IX

În dimineața aceea, Eugène se afla în culmea deznădejdii, din pricina doamnei de Nucingen. În adâncul sufletului său, el se lăsase cu totul în seama lui Vautrin, fără a mai voi să cerceteze nici motivele prieteniei pe care i-o purta acest om nemaipomenit, nici unde-l va duce o asemenea tovărășie. Numai o minune l-ar mai fi putut salva din abisul în care făcuse cel dintâi pas cu un ceas mai înainte, când schimbase cu domnișoara Taillefer cele mai duioase făgăduințe. Victorine avea simțământul că ascultă un glas de înger, cerurile se deschiseseră în fața ochilor ei, iar casa Vauquer se împodobise cu fantasticele culori în care decoratorii de teatru zugrăvesc palatele de pe scenă: iubea și era iubită, sau cel puțin așa credea! Și care femeie n-ar fi crezut ca și ea, văzându-l și ascultându-l pe Rastignac, în timpul acestei ore furate tuturor Argușilor[93] din casă? Zbătându-se împotriva conștiinței lui, știind că săvârșește o faptă rea și voind s-o săvârșească, spunându-și că va răscumpăra acest mic păcat făcând o femeie fericită, Eugène se împodobise cu propria lui deznădejde și strălucea în toate focurile infernului care sălășluia în clipa aceea în inima lui. Din fericire pentru el, minunea se împlini: Vautrin intră plin de veselie și citi dintr-o ochire în sufletele celor doi tineri, pe care-i căsătorise prin uneltirile geniului său diabolic, dar cărora le tulbură pe loc bucuria, cântând cu glasu-i puternic și batjocoritor:

Fanchetta mea-i fermecătoare în simplitatea ei.

Victorine plecă în fugă, ducând cu sine o fericire tot așa de mare pe cât fusese și suferința care-i umpluse viața până în clipa aceea. Sărmana fată! O strângere de mână, obrazul atins în treacăt de o șuviță din părul lui Rastignac, un cuvânt șoptit atât de aproape încât simțise în ureche calda unduire care se desprindea de pe buzele studentului, mijlocul cuprins de brațu-i, care tremura ușor, o sărutare pe gât – aceasta a fost logodna iubirii ei, logodnă pe care vecinătatea butucănoasei Silvia, gata să intre oricând în această strălucitoare sală de mâncare, o făcu mai înflăcărată, mai vie, mai înlănțuitoare decât cele mai minunate mărturii de credință istorisite în paginile celor mai vestite povestiri de dragoste. Aceste mici îngăduințe, ca să întrebuințăm o minunată vorbă a strămoșilor noștri, păreau adevărate nelegiuiri în ochii unei fete pioase care se spovedea la fiecare cincisprezece zile! În ceasul acela ea risipise atâta bogăție de suflet câtă nu va mai putea să dea niciodată după aceea, nici chiar atunci când, bogată și fericită, se va dărui întreagă.

— Afacerea s-a făcut, spuse Vautrin lui Eugène. Cei doi dandy ai noștri s-au înjurat. Totul s-a petrecut așa cum se cuvenea. Afacere de opinie. Porumbelul nostru s-a apucat să-mi insulte șoimul. Întâlnirea are loc mâine, la fortul Clignancourt. La ceasul opt și jumătate, domnișoara Taillefer, stând liniștită colea și muind încetinel felioara de pâine cu unt în cafeaua cu lapte, va deveni moștenitoarea averii și a dragostei tatălui ei. Nu ți se pare nostimă povestea asta? Micul Taillefer e foarte tare în spadă și e sigur de el ca de un brelan de ași; va fi însă rănit printr-o lovitură născocită de mine, un anume fel de a ridica spada și de a o înfige în fruntea adversarului. Am să-ți arăt figura asta, pentru că este strașnic de folositoare.

Rastignac ascultă prostit și nu știa ce să răspundă.

În clipa aceea, moș Goriot, Bianchon și alți câțiva pensionari intrară în sala de mâncare.

— Așa te vreau, îi spunea Vautrin lui Eugène. De data asta știi ce faci. Bravo, vulturașule! Ai să ajungi conducător de oameni. Ești tare, spătos, viteaz. Toată stima mea!

Voia să-l ia de mână, dar Rastignac își trase cu grabă brațul și, pălind, se lăsă pe un scaun: i se părea că vede în fața lui o baltă de sânge.

— Aha. Tot mai avem câteva scutece mânjite de virtute! îi spuse Vautrin cu glasul scăzut. Taica Doliban are trei milioane, îi cunosc averea. Când vei umfla zestrea, o să ți se pară că ești imaculat ca o rochie de mireasă.

Rastignac nu șovăi. Hotărî ca, chiar în seara aceea, să vestească pe domnii Taillefer, tatăl și fiul. După ce plecă Vautrin, moș Goriot îi spuse lui Eugène la ureche:

— Ești trist, copilul meu, dar eu am să te înveselesc. Haide!

Bătrânul fabricant de făinoase își aprinse feștila de la flacăra lămpii. Eugène îl urmă, stăpânit de dorința de a afla cu o clipă mai degrabă despre ce e vorba.

— Să intrăm la dumneata, spuse bătrânul, care ceruse Silviei cheia lui Eugène. Astăzi de dimineață credeai că nu te iubește, așa-i? urmă el. Te-a alungat și ai plecat supărat, disperat. Prostuțule! Mă aștepta pe mine. Înțelegi? Trebuia să ne ducem împreună ca să sfârșim de aranjat o bijuterie de apartament, în care ai să te muți peste trei zile. Să nu mă dai de gol. Vrea să-ți facă o surpriză; dar eu nu puteam să-ți ascund taina asta. Vei sta în strada Artois, la doi pași de strada Saint-Lazare. Vei fi instalat ca un prinț. Ți-am ales mobilele, ca pentru o mireasă. De o lună ne străduim, fără a-ți spune nimic. Avocatul a început lupta, fata mea își va dobândi venitul zestrei sale – treizeci și șase de mii de franci pe an – iar eu voi cere plasarea celor opt sute de mii de franci în bunuri sigure și văzute.

Eugène se plimba tăcut, cu brațele încrucișate, de la un capăt la altul al odăii lui sărăcăcioase și neorânduite. Moș Goriot prinse o clipă când studentul era întors cu spatele, și puse pe cămin o cutie de marochin roșu, pe care erau imprimate în aur armele familiei de Rastignac.

— Dragul meu copil, spuse bietul bătrân, am intrat până în gât în treaba asta. Dar, vezi dumneata, este și oarecare egoism în ceea ce am făcut, pentru că am și eu un interes în schimbarea locuinței dumitale. Dacă-ți voi cere ceva, n-ai să mă respingi, nu-i așa?

— Ce?

— Deasupra apartamentului dumitale, la etajul al cincilea, e o odaie care ține de apartament. Aș vrea să mă mut în ea. Ce zici? Am îmbătrânit, stau prea departe de fete. N-am să te stânjenesc cu nimic. Numai că am să fiu și eu pe-acolo. Ai să-mi vorbești despre ea în fiecare seară. Asta n-are să te necăjească, nu-i așa? Când te vei întoarce acasă, eu am să fiu în pat; am să te aud și am să-mi spun: „A văzut-o pe mica mea Delphine. A dus-o la bal. Mulțumită lui, e și ea în sfârșit fericită.” Dacă voi fi bolnav, are să fie un balsam pentru sufletul meu să te aud întorcându-te, mișcându-te, umblând prin casă. Vei aduce cu dumneata ceva din ființa fetei mele! Nu voi avea de făcut decât un pas ca să fiu la Champs-Elysées, unde ele se plimbă în fiecare zi, și am să le pot vedea mereu, pe când acum mi se întâmplă uneori să ajung prea târziu. Și apoi, poate că va veni și ea la dumneata. Am s-o aud, am s-o văd în mantila ei de dimineață, cu pasul gingaș ca de pisicuță. De o lună e iarăși cum a fost, fetița veselă și drăguță, gătită, de odinioară. Sufletul ei e pe cale să se însănătoșească, și fericirea asta ți-o datorește numai dumitale. Oh! Pentru dumneata aș fi în stare să fac și imposibilul! Adineauri, întorcându-mă împreună cu ea, mi-a spus: „Tăicuțule, sunt foarte fericită!” Când îmi spune ceremonios tată, mă îngheață; dar când îmi spune tăicuțule, le văd parcă iarăși micuțe, și toate amintirile îmi revin în minte. Am simțământul că sunt și mai mult tatăl lor. Mi se pare că nu mi le-a luat încă altcineva.

Unchiașul își șterse ochii; plângea.

— De când n-o mai auzisem vorbindu-mi astfel, de când nu mai mersesem la braț cu ea! Da, da, de mai bine de zece ani n-am mai mers alăturea de ele! Ce bine-i să te freci de rochia ei, să mergi în pas cu ea, să-i simți căldura! Pe scurt, astăzi de dimineață am dus-o pe Delphine peste tot locul, am colindat prin prăvălii și apoi am întovărășit-o acasă. Oh, ia-mă pe lângă dumneata! Când vei avea câteodată nevoie de cineva care să-ți facă vreun serviciu, eu am să fiu acolo. Ah, dacă ar muri namila aceea de alsacian, dacă guta de care suferă ar avea inteligența de a i se sui la stomac, ce fericită ar fi fata! Ai fi ginerele meu, ai putea ieși împreună cu ea ca bărbat și nevastă, în văzul lumii. Doamne, necunoscând niciuna din plăcerile lumii, este așa de nefericită, încât îi iert orice. Dumnezeu trebuie să fie de partea părinților care-și iubesc copiii. Să știi că te iubește peste măsură, spuse bătrânul după un răstimp, clătinând din cap. Tot drumul mi-a vorbit despre dumneata: „Nu-i așa, tată, că e drăguț? Și are inimă bună. Vorbește despre mine?” Din tot ce mi-a sporovăit în privința asta, din strada Artois până la pasajul Panoramelor, ai putea face câteva cărți. În sfârșit, și-a deșertat inima într-a mea. Și toată dimineața m-am simțit tânăr și ușor ca un fulg. I-am spus că mi-ai dat hârtia aceea de o mie de franci. Oh, draga de ea, era atât de tulburată, încât a plâns. Dar ce ai acolo, pe cămin? spuse în cele din urmă moș Goriot, care murea de nerăbdare văzându-l pe Rastignac neclintit.

Eugène, cu desăvârșire uluit, se uita prostit la vecinul său. Între duelul care trebuia să aibă loc a doua zi, după cum îl vestise Vautrin, și această împlinire a celor mai scumpe speranțe ale sale, contrastul era atât de puternic, încât în clipa aceea i se părea că trăiește un vis cumplit. Se înturnă către cămin, dădu cu ochii de cutiuța pătrată, o deschise, și înăuntru găsi o filă de hârtie, sub care se afla un ceasornic Breguet. Pe fila de hârtie sta scris: „Aș vrea să te gândești la mine în fiecare clipă, pentru că…

DELPHINE”

Cuvintele din urmă erau desigur în legătură cu vreo sfadă care se stârnise cândva între ei. Eugène simți o învăluire de duioșie. Armele familiei sale erau încrustate în aurul care căptușea cutioara de marochin. Bijuteria îndelung râvnită, lănțugul, cheia, modelul, desenurile – toate erau așa cum și le dorise. Moș Goriot strălucea de bucurie. Fără îndoială că-i făgăduise fie-si să-i povestească în amănunt cum va primi Eugène această surpriză, pentru că în acest joc de emoții bătrânul era cel de-al treilea partener și nu părea de fel cel mai puțin fericit. Ținea mult la Rastignac și din cauza fie-si, și din pricina felului său de a fi.

— Astă-seară ai să te duci s-o vezi. Te așteaptă.

— Matahala de alsacian supează la dansatoarea lui. Ha-ha, a rămas prostit când avocatul meu i-a vorbit pe șleau! Nu pretinde că o iubește pe fata mea până la adorație? Să îndrăznească s-o atingă, și-l ucid pe loc. Numai când mă gândesc că draga mea Delphine ar putea fi a lui… (bătrânul suspină) aș fi în stare să fac moarte de om. La drept vorbind, n-ar fi însă moarte de om. E un porc cu cap de vițel. Ai să mă iei pe lângă dumneata, nu-i așa?

— Da, dragul meu moș Goriot, știi doar cât țin la dumneata.

— Văd prea bine. Dumitale nu ți-e rușine de mine! Îngăduie-mi să te îmbrățișez.

Și bătrânul îl cuprinse în brațe.

— Făgăduiește-mi că ai s-o faci fericită! Ai să te duci astă-seară, da?

— Oh, da! Trebuie să ies în oraș pentru niște treburi, pe care mi-e cu neputință să le amân.

— Pot să-ți fiu de folos cu ceva?

— Da. În timp ce eu mă voi duce la doamna de Nucingen, dumneata du-te la domnul Taillefer tatăl și spune-i să-mi hotărască o oră în cursul serii, pentru că trebuie să-i vorbesc într-o chestiune de cea mai mare însemnătate.

— Așadar, tinere, strigă moș Goriot cu fața deodată schimbată, e adevărat că faci curte fie-si, cum spun imbecilii aceia de jos? Să te ferească Dumnezeu! Nu cunoști încă laba lui Goriot. Iar dacă ne vei înșela, ai să ai de-a face cu pumnul meu. Oh! Dar nu e cu putință.

— Îți jur că nu iubesc decât o singură femeie, zise studentul. Mi-am dat seama acum o clipă.

— Ah, ce fericit sunt! făcu moș Goriot.

— Dar, urmă studentul, fiul lui Taillefer are mâine un duel și am aflat că va fi ucis.

— Și ce te privește asta? întrebă Goriot.

— Dar trebuie să-i spunem bătrânului să-l oprească pe fiu-său! strigă Eugène.

În clipa aceea însă fu întrerupt de Vautrin, care trecea prin fața ușii cântând:

O, Richard, regele meu!

Te părăsește toată lumea.

Bum! Bum! Bum! Bum! Bum!

Am cutreierat lumea-ndelung și pretutindeni m-am arătat. Tra-la-la-la.

— Domnilor, strigă Christophe, se răcește supa, toată lumea la masă.

— Ascultă, îi spuse Vautrin, vino de ia o sticlă de Bordeaux dintr-ale mele.

— Îți place ceasul? întrebă moș Goriot. Se pricepe, nu-i așa?

Vautrin, moș Goriot și Rastignac coborâră împreună și, venind cu întârziere, fură siliți să se așeze la masă unul lângă altul.

În timpul cinei, Eugène se arătă foarte rece față de Vautrin, cu toate că omul acesta, atât de drăguț după judecata doamnei Vauquer, nu desfășurase niciodată atâta vervă ca în seara aceea. Cu glumele-i scânteietoare el izbuti să-i înveselească pe toți mesenii. Numai Eugène era înspăimântat văzându-l atât de sigur de sine și cu atâta sânge rece.

— Pe unde naiba ai umblat pe ziua de azi? îi spuse doamna Vauquer. Ești vesel ca un cintez.

— Când fac afaceri bune, sunt totdeauna vesel.

— Afaceri? zise Eugène.

— Firește. Am livrat o partidă de marfă care are să-mi aducă un bun comision. Domnișoară Michonneau, urmă Vautrin băgând de seamă că bătrâna fată îl cercetează cu stăruință, ce nu-ți place la mine, că mă scormonești atâta cu privirile? Spune-mi! Sunt gata să mă schimb pe dată, ca să-ți fiu pe plac. Poiret, cred că n-o să ne luăm la harță dintr-un fleac ca ăsta, ha? zise el uitându-se cu ochii micșorați la bătrânul slujbaș.

— Fir-ai să fii! spuse pictorul cel tânăr către Vautrin. Ar trebui să-mi pozezi pentru Hercule-Poznaș.

— Făcut! Pe Dumnezeul meu! Dacă domnișoara Michonneau binevoiește să pozeze în Venera de la Père-Lachaise, răspunse Vautrin.

— Și Poiret? întrebă Bianchon.

— A, Poiret are să pozeze în Poiret! Va fi zeul livezilor! strigă Vautrin. E un derivat de pară[94].

— Mălăiață! zise Bianchon. Iar dumneata ai să te afli între pară și brânză[95].

— Vorbiți numai prostii! spuse doamna Vauquer. Mai bine ne-ai da și nouă din Bordeaux-ul dumitale. Văd că sticla scoate nasul afară. Asta are să ne întrețină veselia, pe lângă că e bun pentru stomah.

— Domnii mei, zise Vautrin, doamna prezidentă ne cheamă la ordine. Doamna Couture și domnișoara Victorine nu se vor supăra de glumele dumneavoastră; trebuie să respectați însă inocența lui moș Goriot. Vă propun o mică sticlorama de vin de Bordeaux, pe care numele de Laffitte îl face de două ori ilustru, fie spus în treacăt, fără nici o aluzie politică[96]. Hei, chelner! zise Vautrin întorcându-se către Christophe, care nici nu se clinti. Vino-ncoace, Christophe! Ce, ai uitat cum te cheamă? Adu băutura, chelner!

— Iat-o, domnule, răspunse Christophe împingându-i sticla.

După ce umplu paharul lui Eugène și pe al lui moș Goriot, Vautrin turnă și într-al său, pe îndelete, câteva picături, și pe când cei doi vecini de masă băură, el îl degustă, dar îndată se strâmbă.

— Ei, drăcie! Are iz de dop. Christophe, ia tu vinul ăsta, și nouă adu-ne altul. În dreapta, știi? Suntem șaisprezece. Adu opt sticle.

— Dacă faci pe generosul, spuse pictorul, află că plătesc și eu o sută de castane.

— Oh! Oh!

— Buuum!

— Prr!

Toți izbucniră în strigăte, care porniră în aceeași clipă din toate părțile, ca niște rachete.

— Hai, măicuță Vauquer, dă și dumneata două de șampanie! îi strigă Vautrin.

— Na-ți-o! De ce nu-mi ceri și casa? Două, de șampanie! Dar asta face doisprezece franci! De unde să-i scot? Dacă vrea domnu' Eugène să plătească, atunci vă ofer lichior de coacăze.

— Hop și ea cu lichiorul de coacăze, care-ți face purgație mai abitir ca mana! spuse cu glas scăzut studentul în medicină.

— Bianchon, taci! strigă Rastignac. Cum aud vorbindu-se de mană. Haide, fie și șampanie, o plătesc, adăugă studentul.

— Silvia, zise doamna Vauquer, adu biscuiți și prăjiturile cele mici.

— Lasă prăjiturile cele mici, că s-au făcut mari. Le-a crescut și barba. Biscuiții însă poate să-i aducă.

După o clipă, vinul de Bordeaux își făcu efectul, mesenii se însuflețiră, veselia spori. Într-o sălbatică dezlănțuire de râsete, izbucniră câteva imitații de animale. Slujbașul de la Muséum, apucându-se să redea unul din strigătele Parisului, care se asemăna cu miorlăitul unui motan îndrăgostit, alte opt voci prinseră să ragă în același timp cuvintele următoare:

— Ascuțim cuțite!

— Scânteiuțe pentru păsăruici!

— Iată plăcerea, doamnelor, iată plăcerea!

— Lipim faianța!

— Poftiți în baracă, poftiți în baracă!

— Scuturați-vă nevestele, scuturați-vă hainele!

— Haine vechi, pălării și mărunțișuri de vânzare!

— Cireșe dulci, cireșe!

Premiul întâi îl luă Bianchon, pentru accentul nazal cu care strigă:

— Umbrele, vindem umbrele!

În câteva clipe se stârni o larmă, să-ți spargă urechile; cuvintele cădeau alandala, o adevărată scenă de operă, pe care Vautrin o conducea ca un șef de orchestră, supraveghind pe Eugène și pe moș Goriot, care, pare-se, se și îmbătaseră. Rezemați de spătarele scaunelor, amândoi contemplau cu o înfățișare gravă această neorânduială cu totul neobișnuită și abia dacă mai gustau când și când din pahare; amândoi erau preocupați de ceea ce aveau de făcut în seara aceea, și cu toate acestea nu se simțeau în stare să se ridice de la masă. Vautrin, care urmărea schimbarea înfățișării lor aruncându-le priviri piezișe, prinse clipa când pleoapele începură a le tremura, gata să se închidă, și plecându-se la urechea lui Rastignac, îi spuse:

— Flăcăuașul meu, nu suntem destul de vicleni ca să putem lupta cu tătucul Vautrin, iar el ține prea mult la dumneata ca să te lase să faci prostii. Când hotărăsc eu un lucru, numai Dumnezeu din cer poate să mă oprească din drumul meu. Hah, voiam să-i dăm de veste lui moș Taillefer, să facem o greșeală de mic școlar! Cuptorul e cald, făina e frământată, pâinea e pe lopată. Mâine, când om mușca din ea, o să sară cojile până-n tavan. Și noi voiam să n-o băgăm la copt? Nu, nu, are să se coacă toată! Dacă avem câteva mici remușcări, o să ni le vindece digestia. În timp ce noi vom trage un pui de somn, colonelul conte Franchessini, cu vârful spadei lui, are să-ți deschidă succesiunea lui Michel Taillefer. Ca moștenitoare a lui frate-său, Victorine va avea un venit de cincisprezece miișoare de franci. M-am informat, și știu că succesiunea mamă-si trece de trei sute de mii.

Eugène asculta aceste cuvinte fără a putea răspunde; limba îi era lipită parcă de cerul gurii, și o toropeală de neînvins îl dobora; masa și chipurile mesenilor i se arătau învăluite într-o ceață luminoasă. Puțin după aceea, larma scăzu, pensionarii plecară unul câte unul. Apoi, când nu mai rămase decât doamna Vauquer, doamna Couture, domnișoara Victorine, Vautrin și moș Goriot, Rastignac o văzu, ca prin vis, pe doamna Vauquer trebăluind cu carafele, deșertând ce mai rămăsese pe fund și înjghebând din resturi câteva sticle pline.

— Ah, ce nebuni și ce tineri sunt! spunea văduva.

Asta a fost cea din urmă frază pe care a mai putut s-o înțeleagă Eugène.

— Numai domnul Vautrin e-n stare de-o poznă ca asta! zise Silvia. Să-l vedeți pe Christophe cum horcăie ca o sfârâitoare!

— Rămâi cu bine, măicuță, spuse Vautrin. Mă duc la teatrul de pe bulevard, să-l admir pe domnul Marty în Le mont sauvage, o piesă minunată, după Le Solitaire[97]. Dacă vrei, te iau și pe dumneata, ca și pe aceste doamne.

— Mulțumesc, răspunse doamna Couture.

— Cum, vecino, exclamă doamna Vauquer, nu vrei să vezi o piesă scrisă după Le Solitaire, opera lui Atala de Chateaubriand[98], pe care am citit-o cu atâta plăcere și care este așa de frumoasă, încât plângeam ca Magdalenele din Elodia[99], astă-vară, sub tiei, în sfârșit, o lucrare morală, care ar contribui poate la instruirea domnișoarei dumitale?

— Nu avem voie să mergem la teatru, răspunse Victorine.

— Hei, ăștia doi sunt turtă, zise Vautrin scuturând pe moș Goriot și pe Eugène, ale căror capete se clătinau caraghios.

Așezându-l pe Rastignac cu capul pe spătar, ca să poată dormi în voie, îl sărută cu căldură pe frunte, cântând:

Dormiți, îngerașilor, dormiți.

Voi veghea mereu asupra voastră.

— Mă tem că e bolnav, zise Victorine.

— Atunci, rămâi să-l îngrijești, urmă Vautrin, și apoi îi șopti la ureche: Asta e datoria dumitale de soție supusă. Băiatul ăsta te adoră și îți prezic că vei fi femeiușca lui. În sfârșit, spuse cu glas tare, au fost venerați în tot ținutul, au trăit fericiți și au avut mulți urmași. Așa sfârșesc toate romanele de dragoste. Hai, măicuță, zise întorcându-se către doamna Vauquer și cuprinzând-o de mijloc. Pune-ți pălăria, frumoasa rochie înflorată și eșarfa contesei. Eu mă duc să-ți aduc o birjă.

Și ieși cântând:

Soare, soare, soare divin, Tu, care coci dovlecii.

— Doamne! Zău așa, doamnă Couture, cu omul ăsta și într-un bordei aș fi fericită. Și, arătând către fostul fabricant de făinoase, adăugă: Uite-l pe moș Goriot criță! Cărpănosu' ăsta nu m-a dus în viața lui nicăierea. Dar o să cadă sub masă. Doamne, la vârsta lui, e o necuviință să-și bea mințile! O să-mi răspunzi că nu poți să-ți bei ceea ce n-ai. Silvia, du-l în odaia lui.

Silvia îl luă pe bătrân de subsuori, îl împinse și-l aruncă îmbrăcat, ca pe-o boccea, de-a curmezișul patului.

— Bietul băiat, spunea doamna Couture uitându-se la Eugène și ridicându-i șuvițele de păr care-i căzuseră în ochi, e ca o fată, nu știe ce înseamnă un exces.

— A, pot să-ți spun că de treizeci și unu de ani, de când țin pensiunea, mi-au trecut prin mână, cum se spune, atâția tineri, dar n-am văzut niciunul atât de drăguț, atât de distins ca domnul Eugène. Ce frumos e când doarme! Reazemă-i capul de umărul dumitale, doamnă Couture. Ți-ai găsit! A căzut pe umărul domnișoarei Victorine. Copiii au un Dumnezeu al lor. Ce pereche drăgălașă ar face amândoi.

— Taci din gură, vecino, strigă doamna Couture, spui niște lucruri…

— Las', că n-aude. Silvia, hai să mă-mbraci. Am să-mi pun corsetul cel mare.

— Eh, poftim! Corsetul cel mare după masă, doamnă? zise Silvia. Nu, caută pe altcineva să-ți strângă șireturile, că eu n-am poftă să te omor. Dintr-o nechibzuință ca asta, poți să-ți pierzi viața.

— Puțin îmi pasă, vreau ca domnul Vautrin să se mândrească cu mine.

— Pesemne că-ți iubești tare mult moștenitorii.

— Haide, Silvia, fără argumente, spuse văduva ridicându-se.

— La vârsta dumneaei! zise bucătăreasa făcând semn Victorinei către stăpână-sa.

În sala de mâncare nu mai rămase decât doamna Couture și orfana ocrotită de ea, pe umărul căreia dormea Eugène. Sforăitul lui Christophe răsuna cu putere în tăcerea din casă, astfel încât somnul lui Eugène, care dormea cu o gingășie de copil, părea și mai liniștit. Fericită că putea să-și îngăduie una din acele fapte bune în care se revarsă tot sufletul unei femei și care îi dădea putința să simtă inima lui Eugène bătând pe sânul ei, fără ca prin aceasta să se socoată întru nimic vinovată, pe chipul Victorinei plutea lumina ocrotirii materne, care-i dădea o înfățișare mândră. Peste miile de gânduri care se iveau în ființa ei, se ridica biruitor o furtunoasă dezlănțuire de voluptate, stârnită de calda și nevinovata apropiere a celor două tinere trupuri.

— Biata mea fetiță! spuse doamna Couture strângându-i mâna.

Bătrâna doamnă privea cu încântare această față neprihănită și îndurerată, pe care în clipa aceea coborâse străluminarea fericirii. Victorine era asemenea acelor naive picturi din evul mediu la a căror zugrăvire artistul trecea peste toate trăsăturile de amănunt, pentru ca, liniștit și îndrăzneț, să-și pună întreaga putere de vrajă a penelului în redarea chipului de o culoare pală, dar în care cerul își răsfrânge parcă toată bogăția lui de nuanțe aurii.

— Și totuși, n-a băut mai mult de două pahare, măicuță, spuse Victorine trecându-și degetele prin cârlionții lui Eugène.

— Tocmai de aceea, fata mea. Dacă ar fi fost un desfrânat, ar fi suportat vinul ca toți ceilalți. Pentru el, beția asta este o laudă.

În uliță se auzi duruit de trăsură.

— Măicuță, zise fata, vine domnul Vautrin. Ia, te rog, pe domnul Eugène. N-aș vrea ca omul acesta să mă vadă așa. Are uneori un fel de-a vorbi de parcă simți că-ți mânjește sufletul, și unele priviri care stânjenesc pe o femeie, ca și când ar dezbrăca-o.

— Te înșeli! spuse doamna Couture. Domnul Vautrin este un om de ispravă, cam cum era răposatul domnul Couture – iute, dar bun, un soi de ursuz cu suflet blajin.

În clipa aceea, domnul Vautrin intră pe nesimțite și privi îndelung tabloul pe care-l alcătuiau cei doi copii sub mângâietoarea lumină a lămpii.

— Ei bine, spuse el încrucișându-și brațele, iată una din acele scene care i-ar fi inspirat pagini minunate bunului Bernardin de Saint-Pierre[100], autorul lui Paul și Virginia. Ce frumoasă e tinerețea, doamnă Couture! Dormi, biet copil, adăugă cu ochii asupra lui Eugène, câteodată norocul îți vine dormind. Doamnă, urmă el întorcându-se către bătrână, dacă m-am împrietenit cu băiatul ăsta, dacă sunt mișcat când îl văd, e din cauza desăvârșitei armonii dintre chipul și sufletul lui, care, așa cum îl cunosc, este de o neasemuită frumusețe. Parc-ar fi un heruvim care și-a plecat capul pe umărul unui înger, nu-i așa? E un tânăr vrednic de-a fi iubit. Dacă aș fi femeie, n-aș dori decât să mor (nu, asta-i o prostie!), n-aș dori să trăiesc decât numai pentru el. Admirându-i pe amândoi, așa cum stau acum, doamnă, zise el cu glas scăzut, plecându-se la urechea văduvei, cuget fără să vreau că Dumnezeu i-a creat ca să fie unul al celuilalt. Providența are căile sale tainice, ea scormonește în rărunchi și în suflete, izbucni un glas plin. Copiii mei, văzându-vă uniți, uniți în aceeași nevinovăție, uniți în toate simțirile omenești, doresc ca nimic să nu vă mai despartă vreodată. Dumnezeu știe ce face. Și, întorcându-se către fată, urmă: Mi se pare că am zărit o dată în palma dumitale linia prosperității. Dă-mi mâna, domnișoară Victorine. Mă pricep în chiromanție și am ghicit adesea norocul. Haide, nu-ți fie frică. Oh! Ce văd aici? Pe cuvântul meu de om cinstit, în curând ai să fii una dintre cele mai bogate moștenitoare din Paris. Îl vei copleși de fericire pe cel care te iubește. Tatăl dumitale te cheamă lângă el. Te vei căsători cu un tânăr de neam și frumos, care te adoră.

În clipa aceea, pașii greoi ai cochetei văduve, care cobora scara, curmară profețiile lui Vautrin.

— Uite-o pe măicuța Vauquerre, frumoasă ca un astrrru, gătită ca un morcov. Nu ne înăbușim olecuță? îi spuse, punând mâna deasupra corsetului. Strașnic ai mai ferecat fațada, măicuță! Dacă ne-o apuca plânsul, facem explozie. Dar să n-ai nici o grijă, am să-ți adun cioburile cu toată grija, ca un anticar.

— Se vede omul care cunoaște limbajul galanteriei franceze, spuse văduva plecându-se la urechea doamnei Couture.

— Cu bine, copii! urmă Vautrin întorcându-se către Eugène și Victorine. Vă dau binecuvântarea mea, le spuse punându-și mâinile pe capetele lor. Crede-mă, domnișoară, nu-i puțin lucru ruga unui om cinstit; ea aduce noroc, pentru că Dumnezeu o ascultă.

— Cu bine, scumpă prietenă, spuse doamna Vauquer către pensionara ei. Crezi, adăugă ea în șoaptă, că domnul Vautrin are intenții cu privire la persoana mea?

— Eh.

— Ah, mamă dragă, spuse Victorine într-un suspin, cu privirile plecate asupra mâinilor ei, când cele două femei rămaseră între ele, dacă s-ar adeveri ceea ce a spus bunul nostru domn Vautrin!

— Dar pentru asta nu-i nevoie decât de un lucru, răspunse bătrâna doamnă. Să-l trântească într-o zi calul pe monstrul de frate-tău.

— Oh, măicuță.

— Doamne, urmă văduva, o fi poate păcat că vrei răul dușmanului tău. Dacă-i așa, am să mă pocăiesc. Adevărul e că aș fi bucuroasă să-i duc flori la mormânt. Așa inimă neagră n-am văzut! Nu îndrăznește el să ia apărarea mamă-si, ba, prin tot soiul de tertipuri, caută să pună mâna pe moștenirea ei. Vară-mea avea avere frumoasă. Din nefericire pentru tine, n-a fost trecută în foaia de zestre.

— Norocul pe care l-aș dobândi cu prețul morții unui om m-ar apăsa ca o povară, zise Victorine. Și decât să piară frate-meu ca să fiu eu fericită, prefer să rămân toată viața în casa asta.

— Doamne, reluă doamna Couture, doar auziși ce spune bunul domn Vautrin, un om plin de credință, după cum ai văzut, un om care – spre marea mea bucurie – nu este un necredincios, ca toți cei care vorbesc despre Dumnezeu cu mai puțin respect decât însuși diavolul. Ei bine, cine poate ști care sunt căile Providenței?

Cu ajutorul Silviei, cele două femei îl duseră pe Eugène în odaia lui și-l întinseră pe pat. Bucătăreasa îi desfăcu hainele, ca să se simtă în voie. Înainte de-a ieși din cameră, Victorine, folosind o clipă în care ocrotitoarea ei era întoarsă cu spatele, se plecă și-l sărută pe frunte pe Eugène, fericită de această ispravă, care i se părea o hoție ticăloasă. Cuprinse într-o privire întreaga odaie, adună, ca să spunem așa, într-o singură gândire toate bucuriile pe care le trăise în ziua aceea, alcătui din ele un tablou și, contemplându-l îndelung, adormi, spunându-și că e cea mai fericită ființă din Paris.

Petrecerea din seara aceea, în cursul căreia Vautrin strecurase un narcotic în vinul lui Eugène și al lui moș Goriot, a fost pricina prăbușirii sale. Amețit de băutură, Bianchon a uitat s-o descoasă pe domnișoara Michonneau despre Păcălește-Moartea. Dacă n-ar fi făcut decât să rostească acest nume, atât ar fi fost de ajuns ca să stârnească prudența lui Vautrin sau Jacques Collin, ca să-i spunem pe adevăratul lui nume, unul dintre cei mai vestiți ocnași. În afară de aceasta, porecla de Venera de la Père-Lachaise o hotărî pe domnișoara Michonneau să-l vândă pe Collin tocmai în clipa în care, bizuindu-se pe dărnicia lui, chibzuia dacă n-ar fi mai bine să-l vestească despre cele ce se pregăteau, dându-i astfel putința de a dispărea în timpul nopții. Domnișoara Michonneau se duse împreună cu Poiret în strada Sainte-Anne, ca să vorbească cu faimosul șef al poliției de siguranță, crezând că au de-a face cu vreun funcționar superior numit Gondureau. Directorul poliției judiciare îi întâmpină cu voie bună. După o discuție amănunțită domnișoara Michonneau ceru poțiunea cu ajutorul căreia avea să verifice tatuajul. Când marele om din mica stradă Sainte-Anne, începând să caute fiolele în sertarul biroului, avu o mișcare de vădită mulțumire, domnișoara Michonneau înțelese că această captură înseamnă mult mai mult decât arestarea unui pușcăriaș de rând. Bătându-și capul în toate felurile, ajunse la bănuiala că poliția nădăjduia ca, potrivit destăinuirilor făcute de pușcăriașii trădători, să pună mâna la timp pe o foarte mare sumă de bani. Când își mărturisi această bănuială, vulpoiul zâmbi și se strădui să-i înlăture gândul acesta.

— Te înșeli, răspunse el. Collin este cea mai primejdioasă sorbonă pe care au avut-o vreodată răufăcătorii. Asta e tot. Tâlharii o știu prea bine. El este drapelul lor, sprijinul lor, un fel de Bonaparte al lor. Toți îl înconjoară cu dragoste. Ticălosul ăsta n-o să-și lase niciodată cioata în Place de la Grève[101].

Văzând că domnișoara Michonneau n-a înțeles, Gondureau o lămuri că cele două cuvinte de care se folosise – sorbonă și cioată – sunt două expresii tari din limbajul hoților, care, cei dintâi, au simțit nevoia de-a privi capul omului sub două aspecte diferite. Sorbonă este capul omului în viață, chibzuința și gândirea lui. Cioata este un cuvânt de dispreț, menit să arate cât de puțin înseamnă un cap desprins de trunchi.

— Collin își bate joc de noi, urmă el. Când dăm peste un om ca ăsta, tare ca o bară de oțel englezesc, putem să-l ucidem dacă în clipa arestării opune cea mai mică împotrivire. Socotim că mâine dimineață are să facă vreun act de violență, ca să-l putem omorî. În felul acesta scăpăm de proces, de cheltuielile de pază și de hrană, iar societatea se descotorosește de un om de teapa lui. Procedura, citarea martorilor, cheltuielile pe care le avem cu ei, execuția, tot ceea ce legea cere să facem ca să scăpăm de asemenea nemernic, costă peste o mie de taleri, cât ai să încasezi dumneata. Pe deasupra, este și o economie de timp. Cu o bună lovitură de baionetă dată în burta lui Păcălește-Moartea, împiedicăm o sută de alte crime, iar cincizeci de nemernici, gata să se prăbușească în ticăloșie, se vor păzi pe viitor cu toată înțelepciunea să nu ajungă în fața tribunalului corecțional. Iată ce înseamnă o bună poliție! Adevărații oameni de bine spun că, procedând astfel, preîntâmpinăm crimele.

— Și apărați țara, zise Poiret.

— Bravo, răspunse șeful, astă-seară vorbești cu chibzuință. Da, fără îndoială, slujim țara. Cu atât mai gravă este nedreptatea pe care ne-o face lumea. Noi aducem societății servicii foarte mari, care nu sunt cunoscute. În sfârșit, omul superior e dator să se ridice deasupra prejudecăților, iar creștinul trebuie să se împace cu unele suferințe pe care binele le aduce cu sine atunci când nu este înfăptuit după ideile împărtășite de toată lumea. Parisul e Paris, asta e! Cuvântul acesta explică toată viața mea. Domnișoară, am cinstea să te salut. Mâine mă voi afla, împreună cu oamenii mei, la Jardin du Roi. Trimiți pe Christophe în str. Buffon, să întrebe de domnul Gondureau acolo unde mă voi afla. Domnule, sluga dumitale. Dacă vi se va fura vreodată ceva, veniți la mine, sunt la dispoziția dumneavoastră.

— Și când te gândești, spuse Poiret către domnișoara Michonneau, că sunt imbecili care-și pierd capul când aud de poliție! Domnul acesta e foarte drăguț și-ți cere un lucru simplu ca bună ziua.