O analiză a caracterului și comportării studentului german. Menzura germană. Uzurile și abuzurile uzului. Vederile unui impresionist. Partea umoristică a chestiunii. Rețetă pentru confecționarea de sălbatici. Die Jungfrau: gusturile sale aparte în materie de fizionomii. Die Kneipe. Cum se freacă o salamandră. Sfaturi pentru străini. O poveste care se putea termina trist. Despre doi bărbați și două neveste. Dimpreună cu un burlac.
Înainte de a ne întoarce în țară am vizitat și un oraș universitar german în dorința de a cunoaște îndeaproape aspectele vieții studențești, o curiozitate pe care, prin curtenia prietenilor noștri germani, am reușit să ne-o satisfacem.
În Anglia, orice băiat se joacă până la cincisprezece ani, apoi se pune pe treabă până la vârsta de douăzeci de ani. În Germania, copilul muncește, iar tânărul se joacă. Puiul de neamț se duce la școală la ora șapte vara, la ora opt iarna, iar la școală învață. Rezultatul este că la vârsta de șaisprezece ani cunoaște perfect matematica și clasicii, știe atâta istorie cât este recomandabil să știe un om obligat să aparțină unui partid politic, plus că și-a pus temelii solide în materie de limbi moderne. În consecință, cele opt semestre la facultate, acoperind o durată de patru ani, sunt inutil de lungi, excepție făcând cazul tânărului care aspiră să ajungă profesor universitar. Junele german nu este sportiv, ceea ce e păcat, pentru că ar fi un bun sportiv. Practică puțin fotbalul, face și mai puțin ciclism; joacă biliard francez în cafenele îmbâcsite de fum ceva mai mult. Dar, în general vorbind, el, sau majoritatea lor, își petrece timpul mergând în vâjâială, bând bere și bătându-se. Dacă este fiul unui tată bogat, se înscrie într-un Korps – ca să aparții unui Korps tip-top te costă cam patru sute de lire pe an. Dacă este un tânăr de clasă mijlocie, se afiliază unui Burschenschaft sau unui Landsmannschaft, ceea ce revine ceva mai ieftin. Aceste societăți sunt, la rândul lor, divizate în cercuri mai mici, în care se încearcă o grupare pe naționalități. Sunt șvabi din Suabia; franconieni descendenți ai francilor; turingieni și așa mai departe. În practică, bineînțeles, aceasta are același rezultat ca toate încercările de acest fel – credința mea este că jumătate din regimentul nostru de Gordon Highlanders este alcătuit din cockney londonezi –, însă se realizează un obiectiv pitoresc din a împărți fiecare universitate în vreo zece-douăsprezece societăți studențești, fiecare cu șapca și emblema sa distinctivă și, tot atât de important, cu propria sa berărie, unde niciun alt student care-și poartă însemnele proprii nu are acces.
Principala îndeletnicire a acestor societăți studențești este să practice, fie între membrii lor, fie cu vreun Korps sau Schaft rival, celebra „menzură” germană.
Menzura a fost descrisă atât de des și atât de amănunțit, încât nu am de gând să-mi plictisesc cititorii cu reluarea unor lucruri bine cunoscute. Vin doar cu ochiul unui impresionist și scriu în mod expres impresia pe care mi-a făcut-o prima menzură la care am asistat, deoarece cred că primele impresii sunt mai valabile și mai utile decât părerile tocite prin frecventare sau deformate prin influențare.
Un francez sau un spaniol va căuta să te convingă că, de fapt, corrida este o instituție creată în folosul taurului. Calul despre care tu ți-ai închipuit că urlă de durere nu făcea altceva decât să râdă de aspectul comic al propriilor sale măruntaie. Prietenul dumitale francez sau spaniol pune în contrast moartea sa palpitantă și glorioasă cu brutalitatea rece a casapului de cai. Dacă nu-ți stăpânești bine firea, pleci cu dorința de a stârni o agitație de masă pentru înființarea luptelor cu tauri și în Anglia, în sprijinul cavalerismului. Fără îndoială că Torquemada era convins de caracterul omenos al inchiziției. Pentru un domn gras, suferind poate de anchiloză sau de reumatism, o oră petrecută pe roata de tortură era într-adevăr o binefacere din punct de vedere fizic. Se ridica simțindu-se mai degajat la articulații, mai elastic, cum s-ar spune, așa cum nu se mai simțise de ani și ani. Vânătorii englezi socotesc vulpea un animal demn de invidiat. I se oferă gratuit o zi de sport excelent, în care timp este centrul atenției generale.
Obișnuința te face orb la tot ceea ce nu vrei să vezi. Fiecare al treilea domn din Germania pe care-l întâlnești pe stradă poartă încă, și va purta până-n mormânt, cicatricile a douăzeci până la o sută de dueluri pe care le-a susținut în anii studenției. Copiii germani se joacă de-a menzura în odaia lor, se antrenează pentru menzură la școală în sala de gimnastică. Germanii au ajuns să se autoconvingă că nu e nimic brutal în acest sport, nimic revoltător, nimic degradant. Argumentul lor este că menzura îl educă pe tânărul german să aibă sânge rece și curaj. Dacă acest lucru ar putea fi dovedit, argumentul, îndeosebi într-o țară în care fiecare bărbat este un soldat, ar fi suficient de unilateral. Oare virtutea boxerului este totuna cu virtutea soldatului? Ne îndoim. Desigur că nervul și agerimea sunt mai de folos pe câmpul de luptă decât o atitudine de necugetătoare indiferență față de ce se întâmplă cu sine. De fapt, studentului german i-ar trebui un și mai mare curaj să nu lupte. El luptă nu pentru plăcerea lui, ci ca să satisfacă o opinie publică rămasă în urmă cu două sute de ani.
Menzura nu face altceva decât să-l abrutizeze. Poate că intră în joc și îndemânarea, mi se spune că da, însă nu se vede. Lupta în sine seamănă întru totul cu o bătaie în spăngi într-un spectacol de la Richardson; toată povestea fiind o tentativă izbutită de a îmbina grotescul și penibilul. În aristocraticul Bonn, unde se cultivă stilul, și în Heidelberg, unde vizitatorii din alte țări sunt mai frecvenți, evenimentul este poate mai formal. Mi se spune că, acolo, competițiile au loc în încăperi somptuoase; că doctori cu părul cărunt se ocupă de răniți, că slujitori în livrele îi servesc pe înfometați și că toată acțiunea se desfășoară de la un capăt la altul cu o oarecare ceremonie pitorească. În universitățile mai eminamente germane, unde străinii sunt rari și mai puțin încurajați, se merge, pur și simplu, la esențial, și aceasta nu este de natură să ademenească.
Într-adevăr, atât de categoric de neademenitor este, încât îl sfătuiesc insistent pe cititorul sensibil să evite chiar și o descriere a acestor practici. Subiectul nu poate fi înfrumusețat și nici nu intenționez să încerc a o face.
Camera este goală și sordidă; pereții ei împroșcați cu pete combinate de bere, sânge și seu de lumânare; tavanul – afumat; podeaua – presărată cu rumeguș. O haită de studenți, râzând, fumând, vorbind, unii așezați pe dușumea, alții cocoțați pe scaune și pe bănci, formează cadrul.
În centru, față-n față, stau combatanții, semănând cu războinicii japonezi așa cum îi cunoaștem de pe tăvile de ceai japoneze. Ciudați și rigizi, cu ochii acoperiți de ochelari de protecție bulbucați, cu gâturile înfășate în fulare, cu trupurile sufocate în ceva ce amintește de niște plăpumi murdare, cu brațele matlasate întinse drept deasupra capului, parcă ar fi o pereche de manechini mecanici grotești. Secunzii, și ei mai mult sau mai puțin matlasați, cu capetele și fețele protejate de uriașe chipie cu cozoroace de piele, îi tot manevrează până ce ajung să-i așeze în poziția cuvenită. Aproape că te aștepți să auzi scârțâitul rotilelor. Arbitrul își ocupă locul, se dă cuvântul de începere și imediat urmează cinci ciocniri rapide ale spadelor lungi și drepte. Spectacolul luptei este lipsit de interes: nicio mobilitate, nicio abilitate, nicio grație (vorbesc despre propriile mele impresii). Câștigă cel mai solid, cel care, cu brațul greu matlasat, totdeauna într-o poziție nefirească, poate ține cel mai mult spada enormă și incomodă fără să slăbească într-atât încât să nu mai poată para sau lovi.
Tot interesul se concentrează asupra rănilor. Acestea se produc totdeauna în două locuri: sau în scăfârlie, sau pe obrazul stâng. Uneori zboară în aer o bucată de scalp păros sau o felie de obraz, care va fi păstrată cu grijă într-un plic de către mândrul ei posesor, sau, ca să fim mai preciși, de mândrul ei ex-posesor, și arătată tuturor la agapele colegiale; și din fiecare rană, bineînțeles, țâșnește un șuvoi abundent de sânge. Îi împroașcă pe doctori, pe secunzi și pe spectatori; stropește tavanul și pereții; îi năclăiește pe luptători și face băltoace în rumeguș. La sfârșitul fiecărei runde, doctorii se reped la luptători și, cu mâinile de pe acum picurând de sânge, strâng buzele rănilor căscate, tamponându-le cu cocoloașe de vată udă, pe care un asistent le prezintă gata pregătite pe o tavă. Natural, în momentul când combatanții se reașază în poziție și reîncep treaba, sângele țâșnește din nou, orbindu-i pe jumătate și făcând dușumeaua de sub ei lunecoasă. Din când în când, vezi dinții unuia dezgoliți până aproape de ureche, astfel încât până la finele duelului pare că rânjește la jumătate din spectatori, cealaltă față rămânând sobră; și, uneori, câte unul se alege cu sfârcul nasului retezat, ceea ce îi dă, în timp ce luptă, un straniu aer de superioritate.
Cum scopul fiecărui student este să absolve facultatea cu cât mai multe cicatrice, mă îndoiesc foarte că se depune vreun efort serios în apărare, nici măcar în măsura redusă pe care o poate permite o astfel de metodă de luptă. Adevăratul învingător este cel care recoltează cel mai mare număr de răni; cel care, după aceea, însăilat și peticit, încât mai că aproape nu mai arată a făptură omenească, poate în următoarea lună să evolueze pe promenadă, spre invidia adolescentului german și admirația fecioarei germane. Cel care obține numai câteva răni neînsemnate se retrage, botos și dezamăgit.
Dar duelul propriu-zis nu reprezintă decât începutul distracției. Actul al doilea al spectacolului are loc în sala de pansare. Doctorii sunt, în general, simpli studenți în medicină sau tineri abia absolvenți, dornici să practice. Adevărul mă silește să spun că aceia cu care am venit în contact erau oameni cu aspect brutal, părând mai degrabă să se desfete cu treaba pe care o făceau. Poate că nu e cazul să li se reproșeze acest lucru. Face parte din sistem ca doctorul să aplice în continuare o pedeapsă cât mai grea cu putință, iar pe un medic ideal nu l-ar încânta o asemenea treabă. Felul cum studentul suportă pansarea rănilor este tot atât de important ca și acela în care le primește. Fiecare operație trebuie executată cât mai brutal cu putință, și colegii săi îl supraveghează atent în cursul efectuării ei să vadă dacă trece prin ea, păstrând o aparență de seninătate și încântare. O rană bine croită și cât mai căscată reprezintă un ideal pentru toate părțile interesate. Dinadins este cusută stângaci, în speranța că în felul acesta cicatricea va dura o viață întreagă. Cu o asemenea rană, judicios zgândărită și maltratată în cursul săptămânii următoare, fericitul posesor poate, în general, sconta să-și achiziționeze o soție cu o zestre de cinci cifre pe puțin.
Acestea sunt menzurile generale bisăptămânale din care un student obișnuit susține cam o duzină pe an. Există și altele la care vizitatorii nu sunt admiși. Când se consideră că un student s-a dizgrațiat prin vreo ușoară mișcare involuntară a capului sau a trupului în timpul duelului, atunci se poate reabilita numai rezistând celui mai bun spadasin din Korps. Solicită și i se acordă nu o competiție, ci o pedeapsă. Adversarul său purcede atunci să-i provoace cât mai multe și cât mai sângeroase răni pe care le poate primi un om. Scopul victimei este să arate camarazilor săi că poate sta neclintit în timp ce învelișul îi este tranșat felie cu felie de pe craniu.
Că se poate cu justețe spune ceva de bine în privința menzurii germane, mă îndoiesc; dar dacă da, aceasta se referă numai la cei doi combatanți. Asupra spectatorilor, ea nu poate avea și nu are, sunt convins, decât un efect rău. Mă cunosc suficient de bine ca să vă asigur că nu sunt un temperament deosebit de setos de sânge. Efectul pe care l-a avut asupră-mi nu putea fi decât cel normal. La început, înainte de a se porni treaba propriu-zisă, senzația pe care o aveam era de curiozitate amestecată cu îngrijorare în privința modului în care mă va tulbura spectacolul, deși o oarecare vagă familiaritate cu sălile de disecție și mesele de operație îmi lăsa mai puțină îndoială asupra acestui capitol decât aș fi încercat altminteri. Când a început să curgă sângele și să apară carnea vie, am simțit un amestec de greață și de milă. Dar la al doilea duel, trebuie să mărturisesc, predispozițiile mele delicate au început să dispară; iar când al treilea duel era în toi și sala grea de ciudatul miros de sânge cald, am început, după expresia americănească, să văd lucrurile în roșu.
Mai voiam. M-am uitat în jurul meu plimbându-mi privirea de la un chip la altul, și pe cele mai multe am văzut reflectate în chip neîndoios propriile mele senzații. Dacă este bine să stârnești această sete de sânge în omul modern, atunci menzura este o instituție utilă. Dar oare este bine? Pălăvrăgim despre civilizația și omenia noastră, însă acei dintre noi care nu duc ipocrizia până la autoînșelare știu că dedesubtul cămășilor noastre scrobite pândește sălbaticul, cu toate instinctele lui sălbatice intacte. Din când în când, poate că e nevoie și de el, dar să nu ne temem că ar fi pe cale de dispariție. Pe de altă parte, pare neînțelept să-l supraalimentăm.
În favoarea duelului, considerat cu seriozitate, se pot aduce multe argumente. Dar menzura nu servește absolut niciunui scop bun. Este o copilărie, și faptul că e un joc crud și brutal nu-l face cu nimic mai puțin pueril. Rănile nu au o valoare intrinsecă proprie; cauza lor le înnobilează, nu mărimea lor. Wilhelm Tell este, pe drept cuvânt, unul dintre marii eroi ai lumii; dar ce părere am avea despre membrii unui club de tați, creat cu scopul de a se întruni de două ori pe săptămână pentru a zbura cu arbaleta merele de pe creștetele feciorilor lor? Acești tineri domni germani ar putea obține toate rezultatele de care sunt atât de mândri necăjind o pisică sălbatică! Să te înscrii într-o societate cu unicul scop de a te lăsa ciopârțit te reduce la nivelul intelectual al unui derviș care țopăie. Călătorii ne povestesc despre sălbatici din Africa Centrală care își exprimă sentimentele la ocazii festive jucând tontoroiul și crestându-se cu cuțitele. Dar Europa nu e obligată să-i imite. Menzura este, de fapt, reducerea la absurd a duelului; și dacă germanii înșiși nu-și dau seama de ridicol, nu putem decât să deplângem lipsa lor de umor.
Dar chiar dacă nu poți fi de acord cu opinia publică ce sprijină și cere menzura, cel puțin este posibil s-o înțelegi. Codul universitar care dacă nu încurajează, măcar tolerează beția este mai greu de susținut cu argumente. Nu toți studenții germani se îmbată; de fapt, cei mai mulți sunt treji, dacă nu chiar sârguincioși. Însă minoritatea, a cărei pretenție de a fi reprezentativă este admisă cu toată culanța, este salvată de la o perpetuă stare de ebrietate numai prin capacitatea ei, dobândită cu oarecare cheltuială, de a suge o jumătate de zi și toată noaptea, păstrându-și totuși într-o oarecare măsură cele cinci simțuri. Nu-i afectează pe toți deopotrivă, dar este un fapt obișnuit în orice oraș universitar să vezi un tânăr care nu a împlinit nici douăzeci de ani cu o siluetă ca a lui Falstaff și un ten ca al unui Bachus de Rubens. Că o poate fascina pe fecioara germană o față tăiată și ciopârțită până dă impresia că a fost alcătuită din materiale disparate care niciodată nu s-ar fi putut îmbina, este un fapt dovedit. Dar categoric nu poate prezenta nicio atracție o față buboasă și buhăită și o burtă de asemenea mărime încât amenință să strice stabilitatea întregii construcții. Totuși, la ce altceva te poți aștepta când junele începe să consume bere cu un Frühschoppen la orele 10 a.m. și încheie cu o Kneipe la patru dimineața?
O Kneipe este ceea ce numim noi chef între băieți și poate fi foarte nevinovat sau foarte deșănțat, în funcție de componența sa. Un student își invită colegii, zece sau o sută, la o braserie și le oferă atâta bere și atâtea trabucuri ieftine câte le dictează propriul lor simț al sănătății și al echilibrului, sau amfitrionul poate fi însuși Korpsul. Și aici, ca pretutindeni, remarci simțul nemțesc al disciplinei și al ordinii. Când intră un nou-venit, toți cei așezați în jurul mesei se ridică și, cu călcâiele lipite, salută. Când masa este completă, se alege un președinte, a cărui îndatorire este să anunțe numerele cântecelor. Pe masă se află exemplare tipărite ale acestor cântece, câte unul pentru doi inși. Președintele indică numărul douăzeci și nouă. „Primul vers”, strigă el, și se pornesc cu toții, tot câte doi inși ținând o broșură între ei la fel cum tot câte doi credincioși țin o carte de imnuri în biserică. Urmează o pauză la sfârșitul fiecărui vers, până ce președintele dă comanda pentru versul următor. Cum fiecare neamț este un cântăreț format și cum cei mai mulți au voci frumoase, efectul general este impresionant.
Deși maniera amintește de cântarea imnurilor în biserică, cuvintele cântecelor vin uneori să corecteze această impresie. Dar fie că este vorba despre un cântec patriotic, de o baladă sentimentală sau de un cântecel de natură să îl șocheze pe tânărul englez de rând, toate sunt cântate până la capăt cu seriozitate gravă, fără un râset, fără o notă falsă. La sfârșit, președintele strigă „Prosit!” Toată lumea răspunde „Prosit!” și, în momentul următor, toate halbele sunt goale. Pianistul se ridică și se înclină, toți îi răspund înclinându-se către el; și apoi intră Fraulein să reumple halbele.
Între cântece se propun toasturi și se răspunde la toasturi; dar se aplaudă foarte puțin și nu se râde mai deloc. Surâsurile și aprobările grave din cap sunt considerate a fi mai de demnitatea studenților germani.
Un anumit toast, numit Salamandra, se bea cu excepțională solemnitate în cinstea vreunui oaspete, drept distincție deosebită.
— Acum, spune președintele, o Salamandră vom freca (Einen Salamander reiben).
Ne ridicăm cu toții în picioare și stăm ca un regiment în poziție de drepți.
— Materialele sunt pregătite? (Sind die Stoffe parat?), întreabă președintele.
— Sunt, răspundem noi pe latinește într-un singur glas.
— Ad exercitium Salamandri, spune președintele, iar noi suntem gata.
— Eins!
Ne frecăm halbele de masă cu o mișcare circulară.
— Zwei!
Iar huruie halbele. Și la „Drei!” la fel.
— Beți! (Bibite!)
Și, într-o unanimitate perfectă, halbele sunt golite și apoi ridicate sus.
— Eins! zice președintele. Fundul fiecărei halbe goale este rotit pe masă, producând un zgomot ca al prundișului tras înapoi de un val care se repliază.
— Zwei!
Huruitul se amplifică și scade din nou.
— Drei!
Halbele goale lovesc masa cu un singur pocnet, și iar ne așezăm.
La Kneipe, marea distracție este ca doi studenți să se insulte reciproc (în joacă, bineînțeles) și apoi să se provoace la un duel potatoric. Se numește un arbitru, se umplu două recipiente enorme, și cei doi adversari stau față în față cu mâna pe toartă, toate privirile fiind ațintite asupra lor. Arbitrul dă semnalul de începere, și peste o clipă berea gâlgâie în jos pe gâtlejurile dumnealor. Cel care trântește primul pe masă recipientul golit până-n fund este învingător.
Străinii care participă la o Kneipe și care doresc să procedeze în stil nemțesc ar face bine, înainte de a începe distracția, să-și scrie numele și adresa pe o bucățică de hârtie și s-o prindă de haină. Studentul german este curtenia personificată, și în orice stare s-ar afla, ar avea grijă ca, într-un fel sau altul, oaspeții săi să ajungă cu bine acasă înainte de ivirea zorilor. De bună seamă însă că nu i se poate cere să țină minte adresele.
Mi s-a povestit o întâmplare cu trei invitați la o Kneipe care a avut loc la Berlin și care s-ar fi putut solda cu rezultate tragice. Oaspeții erau hotărâți să facă treaba așa cum scrie la carte. Au comunicat intenția lor, au fost aplaudați. Și fiecare dintre ei și-a scris adresa pe cartea de vizită și au prins-o cu acul de fața de masă, fiecare dinaintea sa. Aceasta a fost greșeala pe care au comis-o. Ar fi trebuit, după cum am recomandat, să-și fi prins adresele de haine. Omul își mai schimbă locul la masă sau, cu totul inconștient, poate să iasă de sub masă pe partea cealaltă; dar oriunde se duce, haina tot pe el o are.
La un moment dat, pe la orele mici ale dimineții, președintele a propus, spre a face lucrurile mai comode pentru cei care se mai țineau pe picioare, ca toți cei în incapacitate de a-și dezlipi capetele de pe masă să fie trimiși acasă. Printre cei pentru care petrecerea devenise neinteresantă se numărau și cei trei englezi. S-a hotărât să fie urcați într-o birjă sub oblăduirea unui student, comparativ vorbind, treaz, și să fie returnați la domiciliile respective. Dacă și-ar fi păstrat locurile la masă pe toată durata serii, totul ar fi ieșit de minune; însă, din nefericire, ei se tot mutaseră dintr-un loc într-altul, și care anume domn aparținea cărei anume cărți de vizită nimeni nu mai știa, cu atât mai puțin musafirii înșiși. În starea de euforie generală de la ora aceea, nimănui nu părea să-i pese prea tare de acest amănunt. Erau trei domni și trei adrese. Socoteala era, presupun, că și în cazul când s-ar fi făcut vreo greșeală, lucrurile aveau să se repare a doua zi de dimineață. Ce mai tura-vura, cei trei domni au fost urcați în birjă, studentul cel, comparativ vorbind, treaz a luat cele trei cărți de vizită în mână, și expediția a purces la drum în uralele și urările de bine ale asistenței.
Berea nemțească are și ea avantajele ei: nu-l îmbată pe om în accepțiunea engleză a cuvântului beat. Nu ai nimic a-i reproșa omului; pur și simplu, e obosit. Nu-i arde de vorbă; vrea să fie lăsat în pace ca să poată adormi: nu contează unde, oriunde.
Conducătorul expediției a oprit birja la adresa cea mai apropiată. A extras din birjă cazul cel mai grav; era un reflex firesc din partea lui să caute a se descotorosi mai întâi de acesta. Cu ajutorul birjarului, l-a cărat până sus și a tras clopoțelul pensiunii. A răspuns un portar somnoros. Au transportat povara înăuntru și au căutat un loc unde s-o descarce. Întâmplător, ușa unui dormitor era deschisă; camera era goală; mai bine nici că se putea, hai cu el înăuntru! L-au degajat de tot ce se putea scoate ușor de pe el și l-au lungit în pat. Treaba fiind dusă la bun sfârșit, amândoi, mulțumiți de sine, s-au întors la birjă.
La următoarea adresă iar s-au oprit. De data aceasta, ca răspuns la sunetul clopoțelului, a apărut o doamnă, în capot de interior și cu o carte în mână. Studentul german s-a uitat la prima dintre cele două cărți de vizită pe care le ținea în palmă și a întrebat dacă are plăcerea să stea de vorbă cu Frau Y. Din întâmplare da, numai că, în materie de plăcere, aceasta părea a fi exclusiv de partea lui. A lămurit-o pe Frau Y. că domnul care în momentul acela dormea de-a-npicioarelea rezemat de perete era soțul dumneaei. Revederea nu a stârnit niciun fel de entuziasm într-însa; a deschis, pur și simplu, ușa de la dormitor și a plecat. Birjarul și studentul l-au dus pe ins înăuntru și l-au așezat în pat. Nu și-au mai dat osteneala să-l dezbrace; se simțeau obosiți! Pe doamna casei n-au mai zărit-o, așa că s-au retras fără a-și mai prezenta omagiile la plecare.
Ultima carte de vizită era aceea a unui burlac care locuia la un hotel. L-au dus deci și pe acesta la hotel, l-au predat portarului de noapte și acolo l-au lăsat.
Dar să ne întoarcem la adresa unde s-a efectuat prima livrare, căci iată ce se petrecuse aici. Cam cu opt ore mai înainte, zice Mr X. către Mrs X.:
— Cred că ți-am spus, draga mea, că am o invitație astă-seară la o chestie care mi se pare că se cheamă o Kneipe?
— Da, mi-ai pomenit despre ceva de genul acesta, a răspuns Mrs X. Ce este aceea o Kneipe?
— În sfârșit, e un fel de reuniune între burlaci, draga mea, la care studenții se adună ca să cânte și să discute și… să fumeze, și-așa mai departe, știi…
— Da? Bine, sper c-ai să te distrezi! a spus Mrs X., care era o femeie cumsecade și înțeleaptă.
— O să fie interesant, a observat Mr X. De mult sunt curios să văd și eu cum devine o chestie ca asta. S-ar putea, a continuat Mr X., adică vreau să zic că e posibil să vin acasă mai târzior.
— Ce înțelegi tu prin târzior? a întrebat Mrs X.
— E cam greu de spus, a replicat Mr X. Studenții ăștia, știi, sunt cam apucați, și când se strâng laolaltă… Și pe urmă cred că se toastează de foarte multe ori. Nu știu cum are să-mi priască. Dacă prind momentul, plec de-acolo cât de repede, bineînțeles căutând să nu jignesc… dar dacă nu…
Zice Mrs X., care, după cum am observat mai înainte, era o femeie înțeleaptă:
— Ar fi mai bine să-i rogi pe cei de aici să-ți împrumute o cheie de la intrare. Eu am să dorm la Dolly în cameră, așa că n-ai să mă deranjezi, indiferent de oră.
— Cred că ideea ta este excelentă, a încuviințat Mr X. Mi-ar fi nu știu cum să te deranjez. Am să intru ușurel și-am să mă bag în pat.
La un moment dat, în toiul nopții sau poate spre zori, Dolly, care era sora doamnei X., s-a ridicat în capul oaselor în pat și a tras cu urechea.
— Jenny, a spus Dolly, dormi?
— Nu, scumpo, a răspuns Mrs X. Fii liniștită și dormi mai departe.
— Dar ce-o fi? a întrebat Dolly. Crezi că a luat foc casa?
— Bănuiesc, a răspuns Mrs X., că e Percy. Probabil s-a împiedicat de ceva pe întuneric. Nu te alarma, scumpo. Hai dormi!
Dar de îndată ce Dolly a ațipit, Mrs X., care era o soție bună, s-a gândit să se strecoare ușurel până dincolo și să vadă dacă Percy e bine mersi. Și-a pus deci halatul și papucii, s-a strecurat tiptil pe culoar și a intrat în camera ei. Pentru a-l trezi pe domnul de pe pat ar fi fost nevoie de un cutremur de pământ. Mrs X. a aprins o lumânare și s-a dus la căpătâiul patului.
Nu era Percy; nici cineva care să fi semănat măcar de departe cu Percy. Simțea dânsa că nu era bărbatul care să-i fi putut fi soț în niciun caz. În starea lui actuală, sentimentele ei față de dânsul erau de profundă silă. Singura ei dorință era să scape de el.
Dar parcă domnul respectiv îi era totuși cunoscut. Mrs X. s-a aplecat deasupra patului și a privit mai de-aproape. Atunci și-a amintit. Sigur că da, era Mr Y., un domn care-i invitase la cină pe ea și pe Percy la el acasă în prima zi când sosiseră la Berlin.
Dar ce căuta aici? Mrs X. puse lumânarea pe masă și, cuprinzându-și capul între mâini, se așeză să cugete. Explicația îi veni cu iuțeala fulgerului. Chiar cu acest Mr Y. se dusese Percy la Kneipe. Se făcuse o confuzie, îl aduseseră pe Mr Y. la adresa lui Percy. Percy, în momentul acela…
Prin minte îi fluturară groaznicele perspective ale acestei situații. Întorcându-se în camera lui Dolly, se îmbrăcă în grabă și coborî scările fără zgomot. Găsind din fericire o birjă care tocmai trecea, merse la adresa doamnei Y. Îi spuse birjarului să aștepte, fugi în sus pe scări și sună insistent la ușă. Îi deschise Mrs Y., tot în halat și tot cu cartea în mână.
— Mrs X! exclamă Mrs Y. Dar ce vânt vă aduce?
— Soțul meu! a fost singurul lucru la care a putut să se gândească biata Mrs X. în clipa aceea. Este aici?
— Mrs X., i-a ripostat Mrs Y. îmbățoșându-se, cum cutezați?
— Vai, vă rog să nu mă înțelegeți greșit! s-a rugat Mrs X. S-a produs o confuzie îngrozitoare. Cu siguranță că l-au adus pe bietul Percy aici în loc să-l aducă acasă, cu siguranță. Vă rog foarte tare să vă duceți să vă uitați.
— Draga mea, a spus Mrs Y., care era o femeie mult mai în vârstă și arăta o atitudine maternă, nu te agita. Mi l-au adus acum o jumătate de oră și, să-ți spun drept, nici nu m-am uitat la el. E aici înăuntru. Nu cred că s-au ostenit să-i scoată ghetele. Dacă-ți păstrezi sângele rece, o să-l transportăm până jos și-ai să ți-l iei acasă fără să mai știe nimeni altcineva în afară de noi.
Efectiv, Mrs Y. părea dornică s-o ajute pe Mrs X.
Împinse ușa și Mrs X. pătrunse în cameră. În clipa următoare, aceasta ieși înspăimântată, cu fața albă ca varul.
— Nu e Percy, spuse ea. Ce să mă fac?
— Ar fi de dorit să nu mai faceți asemenea confuzii, spuse Mrs Y. dând să intre și ea în cameră.
Mrs X. o opri.
— Și nu este nici soțul dumneavoastră.
— Ei, asta-i bună! spuse Mrs Y.
— Zău că nu, insistă Mrs X. Știu precis, fiindcă adineauri l-am lăsat dormind pe patul lui Percy.
— Ce caută acolo? tună Mrs Y.
— L-au adus acolo și acolo l-au pus, explică Mrs X. începând să plângă. Asta m-a făcut să cred că Percy trebuie să fie aici.
Cele două femei au stat și s-au uitat una la alta; și a urmat o tăcere întreruptă numai de sforăiturile domnului aflat după ușa întredeschisă.
— Atunci cine-i ăla dinăuntru? întrebă Mrs Y., prima care și-a revenit.
— N-am idee, a răspuns Mrs X. Nu l-am mai văzut până acum. Credeți că e cineva pe care-l cunoașteți?
Însă Mrs Y. nu făcu altceva decât să trântească ușa.
— Ce facem? întrebă Mrs X.
— Știu ce am să fac eu, spuse Mrs Y. Merg cu dumneata să-mi iau bărbatul.
— Dar e foarte adormit, explică Mrs X.
— Este starea lui naturală, replică Mrs Y. încheindu-și mantoul.
— Dar unde o fi Percy? suspină Mrs X., sărăcuța, în timp ce coborau scările împreună.
— Asta, draga mea, spuse Mrs Y., ai să-l întrebi pe el.
— Dacă oamenii ăștia sunt în stare de asemenea încurcături, spuse Mrs X., cine știe ce i-or fi făcut.
— Vom face investigații mâine dimineață, draga mea, spuse Mrs Y. spre consolare.
— Cred că Kneipurile astea sunt dezgustătoare, spuse Mrs X. N-am să-l mai las pe Percy să se ducă la așa ceva niciodată cât am să trăiesc!
— Draga mea, spuse Mrs Y., dacă îți cunoști datoria, n-o să mai vrea el să se ducă în viața lui.
Și circulă zvonul că nici nu s-a mai dus.
Dar, după cum am spus, încurcătura a pornit de la faptul că împricinații au prins cărțile de vizită de fața de masă, și nu de hainele respectivilor. Pe lumea asta, greșelile se plătesc scump.