă de care suntem legate cu o mie de legături, care vreme de șaptesprezece ani este bucuria întregii familii, care este sufletul ei pur, cum ar spune Lamartine, dar care va ajunge flagelul aceleiași familii. Când omul acesta ne-o va lua din mâinile noastre, mai întâi se va sluji de dragostea ei față de el ca de o secure, cu care va tăia în sufletul și în carnea acestui înger toate simțămintele prin care biata ființă era legată de familia ei. Până ieri, fata noastră era totul pentru noi, și noi eram totul pentru ea; a doua zi însă, e dușmanca noastră. Nu vedem oare asemenea tragedii repetându-se în fiecare zi? Într-o casă, nora își înfruntă cu toată cutezanța socrul care a jertfit totul fiului său. În casa de-alături, un ginere – își alungă soacra. Aud adesea pe unul și pe altul întrebându-se ce drame se petrec astăzi în societate; dar drama ginerelui este înfricoșătoare, fără să mai vorbesc de… căsătoriile noastre, care au ajuns adevărate neghiobii. Înțeleg prea bine ce s-a întâmplat cu bietul fabricant de făinoase. Pe cât mi-aduc aminte, acest Foriot…

— Goriot, doamnă.

— Da, acest Moriot pe vremea Revoluției a fost președintele secției din care făcea parte; a fost amestecat în toate secretele foametei, care a rămas de pomină; în vremea aceea și-a început cariera, vânzând făină pe preț înzecit. Și-a avut să vândă cât a poftit. Administratorul bunică-mii i-a vândut făina pentru niște sume imense. Fără-ndoială că acest Goriot împărțea câștigul cu Comitetul salvării publice, cum făceau toți cei de teapa lui. Mi-aduc aminte că administratorul îi spunea bunicii că poate să rămână în toată siguranța la Grandvilliers, pentru că grâul ei era un excelent certificat de civism. Ei bine, acest Loriot, care vindea grâu celor care tăiau capetele semenilor lor, n-a avut decât o pasiune. După cum se spune, își adoră fetele. Pe cea mare a cocoțat-o în casa lui Restaud, iar pe cealaltă a dat-o baronului de Nucingen, un bancher bogat, care face pe regalistul. Înțelegeți prea bine că pe vremea Imperiului cei doi gineri nu aveau prea mari necazuri primind în casele lor pe acest cetățean de la Nouăzeci și trei[52]; era pe timpul lui Bonaparte, și asemenea lucruri erau trecute cu vederea. Când s-au întors însă Bourbonii, cetățeanul îl cam stânjenea pe domnul de Restaud și cu atât mai vârtos pe bancher. Fetele, care își iubeau poate și atunci tatăl, au încercat să împace și capra, și varza – și tatăl, și soțul: au început a-l primi pe Goriot numai când nu aveau nici un alt musafir, născocind cele mai duioase pretexte. „Vino, tată, o să ne simțim mai în voie, pentru că o să fim între noi!” etc. Întrucât mă privește, draga mea, cred că simțămintele adevărate au ochi și inteligență: de aceea acest biet om de la Nouăzeci și trei a simțit că-i sângeră inima. A înțeles că fetelor le era rușine să se arate în lume alături de el; că ele își iubeau bărbații și că el primejduia reputația ginerilor lui. Nu-i rămânea decât să se sacrifice. Și s-a sacrificat, pentru că era tată; el însuși și-a impus surghiunul. După aceea, văzând că fetele erau mulțumite, a înțeles că făcuse tocmai ceea ce trebuia. Tatăl și copiii au fost complici în această măruntă crimă. Și lucruri de felul acesta vedem pretutindeni. În saloanele fetelor lui, acest moș Doriot n-ar fi arătat oare ca o pată de țiței pe un preș? El singur nu s-ar fi simțit în voie și s-ar fi plictisit. Ceea ce i s-a întâmplat acestui părinte i se poate întâmpla celei mai frumoase femei cu omul cel mai iubit: dacă îl plictisește cu dragostea ei, el pleacă, recurge la orice lașitate ca să scape de ea. Toate sentimentele ajung cândva la punctul acesta. Sufletul nostru este ca un tezaur: dacă-l golești dintr-o dată, ești ruinat. Nu îngăduim unui simțământ să se arate în toată plinătatea lui, cum nu îngăduim unui om să n-aibă un ban în pungă. Acest părinte dăruise tot ce avea. Vreme de douăzeci de ani dăruise măruntaiele din el, dragostea lui; într-o zi și-a dăruit și averea. După ce au stors bine lămâia, fetele au zvârlit-o la colțul străzii.

— Lumea e ticăloasă, spuse vicontesa jucându-se cu franjurile șalului, fără a ridica ochii, lovită în plin de cele câteva cuvinte pe care doamna de Langeais le strecurase înadins în istorisirea acestei întâmplări.

— Ticăloasă? Nicidecum, reluă ducesa. Lumea își urmează drumul ei, atâta tot. Vă spun toate acestea ca să vă arăt că nu mă înșel de fel în privința lumii. Sunt de părerea dumitale, spuse ea strângând mâna vicontesei. Lumea este o mocirlă, să încercăm a rămâne deasupra ei.

Se ridică și o sărută pe doamna de Beauséant pe frunte, spunându-i:

— Ești foarte frumoasă în clipa asta, draga mea. Ai cele mai gingașe culori pe care le-am văzut vreodată.

Înclinând ușor din cap către vărul vicontesei, plecă.

— Moș Goriot e sublim! spuse Eugène, amintindu-și noaptea în care-l văzuse frângându-și argintăria.

Doamna de Beauséant nu-l auzi, era copleșită de gânduri. Urmă un răstimp de tăcere, și bietul student, într-un fel de rușinată încremenire, nu cuteza nici să plece, nici să rămână, nici să vorbească.

— Lumea e ticăloasă și înveninată, spuse într-un târziu vicontesa. Cum te lovește o nenorocire, se ivește totdeauna un prieten gata să vină și să ți-o spună, gata să-ți scormonească sufletul cu un pumnal, făcându-te să-i admiri minerul. Au și început sarcasmele, a și început batjocura! Ah, sunt hotărâtă să mă apăr!

Înălță fruntea ca o adevărată femeie din înalta societate, și în ochii plini de mândrie scăpărară fulgere.

— Ah, făcu ea, văzându-l pe Eugène, dumneata erai aici!

— Încă, răspunse el cu o înfățișare vrednică de milă.

— Ei bine, domnule de Rastignac, să te porți cu lumea asta așa cum merită. Vrei să te înalți; te voi ajuta. Să cercetezi până în străfunduri ticăloșia femeiască și să măsori în toată întinderea ei nemernica vanitate a bărbaților. Deși am citit îndeajuns această carte a lumii, erau totuși unele pagini pe care nu le cunoșteam. Acum, știu totul. Cu cât vei fi mai socotit, mai rece, cu atât vei ajunge mai sus. Lovește fără milă; vei fi temut. În femei și bărbați să nu vezi decât niște cai de poștă pe care poți să-i lași să crape în marginea drumului, la cel dintâi popas, unde ți se dau alții: numai așa vei ajunge să-ți înfăptuiești năzuințele. Vezi, în lumea asta dacă n-ai să găsești o femeie care să-ți poarte de grijă n-ai să însemni nimic. Trebuie să fie tânără, bogată, elegantă. Dacă ai însă o simțire sinceră, ascunde-o ca pe-o comoară; nu îngădui nimănui să ți-o bănuiască, pentru că altfel ești pierdut. Nu vei mai fi călău, ci victimă. Dacă te vei îndrăgosti vreodată, păstrează-ți bine taina! N-o da în vileag mai înainte de a ști cui îți deschizi sufletul. Ca să-ți aperi din vreme această iubire care n-a luat încă ființă, învață să nu te încrezi de fel în lumea asta. Ascultă-mă, Miguel. (Vicontesa se înșelase cu naivitate în privința numelui, fără să-și fi dat seama.) Există un lucru mai groaznic chiar decât felul în care a fost părăsit acel părinte de către cele două fiice ale sale, care ar fi bucuroase să-l știe mort: este dușmănia dintre cele două surori. Restaud e de neam vechi, nevastă-sa a fost adoptată, a fost prezentată la curte; dar soră-sa, bogata ei soră, frumoasa doamnă Delphine de Nucingen, măritată cu un om de afaceri, moare de ciudă. Gelozia o roade; între ea și soră-sa e o depărtare de o sută de leghe; soră-sa nu mai e soră-sa, și amândouă se leapădă una de alta, cum s-au lepădat de tatăl lor. De aceea, doamna de Nucingen ar linge tot noroiul din strada Saint-Lazare până-n strada Grenelle ca să poată intra în salonul meu. A crezut că de Marsay o va ajuta să-și ajungă ținta și s-a făcut sclava lui de Marsay, înăbușindu-l cu dragostea ei. Dar lui de Marsay puțin îi pasă de ea. Dacă mi-o vei prezenta, vei fi Benjaminul[53] ei și te va adora. După aceea, iubește-o dacă poți; dacă nu, slujește-te de ea. Am s-o văd o dată sau de două ori, la seratele cele mari, când vine lume multă; dar n-am s-o primesc niciodată dimineața. Am s-o salut, și asta-i va fi de ajuns. Dumneata ți-ai închis singur ușa contesei, rostind numele lui moș Goriot. Da, dragul meu, poți să te duci de douăzeci de ori la doamna de Restaud, n-ai s-o găsești niciodată acasă. Te-ai dat singur afară. Așadar, moș Goriot să te introducă la doamna Delphine de Nucingen. Frumoasa doamnă de Nucingen va fi firma dumitale. Fii omul ales de ea, celelalte femei vor înnebuni după dumneata. Rivalele, prietenele, cele mai bune prietene vor voi să te răpească din brațele ei. Sunt femei care nu iubesc decât pe bărbatul ales de o altă femeie, după cum sunt atâtea biete burgheze care, copiind modelul pălăriilor noastre, speră să-și însușească și felul nostru de a fi. Vei avea succes. La Paris, succesul e totul, e cheia puterii. Când femeile spun că ești spiritual, că ai talent, bărbații le cred, dacă nu-i dezamăgești. Atunci vei putea să vrei orice, vei răzbate pretutindeni. Și vei afla atunci ce e lumea – o reuniune de înșelați și de înșelători. Nu te amesteca nici cu unii, nici cu alții. Ca să intri în acest labirint, îți dau numele meu, ca un fir al Ariadnei[54], dar să nu-l compromiți, spuse ea sumețându-și capul și aruncând o privire de regină către student. Să mi-l aduci înapoi nepătat. Și-acum lasă-mă. Și noi femeile avem bătăliile noastre.

— Și dacă veți avea vreodată nevoie de un om de ispravă care să dea foc pulberii din stâncă? spuse Eugène tăindu-i vorba.

— Ei? întrebă ea.

El se bătu cu mâna în piept, răspunse cu un surâs la surâsul vară-si și plecă. Era ceasul cinci. Îi era foame, și se temea că va ajunge prea târziu la masa de seară. În temerea aceasta, simți fericirea de a străbate Parisul în goană. Această plăcere pur fizică îi îngădui să se lase cu totul în voia gândurilor care-l asaltau. Când un tânăr de vârsta lui e lovit de disprețul cuiva, se înfurie, turbează, ridică pumnul împotriva întregii societăți, vrea să se răzbune și în același timp se îndoiește de el însuși. În clipa aceea, Rastignac era copleșit de cuvintele acestea: Ți-ai închis singur ușa contesei.

„Am să mă duc! își spuse el, și dacă doamna de Beauséant are dreptate, dacă vor fi dat poruncă să nu fiu primit… eu… Doamna de Restaud mă va găsi în toate saloanele în care va veni. Voi învăța să mânuiesc armele, să trag cu pistolul și-l voi ucide pe frumosul ei Maxime.” „Dar banii! îi striga conștiința lui, de unde ai să-i iei?”

Deodată, văzu în fața ochilor strălucitoarea bogăție din casa contesei de Restaud. Văzuse acolo luxul de care, fără îndoială, fosta domnișoară Goriot trebuia să fie foarte îndrăgostită – aurării, lucruri scumpe puse la vedere, luxul lipsit de inteligență al oricărui parvenit, risipa de bani a oricărei curtezane. Această orbitoare imagine fu nimicită de mărețul palat Beauséant. Închipuirea lui, strămutată în sferele înalte ale societății pariziene, stârni în sinea lui o mie de gânduri rele, care-i lărgiră în același timp și mintea, și conștiința. Lumea i se arătă așa cum era: legile și morala neputincioase față de cei bogați, iar averea – ultima ratio mundi[55]. „Vautrin are dreptate, averea înseamnă virtute!” își spuse el.