Trei bărbați simt nevoia unei schimbări. Parabolă despre efectele nefaste ale minciunii. Lașitatea morală a lui George. Harris are idei. Povestea Bătrânului marinar și a Neexperimentatului amator de iahting. Un echipaj inimos. Primejdia ieșirii în larg când vântul bate dinspre uscat. Imposibilitatea ieșirii în larg când vântul bate dinspre mare. Spiritul de contradicție al Ethelberthei. Umezeala râului. Harris propune o excursie cu bicicletele. George se gândește la vânt. Harris propune Pădurea Neagră. George se gândește la pante. Planul adoptat de Harris pentru urcarea pantelor. Întreruperea de către doamna Harris.
— Noi, zise Harris, avem nevoie de o schimbare.
În clipa aceea se auzi clanța, și doamna Harris își vârî capul pe ușă. Zicea că a trimis-o Ethelbertha să-mi aducă aminte că e cazul să ne grăbim să ajungem acasă din cauza lui Clarence. Ethelbertha, sunt înclinat să cred, își face griji inutile în privința copiilor. Fie vorba între noi, copilul nu avea absolut nimic. În dimineața aceea fusese în oraș cu mătușă-sa; și dacă se uita cu jind la vitrina unei cofetării, dumneaei îl pilotează înăuntru și-l îndoapă cu prăjituri cu cremă și cu brânzoaicele acelea denumite „domnișoare de onoare” până ce băiatul încearcă să o convingă că nu mai poate și, politicos dar ferm, refuză să mai mănânce orice altceva. După aceea, pe bună dreptate, nu vrea mai mult de o porție de budincă la prânz, și Ethelbertha crede că micuțul este bolnav. Doamna Harris adaugă că am face bine să venim sus cât mai repede, spre binele nostru, pentru a nu pierde interpretarea de către domnișoara Muriel a bucății „Ceaiul pălărierului nebun” din Alice în Țara Minunilor. Muriel este cel de-al doilea copil al lui Harris și are opt ani: o fetiță vioaie, inteligentă; însă, personal, o prefer în interpretări literare serioase. I-am spus doamnei Harris că ne vom termina țigările și o vom urma de îndată: am mai rugat-o să nu o lase pe Muriel să înceapă până la venirea noastră. Ne-a promis că o va reține pe copilă atât cât îi va sta în puteri și a plecat. Cum s-a închis ușa, Harris și-a reluat propoziția întreruptă.
— Înțelegeți ce vreau să spun, zise el, o schimbare totală.
Întrebarea era: cum o aducem din condei?
George propuse o deplasare „în interes de serviciu”. Numai George era capabil de asemenea idei. Burlacul crede că o femeie măritată n-are minte nici cât să se ferească din calea unui compresor cu aburi. Am cunoscut odată un tânăr, era inginer, și s-a gândit el să se ducă până la Viena „în interes de serviciu”. Soția lui a ținut să știe „ce fel de interes de serviciu”. El i-a explicat că va avea sarcina de a vizita minele din preajma capitalei Austriei și de a scrie rapoarte. Consoarta a spus că-l va însoți; așa era ea. El a încercat s-o convingă să nu meargă: i-a arătat că o exploatare minieră nu este un cadru potrivit pentru o femeie frumoasă. Ea a mărturisit că îi împărtășește părerea și că, în consecință, nu are de gând să-l întovărășească în fundul minei; îl va conduce până la gura minei, dimineața, și apoi se va distra până la întoarcerea lui cutreierând prin magazinele Vienei și târguind câte ceva. Acum, lui îi scăpase porumbelul din gură și nu vedea cum ar mai fi putut da înapoi; și timp de zece zile lungi de vară a vizitat omul minele din preajma Vienei și seara întocmea rapoarte, pe care soția i le punea la poștă pe adresa firmei unde lucra el, iar firma nici că avea nevoie de ele.
M-ar mâhni mult să cred că Ethelbertha sau doamna Harris aparțin acestei tagme de soții, dar, oricum, nu e sănătos să forțezi povestea aceasta care se cheamă „în interes de serviciu”, ea trebuie păstrată pentru cazuri de mare ananghie.
— Nu, spusei eu, cel mai bun lucru este să fii sincer și să fii bărbat. Eu îi voi spune Ethelberthei că am ajuns la concluzia că omul nu prețuiește niciodată fericirea de care are parte tot timpul. Îi voi spune că pentru a-mi da mie însumi posibilitatea de a aprecia binefacerile de care dispun, așa cum știu că trebuie apreciate, am de gând să mă smulg de lângă ea și de lângă copii pentru cel puțin trei săptămâni. Îi voi spune, continuai eu, întorcându-mă către Harris, că tu ești cel care mi-a arătat calea datoriei în această privință; că ție îți vom fi obligați…
Harris își puse paharul jos cu grăbire.
— Dacă nu te superi, amice, mă întrerupse el, aș prefera să nu faci una ca asta. Dumneaei va discuta chestiunea cu soția mea și, mă rog, m-aș simți prost să mă împăunez cu merite care nu-mi aparțin.
— Ba îți aparțin, am insistat eu. Doar a fost sugestia ta.
— Dar tu mi-ai dat ideea, mă întrerupse Harris iarăși. Ții minte c-ai spus că e o mare greșeală ca omul să intre în rutină și că viața domestică neîntreruptă îmbâcsește creierul?
— Vorbeam în general, am explicat eu.
— M-a impresionat ca un lucru cât se poate de just. Mă gândeam să-i spun și Clarei; nutrește o părere excelentă despre judecata ta, sunt convins. Sunt sigur că dacă…
— Să nu riscăm, l-am întrerupt la rândul meu. E o chestiune delicată și cred că am găsit soluția. Vom spune că George a sugerat ideea.
George nu e omul acela de treabă, săritor, și câteodată mă supără să constat această lipsă la el. Te-ai fi așteptat să profite din plin de ocazia de a-și ajuta doi vechi prieteni să iasă dintr-un impas. Ți-ai găsit! Dumnealui a devenit dezagreabil.
— N-aveți decât, spuse George. Iar eu le voi spune ambelor doamne că planul meu inițial era să organizăm o vacanță în comun, cu copii cu tot; că o voi lua și pe mătușa mea și că vom închiria în Normandia un vechi și încântător castel ochit de mine într-un locșor pe litoral, unde clima este deosebit de prielnică pentru copiii delicați și unde găsești un lapte cum nu se află în Anglia. Voi adăuga că dumneavoastră ați respins această idee, pe temeiul că am fi mai fericiți noi singuri, singurei.
Pe un om ca George nu merge să-l iei cu duhul blândeții; se impune să fii dur.
— N-ai decât, spuse Harris. Iar eu, unul, voi accepta oferta. Luăm castelul acela și gata. Tu îți aduci mătușa, o să am eu grijă s-o aduci, și stăm o lună încheiată. Copiii țin la tine grozav; J. și cu mine n-o să mai contăm deloc. I-ai promis lui Edgar că-l înveți să pescuiască; și o să trebuiască să te joci de-a animalele sălbatice. De duminica trecută, Dick și Muriel nu mai vorbesc despre altceva decât despre cum ai făcut tu pe hipopotamul. Vom lua masa la iarbă verde, doar unsprezece o să fim cu toții, iar seara vom asculta muzică și recitări. Muriel stăpânește de pe acum șase bucăți la perfecție, după cum probabil știi; și toți ceilalți copii își învață repede rolurile.
George depuse armele, nu e un om de real curaj, însă procedă în mod neelegant. Zise că dacă noi suntem atât de mărunți la suflet, de lași și de fățarnici, încât să ne pretăm la un joc atât de dezgustător, n-are ce-i face; și că, dacă nu intenționez să termin toată sticla de vin singur, ar îndrăzni să mă inoportuneze cu rugămintea de a-i rezerva și lui un pahar. Mai adăugă, oarecum ilogic, că, în fond, nu are nicio importanță, dat fiind că atât Ethelbertha, cât și doamna Harris sunt femei inteligente care și-au format o părere justă despre dânsul și nu-și vor închipui nici măcar o clipă că propunerea ar fi emanat de la el.
Odată rezolvat acest detaliu, se punea chestiunea: ce fel de schimbare?
Harris, ca de obicei, opina pentru mare. Zicea că are cunoștință de un iaht, exact ce ne trebuia nouă, pe care puteam să-l manevrăm singuri; fără neisprăviți de-ăia botoși care stau tot timpul cu mâinile în buzunare și pe care îi mai și plătești ca să-ți strice cheful. Cu încă un băiat de ispravă, putea să-l manevreze și singur. Aveam și noi cunoștință de iahtul respectiv, și i-am spus asta lui Harris; căci doar călătorisem cândva pe acea navă împreună cu el. Miroase a apă bâhlită și a putregai până la excluderea oricărei alte miresme; nici mama aerului de mare nu poate spera să-i vină de hac. În materie de duhoare, e ca și când ai petrece o săptămână la Limehouse Hole. Și nici n-ai unde să te adăpostești în caz de ploaie; careul e de zece picioare lungime și patru lățime, iar jumătate din spațiu e ocupat de o sobă care, atunci când vrei să aprinzi focul, se năruie. Baia trebuie s-o faci pe punte și vântul zboară prosopul peste bord când pășești afară din hârdău. Harris și băiatul fac treaba cea mai interesantă, vela trincă și terțarola, mola și canarisirea și câte și mai câte, lăsând în seama lui George și a mea curățatul cartofilor și spălatul vaselor.
— Bine atunci, spuse Harris, să luăm un iaht ca lumea, cu căpitan la bord, și să facem treaba di granda.
Aici, eu iarăși am obiectat. Îl cunosc pe căpitanul acela: concepția lui despre iahting este să se mențină la doi pași de țărm, spre a păstra o strânsă legătură cu soția și copiii, ca să nu mai vorbim de cârciuma lui preferată.
Cu ani în urmă, când eram tânăr și lipsit de experiență, am închiriat și eu un iaht. Trei factori au conlucrat pentru a mă împinge să comit această nerozie: îmi picaseră niște bani, Ethelbertha își exprimase dorința de a respira aer marin, și chiar a doua zi de dimineață, aruncându-mi ochii, la club, pe un exemplar din gazeta Sportivul, dădusem peste următorul anunț:
PENTRU AMATORII DE IAHTING.
Ocazie unică. Ștrengarul, iolă de 28 tone. Proprietarul, chemat urgent în străinătate pentru afaceri, este dispus să închirieze acest superb echipat „ogar al mării” pe o perioadă scurtă sau lungă. Două cabine și un careu; pianină Woffenkoff; cazan de aramă nou. Condiții, 10 guinee pe săptămână. Adresați-vă la Pertwee & Co., No. 3A Bucklersbury.
Parcă mi se împlinise o rugă. „Cazanul de aramă nou” nu mă interesa; bruma de rufe care trebuiau spălate puteau să mai aștepte, îmi ziceam eu. Dar „pianina Woffenkoff” suna îmbietor. Mi-o închipuiam pe Ethelbertha cântând seara o arie cu refren, la care echipajul, după o scurtă repetiție, putea să participe, în timp ce căminul nostru plutitor gonea, cu unduiri de „ogar”, peste talazurile argintii.
Am luat o birjă și m-am dus drept la Bucklersbury, No. 3A. Pertwee era un domn cu înfățișare nepretențioasă și ocupa un birou modest la etajul al treilea. Mi-a arătat o poză în acuarelă a Ștrengarului gonind cu toate pânzele sus. Puntea era înclinată la 95° față de ocean. În poză nu se zăreau ființe omenești pe punte; presupun că alunecaseră în mare. Pe drept cuvânt, nu văd cum s-ar fi putut menține cineva pe puntea aceea decât bătut în piroane. I-am menționat agentului acest neajuns, însă el mi-a explicat că poza îl reprezintă pe Ștrengar dublând nu mai știu ce, cu bine-cunoscutul prilej al câștigării Scutului în Regata Medway. Domnul Pertwee presupunea că eram la curent cu acest eveniment, așa că m-am abținut să-i pun întrebări. Cam pe lângă rama tabloului, două punctulețe, pe care la început le luasem drept molii, reprezentau, pare-se, pe cel de-al doilea și cel de-al treilea câștigător în această faimoasă cursă. O fotografie a iahtului ancorat în rada portului Gravesend era mai puțin impresionantă, dar sugera mai multă stabilitate. Toate răspunsurile la întrebările mele fiind satisfăcătoare, am închiriat vasul pe două săptămâni. Mare noroc, zicea domnul Pertwee, că nu-l iau decât pentru două săptămâni (ulterior am ajuns să fiu de acord cu el), întrucât la capătul acelui interval urma să fie închiriat de către altcineva. Dacă l-aș fi solicitat pentru trei săptămâni, s-ar fi văzut silit să mă refuze.
Tranzacția fiind astfel încheiată, domnul Pertwee m-a întrebat dacă am în vedere vreun căpitan de vas. Faptul că nu aveam pe nimeni în vedere era iarăși un mare noroc (părea că toate îmi mergeau în plin), deoarece domnul Pertwee era convins că nu exista soluție mai bună decât să-l păstrez pe Mr Goyles, actualul comandant al navei, excelent căpitan, mă asigura domnul Pertwee, un om care cunoștea marea așa cum își cunoaște un bărbat propria soție și care nu prăpădise nicio viață omenească.
Era încă în primele ore ale zilei, și iahtul stătea ancorat în rada portului Harwich. Am luat trenul de 10.45 din gara Liverpool Street și la ora 1.00 stăteam de vorbă cu Mr Goyles pe puntea vasului. Era voinic de statură și cu ceva părintesc în comportare. I-am expus planul meu, anume de a friza insulele olandeze din larg, pentru ca, după aceea, să tăiem drept spre Norvegia. Spuse Aye, aye, sir și părea a fi entuziasmat de această călătorie; zicea că va fi și pentru el o delectare. Ajungând la chestiunea aprovizionării, Mr Goyles deveni și mai entuziast. Cantitatea de provizii propusă de Mr Goyles, trebuie să mărturisesc, m-a surprins. Dacă am fi trăit pe vremea lui Drake și a bătăliilor din Marea Caraibilor, m-aș fi temut că pune la cale o acțiune ilegală. El însă a râs părintește și m-a asigurat că nu exageram câtuși de puțin. Ce rămânea aveau să-și împartă membrii echipajului între ei și să ia acasă, pare-se că așa era tradiția. Mie îmi dădea impresia că le făceam membrilor echipajului aprovizionarea de iarnă, dar nu voiam să par meschin, așa că n-am mai spus nimic. Cantitatea de băutură pretinsă iarăși m-a surprins. Am stabilit cam cât am crezut de cuviință că ne trebuie nouă, iar apoi Mr Goyles și-a spus cuvântul în privința echipajului. Trebuie să conced că Mr Goyles era foarte grijuliu cu oamenii lui.
— Doar n-o să ne apucăm de orgii, domnule Goyles, am cutezat eu.
— Orgii?! replică Mr Goyles. Păi, asta le ajunge de-abia pe o măsea.
M-a lămurit că deviza lui este: „Angajează oameni de ispravă și tratează-i bine”.
— Îți muncesc mai cu sârg, zicea Mr Goyles, și răspund la chemare când mai ai nevoie de ei.
Personal, n-aveam sentimentul că-mi doresc să-mi mai răspundă la chemare. Începusem să-i antipatizez chiar înainte de a-i vedea; îi socoteam un echipaj lacom și bețiv. Însă Mr Goyles insista cu atâta însuflețire, iar eu eram atât de lipsit de experiență, încât am lăsat-o pe-a lui. Mi-a mai făgăduit că și în acest sector va avea personal grijă să nu se irosească nimic.
Tot pe el l-am delegat să angajeze echipajul. Zicea că poate să se descurce, și e gata s-o facă de hatârul meu, cu ajutorul a doi oameni și al unui mus. Dacă se referea la stingerea proviziilor și a băuturii, cred că exagera în minus; dar poate că vorbea de manevrarea iahtului.
În drum spre casă, am trecut pe la croitorii mei și am comandat un costum de iahting, cu pălărie albă. Mi-au promis că vor da bătaie și totul va fi gata la timp; apoi m-am întors la domiciliu și i-am povestit Ethelberthei tot ce am făcut. Un singur nor îi mohora bucuria, va reuși oare croitoreasa să-i facă la timp un taior de iahting? Așa-s femeile.
Luna noastră de miere, pe care o petrecusem nu de mult, fusese întrucâtva scurtată, așa că ne-am hotărât să nu invităm pe nimeni, ci să luăm iahtul numai pentru noi doi. Și slavă Domnului că am hotărât așa! Luni ne-am echipat cu tot ce aveam și am pornit. Nu-mi aduc aminte cu ce era îmbrăcată Ethelbertha, dar, indiferent ce-o fi fost, arăta deosebit de atrăgătoare. Costumul meu era bleumarin-închis, tivit cu panglică albă îngustă și, zic eu, era de efect.
Mr Goyles ne-a întâmpinat pe punte și ne-a spus că prânzul e gata. Trebuie să recunosc că Goyles își asigurase colaborarea unui foarte bun bucătar. Posibilitățile celorlalți membri ai echipajului n-am avut prilejul să le apreciez. Totuși, vorbind despre ei în stare de repaus, pot spune că lăsau impresia unui echipaj binedispus.
Părerea mea era că, de îndată ce oamenii își vor fi terminat masa, trebuie să ridicăm ancora, în timp ce eu, fumând un trabuc, cu Ethelbertha lângă mine, voi sta aplecat peste copastie și voi urmări cu ochii crestele albe ale patriei topindu-se pe nesimțite în zare. Ethelbertha și cu mine am îndeplinit partea de program care ne revenea și am așteptat pe puntea goală de oameni.
— Le trebuie cam mult, spuse Ethelbertha.
— Dacă în decurs de paisprezece zile, spusei eu, vor da gata chiar și numai jumătate din proviziile de pe acest iaht, le va trebui destul de mult timp pentru fiecare masă. Mai bine să nu-i zorim, căci altfel nu apucă să consume nici un sfert din bucate.
— Se vede treaba că au adormit, spuse Ethelbertha mai târziu. Mai e puțin și se face ora ceaiului.
De liniștiți, erau liniștiți. M-am dus la prova și, din capătul scării, am strigat în jos către căpitanul Goyles. De trei ori l-am strigat; în sfârșit, a urcat scara încet. Părea un om mai greoi și mai bătrân decât ultima oară când îl văzusem. Avea în gură un trabuc stins.
— Când sunteți gata, domnule căpitan, zisei, pornim.
Căpitanul Goyles își extrase trabucul din gură.
— Nu în astă zi, stimate domn, cu voia dumneavoastră, mi-a replicat el.
— Dar astă zi ce are? l-am întrebat eu. Știu că marinarii sunt superstițioși; mă gândeam că poate ziua de luni o fi socotită zi cu ghinion.
— Ziua e bună, răspunse căpitanul Goyles. Mă refeream la vânt. Nu e semn că s-ar schimba.
— Dar de ce să vrem să se schimbe? am întrebat. Mie mi se pare că este așa cum trebuie; suflă viu în spatele nostru.
— Aye, aye, spuse căpitanul Goyles, el suflă viu și noi n-o să mai suflăm morți. Doamne păzește, dacă pornim pe asemenea vânt. Vedeți, stimate domn, îmi explică el ca răspuns la privirea mea nedumerită, acesta este ceea ce numim noi „vânt de uscat”, adicătelea care bate, cum ar veni vorba, direct dinspre uscat.
Dacă stam și mă gândeam bine, omul avea dreptate: vântul bătea dinspre uscat.
— Poate că se schimbă peste noapte, spuse căpitanul Goyles mai optimist. Oricum, nu e violent și vasul ține bine.
Căpitanul Goyles și-a reintrodus trabucul în gură, iar eu m-am dus la pupa și i-am explicat Ethelberthei motivul întârzierii. Ethelbertha, parcă mai puțin binedispusă decât la început, când ne-am îmbarcat, voia să știe de ce nu putem porni când vântul bate dinspre uscat.
— Dacă n-ar bate dinspre uscat, zicea Ethelbertha, ar bate dinspre mare, și-atunci ne-ar împinge înapoi la țărm. Mie mi se pare că acesta este tocmai vântul care ne trebuie.
I-am explicat:
— Aceasta, scumpo, denotă lipsa ta de experiență; într-adevăr, pare să fie tocmai vântul care ne trebuie, dar nu este. E ceea ce numim un vânt de uscat, și vântul de uscat este totdeauna foarte periculos.
Ethelbertha ținea să știe de ce vântul de uscat este foarte periculos.
Spiritul ei de contradicție mă cam deranja; poate că eram puțin supărat, ruliul monoton al unui mic iaht aflat la ancoră e de natură să deprime un spirit înflăcărat.
— Nu pot să-ți explic, i-am răspuns eu, ceea ce era adevărat, dar să întinzi pânzele pe un asemenea vânt ar fi culmea nebuniei, și țin prea mult la tine, draga mea, ca să te expun unor riscuri inutile.
Am socotit că era o încheiere limpede, însă Ethelbertha mi-a replicat că, în aceste împrejurări, ar fi fost bine să nu ne fi îmbarcat până marți, și a coborât sub punte.
Dimineața, vântul a virat spre nord; m-am sculat dis-de-dimineață și i-am comunicat acest lucru căpitanului Goyles.
— Aye, aye, sir, a remarcat el. Este neplăcut, dar n-avem încotro.
— Nu credeți că e posibil să pornim astăzi? m-am hazardat.
Nu s-a înfuriat pe mine, a râs doar.
— Vezi mata, stimate domn, dacă ar fi să mergi la Ipswich, nici că s-ar putea mai bine pentru noi, însă destinația noastră fiind, vezi mata, coasta olandeză, ce poți să-i faci? Asta e!
I-am împărtășit această veste Ethelberthei și am fost amândoi de acord să ne petrecem ziua pe uscat. Harwich nu este un oraș vesel, ba, către seară ai putea spune că e chiar trist. Am luat ceaiul la Dovercourt, apoi ne-am întors la chei să-l căutăm pe căpitanul Goyles și barca. L-am așteptat o oră. Când a apărut, arăta mai vesel decât noi; dacă nu mi-ar fi declarat personal că nu bea niciodată altceva decât un pahar de grog fierbinte înainte de culcare, aș fi zis că e beat.
A doua zi de dimineață, vântul bătea dinspre sud, ceea ce l-a cam pus pe gânduri pe căpitanul Goyles, căci pare-se că era deopotrivă de riscant să ne punem în mișcare, dar și să rămânem locului; singura noastră speranță era ca vântul să se schimbe până nu se întâmpla vreo dandana. Până una, alta, Ethelbertha prinsese antipatie pentru iaht; zicea că, personal, ar fi preferat să petreacă o săptămână într-o cabină mobilă, dat fiind că o cabină mobilă măcar nu se bălăngăne.
Am mai petrecut o zi în Harwich, și în noaptea aceea, ca și în cea următoare, vântul continuând să bată dinspre sud, am dormit la hotelul „Efigia regelui”. Vineri, vântul sufla direct dinspre est. L-am întâlnit pe căpitanul Goyles pe chei și i-am sugerat că în aceste împrejurări am putea porni. Părea iritat de insistențele mele.
— Dacă te-ai pricepe ceva mai bine, stimate domn, spuse el, ți-ai da singur seama că-i imposibil. Vântul bate drept dinspre mare.
I-am spus:
— Domnule căpitan Goyles, aș dori să știu ce am închiriat eu: un iaht sau o locuință lacustră?
S-a arătat surprins de întrebarea mea. Mi-a răspuns:
— O iolă, domnule.
— Eu un lucru vreau să știu: se poate deplasa, sau este proprietate imobiliară? Dacă este proprietate imobiliară, am continuat, spune-mi deschis, fiindcă atunci plantăm iederă în niște cutii și-o întindem peste hublouri, punem niște ghivece cu flori și un umbrar de pânză pe punte, ca să arate totul frumos, dichisit. Dacă, pe de altă parte, se poate deplasa…
— Dacă se poate deplasa?! mă întrerupse căpitanul Goyles. Fă-mi rost de un vânt prielnic din spate și Ștrengarul…
Am spus:
— Ce se cheamă vânt prielnic?
Căpitanul Goyles făcu o mutră mirată.
— În decursul acestei săptămâni, am continuat eu, am avut vânt dinspre nord, dinspre sud, dinspre est, dinspre vest, cu variațiuni intermediare. Dacă îmi găsești alt punct cardinal dinspre care ar putea să bată, spune-mi și-l aștept. Dacă nu, și dacă ancora asta n-a prins rădăcini în fundul oceanului, o ridicăm chiar astăzi și-o să vedem ce se întâmplă.
Căpitanul Goyles a sesizat faptul că eram hotărât.
— Foarte bine, stimate domn, spuse el. Sunteți stăpânul și eu sunt sluga. N-am decât un copil care mai atârnă de mine, slavă Domnului, și fără îndoială că executorii dumneavoastră testamentari o să simtă ca de datoria lor să se gândească și la biata nevastă-mea.
Solemnitatea lui mă impresiona.
— Domnule Goyles, am spus, fii sincer cu mine. Există măcar o speranță să fie vremea de așa natură, încât să ieșim din nenorocita asta de băltoacă?
Căpitanului Goyles îi reveni amabila sa cumsecădenie:
— Vedeți, stimate domn, coasta de aici e afurisită. Dacă am ieși în larg, nici capul nu ne-ar mai durea, dar să te încumeți într-o scoică precum asta… ce mai, ca să fiu sincer, e un risc.
L-am lăsat pe căpitanul Goyles, cu asigurarea din partea sa că va veghea asupra vremii precum mama asupra pruncului adormit; aceasta a fost expresia lui și m-a impresionat ca un lucru înduioșător. L-am revăzut la orele douăsprezece: veghea asupra vremii de la fereastra tavernei „Lanțul și ancora”.
La orele cinci în după-amiaza aceea, m-a pălit un noroc; în mijlocul străzii principale, am întâlnit doi prieteni iahtiști care trebuiseră să tragă la mal din cauză că li se defectase cârma. Le-am spus toată povestea, care pare-se că mai mult i-a amuzat decât i-a surprins. Căpitanul Goyles și cei doi mateloți stăteau încă și vegheau asupra vremii. Am dat fuga la „Efigia regelui” și am pus-o în temă pe Ethelbertha. Toți patru ne-am strecurat tiptil pe chei până la locul unde staționa ancorat vasul nostru. La bord nu se afla decât musul; cei doi prieteni ai mei au luat iahtul în primire și, pe la șase, despicam voioși valurile în susul coastei.
În noaptea aceea am tras la Aldborough, iar a doua zi am răzbit până la Yarmouth, unde, prietenii mei trebuind să plece, am abandonat iahtul. Proviziile le-am vândut la licitație pe plaja de la Yarmouth dis-de-dimineață. Am ieșit în pierdere, dar cu satisfacția că „i-am făcut-o” căpitanului Goyles. Am lăsat Ștrengarul în seama unui marinar localnic care, contra a două lire, s-a angajat să-l ducă înapoi la Harwich; și ne-am întors la Londra cu trenul. Or mai fi existând și alte iahturi, nu numai Ștrengarul, și alți căpitani, nu numai Mr Goyles, însă întâmplarea aceea m-a făcut să prind pică pe ambele categorii.
George socotea și el că un iaht ar implica foarte multă răspundere, așa că am renunțat la idee.
— Ce-ați zice de o excursie pe Tamisa? sugeră Harris. Ne-am distrat destul de bine de fiecare dată.
George trase în tăcere din trabuc, iar eu mai sparsei o alună.
— Nu mai e ce-a fost, spusei eu. Nu știu ce-o fi, dar e ceva… un fel de igrasie în atmosfera riverană care îmi trezește durerile de lumbago.
— Și mie la fel, spuse George. Nu știu cum se face, dar acum nu mai pot dormi în preajma unei ape curgătoare. Am stat o săptămână astă-primăvară la Joe la vilă, și în fiecare noapte, la ora șapte, mă trezeam și nu mai reușeam să pun geană pe geană.
— Am făcut o simplă propunere, observă Harris. Personal, nici mie nu cred că-mi priește: îmi trezește guta.
— Mie cel mai tare îmi priește aerul de munte, spusei eu. Ce-ați zice de o excursie per pedes prin Scoția?
— În Scoția plouă tot timpul, spuse George. Am fost în Scoția trei săptămâni, acum doi ani, și cât am stat nu ne-am uscat… vreau să spun, adică, înțelegeți…
— În Elveția e destul de frumos, rosti Harris.
— N-o să admită dumnealor să ne ducem noi singuri, singurei în Elveția, am obiectat eu. Știți cum a fost rândul trecut. Trebuie să găsim un loc unde o femeie sau un copil crescuți în puf n-ar putea trăi cu niciun chip; o țară cu hoteluri proaste, cu drumuri desfundate, unde să trebuiască să dormim cum s-o nimeri, să punem umărul, să facem foamea eventual.
— Mai încet! mă întrerupse George. Mai încet, vă rog! Nu uitați că merg și eu cu voi.
— Am găsit! strigă Harris. O excursie cu bicicletele.
George se arătă cam sceptic.
— O excursie de-asta e cu multe urcușuri, spuse el, și cu vântul în piept.
— Dar e și cu coborâșuri și cu vântul în spate, replică Harris.
— Pe-asta n-am mai observat-o, spuse George.
— Altceva mai bun decât o excursie cu bicicletele n-ai să găsești, persistă Harris.
Eram înclinat să-i dau dreptate.
— Și-am să-ți spun și unde, continuă el. Prin Pădurea Neagră.
— Păi, asta-i numai cu urcuș, spuse George.
— Da' de unde! i-o-ntoarse Harris. Hai să zicem două treimi. Și uiți un lucru.
Privi cu grijă împrejur și coborî glasul până la șoaptă.
— Pe pantele acelea urcă niște trenulețe, chestii cu roți dințate, mă-nțelegi…
Ușa se deschise și apăru doamna Harris. Ne informă că Ethelbertha își pune pălăria și că Muriel, după ce a așteptat și-a tot așteptat, a interpretat „Ceaiul pălărierului nebun” fără noi.
— Mâine, la patru, la club, îmi șopti Harris, sculându-se din fotoliu, iar eu i-am pasat-o lui George pe când urcam scările.