Lumea întreagă era a lui! Își și chemase croitorul, îl și iscodise, îl și cucerise. De când îl văzuse pe domnul de Trailles, Rastignac înțelesese înrâurirea pe care o au croitorii asupra vieții oamenilor tineri. Dar, vai! Nu există drum de mijloc între aceste două extreme: un croitor este sau un vrăjmaș de moarte, sau un prieten pe care ți-l dăruiește nota de plată. Eugène întâlni în croitorul său un om care înțelesese rostul negoțului său și care se socotea o trăsură de unire între prezentul și viitorul tinerilor. De aceea Rastignac, recunoscător, îl îmbogăți pe acest om printr-unul din acele cuvinte de spirit din care mai târziu avea să-și facă o adevărată faimă.
— Cunosc pantaloni făcuți de el care s-au căsătorit cu un venit de douăzeci de mii de livre, spunea Eugène.
O mie cinci sute de franci bani pe masă, și fă-ți câte rânduri de haine poftești! Din clipa aceea bietul nostru meridional, scuturându-se de toate îndoielile, coborî la masă cu acea înfățișare care nu poate fi definită și pe care o are orice tânăr când are bani. Când banul alunecă în buzunarul unui student, el simte crescând în sine o coloană fantastică de care știe că se poate rezema. Calcă mai falnic ca înainte, își dă seama că pârghia lui are un punct de sprijin, te privește drept în ochi neșovăitor, se mișcă sprinten. În ajun, sfios și umil, s-ar fi lăsat lovit fără împotrivire; a doua zi ar fi în stare să lovească el un prim-ministru. În inima lui se petrec fenomene nemaipomenite: vrea tot și poate tot, dorește tot ce-i trece prin cap, e vesel, generos, plin de însuflețire. Pe scurt, pasărea odinioară fără aripi și-a regăsit semețul ei zbor. Studentul fără bani înhață un căpețel de plăcere, asemenea câinelui care strecurându-se printr-o mie de primejdii fură un os, îl sfărâmă, îi suge măduva și aleargă mai departe; dar tânărul care țăcăne în buzunărașul jiletcii câteva fugare monede de aur, trecătoare, își degustă plăcerile, le amănunțește, își face o desfătare din aceasta, e în al nouălea cer, nu mai știe ce înseamnă cuvântul mizerie. Întreg Parisul e al lui. Vârsta la care totul strălucește, totul scânteiază, totul arde ca o vâlvătaie! Vârsta voiniciei bucuroase de care nu se folosește nimeni, nici bărbatul, nici femeia! Vârsta datoriilor și a înfriguratelor temeri, care fac ca fiecare plăcere să fie de zece ori mai puternică! Cine n-a bătut malul stâng al Senei, între strada Saint-Jacques și strada Saints-Pères, habar n-are ce este viața!
„Ah, dac-ar ști parizienele, aici ar veni să caute dragostea!” își spunea Rastignac înfulecând perele coapte de două parale bucata care se serveau la masa doamnei Vauquer.
Tocmai atunci, un factor de la Mesageriile regale se înfățișă în sala de mâncare, după ce mai întâi își vestise sosirea prin zbârnâitul clopoțelului de deasupra porții cu zăbrele. Întrebă cine este domnul Eugène de Rastignac și-i întinse două săculețe și un registru, în care trebuia să iscălească de primire. În clipa aceea Rastignac se simți sub pătrunzătoarea privire a lui Vautrin ca sub arsura unei plesnituri de bici.
— Acum o să ai cu ce să-ți plătești lecțiile de scrimă și ședințele de tir, îi spuse el.
— Au sosit galioanele[61], făcu doamna Vauquer uitându-se la cele două săculețe.
Domnișoara Michonneau se temu să ridice privirile asupra banilor, de frică să nu i se citească lăcomia în ochi.
— Aveți o mamă tare bună, spuse doamna Couture.
— Domnul are o mamă foarte bună, repetă Poiret.
— Da, mămica și-a stors toată vlaga, zise Vautrin. Acum poți să-ți faci toate poftele, să intri în lumea mare, să pescuiești fete cu zestre și să dansezi cu contese care poartă flori de piersic în păr. Dar ascultă ce-ți spun eu tinere: apucă-te de tir!
Vautrin schiță mișcarea omului care-și ochește adversarul. Rastignac voi să dea un bacșiș factorului, dar nu găsi nimic în buzunar. Vautrin se scotoci și aruncă slujbașului o băncuță.
— Acum ai credit mare, adăugă el întorcându-se către student.
Rastignac se văzu nevoit să-i mulțumească, deși după acel înveninat schimb de cuvinte pe care-l avusese în ziua când fusese la doamna de Beauséant, nu-l mai putea suferi. În cele opt zile care urmaseră, Eugène și Vautrin nu-și mai vorbiseră, mulțumindu-se doar să se cerceteze în tăcere. Studentul se întrebase zadarnic pentru ce. De bună seamă, ideile țâșnesc în raport direct cu forța cu care sunt concepute și lovesc fără greș acolo unde le trimite creierul, după o lege matematică asemănătoare cu aceea care dirijează proiectilul când iese din țeava mortierului. Efectele sunt felurite. Dacă sunt firi simțitoare în care ideile se înfig adânc și fac ravagii, tot așa de adevărat este că sunt și firi puternic fortificate, cranii apărate de metereze de aramă, iar când voința altora se izbește de asemenea apărări, ea se frânge și cade la pământ, cum cad gloanțele în fața unui zid masiv. Și, în sfârșit, sunt firi moi și pufoase, în care ideile altora mor, ca ghiulelele care se afundă fără a exploda în pământul afinat al redutelor. Rastignac avea unul dintre acele capete pline de pulbere, care explodează la cea mai ușoară lovitură. Tinerețea lui era atât de clocotitoare de viață, încât era larg deschisă acestui tir de idei, acestei contagiuni de simțăminte, ale căror bizare manifestări ne izbesc fără să ne dăm seama. Vederea lui morală era tot așa de pătrunzătoare și de lucidă ca și ochii lui de linx. Fiecare dintre simțurile lui duble avea acea ciudată putere de întindere, acea flexibilitate care-i îngăduia să răzbată înainte și apoi să se întoarne încărcat cu toate senzațiile înregistrate, însușiri care ne minunează când le întâlnim la oamenii superiori, spadasini dibaci în a descoperi într-o clipă punctul slab al oricărei cuirase. De altfel, în luna din urmă, în sufletul lui Eugène crescuseră deopotrivă și defectele, și însușirile. Defectele i le stârnea lumea bună, în care intrase, și în același timp împlinirea dorințelor lui, din ce în ce mai mari. Printre însușiri se număra și acea vivacitate meridională care în fața unei piedici îl împingea de-a dreptul către ea, ca s-o înlăture, și care nu îngăduie unui om de dincolo de Loara să zăbovească prea mult în vreo nesiguranță oarecare. Calitate în care nordicii văd un defect: după judecata lor, dacă prin aceasta s-a ridicat Murat[62], tot din aceeași pricină i s-a tras și moartea. Se cuvine să tragem deci concluzia că un meridional, care are darul de a îmbina viclenia nordicilor cu îndrăzneala celor de dincolo de Loara, este un om întreg și a lui va fi întreaga lume. Rastignac nu putea deci să rămână îndelungă vreme sub focul bateriilor lui Vautrin fără a se lămuri dacă omul acesta îi era prieten, sau dușman. În fiecare clipă i se părea că acest ciudat personaj îi ghicea pasiunile și-i citea în suflet, în vreme ce în sufletul lui Vautrin totul era așa de strașnic ferecat, încât avea parcă neclintita profunzime a unui sfinx care știe, care vede tot și nu spune nimic. Acum, când se știa cu buzunarul plin, Eugène se răzvrăti.
— Fii bun și așteaptă-mă, spuse el către Vautrin, care se ridicase să plece, după ce savurase cel din urmă strop de cafea.
— De ce? întrebă cvadragenarul punându-și pălăria cu boruri largi și luându-și bastonul cu șiș de fier, pe care adesea îl învârtea ca pe o morișcă, gata să se lupte fără teamă cu patru tâlhari deodată.
— Am să-ți plătesc datoria, urmă Rastignac desfăcând pe loc un săculeț, și întorcându-se către doamna Vauquer îi numără o sută patruzeci de franci. Socoteală dreaptă – prietenie dreaptă, îi spuse el văduvei. Suntem chit până la Sfântul Silvestru. Schimbă-mi o patacă de cinci franci.
— Socoteală dreaptă – prietenie dreaptă, repetă Poiret, cu ochii la Vautrin.
— Uite și datoria, spuse Rastignac întinzând banii către sfinxul cu perucă.
— Parcă ți-ar fi frică să-mi fii datornic, izbucni Vautrin înfigându-și pătrunzătoarea privire până-n străfundurile sufletești ale tânărului și aruncându-i una din acele priviri zeflemitoare și diogenice[63] din pricina cărora Eugène fusese de o sută de ori până acum gata să se ia la harță.
— Mda, răspunse studentul, care se ridicase, cu cele două săculețe în mână, ca să se urce în camera lui.
Vautrin ieșea pe ușa care dădea în salon, iar Rastignac se îndrepta spre cea care ducea către scara interioară.
— Află, domnule marchiz de Rastignacorama, că ceea ce mi-ai spus adineauri nu-i tocmai politicos, răspunse Vautrin trântind ușa dinspre salon și îndreptându-se către Eugène, care-l privea cu răceală.
Luând cu sine pe Vautrin, Rastignac închise ușa sufrageriei și amândoi se opriră sub scara interioară, în sălița pătrată dintre cuhne și sala de mâncare, a cărei ușă cu tăblii de lemn dădea spre grădină, având deasupra un geam cu zăbrele de fier. Acolo, studentul începu vorba, de față fiind și Silvia, care țâșnise din bucătărie:
— Domnule Vautrin, eu nu sunt marchiz și nu mă numesc Rastignacorama.
— Au să se-ncaiere, spuse domnișoara Michonneau cu nepăsare.
— Să se-ncaiere! repetă Poiret.
— Da de unde?! răspunse doamna Vauquer mângâind grămăjoara de bani pe care o avea în față.
— Uite că se duc sub tei! strigă domnișoara Victorine ridicându-se ca să poată privi în grădină.
— Și totuși, bietul tânăr avea dreptate.
— Să mergem sus, micuța mea dragă, spuse doamna Couture. Treburile astea nu ne privesc.
Doamna Couture și Victorine se ridicară, dar în ușă dădură de bucătăreasa Silvia, care le tăie drumul.
— Ce-o mai fi și asta? întrebă ea. Domnul Vautrin i-a spus domnului Eugène: „Să ne explicăm!” Apoi l-a luat de braț, și acuma ia uitați-vă cum mai umblă prin anghinarea noastră.
Tocmai atunci, Vautrin se ivi în prag.
— Măicuță Vauquer, spuse el zâmbind, să nu te sperii, vreau să-mi încerc pistoalele afară, sub tei.
— Oh, domnule, zise Victorine împreunându-și mâinile, de ce vreți să-l ucideți pe Eugène?
Vautrin se trase doi pași îndărăt, uitându-se țintă la Victorine.
— Ia uite, altă poveste! strigă el cu un glas batjocoritor care o făcu să roșească pe biata fată. E drăguț băiatul ăsta, nu-i așa? Mi-ai dat o idee. Am să vă fac fericiți pe amândoi, frumoasa mea copilă.
Doamna Couture o luă de braț pe orfana a cărei ocrotitoare era și, trăgând-o după sine, îi spuse la ureche:
— Vai, Victorine, ești nemaipomenită astăzi!
— Nu vreau să se tragă cu pistolul aici la mine, spuse doamna Vauquer. Doar n-oi fi având de gând să sperii vecinii și să-mi aduci poliția-n casă, la ceasul ăsta?!
— Haide, liniștește-te, măicuță Vauquer, răspunse Vautrin. La, la, binișor. O să ne ducem la sala de tir.
Se întoarse la Rastignac, pe care-l luă prietenește de braț.
— Chiar dacă ți-aș fi dovedit că, la treizeci și cinci de pași depărtare, bag cinci gloanțe pe rând într-un as de pică, îi spuse el, tot nu ți-ai fi pierdut curajul. Am impresia că ești nițeluș cam turbat, și, cu firea asta ești în stare să te lași ucis, ca un imbecil.
— Dai îndărăt, zise Eugène.
— Nu mă scoate din sărite! răspunse Vautrin. Dimineața asta nu e prea rece, hai să stăm acolo, urmă el arătându-i scaunele vopsite în verde. Acolo nu ne poate auzi nimeni. Am să-ți vorbesc. Ești un băietan de treabă și nu-ți vreau răul. Te iubesc, ai cuvântul de cinste al lui Tromp. (Mii de tunete!) Ai cuvântul de cinste al lui Vautrin. Am să-ți spun și de ce te iubesc. Până atunci, află că te cunosc ca și când ai fi copilul meu și am să ți-o dovedesc. Pune săculețele colea, reluă Vautrin arătându-i masa rotundă.
Rastignac puse banii pe masă și se așeză pe un scaun, bântuit de curiozitatea pe care i-o stârnise în cel mai înalt grad brusca schimbare ce se săvârșise în purtarea acestui om, care, după ce-i spusese că-l va ucide, acum i se înfățișa, ca un ocrotitor.
— Arzi de nerăbdare să afli cine sunt, cu ce m-am îndeletnicit sau cu ce mă îndeletnicesc astăzi, urmă Vautrin. Prea multe vrei să știi, micuțule! Haide, liniștește-te. În privința asta, ai s-auzi alte lucruri! Am trecut prin nenorociri. Întâi ascultă ce-ți spun eu și după aceea ai să-mi răspunzi. Uite viața mea de până astăzi, în trei cuvinte. Cine sunt? Vautrin. Ce fac? Fac ce-mi place. Să trecem mai departe. Vrei să știi ce fel de om sunt? Sunt bun cu cei care-mi fac bine sau cu care mă înțeleg sufletește. Acestora le îngădui orice. Pot să-mi fărâme țurloaiele cu lovituri de picior, că nu le spun nici măcar: Luați seama! Dar, zău, sunt de o drăcească răutate cu cei care mă hărțuiesc sau pe care nu-i am la inimă. Și e bine să știi că pot ucide un om fără să-mi pese, cum nu-mi pasă de asta! spuse Vautrin zvârlind un scuipat printre dinți. Numai că mă străduiesc să-l ucid corect, adică atunci când este absolută nevoie. Sunt ceea ce se cheamă un artist. Așa cum mă vezi, am citit Memoriile lui Benvenuto Cellini[64], și încă în italienește. De la omul acesta, care era un falnic haidamac, am învățat să imit Providența, care ne ucide fără nici o noimă, și să iubesc frumosul, oriunde îl găsesc. Și la urma urmei, nu ți se pare minunată o partidă în care joci singur împotriva tuturor și ai noroc? Am cugetat temeinic asupra alcătuirii actuale a dezordinii voastre sociale. Duelul e un joc de copii, micuțule, o neghiobie. Când dintre doi oameni unul trebuie să piară, trebuie să fii imbecil ca să te lași pe seama hazardului. Duelul? Cap, sau pajură! Asta e tot. Eu bag cinci gloanțe într-un as de pică, unul după altul, unul peste altul, în aceeași gaură, și încă de la treizeci și cinci de pași! Când ți-a dat Dumnezeu acest mic talent, te socoti sigur c-ai să-ți dobori dușmanul. Ei bine, am tras asupra unui om de la douăzeci de pași și nu l-am nimerit. Caraghiosul nu pusese mâna în viața lui pe un pistol. Uite, spuse acest om extraordinar desfăcându-și jiletca și arătându-și pieptul păros ca o spinare de urs, dar garnisit cu o coamă roșcată, care-ți stârnea un fel de scârbă amestecată cu spaimă, ageamiul mi-a pârlit blana, adăugă apăsând degetul lui Rastignac pe o gaură pe care o avea în piept. Dar pe vremea aceea eram un copil, aveam vârsta dumitale – douăzeci și unu de ani. Mai credeam încă în ceva, în iubirea femeii și într-o grămadă de alte prostii, care au să te zăpăcească și pe dumneata. Ne-am fi putut bate, nu-i așa? Poate că m-ai fi ucis. Să presupunem că în clipa asta aș fi fost în mormânt. Dar dumneata unde ai fi fost? Ar fi trebuit să speli putina, să te duci în Elveția, să papi banii babacului, care însă n-are nici o lețcaie. Am să-ți arăt limpede situația în care te afli. Dar am s-o fac cu superioritatea unui om care după ce a cercetat toate lucrurile astea a văzut că nu sunt decât două căi de urmat: ori supunerea stupidă, ori răzvrătirea. Eu nu mă supun la nimic, înțelegi? Știi ce-ți trebuie dumitale, pe calea pe care ai pornit? Un milion, și chiar acum. Fără asta, cu căpșorul ăsta al nostru, s-ar putea întâmpla să ne ducem să hoinărim printre lațurile de la Saint-Cloud, ca să vedem dacă nu cumva s-o fi aflând o ființă supremă prin partea locului. Milionul acesta am să ți-l dau eu.
Tăcu un răstimp, privindu-l pe Eugène.
— Ah, ah, ai început să te uiți parcă mai frumos la tătucu Vautrin. De când auziși cuvântul de adineauri, ești ca o fată căreia i s-a spus: „Pe diseară”, și care se gătește lingându-se pe bot, ca mâța după ce a băut lapte. Fie ce-o fi. Să vedem, care pe care! Să-ți facem mai întâi socoteala, tinere. Avem acasă pe tata, pe mama, pe mătușa, două surori (optsprezece și șaptesprezece ani), doi frățiori (cincisprezece și zece ani; acesta e întregul echipaj, după condica de apel. Mătușa le crește pe cele două surori ale dumitale. Preotul vine acasă să-i învețe latina pe cei doi frați. Familia mănâncă mai mult terci de macaroane decât pâine albă, tata își cruță cât poate pantalonii, mama abia izbutește să-și facă o rochie de iarnă și una de vară, surioarele se descurcă cum pot. Știu tot; am umblat și eu prin sud. Cam așa trebuie să stea lucrurile și pe la dumneata, dacă nu ți se trimit decât o mie două sute de franci pe an, iar din moșioara dumneavoastră cât un ceaunaș[65] abia puteți scoate trei mii de franci. Avem o bucătăreasă și un servitor, trebuie să păstrăm decorul, tata e baron. Cât despre noi, suntem un ambițios, ne-am aliat cu familia de Beauséant, dar umblăm pe jos; vrem să ne îmbogățim, dar n-avem nici un ban; mâncăm mizerabilele tocane ale doamnei Vauquer, dar ne plac strălucitele mese care se dau în foburgul Saint-Germain; dormim într-un pat prăpădit, dar vrem să avem un palat! N-am să te dojenesc pentru ceea ce vrei să ai. Nu oricine se naște ambițios, suflețelule! Întreabă-le pe femei ce fel de oameni caută, și îți vor răspunde că pe cei ambițioși. Ambițioșii au șalele mai puternice, sângele – mai bogat în fier, inima – mai caldă decât ceilalți oameni. Și femeia se simte așa de fericită și așa de frumoasă în clipele în care e tare, încât dintre toți oamenii îl alege pe cel care are o forță uriașă, înfruntând chiar primejdia de-a fi zdrobită de el. Am făcut acest inventar al năzuințelor dumitale ca să-ți pot pune probleme. Problema aceasta iat-o. Ni-e o foame de lup; avem niște colțișori tare ascuțiți; cum facem ca să avem ce băga în oală? Mai întâi avem să mâncăm Codul, ceea ce nu-i tocmai plăcut și nici nu duce la nimic; dar așa trebuie. Fie. O să ne facem avocat ca să ajungem președinte de curte cu juri și să vârâm în pușcărie pe niște bieți pârliți care prețuiesc mai mult decât noi, punându-le pe umăr inițialele T. F.[66] și dovedind astfel celor bogați că pot să doarmă în deplină liniște. Nu-i o treabă tocmai nostimă, și apoi, ține mult. Întâi, doi ani de așteptare la Paris, doi ani în care ne uităm cu jind la toate zaharicalele după care ne lasă gura apă. E obositor să poftești necontenit și să nu te saturi niciodată. Dacă ai fi un gălbejit și dacă ai avea fire de moluscă, n-ai avea de ce să te temi; dar sângele nostru e fierbinte ca al leului și avem o asemenea poftă, încât din pricina ei am fi în stare să facem douăzeci de nerozii pe zi. Așadar, supliciul acesta, cel mai cumplit din câte vedem în infernul bunului Dumnezeu, te va doborî. Să spunem că vei fi cuminte, că vei bea lapte și vei face elegii; în cazul acesta, inimos cum ești, după un lung șir de nervi și de lipsuri, care chiar și pe un câine l-ar face să turbeze, va trebui să începi ca substitut al unui caraghios oarecare, în cine știe ce fundătură de provincie, unde stăpânirea îți va arunca o leafă de o mie de franci pe an cum arunci o strachină de fiertură unui zăvod de măcelărie. Latră după toți hoții, pledează pentru bogătani, mână la ghilotină oameni de inimă! Omu' dumneavoastră! Dacă n-ai neamuri la Ierusalim, putrezești într-un tribunal de provincie. Tocmai bine pe la treizeci de ani ai să ajungi judecător cu o mie două sute de franci pe an, dacă între timp nu-ți vei fi aruncat roba la gunoi. Pe la patruzeci de ani ai să te însori cu vreo fată de morar, cu un venit de – hai să zicem – șase mii de livre pe an. Mulțumesc! Dacă ai avea proptele ai ajunge procuror la treizeci de ani cu leafă de o mie de taleri și ai lua de nevastă pe fata primarului. Dacă mai faci și câteva mărunte acte de lichelism politic, cum ar fi de pildă să citești pe un buletin Villèle în loc de Manuel[67] (nume care rimează și, deci, nu-ți pricinuiesc frământări de conștiință), ajungi procuror general la patruzeci de ani și poți pune mâna pe un mandat de deputat. Trebuie să mai ții seama, dragă băiete, că în acest răstimp ne-am cam ferfenițit mica noastră conștiință, că vreme de douăzeci de ani am trecut prin atâtea necazuri, prin atâtea tainice suferințe și că surioarele noastre au rămas fete bătrâne. Pe deasupra, am onoarea să-ți atrag luarea-aminte că în toată Franța nu sunt decât douăzeci de procurori generali și că sunteți vreo douăzeci de mii de aspiranți la acest grad, printre care se află destui caraghioși care ar fi în stare să-și vândă familia ca să salte cu o treaptă mai sus. Dacă ți-e silă de meseria asta, hai să căutăm alta. Baronul de Rastignac vrea poate să intre în avocatură? Frumușică socoteală! O să te chinuiești vreo zece ani, o să cheltuiești în fiecare lună o mie de franci, o să-ți faci o bibliotecă, un cabinet de notariat, o să umbli prin lumea bună, o să te ploconești în fața celor de la care poți ciupi un proces, o să gonești prin tot Palatul de Justiție până ți-o ieși limba de-un cot. Dacă din meseria asta te-ai putea pricopsi, n-aș zice nu. Dar găsește-mi, rogu-te, în tot Parisul cinci avocați care la vârsta de cincizeci de ani să câștige cincizeci de mii de franci pe an! Haida-de! Mai degrabă m-aș face tâlhar la drumul mare decât să-mi terfelesc sufletul în felul acesta. Și apoi, de unde să luăm banii? Chestia nu-i tocmai veselă. Ar mai fi o cale: o femeie cu zestre. Vrei să te însori? Asta înseamnă să-ți agăți o piatră de gât. Și pe urmă, dacă te însori pentru bani, ce mai rămâne din onoarea, din noblețea noastră? Mai bine ridică-te dintru început împotriva orânduirilor omenești. N-ar fi nimic să te târăști ca un șarpe dinaintea unei femei, să-i lingi picioarele maică-si, să te bălăcești în josnicie mai rău decât o scroafă, ah! N-ar fi nimic, dacă cel puțin ai izbuti să fii fericit. Dar lângă o femeie pe care o vei lua în condițiile acestea vei avea soarta nenorocită a pietrelor de canal, peste care trec toate murdăriile. Mai bine să te războiești cu bărbații decât cu nevasta. Ai ajuns la răscrucea vieții, tinere. Alege-ți calea. Ai și ales-o: ai fost la verișoara noastră, doamna de Beauséant, și acolo ai adulmecat luxul. Ai fost la doamna de Restaud, fata lui moș Goriot, și ai adulmecat pariziana. În ziua aceea, când te-ai întors, îți erau scrise în frunte cuvintele pe care le-am citit dintr-o dată: Cât mai sus! Cât mai sus, cu orice preț. Bravo, mi-am spus, ștrengarul ăsta-mi place. Ai avut nevoie de bani. De unde să-i iei? Ai stors la sânge pe surioarele dumitale. Mai toți frații ciupesc cât pot de la surioarele lor. Cei o mie cinci sute de franci ai dumitale, smulși, Dumnezeu știe cum, dintr-un ținut în care găsești mai degrabă castane decât bani, au să se ducă unul după altul, ca soldații când pornesc după furtișaguri prin livezile oamenilor. Și după asta ce-ai să faci? Ai să muncești? Munca, așa cum o înțelegi dumneata în clipa de față, abia poate aduce la bătrânețe un apartament în casa măicuței Vauquer unui flăcău de vârtoșia lui Poiret. Cincizeci de mii de tineri care se află, toți, în situația dumitale își propun să rezolve problema unei grabnice îmbogățiri. Dumneata ești unul dintre acești cincizeci de mii. Gândește-te ce străduințe va trebui să depui și cât de înverșunată va fi lupta. Vă veți mânca unii pe alții, ca păianjenii închiși într-o oală, din pricină că nu se găsesc cincizeci de mii de slujbe bune. Știi cum își croiesc oamenii drum aici la Paris? Ori prin strălucirea geniului, ori prin iscusința corupției. În această mulțime de oameni, trebuie să răzbați ca o ghiulea de tun sau să te strecori pe sub ascuns, ca și ciuma. Cinstea nu slujește la nimic. Oamenii se pleacă sub puterea geniului, îl urăsc, încearcă să-l defaime, pentru că geniul ia ce i se cuvine și nu împarte cu nimeni; dacă însă stăruie, oamenii se pleacă în fața lui; pe scurt, îl adoră în genunchi dacă n-au putut să-l îngroape în noroi. Dar talentele sunt rare; corupția este în floare. Corupția este astfel arma mediocrității, care se revarsă din belșug, și pretutindeni îi vei simți ascuțișul. Vei vedea femei ai căror bărbați au o leafă de șase mii de franci pe an și care cheltuiesc numai pentru îmbrăcăminte peste zece mii de franci. Vei vedea slujbași cu o mie două sute de franci pe an cumpărând pământ. Vei vedea femei prostituându-se ca să poată ieși la plimbare în trăsura feciorului unui pair al Franței[68] care are dreptul să gonească la cursele de la Longchamps pe aleea din mijloc. L-ai văzut pe acest biet nătărău, moș Goriot, silit să plătească polița girată de fie-sa, al cărei bărbat are un venit anual de cincizeci de mii de franci. Te desfid să faci doi pași în Paris fără să dai de cele mai infernale uneltiri. Aș fi în stare să-mi pun capul, contra unui firicel de salată din stratul acesta, că vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îți va plăcea, chiar dacă va fi bogată, frumoasă și tânără. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în război cu bărbații lor, în toate privințele. N-aș mai isprăvi niciodată dacă aș sta să-ți lămuresc toate târgurile care se fac pentru amanți, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuiala casei sau pentru vanitate, rareori din virtute, crede-mă. De aceea omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoti că este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace și refuză să ia parte la împărțeala generală. Nu-ți vorbesc de acei bieți sclavi care pretutindeni fac toată treaba fără să fie niciodată răsplătiți pentru munca lor și pe care ei îi numesc frăția jerpeliților lui Dumnezeu. Fără îndoială, în lumea lor virtutea înflorește în toată minunata ei prostie, dar tot acolo s-a așezat și mizeria. Văd de pe acum schima pe care ar face-o acești oameni de ispravă dacă Dumnezeu ne-ar face proasta glumă de a lipsi de la judecata de apoi. Așadar, dacă vrei să te îmbogățești degrabă, trebuie ori să fii bogat dinainte, ori să te arăți ca atare. Ca să te înavuțești trebuie să dai lovituri mari; altminteri, joci cu țârâita – și atunci, să fii sănătos, tinere! Dacă în cele o sută de profesii pe care le poți face se întâmplă ca zece oameni să ajungă repede la țintă, lumea spune că sunt hoți. Nu-ți rămâne decât să tragi concluzia. Ți-am înfățișat viața așa cum este. Nu e mai frumoasă decât o cuhne, duhnește la fel și nu poți găti mâncare fără să te murdărești pe mâini. Învață doar să ieși cu fața curată. La asta se reduce toată morala vremii noastre. Dacă îți vorbesc așa despre lume, este pentru că ea însăși mi-a dat acest drept: o cunosc. Socoti, poate, că o învinuiesc? Nicidecum. Totdeauna a fost așa. Moraliștii n-au s-o poată schimba niciodată. Omul este o ființă imperfectă. Uneori însă este mai mult sau mai puțin ipocrit. Atunci nerozii spun despre el că este sau că nu este cinstit. Nu învinuiesc pe bogătași și nu apăr poporul: omul de sus, omul de jos, omul de mijloc – toți sunt la fel. În toată această cireadă de boi găsești dintr-un milion de exemplare zece viteji care se ridică deasupra tuturor lucrurilor și chiar deasupra legilor. Printre ei mă număr și eu. Dacă ești un om cu adevărat superior, du-te drept la țintă și cu fruntea sus. Dar va trebui să te lupți cu pizma, cu defăimarea, cu mediocritatea, cu întreaga lume. Napoleon a dat peste un ministru de război pe care-l chema Aubry[69] și care era cât p-aci să-l trimită în surghiun. Pipăie-te pe toate părțile. Cercetează-te dacă ești în stare să te scoli în fiecare zi mai dârz decât în ajun. În această situație, am să-ți fac o propunere pe care nimeni n-ar respinge-o. Ascultă cu luare-aminte. Eu, vezi dumneata, am o idee. Ideea mea este să duc o viață patriarhală pe un vast domeniu, de vreo sută de mii de pogoane, undeva în Statele Unite, prin sud. Vreau să mă fac plantator, să am sclavi, să câștig câteva bune milionașe, vânzând boi, tutun, lemne, să trăiesc ca un împărat, făcându-mi toate poftele și ducând un trai pe care nici nu-l poți concepe aici, unde oamenii stau înfundați în vizuinile astea de cărămidă. Eu sunt un mare poet. Dar poeziile mele nu le scriu; ele devin fapte și simțiri. În clipa de față am cincizeci de mii de franci, cu care n-aș putea să cumpăr decât patruzeci de negri. Îmi trebuie două sute de mii ca să am două sute de negri și să-mi pot împlini dorința de-a trăi patriarhal. Negrii aceștia, vezi dumneata, sunt ca niște copii care-ți vin de-a gata: faci cu ei ce poftești, fără ca un procuror cârcotaș să-ți ceară socoteală. Cu acest capital negru voi avea în zece ani trei sau patru milioane. Dacă izbutesc, nimeni nu mă va întreba „Cine ești?” Voi fi domnul Patru Milioane, cetățean al Statelor Unite. Voi avea cincizeci de ani, nu voi fi încă hodorogit și-mi voi petrece zilele așa cum mi-o trăsni prin cap. În două cuvinte, dacă îți dau o zestre de un milion îmi dai două sute de mii de franci? Un comision de douăzeci la sută, ha? E prea mult? Ai să câștigi dragostea femeiuștii dumitale. După nuntă, vreme de cincisprezece zile te vei arăta tulburat, chinuit de remușcări, mâhnit. Apoi, într-o noapte, după oarecare nazuri, între două îmbrățișări, spunându-i „dragostea mea!”, îi vei mărturisi că ai niște datorii care se ridică la două sute de mii de franci. Comedia asta o joacă în fiecare zi tinerii cei mai distinși. O femeie tânără are totdeauna punga deschisă pentru cel care i-a cucerit inima. Crezi că din treaba asta ai să rămâi păgubit? Nu. Vei găsi mijlocul să recâștigi cei două sute de mii de franci într-o afacere oarecare. Cu banii și cu inteligența dumitale, ai să aduni averea pe care o vei dori. Ergo[70], după un răstimp de șase luni veți fi fericiți și dumneata, și femeia vrednică de iubirea dumitale, și tătucul Vautrin, fără să mai vorbim de fericirea familiei dumitale, care iarna își suflă-n pumni, pentru că n-au cu ce face focul în sobă. Nu te mira nici de ceea ce-ți propun, nici de ceea ce-ți cer! Din șaizeci de căsătorii strălucite care se fac la Paris, patruzeci și șapte dau loc la târguri de felul acesta. Camera notarilor a silit pe domnul…
— Și ce trebuie să fac? întrebă cu lăcomie Eugène.
— Aproape nimic, răspunse Vautrin neputându-și stăpâni o tresărire de bucurie, asemenea strigătului înăbușit al pescarului în clipa când simte că peștele s-a prins în cârligul undiței. Ascultă-mă cu luare-aminte! Inima unei biete fete nenorocite și sărace este ca un burete lacom să se îmbibe de iubire, ca un burete uscat care se umflă de îndată ce simte un strop de simțire. A face curte unei fete care trăiește în singurătate, deznădejde și sărăcie și care nici nu bănuiește ce noroc o așteaptă, drace! Asta înseamnă să ai chintă și paisprezece la mână, înseamnă să știi dinainte numerele câștigătoare la loterie, înseamnă să joci la Bursă cunoscând știrile care au să vină. Clădești pe piloni solizi o căsătorie indestructibilă. După aceea, oricâte milioane i-ar veni acestei fete, ea ți le va pune pe toate la picioare, ca pe niște pietricele, „Ia-le, iubitul meu! Ia-le, Adolf! Ia-le, Alfred! Ia-le, Eugène!” va spune fata, dacă Adolf, Alfred sau Eugène au avut înțelepciunea să se sacrifice pentru ea. Prin sacrificiu înțeleg să-ți vinzi o haină veche ca să mergeți împreună la restaurantul „Cadran bleu” și să mâncați pateuri cu ciuperci, iar de acolo să vă duceți seara la teatrul Ambigu-Comique. Sau să-ți pui ceasornicul amanet la muntele de pietate ca să-i cumperi un șal. Nu vorbesc de mâzgălelile amoroase și nici de mofturile la care țin atâtea femei, ca de pildă când ești departe de ele să arunci pe scrisoarea de dragoste câteva picături de apă în chip de lacrimi: am impresia că dumneata cunoști foarte bine graiul inimii. Parisul, vezi dumneata, este ca o pădure din Lumea Nouă, în care se agită douăzeci de triburi sălbatice – illinoi și huroni, trăind din produsul pe care îl dau diferitele clase sociale; iar dumneata ești un vânător de milioane. Ca să pui mâna pe ele te folosești de capcane, de țivlitori, de momeli. Unii vânează zestre, alții – mezaturi. Unii pescuiesc conștiințe, ceilalți își vând clienții, legați cobză. Cel care se întoarce cu tolba plină este salutat, sărbătorit, primit în societatea bună. Să fim drepți cu acest pământ atât de primitor; aici ai de-a face cu cel mai îngăduitor oraș din lume. În vreme ce mândrele aristocrații din toate capitalele Europei resping din rândurile lor pe un milionar infam, Parisul îl primește cu brațele deschise, aleargă la serbările lui, șade la masa lui și ciocnește cu infamia lui.
— Dar unde să găsesc o asemenea fată? întrebă Eugène.
— E de pe acum a dumitale, o ai în față!
— Domnișoara Victorine?
— Chiar ea!
— În ce fel?
— S-a și îndrăgostit de dumneata micuța dumitale baroană de Rastignac!
— Dar n-are un ban, urmă Eugène cuprins de mirare.
— Ah, iată-ne în sfârșit aici! Încă două cuvinte, zise Vautrin, și vom fi pe deplin lămuriți. Taica Taillefer este un bătrân ticălos care, pare-se, și-a ucis un prieten în timpul Revoluției. E unul dintre îndrăzneții care-mi plac mie, pentru gândirea lor independentă. E bancher, principal asociat în firma Frédéric Taillefer et Comp. Are un singur fiu, căruia vrea să-i lase tot ce are, păgubind astfel pe Victorine. Nedreptățile de felul acesta nu-mi plac. Eu semăn cu Don Quijote: apăr pe cel slab împotriva celui tare. Dacă prin voința Celui-de-sus Taillefer ar rămâne fără acest fiu, el și-ar relua fata, pentru că vrea să aibă un moștenitor oarecare – prostie care este în firea oamenilor – căci nu mai poate avea copii de-aici încolo, după cum știu prea bine. Cu blândețea și drăgălășenia ei, Victorine va izbuti îndată să-l atragă pe tată-său, iar după aceea îl va face să se-nvârtă ca un titirez, sub biciul iubirii! Pe de altă parte, ea va fi prea simțitoare la dragostea dumitale ca să te poată uita, așa că o vei lua de nevastă. Cât despre mine, iau asupră-mi rolul proniei cerești și-l voi face pe Dumnezeu să voiască. Am un prieten căruia m-am devotat, un colonel din armata Loirei, care acum face parte din garda regală. Ascultându-mi sfaturile, s-a făcut ultraregalist: nu face parte dintre imbecilii care țin la opiniile lor. Dacă ar fi să-ți mai dau vreo povață, îngerașule, ți-aș da-o pe aceasta: nu cumva să-ți prețuiești opiniile mai mult decât vorbele. Când ți le-o cere cineva, vinde-le pe loc. Cine se laudă că nu și-a schimbat niciodată părerea își ia sarcina de a umbla toată viața în linie dreaptă și este un nerod care crede în infailibilitate. Nu există principii, există numai evenimente; nu există legi, există numai împrejurări: omul superior merge laolaltă cu evenimentele și împrejurările, ca să le poată cârmui. Dacă ar exista principii și legi fixe, popoarele nu le-ar schimba cum schimbăm noi cămășile. Individul nu este obligat să fie mai înțelept decât întreaga nație. Omul care a adus Franței cele mai puține servicii este un fetiș venerat, pentru că toată viața a mers cu cei de stânga și e bun cel mult de pus la Conservator[71], între mașini, cu eticheta La Fayette[72]. În același timp, prințul, asupra căruia fiecare își aruncă piatra și care disprețuiește îndeajuns omenirea ca să-i scuipe în față toate jurămintele pe care i le cere, a împiedicat împărțirea Franței la Congresul de la Viena[73]: îi datorăm lauri, dar îl acoperim cu noroi. Treburile astea le cunosc prea bine! Cunosc tainele atâtor oameni! De ajuns. Voi rămâne și eu neclintit în opinia mea numai în ziua când voi găsi trei capete care să gândească la fel în privința aplicării unui principiu, dar până atunci pot să aștept mult și bine! Nu poți găsi nici chiar în tribunale trei judecători care să aibă aceeași părere asupra unui articol de lege. Dar să mă întorc la omul meu. Ar fi în stare să-l răstignească a doua oară pe Isus, dacă i-aș spune s-o facă. Când tătucul Vautrin îi va sufla o singură vorbă, îndată va căuta pricină acelui caraghios care nu-i trimite soră-si nici măcar un franc și…
Vautrin se ridică, se așeză în poziție de apărare și, schițând mișcarea unui maestru de scrimă care atacă, adăugă:
— Și la cimitir cu el!
— Ce grozăvie! strigă Eugène. Ai glumit; nu-i așa, domnule Vautrin?
— La-la-la, liniștește-te, urmă Vautrin. Nu fi copil. Sau, dacă asta te poate înveseli, mânie-te, înfurie-te! Spune-mi că sunt un nemernic, un scelerat, un ticălos, un bandit, dar să nu-mi spui nici escroc, nici spion! Haide, trage-ți salva de ocări. Te iert, e așa de firesc la vârsta dumitale! Am fost și eu ca dumneata. Numai că e nevoie și de chibzuință. Va veni o zi când vei săvârși fapte și mai rele. Te vei duce să faci curte unei femei și vei primi bani de la ea. Te-ai gândit la asta? întrebă Vautrin. Pentru că, altfel, cum ai să izbutești în viață dacă nu-ți vei vinde dragostea? Virtutea, dragul meu student, nu poate fi împărțită în felii. Virtutea este sau nu este. Ni se spune să ne căim de greșelile noastre. Frumușică treabă: te speli de o crimă printr-un act de căință! Seducând o femeie ca să ajungi pe cutare treaptă a scării sociale, vârând zâzanie între copiii unei familii, în sfârșit, săvârșind toate ticăloșiile care se practică – în taină sau altfel – pentru a-ți împlini o plăcere ori un interes personal, socoti, poate, că acestea sunt acte de credință, de speranță și de caritate? De ce se dau două luni de închisoare unui dandy care într-o noapte șterpelește jumătate din averea unui copil și de ce ocna unui biet pârlit care fură o hârtie de o mie de franci, cu circumstanțe agravante? Astea-s legile dumneavoastră. Nu există în ele un singur articol care să nu fie de-a dreptul absurd. Un om cu mănuși și cu vorba meșteșugită săvârșește asasinate în care sângele nu se varsă, ci se dăruiește; un asasin deschide o ușă cu un șperaclu: două isprăvi de noapte! Între ceea ce-ți propun eu și ceea ce-ai să faci dumneata singur într-o zi, nu lipsește decât sângele. Crezi că există un lucru neclintit în lumea asta! Disprețuiește deci oamenii și caută ochiurile prin care poți să ieși din rețeaua Codului. Taina marilor averi, a căror obârșie nu se cunoaște, este o crimă care a fost uitată, pentru că a fost săvârșită după toate regulile artei.
— Destul, domnule! Nu vreau să mai ascult nici un cuvânt. Mă faci să mă îndoiesc de mine însumi. În clipa asta, singura mea știință este simțirea.
— Voia dumitale, frumușelule. Te credeam mai tare, răspunse Vautrin. N-am să-ți mai spun nimic. Un ultim cuvânt numai.
Se uită țintă la student.
— Îmi cunoști secretul.
— Un tânăr care te respinge va ști să-l uite.
— Ai grăit frumos, mi-a plăcut. Altul, vezi dumneata, ar fi mai puțin scrupulos. Adu-ți aminte de ceea ce vreau să fac pentru dumneata. Îți dau cincisprezece zile de gândire. Fără tocmeală.
„Ce minte ageră are omul acesta! gândi Rastignac uitându-se după Vautrin, care plecase liniștit, cu bastonul sub braț. Mi-a spus verde ceea ce doamna de Beauséant îmi spusese cu atâtea ocoluri. Mi-a sfâșiat inima cu gheare de oțel. De ce vreau să răzbat la doamna de Nucingen? Vautrin mi-a ghicit motivele când eu însumi abia le concepusem. În două cuvinte, acest brigand mi-a spus despre virtute mai mult decât îmi spuseseră atâția oameni și atâtea cărți. Dacă virtutea nu îngăduie capitulări, înseamnă oare că mi-am jefuit surorile?” se întrebă Eugène zvârlind săculețele cu bani pe masă.
Se așeză pe un scaun și rămase cufundat într-o amețitoare meditație.
„Să rămâi credincios virtuții, ce sublim martiriu! Haida-de! Toată lumea crede în virtute; dar câți sunt virtuoși? Popoarele și-au făcut un idol din libertate; dar din toate popoarele pământului este vreunul cu adevărat liber? Tinerețea mea este încă senină, ca un cer fără nori: a vrea să ajungi la mărire și la bogăție nu înseamnă însă a te hotărî să minți, să-ți încovoi spinarea, să te târăști, să te ridici iarăși, să lingușești, să te prefaci? Nu înseamnă să consimți a fi valetul celor care au mințit, care și-au încovoiat spinarea, care s-au târât? Înainte de-a ajunge complicele lor, trebuie să fiu sluga lor. Ei bine, nu. Vreau să muncesc cu noblețe, cu sfințenie. Vreau să muncesc zi și noapte și să nu-mi datoresc bogăția decât muncii mele. Va fi cea mai înceată îmbogățire, dar voi putea dormi liniștit. Ce poate fi mai minunat decât să-ți contempli viața și s-o găsești curată ca un crin? Eu și viața suntem ca un tânăr și logodnica lui. Vautrin mi-a deschis ochii asupra celor ce se întâmplă într-o căsătorie după zece ani. Drace, simt că-mi pierd capul. Nu vreau să mă mai gândesc la nimic. Inima este un bun călăuz.”
Eugène fu smuls din visarea lui de glasul butucănoasei Silvia, care-i spuse că a venit croitorul, și el îl întâmpină ținând în mână cele două săculețe cu bani, lucru care nu-l supără de fel. După ce încercă haina de seară, îmbrăcă noul costum de dimineață, care îl schimba cu desăvârșire.
— Acum sunt deopotrivă cu domnul de Trailles. În sfârșit, mă înfățișez și eu ca un gentilom.
— Domnule, spuse moș Goriot intrând în odaia lui Eugène, m-ai întrebat dacă știu în ce case merge doamna de Nucingen.
— Da.
— Ei bine, lunea viitoare se duce la balul mareșalului Carigliano. Dacă te vei putea duce și dumneata, îmi vei spune cum au petrecut cele două fete ale mele, cum erau îmbrăcate – în sfârșit, totul.
— De unde ai aflat, bunul meu moș Goriot? îl întrebă Eugène poftindu-l să șadă la gura sobei.
— Mi-a spus camerista ei. De la Thérèse și Constance aflu tot ce fac, răspunse el cu voioșie.
Bătrânul părea un amant încă destul de tânăr ca să se poată bucura de o stratagemă care îl pune în legătură cu iubita lui fără știrea ei.
— Eh, dumneata ai să le poți vedea! spuse el, mărturisind naiv o dureroasă invidie.
— Nu știu, răspunse Eugène. Am să mă duc la doamna de Beauséant, ca s-o întreb dacă poate să mă prezinte nevestei mareșalului.