Casa din Pădurea Neagră și atmosfera intimă dintr-însa. Parfumul casei. George refuză categoric să mai rămână în pat după ora patru dimineața. Drumul pe care nu se poate să-l greșești. Ciudatul meu instinct suplimentar. Tovarăși de drum nerecunoscători. Harris, ca om de știință. Încrederea sa senină. Satul: unde era și unde ar fi trebuit să fie. George: planul său. Ne „promenăm” à la française. Vizitiul german – în somn și treaz. Omul care răspândește limba engleză în străinătate.
S-a întâmplat ca într-o noapte, frânți de oboseală fiind și departe de orice oraș sau sat, să dormim într-o casă țărănească. Farmecul nespus al casei din Pădurea Neagră rezidă în atmosfera sa intimă. Vacile sunt în odaia de alături, caii la catul de sus, gâștele și rațele în bucătărie, pe când porcii, copiii și puii de găină peste tot.
Ești în curs de a-ți face toaleta, când auzi un grohăit în spatele tău.
— Bună dimineața! Nu vi se întâmplă niscai coji de cartofi pe-acilea? Nu, văd că n-aveți; la revedere!
După aceea se aude un cloncănit, și vezi gâtul unei cloști întinzându-se de după colț.
— Frumoasă dimineață, nu? Sper că nu vă deranjează dacă aduc râma asta a mea aici în odaie. E teribil de greu să găsești în casa asta un colțișor unde să poți servi masa în oarecare liniște. De puicuță am fost tare înceată la mâncare, și când ai doisprezece… ei, na, poftim, știam eu că n-or să-mi dea pace. Acum vor toți câte o bucățică. Nu vă supărați dacă mă urc pe pat, nu? Poate că aici n-or să mă observe.
În timp ce te îmbraci, diverse capete ciufulite se zgâiesc la tine din prag; de bună seamă, consideră odaia o menajerie temporară. N-ai cum să știi dacă acele capete aparțin unor băieți sau unor fete; tot ce poți să speri este ca posesorii lor să fie toți de gen masculin. Nu are rost să închizi ușa, deoarece nu există niciun dispozitiv pentru a o încuia și, în momentul când te-ai îndepărtat, împielițații o deschid iar. Îți iei micul dejun așa cum este în general reprezentat Fiul risipitor stând la masă: un porc sau poate doi vin să-ți țină companie; un grup de gâște vârstnice te critică din prag; deduci din șușoteli, adăugate la expresia șocată de pe fața lor, că te bârfesc de mama focului. Se prea poate ca o vacă să catadicsească să-ți arunce o privire prin ușa deschisă.
Presupun că tocmai această organizare gen Arca lui Noe conferă casei din Pădurea Neagră mirosul ei specific. Nu este un miros pe care să-l poți asemui cu ceva. Este ca și cum ai lua trandafiri, brânză de Limburg și ulei de păr, niște bălării și ceapă, piersici și clăbuc de săpun împreună cu o adiere de aer marin și un cadavru și le-ai amesteca laolaltă. Nu poți discerne nicio mireasmă anumită, dar simți că toate sunt prezente, toate miresmele pe care le-a descoperit lumea până acum. Oamenii care trăiesc în aceste case îndrăgesc acest amestec. Nu deschid ferestrele ca să nu se piardă nimic din el; îl țin cu grijă închis ermetic. Dacă dorești orice alt parfum, poți să te duci în sânul naturii și să miroși viorelele de pădure și pinii: înăuntru este casa; și după un timp cică te obișnuiești cu el într-atâta, încât ajunge să-ți lipsească și nu mai poți adormi în nicio altă atmosferă.
A doua zi ne aștepta o lungă plimbare pe jos, drept care dorința noastră era să ne sculăm dis-de-dimineață, chiar cu noaptea în cap, la ora șase, dacă se putea face aceasta fără a conturba întreaga gospodărie. Am întrebat-o pe gazdă, doamna casei, dacă acest lucru este posibil. A zis că ea crede că da. Se prea poate ca ea să nu fie de față la ora aceea; era ziua în care se ducea la oraș, cale de vreo opt mile, și rareori se înapoia mult înainte de șapte; dar, poate, soțul ei sau unul dintre băieți se vor întoarce acasă pe la ora aceea ca să prânzească. Oricum, vor trimite ei pe cineva înapoi să ne trezească și să ne pregătească gustarea de dimineață.
Realitatea este că n-a fost nevoie să ne trezească nimeni. Ne-am sculat la patru, din proprie inițiativă. Ne-am sculat la patru ca să scăpăm de gălăgia și de larma care ne-au împuiat capul. La ce oră se scoală vara țăranul din Pădurea Neagră, n-aș putea spune; nouă ni s-a părut că se scoală toată noaptea. Și primul lucru pe care-l face pădureanul negru după ce se scoală este să tragă în picioare o pereche de cizme zdravane cu tălpi de lemn și să-și înceapă plimbarea obișnuită prin casă. Dacă n-a urcat și n-a coborât scările de trei ori, nu are sentimentul că s-a sculat. Odată ce s-a dezmeticit de-a binelea, următorul lucru pe care-l face este să se ducă sus în grajd și să trezească un cal. (Casa din Pădurea Neagră fiind îndeobște clădită pe o coastă abruptă de deal, parterul e în partea de sus, iar podul cu fân, în partea de jos.) Atunci, calul, pare-se, trebuie să-și facă și el plimbarea obișnuită în jurul casei; după ce s-a ocupat și de asta, omul coboară în bucătărie și începe să spargă lemne, și după ce a spart destule lemne, e mulțumit de sine și începe să cânte. Ținând seama de toate aceste împrejurări, am ajuns la concluzia că lucrul cel mai bun de făcut era să urmăm excelentul exemplu ce ni s-a dat. Până și George a fost nerăbdător să se scoale în dimineața aceea.
Am luat un mic dejun frugal la patru și jumătate și am pornit la drum la cinci. Drumul trecea peste un munte, și din investigațiile pe care le-am întreprins prin sat, reieșea că era unul dintre acele drumuri pe care nu ai cum să le greșești. Cred că toată lumea cunoaște genul acesta de drum. În general, te duce înapoi de unde ai pornit, iar dacă nu, tare ai vrea să te ducă înapoi, ca măcar să știi unde te afli. Eu am prevăzut răul din capul locului. Nu călcasem nici două mile, când răul ne-a ieșit în cale. Drumul se despărțea în trei. Un indicator mâncat de cari arăta că poteca din stânga ducea spre o localitate de care nu auzisem și care nu figura pe nicio hartă. Celălalt braț, îndreptat către drumeagul din mijloc, dispăruse. Drumul din dreapta, am fost tustrei de acord, ducea în mod clar înapoi în sat.
— Bătrânul a spus deslușit, ne reaminti Harris, „Țineți-o drept înainte, pe după deal”.
— Care deal? întrebă George, la obiect.
În fața noastră se ridicau vreo șase, unele mai măricele, altele mai mititele.
— Ne-a spus, continuă Harris, că o să dăm de o pădure.
— Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele sale, comentă George, indiferent pe care drum apucăm.
Și, pe drept cuvânt, fiecare deal era acoperit de câte o pădure deasă.
— Ne-a mai spus, murmură Harris, că vom atinge culmea cam într-o oră și jumătate.
— Aici, spuse George, încep să nu-l mai cred.
— Ei, ce facem? întrebă Harris.
Eu, din întâmplare, am bosa orientării în spațiu. Nu este o virtute; nu mă laud cu ea. E, pur și simplu, un instinct pe care nu mi-l pot stăpâni. Că uneori mi se interpun lucruri în cale, munți, prăpăstii, râuri și alte obstrucții de aceeași natură, nu e vina mea. Instinctul meu este destul de corect; pământul ăsta e greșit alcătuit. I-am călăuzit pe drumul de mijloc. Că drumul de mijloc nu a dovedit suficientă consecvență pentru a merge măcar câte un sfert de milă în aceeași direcție și că după trei mile de suiș și coborâș s-a terminat brusc într-un cuib de viespi, acestea nu erau fapte imputabile mie personal. Dacă drumul de mijloc ar fi mers în direcția în care s-ar fi cuvenit să meargă, ne-ar fi dus acolo unde voiam noi să mergem, de asta sunt convins.
Chiar și în aceste condiții, eu tot aș fi continuat să valorific menționata mea aptitudine ca să descopăr un alt drum, dacă față de mine s-ar fi procedat în spiritul cuvenit. Dar eu nu sunt înger, o recunosc deschis, și refuz să-mi dau osteneala pentru niște ingrați și niște golani. În plus, mă îndoiesc foarte tare că George și Harris m-ar fi urmat mai departe, oricum ar fi fost. Drept care m-am spălat pe mâini de toată afacerea asta și Harris a ocupat postul meu, rămas vacant.
— Așa, a spus Harris, cred că ești mulțumit de treaba pe care ai făcut-o!
— Foarte mulțumit, i-am replicat eu de pe grămada de bolovani pe care ședeam. Până aici v-am adus cu bine. Aș continua să vă călăuzesc și mai departe, dar niciun artist nu poate lucra fără încurajare. Păreți a fi nemulțumiți de mine pentru că nu știți unde vă aflați. De unde știți că nu sunteți chiar acolo unde doriți să fiți? Dar despre asta nu mai vorbesc; nu mă aștept la recunoștință. Apucați-o încotro credeți; eu am terminat cu voi amândoi.
Am vorbit, poate, cu înverșunare, dar nu m-am putut stăpâni. Nu auzisem de la ei o vorbă bună tot drumul acela obositor.
— Să nu ne înțelegi greșit, spuse Harris. Atât George, cât și eu suntem convinși că fără ajutorul tău nu am fi unde ne aflăm acum. Acest lucru ți-l recunoaștem pe de-a-ntregul. Dar instinctul este supus greșelii. Ceea ce îmi propun să fac este să-l înlocuiesc cu știința, care este exactă. Așadar, ia să vedem unde e soarele?
— Nu crezi, întrebă George, că dacă ne-am întoarce în sat și am angaja un băiat ca ghid, contra unei mărci, am câștiga timp până la urmă?
— Ar însemna să irosim ore întregi, spuse Harris pe un ton ferm. Lăsați pe mine! Eu am citit câte ceva în materie de orientare și m-a interesat.
Și-a scos ceasul și a început să se învârtească în jurul propriei sale axe.
— E simplu ca bună ziua, continuă el. Îndrepți limba mică spre soare, apoi bisectezi segmentul dintre limba mică și douăsprezece, și în felul acesta obții nordul.
S-a sucit câtva timp când încoace, când încolo, apoi a nimerit-o.
— S-a făcut, zise el. Ăsta-i nordul: acolo unde e cuibul de viespi. Acum, dați-mi harta.
I-am întins harta, și el, postându-se cu fața spre viespi, a cercetat-o.
— Din punctul acesta, spuse el, Todtmoos e spre sud-sud-vest.
— Cum adică din punctul acesta? întrebă George.
— Păi, de-aici, de unde ne aflăm, i-o-ntoarse Harris.
— Dar unde ne aflăm? întrebă George.
Această problemă l-a cam frământat pe Harris câtăva vreme, dar, în cele din urmă, s-a înseninat la față.
— Nu contează unde ne aflăm, spuse el. Oriunde ne-am afla, Todtmoos e în direcția sud-sud-vest. Haideți odată, că nu facem decât să pierdem vremea.
— Nu prea îmi dau seama cum ai făcut socoteala, spuse George, ridicându-se și luându-și rucsacul în spinare. Dar presupun că n-are nicio importanță. Suntem aici pentru că face bine la sănătate, și totul este atâta de frumos!
— Las' c-o scoatem noi la capăt, spuse Harris, plin de încredere senină. Ajungem la Todtmoos înainte de ora zece. N-aveți nicio grijă. Și la Todtmoos mâncăm ceva.
Zicea că el, unul, anvizajează un biftec, urmat de o omletă. George a spus că, personal, nu intenționează să se gândească la acest subiect până ce nu vede Todtmoosul.
Am mers preț de o jumătate de oră, apoi, dând de un luminiș, am văzut la picioarele noastre, cam la două mile depărtare, satul prin care trecusem în dimineața aceea. Avea o biserică ciudată, cu o scară exterioară, ceva oarecum neobișnuit.
Vederea ei m-a întristat. Mersesem din greu trei ore și jumătate și realizasem, pare-se, circa patru mile. Însă Harris era încântat.
— Acum, în sfârșit, ne spuse el, știm unde ne aflăm.
— Parcă ziceai că nu contează, îi aminti George.
— Practic, nici nu contează, replică Harris, dar e mai bine să fii sigur. Acum mă simt mai încrezător în mine însumi.
— N-am impresia că acest fapt ar reprezenta un avantaj, mormăi George.
Dar nu cred că Harris l-a auzit.
— Ne aflăm acum, continuă Harris, la răsărit față de soare, iar Todtmoos e la sud-vest de punctul în care ne găsim. Așa că dacă…
Se întrerupse brusc.
— Apropo, spuse el, vă aduceți aminte ce ziceam de bisectoare, că arată spre nord sau spre sud?
— Ai spus că arată spre nord, îi răspunse George.
— Ești convins? insistă Harris.
— Absolut convins, răspunse George. Dar nu te lăsa influențat în calculele tale. După toate probabilitățile, te-ai înșelat.
Harris reflectă un moment, apoi fruntea i se descreți.
— Așa e! exclamă el. Sigur că da, e nordul. Trebuie să fie nordul. Păi, cum ar putea să fie sudul? Acum trebuie să ne îndreptăm spre vest. Haidem!
— Sunt perfect dispus să mă îndrept spre vest, spuse George. Orice punct cardinal îmi e totuna. Doresc numai să observ că, în momentul de față, mergem drept către est.
— Da' de unde, îl contrazise Harris. Mergem drept către vest.
— Mergem către est, îți spun, stărui George.
— Termină odată, spuse Harris, că mă derutezi.
— Cu atât mai bine, replică George. Mai bine așa decât să greșim drumul. Îți spun că mergem drept către est.
— Ce absurditate! izbucni Harris. Uite soarele colo!
— Soarele îl văd, răspunse George, chiar foarte bine. Poate că este la locul lui, după teoria ta și a științei, poate că nu. Tot ce știu eu este că, atunci când eram jos, în sat, acel deal anume, cu acea bucată de stâncă anume, se afla în direcția nord față de noi. În momentul de față suntem cu fața spre est.
— Ai perfectă dreptate, spuse Harris. Uitasem pentru moment că am făcut stânga-mprejur.
— Eu, în locul tău, mi-aș face un obicei din a nota, bombăni George. E o manevră care probabil se va repeta de mai multe ori.
Și iar am făcut stânga-mprejur și am pornit-o în direcția opusă. La capătul a patruzeci de minute de urcuș, am dat iar de un luminiș, și satul iar s-a desfășurat la picioarele noastre. De data aceasta se afla la sud de noi.
— Asta-i nemaipomenit, spuse Harris.
— Ba n-are de ce să te prindă mirarea, replică George. Dacă mergi constant jur-împrejurul unui sat, este cât se poate de normal ca din când în când să-l zărești. Eu, personal, mă bucur când îl văd. Asta dovedește că nu ne-am rătăcit definitiv.
— Ar trebui să fie de partea cealaltă a noastră, spuse Harris.
— Chiar acolo are să fie peste o oră sau cam așa, spuse George, dacă-i dăm tot înainte.
Eu prea multe n-am mai spus; amândoi mă enervau; dar m-am bucurat să observ că George începea în mod vădit să se supere pe Harris. Era absurd din partea lui Harris să-și închipuie că poate găsi drumul după soare.
— Aș vrea să știu sigur, spuse Harris, meditativ, dacă linia bisectoare indică nordul sau sudul.
— Ar fi cazul să te hotărăști odată, zise George. Este un amănunt important.
— E imposibil să fie nordul, declară Harris, și-am să-ți explic de ce.
— Nu te mai osteni, îl întrerupse George. Sunt perfect pregătit să cred că nu este.
— Dar chiar acum ai susținut că este, zise Harris, cu reproș.
— Nici pomeneală de așa ceva, ripostă George. Am spus că tu ai spus că este, ceea ce e cu totul altceva. Dacă socotești că nu este, să mergem în direcția opusă. Ar fi, în orice caz, o variație.
Drept consecință, Harris s-a orientat potrivit unor calcule inverse, și iar ne-am afundat în codru; și iar după o jumătate de oră de urcuș țeapăn ne-a apărut înaintea ochilor același sat. Eram acum ceva mai sus, ce-i drept e drept, și de data aceasta satul se afla între noi și soare.
— Cred, spuse George, stând și privind în vale, că asta-i cea mai frumoasă priveliște de până acum a satului. A mai rămas un singur punct din care-l mai putem contempla. După aceea, propun să coborâm în sat și să ne odihnim puțin.
— Nu cred că este același sat, spuse Harris. Nu se poate.
— Asupra bisericii de colo nu ne putem înșela, spuse George. Dar poate că se repetă aidoma povestea cu statuia din Praga. E posibil ca autoritățile din partea locului să fi construit câteva machete ale satului în mărime naturală și să le fi plantat ici și colo prin Pădurea Neagră ca să vadă unde i-ar sta mai bine. Oricum, încotro o mai apucăm acuma?
— Nu știu, spuse Harris, și nici că-mi pasă. Eu am făcut tot ce-am putut; voi n-ați făcut altceva decât să cârtiți și să mă zăpăciți de cap.
— Poate că am uzat de dreptul la critică, recunoscu George. Dar vă rog să priviți lucrurile și din punctul meu de vedere. Unul din voi zice că are instinct și mă aduce la un cuib de viespi din inima pădurii.
— Eu nu pot împiedica viespile să-și înjghebe cuiburile în pădure, am replicat.
— Nici eu nu spun că poți, răspunse George. Nu intru în polemică; pur și simplu, constat fapte incontestabile. Celălalt, care mă poartă când la deal, când la vale ore în șir pe principii științifice, nu știe care-i nordul și care-i sudul și nu e prea sigur dacă a făcut stânga-mprejur sau nu. Personal, nu-mi arog alte instincte în afara celor obișnuite, nici om de știință nu sunt. Dar văd un om la două tarlale de fâneață mai încolo. Am să-i ofer contravaloarea fânului pe care-l cosește și pe care-l evaluez la o marcă și cincizeci de pfenigi, ca să-și întrerupă munca și să mă conducă până acolo unde am să văd Todtmoosul cu propriii mei ochi. Dacă vreți să mă urmați, voia dumneavoastră. Dacă nu, n-aveți decât să elaborați un alt sistem și să-l puneți în aplicare.
Planul lui George era lipsit atât de originalitate, cât și de îndrăzneală, dar în momentul acela ne-a făcut cu ochiul. Din fericire, ne învârtisem în loc și ajunsesem foarte aproape de punctul de unde am început s-o scrântim; cu rezultatul că, ajutați de domnul cu coasa, am regăsit drumul cel drept și am ajuns la Todtmoos cu patru ore mai târziu decât planificasem și cu un apetit de ne-au trebuit patruzeci și cinci de minute de eforturi susținute ca să-l astâmpărăm.
De la Todtmoos intenționasem să coborâm spre Rin per pedes, dar, înduioșați de supraeforturile noastre din dimineața aceea, am hotărât să facem promenada într-o trăsură, cum ar zice francezul; și în acest scop am tocmit un vehicul pitoresc, tras de un cal, despre care aș fi zis că are trupul cât o bute dacă, în comparație cu vizitiul, n-ar fi părut costeliv. În Germania, toate vehiculele sunt construite pentru o pereche de cai, dar sunt trase, de regulă, de unul singur. Aceasta conferă echipajului o înfățișare scălâmbă, după optica noastră, însă la fața locului se consideră a fi o dovadă de stil. Impresia pe care vrei s-o faci este că, de regulă, mergi cu o pereche de cai, dar că pentru moment nu știi unde l-ai pus pe celălalt. Vizitiul german nu este ceea ce se poate numi „un bici de prima mână”. Ipostaza lui optimă este când doarme. Atunci, în orice caz, este inofensiv; iar calul fiind, în general vorbind, inteligent și experimentat, călătoria în aceste condiții este comparativ lipsită de riscuri. Dacă în Germania s-ar putea dresa caii să încaseze și banii la capătul cursei, nici n-ar mai fi nevoie de vizitiu. Aceasta ar fi spre categorica ușurare a pasagerului, căci atunci când vizitiul german nu doarme și nu pocnește din bici, ocupația sa de bază este să intre într-un bucluc sau să se extragă din el. Se pricepe mai bine la prima operație. Îmi aduc aminte că odată călătoream în compania a două doamne pe o șosea abruptă din Pădurea Neagră. Era un drum din acelea care coboară în spirală ca un tirbușon. Versantul era înclinat la un unghi de șaptezeci și cinci de grade într-o parte și se ridica într-un abrupt de șaptezeci și cinci de grade în cealaltă. Mergeam frumos, vizitiul, am constatat noi fericiți, era cu ochii închiși, când deodată ceva, vreun vis urât sau poate o colică abdominală, l-a trezit. A apucat hățurile și, cu o mișcare dibace, a tras calul dinspre vale peste marginea râpei, unde animalul a rămas aninat, pe jumătate susținut de hamuri. Vizitiul nostru nu părea câtuși de puțin necăjit sau surprins; ambii cai, am mai observat, păreau deopotrivă obișnuiți cu această situație. Noi am coborât și el s-a dat jos de pe capră. De sub capră a scos un coșcogeamite briceag, ținut acolo în mod evident pentru acest scop, și cu îndemânare a retezat hamurile. Calul, astfel eliberat, s-a dus și s-a tot dus de-a dura până s-a oprit în șosea cam la cincizeci de picioare sub noi. Acolo, s-a săltat în sus și a stat să ne aștepte. Ne-am urcat la loc în trăsură și am pornit-o la vale cu un singur cal până am ajuns la el. Cu ajutorul câtorva capete de funie, vizitiul nostru l-a înhămat iar și ne-am văzut mai departe de drum. Ceea ce m-a impresionat a fost evidenta deprindere, atât a vizitiului, cât și a cailor, cu această metodă de a coborî o serpentină.
De bună seamă, lor li s-a părut că a o lua astfel pe scurtătură este mai rapid și mai comod. Nu m-ar fi prins mirarea dacă omul nostru ne-ar fi propus să ne legăm centurile de siguranță și apoi să ne dăm de-a tumba, cu trăsură cu tot, până jos în vale.
O altă ciudățenie a vizitiului german este aceea că el niciodată nu încearcă să încetinească sau să oprească din hățuri. El își reglează viteza nu după mersul calului, ci prin manipularea frânei. Pentru opt mile pe oră pune frâna ușor, astfel încât abia atinge roata, producând un zgomot continuu, cam ca acela când ascuți fierăstrăul; pentru patru mile pe oră o înșurubează mai tare, și atunci călătorești cu acompaniament de grohăieli și guițături, sugerând o simfonie de porci înjunghiați. Când dorește să oprească de-a binelea, o pune complet. Dacă are frână bună, el calculează că poate opri trăsura, afară de cazul când calul este un animal excesiv de voinic, pe o distanță mai mică decât lungimea dublă a vehiculului. Nici vizitiul german și nici calul german nu știu, se pare, că trăsura mai poate fi oprită și printr-o altă metodă. Calul german continuă să tragă până ce constată că este imposibil să mai clintească vehiculul măcar cu un țol; atunci stă. Caii din alte țări sunt bucuroși să se oprească atunci când li se sugerează ideea. Am cunoscut cai bucuroși să meargă chiar încet de tot. Dar calul german, pare-se, este construit pentru o singură viteză și este incapabil să se abată de la ea. Nu fac decât să afirm un adevăr pur, neînflorat, când spun că am văzut un vizitiu neamț, cu hățurile lăsate libere peste tăblia din față, manevrând frâna cu ambele mâini, îngrozit că nu va învârti destul de repede ca să evite un carambol.
La Waldshut, unul dintre acele târgușoare din secolul al XVI-lea, prin care curge Rinul în prima parte a cursului său, am întâlnit acel obiect extrem de obișnuit pe continent: călătorul britanic mâhnit și surprins de necunoașterea de către străini a subtilităților limbii engleze. Când am intrat în gară, explica într-o englezească foarte curată, deși cu un ușor accent din Somersetshire, unui hamal, pentru a zecea oară, așa ne-a informat el, simplul fapt că, deși personal avea bilet pentru Donaueschingen și voia să se ducă la Donaueschingen ca să vadă izvoarele Dunării – care de fapt nu sunt acolo, deși ți se spune că acolo sunt –, dorea ca bicicleta să-i fie trimisă mai departe la Engen, iar bagajul la Konstanz și să aștepte acolo sosirea lui. Era înfierbântat și furios din pricina efortului. Hamalul era tânăr, dar în momentul acela arăta bătrân și nenorocit. Mi-am oferit serviciile. Acum, rău îmi pare, deși nici pe departe tot atât de rău, cred eu, cât a ajuns să-i pară ulterior englezului nostru fără grai. Toate trei rutele, ne-a explicat hamalul, erau complicate, implicând transbordare și retransbordare. Nu era timp pentru elucidări calme, întrucât trenul nostru pleca peste câteva minute. Omul, englezul, era vorbăreț, ceea ce este totdeauna o greșeală când trebuie lămurit un lucru încâlcit; iar hamalul era extrem de nerăbdător să termine odată cu treaba asta și să poată respira din nou. Mi-a străfulgerat prin minte, zece minute mai târziu, când mă gândeam în tren la întâmplarea cu pricina, că, deși căzusem de acord cu hamalul că ar fi mai bine ca bicicleta să meargă via Immendingen și ne învoisem s-o expedieze la Immendingen, neglijasem să dau dispoziții pentru expedierea ei de la Immendingen mai departe. Dacă aș fi o fire pesimistă, în clipa de față m-ar roade gândul că, după toate probabilitățile, bicicleta aceea se află și astăzi tot la Immendingen. Dar socot că este o bună filosofie să încerci totdeauna să vezi partea bună a lucrurilor. Poate că hamalul a corectat din proprie inițiativă omisiunea mea, sau s-o fi întâmplat cine știe ce minune și bicicleta va fi reintrat în posesia proprietarului ei cândva, înainte de terminarea excursiei. Bagajul a fost trimis la Radolfzell: dar în privința acestuia mă consolez cu gândul că purta eticheta Konstanz; și fără îndoială că după un timp autoritățile feroviare, constatând că nu-l revendică nimeni la Radolfzell, îl vor fi expediat mai departe la Konstanz.
Dar toate acestea nu au legătură cu morala pe care doresc s-o trag din întâmplarea amintită. Adevărata esență a situației constă în indignarea acestui britanic văzând un hamal german incapabil să priceapă limba engleză. În clipa când i-am adresat cuvântul, și-a exprimat această indignare în termeni netemperați.
— Vă mulțumesc mult de tot, a spus el. E foarte simplu. Eu, personal, vreau să merg la Donaueschingen cu trenul; de la Donaueschingen am de gând să fac drumul pe jos până la Geisengen; de la Geisengen iau trenul până la Engen, și de la Engen merg cu bicicleta până la Konstanz. Dar nu vreau să iau bagajul cu mine; vreau să-l găsesc la Konstanz când ajung acolo. De zece minute încerc să-i explic atâta lucru acestui imbecil; dar nu pot să-l fac să priceapă.
— Este cu totul dezgustător, am aprobat eu. Unii dintre salariații aceștia nemți aproape că nu cunosc nicio altă limbă în afară de a lor.
— I-am arătat punct cu punct, continuă omul, pe mersul trenurilor și i-am explicat și pe cale de pantomimă. Nici așa nu i-a intrat în cap.
— Parcă nici nu-mi vine să vă cred, am remarcat eu iarăși. Ai fi zis că lucrul se explică de la sine.
Harris era furios pe individ; voia să-l beștelească pentru nesăbuința lui de a călători prin zonele periferice ale unei alte clime și de a căta acolo să facă jonglerie feroviară complicată fără să știe o boabă din limba țării. Dar am frânat impulsivitatea lui Harris și i-am relevat cât de mare și de valoroasă era opera la care omul acesta punea umărul fără să-și dea seama.
Shakespeare și Milton își vor fi adus cum s-au priceput mai bine mica lor contribuție la răspândirea cunoașterii limbii engleze în rândul locuitorilor mai puțin favorizați ai Europei. Newton și Darwin vor fi făcut din limba lor o necesitate pentru străinul cult și care gândește. Dickens și Ouida (căci oamenii noștri care-și închipuie că lumea literară este mărginită de prejudecățile celor din New Grub Street ar fi surprinși și mâhniți de poziția pe care o ocupă în străinătate această doamnă luată în derâdere în propria-i țară) vor fi ajutat și mai mult la popularizarea ei. Însă omul care a răspândit cunoașterea limbii engleze de la Capul Sfântul Vincențiu până la Munții Urali este englezul care, incapabil sau nedispus să învețe un singur cuvânt din oricare limbă în afară de a sa, călătorește cu punga în mână prin toate colțurile continentului. Poate să te revolte ignoranța lui, să te enerveze prostia lui, să te înfurie prezumțiozitatea lui. Dar faptul practic rămâne: el este cel care anglicizează Europa. Pentru el, țăranul elvețian înoată prin nămeți în serile de iarnă ca să urmeze cursul de engleză ce se organizează în fiecare sat. Pentru el, birjarul și conductorul, subreta și spălătoreasa tocesc gramaticile și cărțile de expresii colocviale englezești. Pentru el, negustorul și comerciantul străin își trimit fiii și fiicele cu miile la studii în toate orașele Angliei. Pentru el, fiecare hotelier și proprietar de restaurant din străinătate adaugă la anunțul pe care-l dă la mica publicitate: „Solicitanți, numai buni cunoscători engleză”.
Dacă rasele anglofone și-ar face o regulă din a vorbi orice altă limbă decât engleza, minunatul progres al limbii engleze în toată lumea ar înceta. Vorbitorul de limbă engleză stă printre străini și își zornăie aurul.
— Plătesc, strigă el, pe toți cei care știu să vorbească englezește.
El este marele educator. Teoretic, îl putem ocărî; practic, jos pălăria în fața lui. El este propovăduitorul limbii engleze.