De ce ne-am dus la Hanovra. Ceva care se face mai bine în străinătate. Arta conversației politicoase cu străinii, așa cum se preda în școlile engleze. O poveste adevărată, pentru prima oară istorisită. Gluma franțuzească, folosită pentru amuzamentul tineretului britanic. Instincte paterne la Harris. Stropitorul de străzi în chip de artist. Patriotismul lui George. Cum ar fi trebuit să procedeze Harris. Cum a procedat el. Salvăm viața lui Harris. Un oraș fără somn. Calul de birjă în calitate de critic.
Am sosit vineri la Hamburg după o traversare fără valuri și fără peripeții; și de la Hamburg ne-am îndreptat spre Berlin via Hanovra. Nu este ruta cea mai directă. Pot explica vizita noastră la Hanovra numai în felul în care negrul a explicat judecătorului prezența sa în curtea de păsări a diaconului:
— Ei?
— Da, dom' judecător, ce spune dom' polițai e adevărat, dom' judecător; eram acolo, dom' judecător.
— A, recunoști deci? Și, rogu-te, ce făceai cu un sac la dumneata, în curtea de păsări a diaconului Abraham, la orele douăsprezece din noapte?
— Vă spun acuș, dom' judecător; iacă, vă spun, dom' judecător. Mă dusesem la dom' Jordan c-un sac cu pepeni. Zău, dom' judecător; și dom' Jordan a fost foarte de treabă, m-a poftit ca să intru.
— Da, și?
— Da, dom' judecător, foarte de treabă om dom' Jordan. Și ne-am așezat la vorbă, și-am vorbit, și-am tot vorbit…
— Se prea poate, mă rog, însă ceea ce dorim să știm este ce căutai în curtea de păsări a diaconului?
— Da, dom' judecător, tocmai începusem să vă spun. Era foarte târziu când am plecat de la dom' Jordan, și-mi zic eu mie, zic: „Acuma, Ulise, ia-o la picior cu dreptu-nainte, ca să nu dai de bucluc cu nevasta”. Bună de gură, dom' judecător, grozav de bună de gură…
— Bine, las-o pe dumneaei în pace; sunt alții și mai buni de gură ca ea în orașul ăsta. Locuința diaconului Abraham se află la o jumătate de milă de drumul dumitale. Cum de-ai nimerit acolo?
— Tocmai asta voiam să vă explic, dom' judecător.
— Mă bucur. Și cum explici?
— Păi, bag samă, dom' judecător, că m-oi fi abătut din drum.
Bag și eu samă că și noi ne-om fi abătut nițel din drum.
La început, dintr-un motiv sau altul, Hanovra te frapează ca o urbe neinteresantă, dar încet, încet te obișnuiești cu ea și ți se impune. De fapt, sunt două orașe; unul cu străzi largi, moderne, frumoase și cu grădini cu mult gust aranjate; cot la cot cu un oraș din veacul al șaisprezecelea, unde case vechi cu armătură din bârne surplombează ulițele înguste; în care, prin ganguri scunde, găsești curți cu galerii, odinioară înțesate adesea cu trupe de cavalerie sau blocate de câte o hărăbaie de caleașcă trasă de șase cai, așteptându-și stăpânii, pe bogatul comerciant și pe-a sa dolofană și placidă Frau, dar unde astăzi copiii și orătăniile se zbenguiesc în voie, pe când de la balcoanele sculptate fâlfâie niște prăpădite de rufe puse la zvântat.
O atmosferă ciudat de englezească plutește peste Hanovra, îndeosebi duminicile, când prăvăliile oblonite și dangătul clopotelor o fac să semene cu o Londră ceva mai însorită. Iar această atmosferă de duminică britanică nu a fost numai o impresie a mea, altminteri aș fi pus-o pe seama închipuirii; dar până și George a simțit-o. Harris și cu mine, înapoindu-ne, în acea duminică după-amiază, dintr-o scurtă plimbare pe care o făcuserăm după dejun, cu trabucele în gură, l-am găsit dormitând cuminte în cel mai adânc fotoliu din fumoar.
— În definitiv, spuse Harris, duminica britanică are un ce care merge la inima oricărui om cu sânge de englez în vine. Mi-ar părea rău să se piardă cu totul, zică noua generație ce-o zice.
Și, ocupând câte un capăt al vastei canapele, i-am ținut lui George companie.
Se zice că la Hanovra trebuie să te duci ca să înveți cea mai bună nemțească. Dezavantajul este că, în afara Hanovrei, care este doar o mică provincie, nimeni nu pricepe această cea mai bună nemțească. Așa că trebuie să te hotărăști dacă ții să vorbești o nemțească bună și să rămâi în Hanovra sau să vorbești o nemțească proastă și să mai călătorești și prin alte părți. Germania fiind divizată atâtea secole într-o duzină de principate, are ghinionul să posede un mare asortiment de dialecte. Nemții din Posen, doritori să converseze cu oameni din Württemberg, trebuie de cele mai multe ori să se exprime în franțuzește sau în englezește; iar tinerele dudui școlite în pensioanele scumpe din Westphalia își surprind și își dezamăgesc părinții prin aceea că sunt incapabile să înțeleagă un cuvânt rostit de cineva din Mecklenburg. Un străin care vorbește englezește s-ar găsi, este adevărat, deopotrivă de perplexat pe plaiurile din Yorkshire sau în mahalaua Whitechapel; însă cazurile nu se aseamănă. Pe tot întinsul Germaniei, dialectele persistă nu numai în regiunile rurale sau printre cei fără studii. În mod practic, fiecare provincie își are limba ei proprie, de care este mândră și de care ține cu dinții. Un bavarez cult îți va concede că, din punct de vedere academic, germana nordică este mai corectă; dar va continua să vorbească germana sudică, învățându-și descendenții aceeași limbă.
În decursul secolului, sunt înclinat să cred că germanii vor învinge acest obstacol cu ajutorul englezei. Fiecare băiat și fată din Germania, de la pătura țărănească în sus, vorbește englezește. Dacă pronunția englezească n-ar fi atât de arbitrară, nu mai încape nici pic de îndoială că, după un număr de câțiva anișori, ea ar ajunge limba mondială. Toți străinii sunt de acord că, în ce privește gramatica, e limba cea mai lesne de învățat dintre toate. Un neamț, comparând-o cu propria-i limbă, în care fiecare cuvânt din fiecare propoziție este guvernat de cel puțin patru reguli distincte și categorice, îți declară că engleza n-are gramatică. S-ar părea că o bună parte din englezi au ajuns și ei la aceeași concluzie; dar se înșală. De fapt, există o gramatică engleză și, într-una dintre aceste zile, școlile noastre vor recunoaște această realitate iar gramatica respectivă va fi predată copiilor noștri, parvenind poate chiar până și în cercurile literare și gazetărești. Dar în prezent, pare-se, ne aflăm de comun acord cu străinii, și-anume c-ar fi o cantitate neglijabilă. Pronunția engleză este ciotul de care ne poticnim pe calea progresului nostru. Ortografia engleză a fost scornită dinadins spre a camufla pronunția. Deșteaptă idee și bine calculată pentru a tempera orgoliul străinilor; cică, altminteri, ar ajunge să stăpânească engleza într-un an.
Căci au nemții un chip de a preda limbile străine care nu seamănă cu al nostru; și, drept consecință, când un tânăr sau o tânără germană termină gimnaziul sau liceul la vârsta de cincisprezece ani, „es” (termen comod ce se poate folosi în nemțește pentru „el” sau „ea”) este apt să înțeleagă și să grăiască în limba pe care a studiat-o. În Anglia avem o metodă care, pentru obținerea unui minimum posibil de rezultate cu un maximum posibil de cheltuieli, poate că n-are pereche. Un băiat, absolvent al unei bune școli burgheze din Anglia, poate conversa cu un francez, târâș-grăpiș și cu opinteli, despre grădinărițe și mătuși; conversație care, la un om lipsit de ambele, e de natură să devină insipidă. E cu putință ca băiatul, dacă reprezintă o strălucită excepție, să poată spune cât e ceasul sau să facă unele observații rezervate privitoare la vreme. Nu încape îndoială că ar putea turui un număr bunicel de verbe neregulate pe de rost; numai că, fie vorba între noi, puțini străini țin să asculte verbele neregulate ale propriei lor limbi în recitarea unor juni englezi. Tot astfel, s-ar putea dovedi capabil să-și amintească o excepțională culegere de expresii idiomatice franțuzești, grotesc închisnovate, din cele pe care niciun franțuz modern nu le-a auzit vreodată și nici nu le înțelege când le aude.
Explicația este, în nouă cazuri din zece, că băiatul a învățat franțuzește după „Metoda Ahn, volumul unu”. Istoricul acestei faimoase lucrări este remarcabil și instructiv. Cartea a fost scrisă în chip de glumă de către un franțuz duhliu care a viețuit vreo câțiva ani în Anglia. A conceput-o ca o satiră la adresa talentului într-ale conversației de care dă dovadă aleasa societate britanică. Sub acest aspect, cartea fusese categoric bună. Autorul a propus-o unei edituri din Londra. Directorul era un om ager la minte. A citit opera din scoarță în scoarță. După aceea a trimis după autor.
— Această carte a dumneavoastră, i-a spus el autorului, este foarte isteață. Am râs cu lacrimi citind-o.
— Sunt încântat să aud aceste cuvinte din partea dumneavoastră, răspunse franțuzul, măgulit. Am încercat să fiu veridic, fără a jigni în mod inutil.
— E teribil de distractivă, supralicita directorul. Și totuși, publicată ca o glumă nevinovată, mă tem că am rata-o.
Autorului i se lungi figura.
— Umorului ei, continuă directorul, i s-ar găsi cusurul că este forțat și extravagant. I-ar amuza pe cei inteligenți, pe oamenii care gândesc, dar, din punct de vedere comercial, această categorie de lectori este cu totul neglijabilă. Însă am o idee, continuă directorul. Roti ochii prin încăpere ca să se asigure că sunt numai ei doi și, aplecându-se spre autor, îi spuse în șoaptă: Mă gândesc s-o public ca pe o lucrare serioasă pentru uzul școlilor!
Autorul se holbă la el, interzis.
— Eu îl cunosc pe belferul englez, spuse directorul. Cartea aceasta îl va atrage. Se va potrivi de minune cu metoda lui. Niciodată nu se va descoperi ceva mai idiot, ceva mai necorespunzător scopului. Belferul va plescăi din buze la citirea ei și se va linge pe bot ca un cățel care a dat de crema de ghete.
Autorul, sacrificând arta pe altarul cupidității, consimți. Îi schimbară titlul și-i anexară un vocabular, însă în rest lăsară lucrarea întocmai cum se găsea.
Rezultatul îl cunoaște orice școlar. „Ahn” a devenit forul suprem al învățământului filologic din Anglia. Dacă nu și-a păstrat omniprezența, acest lucru trebuie imputat faptului că pe parcurs s-a născocit ceva și mai puțin adecvat obiectului.
Ca nu cumva, totuși, școlarul englez să-și adjudece, chiar după o metodă ca a lui „Ahn”, vreo boabă de franțuzească, sistemul de învățământ britanic îi mai bagă un băț în roate, blagoslovindu-l cu ceea ce prospectul școlii numește „concursul unui domn francez”. Acest domn francez care, în treacăt fie spus, e în general belgian, este indubitabil o persoană cât se poate de meritorie și, ce-i drept e drept, poate înțelege și vorbi destul de curgător propria-i limbă. Însă calitățile sale sfârșesc aici. Este, fără excepție, un ins dotat cu o remarcabilă incapacitate de a învăța pe cineva ceva. Pe drept cuvânt, s-ar părea că este selectat nu atât ca să instruiască, ci ca să amuze tineretul. Este totdeauna o figură comică. Nicio școală englezească n-ar angaja un francez cu o fizionomie demnă. Dacă posedă de la natură câteva anomalii benigne menite să stârnească hazul, este cu atât mai apreciat de către patronii lui. Clasa, se-nțelege, îl consideră o șotie ambulantă. Cele două până la patru ore pe săptămână irosite în mod deliberat cu această farsă antică sunt așteptate de băieți ca un vesel interludiu într-o existență de altfel monotonă. Și dacă părintele, mândru, își duce feciorul și moștenitorul la Dieppe și descoperă că junele nu știe nici măcar să cheme o birjă, blamează nu sistemul, ci pe inocenta victimă.
Limitez comentariile la limba franceză, deoarece este singura pe care încercăm să-i determinăm pe tinerii noștri să și-o însușească. Un băiat englez care ar ști nemțește ar fi privit de sus, ca lipsit de patriotism. De ce irosim timp predând chiar și franceza după această metodă, n-am priceput niciodată. Necunoașterea totală a unei limbi este demnă de respect. Dar, lăsând la o parte gazetarii umoriști și romancierele, pentru care reprezintă o necesitate profesională, această spoială de franțuzească de care suntem atât de mândri că o posedăm nu servește la altceva decât ca să ne facă ridicoli.
În școala germană, metoda este întrucâtva diferită. O oră în fiecare zi este dedicată aceleiași limbi. Ideea este să nu-i lași timp junelui să uite ce a învățat în lecția precedentă; ideea este să-l faci să meargă tot înainte. Un străin caraghios, ca să aibă de ce să râdă, nu i se furnizează. Limba respectivă se predă de un dascăl german care o cunoaște și pe față și pe dos, la fel de bine ca pe propria-i limbă. Poate că acest sistem nu-l înzestrează pe tânărul german cu acel perfect accent prin care turistul britanic se remarcă în orice țară, însă are alte avantaje. Băiatul nu-l poreclește pe profesor „Broscoiul” sau „Cârnatul”, nici nu pune la cale pentru ora de franceză sau de engleză cine știe ce farsă răsuflată. Stă cuminte în banca lui și pentru propriul său folos încearcă să învețe acea limbă străină, cu minimum de caznă pentru toate părțile interesate. Când termină școala, știe să converseze, nu numai despre bricege, grădinari și mătuși, ci despre politica europeană, istorie, Shakespeare sau muzică, potrivit făgașului pe care o apucă discuția.
Privind poporul german dintr-un unghi de vedere anglo-saxon, se poate întâmpla ca în cuprinsul prezentei cărți să întâlnesc prilejul de a-i aduce critici; dar, pe de altă parte, multe am putea învăța de la ei; iar în materie de bun-simț, aplicat la învățământ, ne pot da avans nouăzeci și nouă de puncte din o sută și tot ne bat cu o singură mână.
Frumoasa pădure de la Eilenriede mărginește Hanovra la sud și la vest, și aici s-a petrecut o dramă în care Harris a jucat un rol de frunte.
Pedalam prin această pădure luni după-amiază, în compania mai multor cicliști, căci este locul preferat al hanovrezilor în după-amiezile însorite, și aleile ei umbrite sunt pline atunci de lume fericită, lipsită de griji. Printre cicliști se afla o tânără și frumoasă fată pe o bicicletă nou-nouță. Se cunoștea că-i novice în sportul pe două roți. Simțeai instinctiv că va veni un moment când fata va avea nevoie de sprijin, și Harris, cu cavalerismul său notoriu, ne-a propus să ne ținem în urma ei. Harris, așa cum ne explica el din când în când lui George și mie, are și el fete, sau, ca să fiu mai exact, o fată, care, cu trecerea anilor, va renunța certamente să facă roata în grădina din fața casei și va deveni o tânără domnișoară frumoasă și serioasă. De-aici se trage, firește, faptul că Harris manifestă interes pentru toate fetele frumoase până la vârsta de treizeci și cinci de ani sau cam pe-aici; căci îi aduc aminte, zice el, de-acasă.
Parcursesem cale de vreo două mile, când am observat, puțin înaintea noastră, într-un punct la confluența a cinci drumuri, un om cu un furtun, stropind aleile. Furtunul, având la fiecare articulație câte un suport pe rotile, șerpuia după el ca un vierme uriaș, din al cărui gâtlej, ținut zdravăn cu ambele mâini de către om și sucindu-se ba încoace, ba încolo, ba în sus, ba în jos, țâșnea un jet puternic de apă, la un debit de circa un galon pe secundă.
— Mult mai bună metodă decât a noastră, observă Harris, entuziasmat. Harris vădește tendința cronică de a fi ultrasever cu toate instituțiile britanice. — Mult mai simplu, mai rapid și mai economic! Vedeți, cu acest sistem, un singur om poate stropi în cinci minute o bucată de drum pentru care nouă, cu tulumba noastră mătăhăloasă și mototoală, ne-ar trebui jumătate de ceas.
George, care pedala în spatele meu pe tandem, spuse:
— Da, și este în același timp o metodă prin care, cu puțintică neatenție, un om poate face ciuciulete un mare număr de semeni în mult mai puțin timp decât ar avea ei la dispoziție spre a i se feri din drum.
George, prin contrast cu Harris, este britanic până în măduva oaselor. Îmi amintesc cu câtă patriotică indignare l-a combătut George odată pe Harris, care propunea introducerea ghilotinei în Anglia.
— E mult mai netă, zicea Harris.
— Puțin îmi pasă, zicea George. Eu sunt englez: eu mă mulțumesc cu spânzurătoarea.
— O fi având tulumba noastră dezavantajele ei, continuă George, dar nu te poate indispune decât pe la picioare, lucru ce se poate evita. Pe când cu drăcovenia de-aici, omul poate să te urmărească pe după colț și chiar în sus pe scări.
— Pe mine mă fascinează să-i privesc, zise Harris. Sunt fantastic de îndemânatici. Am văzut unul de-ăștia care, din colțul unei piețe aglomerate, la Strassburg, stropea fiecare țol de caldarâm fără să ude măcar un șiret. E formidabil cum calculează distanța. Îți vin cu jetul de apă până la vârful pantofului și pe urmă ți-l trec peste cap și-l fac să-ți cadă la călcâie. Sunt…
— Ia opriți un moment, spuse George.
— De ce?
— Eu mă dau jos. Vreau să asist la restul spectacolului de după un copac. Or fi existând oameni de mare performanță în această meserie, după cum spune Harris, însă artistul din fața noastră pare să aibă și multe lipsuri. Chiar adineauri a murat un câine și acum stropește un indicator. Eu aștept până isprăvește.
— Fii serios, spuse Harris, că nu te udă.
— Tocmai de acest lucru vreau să mă asigur, răspunse George, după care descălecă și, postându-se îndărătul unui ulm deosebit de arătos, scoase pipa și începu s-o umple.
N-aveam chef să merg mai departe cu tandemul de unul singur, așa că am descălecat și eu și m-am dus lângă George, lăsând mașinăria rezemată de un pom. Harris a strigat ceva în sensul că am fi o rușine pentru țara care ne-a născut și a purces înainte.
În clipa următoare am auzit țipăt disperat de femeie. Privind pe după trunchiul copacului, am remarcat că provine de la frageda și dichisita duduie mai sus-menționată de care, captați de interesul nostru față de insul cu furtunul, uitaserăm. Își conducea bicicleta cu hotărâre și de-a dreptul prin potopul ce țâșnea din furtun. Părea prea încremenită ca să mai fie capabilă să descalece sau măcar să sucească ghidonul. Clipă cu clipă se uda mai rău, în timp ce omul cu pricina, care era sau beat, sau chior, continua să proiecteze jetul asupra ei cu o totală indiferență. Un cor de voci urla spre dânsul cuvinte grele, însă el nici că se sinchisea.
Harris, cu pornirile-i paterne răscolite până-n străfunduri, săvârși în acea clipă ceea ce, în împrejurările date, era lucrul cel mai îndreptățit și mai adecvat. Dacă ar fi procedat până la capăt cu același sânge rece și cu aceeași judecată pe care le-a manifestat atunci, ar fi ieșit eroul zilei din această întâmplare, nu să fi încălecat pe bicicletă și să-i dea bătaie, urmărit de ocări și amenințări, așa cum de fapt s-au petrecut lucrurile.
Ceea ce trebuia să facă Harris, ceea ce orice om cu scaun la cap ar fi făcut, era să închidă robinetul. După aceea putea să joace fotbal cu individul, sau turca, sau poarca, după pofta inimii; și cele douăzeci sau treizeci de persoane care se repeziseră să dea o mână de ajutor nu ar fi făcut decât să aplaude. Ideea lui însă, după cum ne-a explicat ulterior, era să smulgă furtunul din mâinile imbecilului și, drept pedeapsă, să-l întoarcă asupra lui. Ideea omului pare să fi fost similară, și anume de a păstra furtunul drept armă cu care să-l facă pe Harris ciuciulete. Rezultatul, bineînțeles, a fost că ambii, în strânsă colaborare, au făcut ciuciulete toate creaturile însuflețite și neînsuflețite de pe o rază de cincizeci de iarzi, cu excepția lor înșiși. Un cetățean furibund, prea murat ca să-i mai pese ce se întâmplă cu el, a sărit în arenă și a dat și el o mână de ajutor. Toți trei, și tot în strânsă colaborare, s-au apucat să măture cele patru puncte cardinale cu furtunul acela. Îl îndreptau spre înaltul cerului, și lichidul pogora asupra oamenilor în chip de aversă echinocțială. Îl orientau în jos, și iureșul apei le fura oamenilor pământul de sub picioare. Sau îi lovea în plex și-i făcea să se-ncovoaie.
Niciunul dintre ei nu dădea drumul la furtun; niciunul dintre ei nu s-a gândit să-nchidă apa. Puteai conchide că se războiau cu o forță primară a naturii. În patruzeci și cinci de secunde, zicea George, care a cronometrat operațiunea, măturaseră din răspântia aceea orice făptură vie, cu excepția unui câine care, șiroind ca o paparudă, rostogolit de forța apei când pe-o coastă, când pe alta, încă mai reușea, ca un brav, să se ridice în picioare iarăși și iarăși, ca să latre sfidător la ceea ce socotea, de bună seamă, că sunt stihiile dezlănțuite ale iadului.
Bărbați și femei și-au lăsat bicicletele la pământ și s-au refugiat în pădure. De după fiece arbore mai acătării se ițeau mutre ude, furioase.
În cele din urmă, a intrat în scenă un om inspirat. Bravând totul, s-a strecurat până la hidrant și a răsucit rotița. Și atunci, de după patruzeci de copaci au ieșit la iveală ființe omenești mai mult sau mai puțin muiate, fiecare având de spus câte ceva.
La început am stat și am cugetat ce anume ar fi mai de folos: o brancardă, sau un coș de rufe pentru a transporta înapoi la hotel rămășițele pământești ale lui Harris? Cred că promptitudinea lui George în acea ocazie i-a salvat lui Harris viața. Fiind uscat, și deci în stare să alerge mai repede, a ajuns la fața locului înaintea gloatei. Harris era pentru explicații, însă George i-o reteză scurt.
— Încalecă urgent, spuse George, pasându-i bicicleta, și dă-i bătaie! Lumea nu știe că suntem împreună și poți avea, cred, încredere oarbă în noi că nu vom dezvălui secretul. Noi rămânem mai în urmă și le-ncurcăm drumul. În caz că trag cu pistoalele, mergi în zig-zag.
Doresc ca această carte să fie o cronică fidelă a faptelor, nealterată de exagerări, drept care i-am arătat lui Harris prezenta relatare a întâmplării, ca nu cumva să se strecoare într-însa altceva decât adevărul gol-goluț. Harris susține că este exagerată, însă recunoaște că vreo două persoane s-au ales cu „câțiva stropi”. M-am oferit să îndrept asupra lui, de la o distanță de douăzeci și cinci de iarzi, un furtun de stradă și să-i ascult apoi părerea dacă „câțiva stropi” e termenul potrivit; însă el și-a declinat participarea la experiment. Tot dumnealui insistă că, în cel mai rău caz, nu se poate să fi fost mai mult de cinci-șase persoane implicate în catastrofă, că patruzeci reprezintă o inexactitate ridicolă. M-am oferit să mă înapoiez cu el la Hanovra și să întreprind cercetări riguroase în această problemă, propunere care a fost și ea respinsă. În aceste împrejurări, susțin că tot ceea ce am prezentat eu este o relatare adevărată și sobră a unui eveniment despre care își amintesc până-n ziua de azi cu înverșunare un anumit număr de hanovrezi.
Am plecat din Hanovra în aceeași seară și am ajuns la Berlin tocmai bine pentru cină și pentru o plimbărică după. Berlinul este un oraș care dezamăgește: centrul supraaglomerat, restul – fără viață; unica lui stradă celebră, Unter den Linden, este o tentativă de a îmbina Oxford Street cu Champs Elysees, înduioșător de neimpozantă, fiind prea largă pentru proporțiile ei; teatrele intime și încântătoare, unde jocul actorilor este socotit de mai mare importanță decât decorul sau costumele, unde reprezentațiile în serie sunt necunoscute, piesele de succes fiind jucate de multe, multe ori, însă niciodată consecutiv, astfel încât o săptămână întreagă poți să te duci seară de seară la același teatru berlinez și să vezi câte o altă piesă de fiecare dată; lăcașul operei, nedemn de el; cele două music-hall-uri, cu o doză inutilă de vulgar și de comun, prost amenajate și mult prea mari ca să fie și intime. În cafenelele și restaurantele berlineze, perioada de vârf este între miezul nopții și trei. Totuși, majoritatea celor care le frecventează sunt iar în picioare la ora șapte. Berlinezul sau a rezolvat marea problemă a vieții moderne: cum să te lipsești de somn, sau, cum zice Carlyle, probabil că așteaptă cu impaciență viața veșnică ce va să vie.
Eu, personal, nu cunosc altă metropolă cu asemenea cult al orelor mici, exceptând St. Petersburg. Dar vezi că petersburghezul nu se scoală dis-de-dimineață. În St. Petersburg, music-hall-urile pe care le frecventezi, pentru că așa este moda, după teatru, drumul până la ele luând o jumătate de oră cu o sanie rapidă, practic nici nu încep până la douăsprezece. Pe Bulevardul Nevei, la ora patru dimineața, trebuie literalmente să-ți croiești drum; și trenurile de călători preferate sunt cele care pleacă în zori, la cinci. Aceste trenuri îl scutesc pe rus de neplăcerea sculatului de dimineață; el le spune prietenilor „noapte bună” și se duce comod la gară, după supeu, fără să le mai dea gazdelor nicio bătaie de cap.
Potsdamul, Versailles-ul Berlinului, este un orășel frumos, așezat printre lacuri și păduri. Aici, pe aleile umbroase ale liniștitului și mult-întinsului parc de la Sans Souci, este ușor să ți-l închipui pe slabul Frederic trăgând mereu tabac pe nas și peripatetizând alături de corozivul Voltaire.
După sfatul meu, George și Harris au consimțit să nu zăbovim în Berlin, ci să-i dăm înainte până la Dresda. Mai tot ce are de arătat Berlinul se poate vedea mai bine în alte părți, și ne-am hotărât să ne mulțumim cu o plimbare prin oraș. Portarul hotelului ne-a prezentat unui birjar, sub a cărui îndrumare, ne-a asigurat el, aveam să vedem tot ce se cuvenea văzut în cel mai scurt timp posibil. Birjarul, care a venit să ne ia la ora nouă dimineața, era tot ce-ți puteai dori. Era isteț, inteligent și bine informat; nemțeasca sa era ușor de înțeles și mai putea lega și câteva boabe de engleză cu care s-o scoată la capăt în caz de nevoie. Omului nu i-ai fi găsit niciun cusur, însă mârțoaga lui era cel mai antipatic dobitoc dinapoia căruia am stat vreodată.
Ne-a antipatizat din prima clipă când ne-a văzut. Eu am ieșit primul din hotel. El și-a întors capul și m-a măsurat din creștet până-n tălpi cu un ochi rece, de sticlă, și după aceea și-a întors fruntea spre alt cal, un prieten de-al său situat cu fața spre el. Știu ce i-a spus. Avea un cap expresiv și nu a încercat câtuși de puțin să-și ascundă gândurile. A zis așa:
— Mare ți-e grădina, Doamne, mai ales la vremea verii, așa-i?
George m-a urmat imediat și a rămas îndărătul meu. Calul iar și-a întors capul și a privit. În viața mea n-am văzut bidiviu care să se poată contorsiona cum reușea calul ăsta. Am văzut odată o girafă făcând niște exhibiții cu gâtul, și se impunea atenției, însă animalul acesta semăna mai mult cu ceea ce visezi după o zi cu praf la Ascot, urmată de o cină cu șase prieteni buni. Dacă i-aș fi văzut ochii privindu-mă pe sub picioarele dinapoi, mă îndoiesc că m-aș fi mirat. Păru și mai amuzat de George decât de mine. Se suci iarăși spre prietenul său.
— Extraordinar, nu? remarcă el. Ăștia cresc pe undeva, îmi închipui.
Și-apoi începu să-și lingă muștele de pe omoplatul stâng. Am început să mă întreb dacă nu cumva își pierduse mama de mânz și fusese adoptat de o pisică.
George și cu mine ne-am urcat în birjă și am stat să-l așteptăm pe Harris. Sosi peste o clipă. Mie mi s-a părut că arată onorabil. Purta un costum de flanel alb cu pantaloni bufanți, costum pe care și-l făcuse special pentru a-l folosi pe bicicletă în sezonul cald; pălăria poate că arăta un pic ieșită din comun, însă, oricum, îl apăra de soare.
Calul l-a privit doar o dată, a zis „Gott in Himmel!”, cum nu poate un cal să spună mai clar, și a pornit-o în trap alert pe Friedrich Strasse, abandonându-i pe Harris și pe birjar pe caldarâm. Stăpânul său a strigat după el să se oprească, însă n-a fost luat în seamă. Au alergat după noi și ne-au ajuns la intersecția cu Dorotheen Strasse. N-am deslușit tot ce i-a spus omul calului, vorbea iute și înfierbântat; însă am prins câteva crâmpeie, ca de-o pildă: „Trebuie să-mi câștig și eu pâinea într-un fel, nu găsești?” „Cine ți-a cerut părerea?” „Păi, da, ție puțin îți pasă atâta timp cât ai ce băga în tine.”
Calul reteză scurt conversația, cârmind-o pe Dorotheen Strasse din proprie inițiativă. Cred că a zis așa: „Hai, las-o; nu mai trăncăni atâta! S-o facem și pe-asta și, unde se poate, să mergem pe străzi dosnice.”
Ajunși la Brandenburger Thor, birjarul nostru a legat hățurile de codirișca biciului, a sărit jos și a venit la noi să ne explice. A arătat cu mâna spre Thiergarten, și-apoi a perorat despre Reichstag Haus. Ne-a informat cu privire la înălțimea, lungimea și lățimea exactă a edificiului, după moda ghizilor. Apoi și-a îndreptat atenția asupra Porții. Ne-a spus că este clădită din gresie și că este o imitație după „Propilele” din Atena.
În clipa aceea, calul, care își ocupa timpul liber lingându-și picioarele, a întors capul. N-a scos o vorbă, l-a privit numai.
Birjarul a luat-o de la-nceput, nervos. De data aceasta a spus că este o imitație după „Proptilele”.
Față de care calul a pornit-o pe Linden și nimic nu l-ar fi putut convinge să n-o pornească pe Linden. Stăpânul său îi pleda fierbinte, însă el tropăia mai departe în legea lui. După felul în care își sălta umerii în sus, pe parcurs, am dedus cumva că spunea: „Au văzut Poarta, nu-i așa? Foarte bine, a fost arhisuficient. Iar în altă ordine de idei, habar n-ai ce vorbești, și ăștia tot nu te-ar înțelege chiar dacă ai avea habar. Fiindcă vorbești nemțește.”
Și tot așa, pe toată lungimea Lindenilor. Calul consimțea să rămână locului atât cât să ne dea posibilitatea să privim bine obiectivul turistic și să-i aflăm numele. Însă reteza net orice explicație și descriere prin simplul fapt că se punea în mișcare.
„Indivizii ăștia, părea să-și zică el, nu vor altceva decât ca, odată întorși în țara lor, să le comunice celorlalți că au văzut aceste lucruri. Dacă-i nedreptățesc, dac-or fi mai deștepți decât arată, atunci pot căpăta din ghidul turistic lămuriri mai prețioase decât le dă imbecilul ăsta bătrân al meu. Cui îi trebuie să știe ce înălțime are turla? După cinci minute nu-ți mai aduci aminte, și dacă ți-aduci aminte, asta e din cauză că n-ai nimic altceva în cap. Pur și simplu, mă plictisește cu vorbăria lui. De ce naiba nu-i dă zor, ca să ajungem cu toții acasă și să mâncăm de prânz!”
Cugetând mai bine, nu sunt sigur că animalul acela cu ochi opac nu are bunul-simț de partea lui. Oricum, știu că au existat ocazii, cu ghizii, când intervenția unuia ca el m-ar fi bucurat.
Dar omul este înclinat „să păcătuiască față de binefacerile cu care e blagoslovit”, cum zice scoțianul, și de rândul acela l-am ocărât pe cal în loc să-l blagoslovim.