O treabă delicată. Ce-ar fi putut să spună Ethelbertha. Ce-a spus Ethelbertha în realitate. Ce-a spus doamna Harris. Ce i-am spus lui George. Plecăm miercuri. George sugerează posibilitatea de a ne lărgi orizontul. Harris și cu mine ne-ndoim. Care dintre cei doi de pe un tandem depune mai mult efort? Părerea celui din față. Opinii ale celui din spate. Cum și-a pierdut Harris nevasta. Problema bagajului. Înțelepciunea răposatului meu unchi Podger. Începutul poveștii despre un om care avea o geantă.
Am deschis balul cu Ethelbertha chiar în seara aceea. Am început prin a fi dinadins puțin nervos. Conform planului meu, Ethelbertha avea să remarce această stare. Eu urmam să recunosc și s-o explic printr-o suprasolicitare a sistemului nervos. Aceasta avea să ducă, în mod firesc, la o discuție despre sănătatea mea, în general, și la necesitatea evidentă de a lua măsuri prompte și drastice. Cu puțin tact, mă gândeam eu, aș fi reușit chiar să fac în așa fel, încât propunerea să pornească din partea Ethelberthei. Mi-o închipuiam spunând: „Nu, dragul meu, tu ai nevoie de o schimbare; o schimbare totală. Zău, ascultă-mă pe mine și pleacă pentru o lună de zile. Nu, nu mă ruga să vin și eu. Știu că ai prefera să fiu cu tine, dar nu vreau. Tu ai nevoie de societatea altor oameni. Încearcă să-i convingi pe George și pe Harris să meargă și ei. Crede-mă, un sistem nervos ca al tău, întins ca o coardă până la maximum, are nevoie de o oarecare relaxare a tensiunii cauzate de rigorile vieții familiale. Nu te mai gândi un timp că progeniturilor le trebuie lecții de muzică, ghete, biciclete și tinctură de rubarbă de trei ori pe zi, mai uită și tu că pe lume există asemenea lucruri, ca bucătărese, decoratori de interioare, câini de-ai vecinilor și conturi la măcelar. Refugiază-te într-un colțișor înverzit de pe acest pământ, unde totul să fie nou, unde creierul tău suprasolicitat să-și afle liniștea și să zămislească idei proaspete. Du-te pentru un crâmpei de vreme și dă-mi răgaz să-mi fie dor de tine și să cuget la calitățile tale neasemuite, pe care, în preajmă fiindu-mi tot timpul, aș putea, căci om sunt, să le uit ca unul care, din obișnuință, ajunge insensibil la marea binefacere a soarelui și la frumusețea lunii. Du-te și revino cu mintea și trupul reîmprospătate, un om mai însorit și mai desăvârșit, dacă e cu putință, decât erai când ai plecat.”
Dar chiar atunci când ni se îndeplinesc dorințele, ele niciodată nu răsar înveșmântate așa cum le-am dori. Din capul locului, Ethelbertha nici n-a observat că eram nervos; a trebuit să-i atrag eu atenția zicând:
— Am să te rog să mă ierți, dar astă-seară e ceva cu mine.
Zice ea:
— Da? N-am observat nimic neobișnuit: dar ce ai?
— N-aș putea să-ți spun ce e. Simt de câteva săptămâni că mă paște ceva.
— De la whisky ți se trage, spune Ethelbertha. Nu pui gura pe whisky decât când mergem la familia Harris. Știi bine că nu reziști; imediat ți se urcă la cap.
— Nu e de la whisky, am replicat eu. Cauzele sunt mai adânci. Cred că e mai mult de natură psihică decât organică.
— Iar ai citit recenzii la cărțile tale, spuse Ethelbertha ceva mai înțelegătoare. De ce nu m-asculți pe mine să le-arunci pe foc?
— Nu e nici de la recenzii, am răspuns eu. În ultimul timp sunt chiar măgulitoare… vreo două-trei.
— Atunci ce e? întrebă Ethelbertha. Trebuie să existe un motiv.
— Uite că nu e, am răspuns eu. Tocmai asta e nemaipomenit. Tot ce pot să spun e că simt o senzație neobișnuită de neliniște care parcă a pus stăpânire pe mine.
Ethelbertha m-a privit cu o expresie care mi s-a părut ciudată, dar n-a spus nimic, așa că am continuat tot eu discuția.
— Viața asta de o monotonie agasantă, zilele astea de fericire calmă, lipsită de evenimente, ajung să te înspăimânte.
— Eu nu m-aș plânge de asta, spuse Ethelbertha. S-ar putea într-o bună zi să fie altfel și să nu-ți mai placă nici cât acuma.
— Nu sunt chiar așa de sigur, am răspuns eu. Într-o viață de bucurie neîntreruptă, cred că până și durerea ar fi o variație bine-venită. Mă întreb câteodată dacă sfinții din cer nu simt uneori liniștea ca pe o povară. În ce mă privește, o viață de binecuvântată fericire, fără nicio notă contrastantă, simt eu că ar ajunge să mă înnebunească. Probabil, am continuat, că sunt un om ciudat. Câteodată nu mă mai înțeleg nici eu. Sunt momente, am adăugat, când, pur și simplu, mă urăsc.
De multe ori, o astfel de prelegere, evocând adâncurile ascunse ale unor sentimente imposibil de exprimat, o mișca pe Ethelbertha, dar în seara aceea s-a arătat deosebit de opacă. În legătură cu cerul și efectul posibil al acestuia asupra mea, m-a sfătuit să nu-mi fac griji, arătând că întotdeauna e o prostie să mergi în întâmpinarea unui necaz care s-ar putea să nici nu vină; cât despre faptul că sunt un om ciudat, și-a exprimat părerea că n-am ce-i face, și dacă alții sunt dispuși să mă suporte, chestiunea este închisă. Monotonia vieții, a mai adăugat ea, este o experiență comună; în această privință mă înțelege și participă la indispoziția mea.
— Tu nici nu știi ce dor îmi este câteodată, spuse Ethelbertha, să fiu liberă, să plec, chiar și de lângă tine; dar știu că una ca asta nu se poate, așa că nici nu mă mai gândesc.
N-o mai auzisem niciodată pe Ethelbertha vorbind astfel; m-a mirat și, în același timp, m-a întristat la culme.
— Asta nu e o remarcă prea drăgălașă, am spus eu. Nu e o remarcă demnă de o soție.
— Știu, răspunse ea. De aceea nici n-am făcut-o până acum. Voi, bărbații, a continuat Ethelbertha, nu puteți niciodată să înțelegeți că, oricât de drag i-ar fi un bărbat unei femei, sunt perioade când se satură de el. Nu știi ce dor îmi e să pot uneori să-mi pun pălăria și să ies în oraș fără să mă întrebe nimeni unde mă duc, de ce mă duc, cât stau și când mă întorc. Nu știi ce mult jinduiesc câteodată să comand o masă așa cum vreau eu, și cum ar vrea și copiii, dar pe care tu, dacă ai vedea-o, ți-ai pune pălăria și ai pleca la club. Nu știi ce chef am, din când în când, să chem aici câte o prietenă care mie îmi place, dar știu că ție nu-ți place; ce chef am să merg în vizită la oameni la care vreau eu să merg în vizită, să mă culc când sunt eu obosită și să mă scol când am eu chef să mă scol. Doi oameni care trăiesc împreună sunt obligați amândoi să-și sacrifice tot timpul propriile dorințe pentru celălalt. Câteodată e bine să mai respiri puțin.
Cugetând ulterior la cuvintele Ethelberthei, am ajuns să le pătrund înțelepciunea; dar atunci, trebuie să recunosc, am fost jignit și indignat.
— Dacă, am spus eu, dorința ta este să scapi de mine…
— Ei, nu fi caraghios, spuse Ethelbertha. Vreau să scap de tine numai puțin, doar atât cât să uit că există amănunte în care nu ești perfect, atât cât să am timp să-mi aduc aminte ce minunat ești în alte privințe și să aștept cu nerăbdare întoarcerea ta, așa cum așteptam să vii înainte, când nu te vedeam așa de des, încât să-mi devii, poate, un pic indiferent, așa cum îți devine indiferentă lumina soarelui doar pentru că o vezi în fiecare zi.
Nu-mi prea plăcea tonul pe care-l adoptase Ethelbertha. Părea de o superficialitate cu totul nepotrivită pentru tema spre care ne purtase discuția. Ca o femeie să aștepte cu bucurie o absență de trei-patru săptămâni a bărbatului ei nu mi se părea deloc frumos; nu așa cred eu că se cade să se poarte o femeie; n-o mai recunoșteam pe Ethelbertha. Eram îngrijorat, simțeam că nici nu mai vreau să merg în excursia asta. Dacă n-ar fi fost George și Harris, aș fi renunțat. Dar așa, nu vedeam cum aș putea să mă răzgândesc, păstrându-mi în același timp demnitatea.
— Foarte bine, Ethelbertha, am replicat eu. Fie după voia ta! Dacă dorești o vacanță în care să fii scutită de prezența mea, o vei avea; dar dacă n-ai s-o iei ca pe o curiozitate impertinentă din partea unui soț, aș vrea să știu ce intenționezi să faci în lipsa mea?
— O să luăm casa de la Folkestone, răspunse Ethelbertha, și o să mă duc acolo cu Kate. Și dacă vrei să-i faci un serviciu Clarei Harris, convinge-l pe Harris să meargă cu tine și atunci Clara poate să vină cu noi. Noi trei ne distram foarte bine împreună înainte de a apărea voi, bărbații, și ar fi grozav să retrăim timpurile acelea. Crezi, continuă Ethelbertha, că ai putea să-l convingi pe domnul Harris să meargă cu tine?
Am spus că voi încerca.
— Hai, fii drăguț și încearcă prin toate mijloacele, spuse Ethelbertha. Poate-l convingi și pe George să meargă cu voi.
I-am răspuns că nu văd ce rost are să meargă și George, căci el era burlac și nu beneficia nimeni prea mult de absența lui. Dar o femeie nu înțelege niciodată ironiile. Ethelbertha se mulțumi să remarce că n-ar fi frumos din partea noastră să nu-l luăm. I-am promis că îi voi spune.
M-am întâlnit cu Harris după-amiază la club și l-am întrebat cum a scos-o la capăt.
— A, e-n regulă, spuse el. Cu plecatul nu-i nicio problemă.
Dar era ceva în tonul lui care dădea impresia că nu e pe deplin mulțumit, așa că l-am descusut ca să-mi mai dea amănunte.
— A fost blândă ca un mielușel, a continuat el. A spus că ideea lui George e grozavă și că, după părerea ei, o să-mi priască.
— Păi, e foarte bine, am zis eu. Ce vezi rău în asta?
— Nu văd nimic rău în asta, mi-a răspuns el, numai că nu s-a oprit aici. A început să vorbească despre alte lucruri.
— Înțeleg, am spus eu.
— Știi, ideea ei fixă cu amenajarea băii, a continuat el.
— Am auzit, am spus eu. I-a băgat-o în cap și Ethelberthei.
— Ei, bine, a trebuit să accept ca lucrările să înceapă imediat; nu mai puteam să discut după ce fusese așa de drăguță în problema cealaltă. O să mă coste o sută de lire, în cel mai bun caz.
— Așa de mult? am întrebat eu.
— Până la un ban, spuse Harris. Numai devizul e șaizeci.
Mi-a părut rău când l-am auzit.
— Pe urmă, mașina de gătit, continuă Harris. Tot ce n-a mers în casă în ultimii doi ani a fost din cauza mașinii de gătit.
— Știu, am spus eu. Noi am stat în șapte case de când ne-am căsătorit și am avut mașini de gătit una mai proastă decât alta. Cea de acum, nu numai că e incompetentă, e de-a dreptul dușmănoasă: știe când avem musafiri și se întrece pe sine ca să iasă mâncarea cât mai rea.
— Noi ne luăm una nouă, spuse Harris, dar n-o spuse cu mândrie. Clara s-a gândit că o să fie mult mai puțină cheltuială dacă facem acum amândouă lucrurile odată. Eu cred, spuse Harris, că dacă o femeie vrea o diademă de diamante, ar explica precum că o cumpără numai ca să nu dea bani pe o pălărie.
— Cât crezi că o să te coste mașina de gătit? am întrebat eu. Subiectul mă interesa.
— Nu știu, răspunse Harris. Încă douăzeci de lire, probabil. Pe urmă am vorbit despre pian. Tu ai observat vreodată, spuse Harris, vreo diferență între un pian și altul?
— Unele fac parcă mai multă gălăgie decât altele, am răspuns eu. Dar te obișnuiești.
— La al nostru nu merge registrul trei, spuse Harris. Apropo, ce-i aia registrul trei?
— Partea care te zgârie pe creier, i-am explicat eu. Aia care țipă de parcă ai fi călcat-o pe coadă. Bucățile strălucite se încheie întotdeauna dând iama prin registrul trei.
— Nu le ajunge, spuse Harris. La pianul nostru cel vechi, cică e prea redus. O să trebuiască să-l mut în camera copiilor și să iau unul nou pentru salon.
— Mai e ceva? am întrebat eu.
— Nu, spuse Harris. Oricât și-a dat osteneala, nu i-a mai venit nicio idee.
— Când ai să ajungi acasă, am spus eu, ai să vezi că i-a mai venit o idee între timp.
— Ce idee?
— O casă la Folkestone pe timpul verii.
— Ce nevoie are ea de casă la Folkestone? întrebă Harris.
— Să stea în ea vara, am sugerat eu.
— În vacanță se duce la rudele ei din Țara Galilor, spuse Harris, cu copiii; ne-au invitat.
— S-ar putea, am spus eu, să se ducă în Țara Galilor înainte de a merge la Folkestone, sau poate trece pe acolo la înapoiere; dar casă la Folkestone pe timpul verii tot o să-și dorească. Poate n-am dreptate, și de dragul tău sper să n-am, dar mă încearcă presimțirea că nu greșesc.
— Excursia asta, spuse Harris, o să coste scump.
— A fost o idee cretină, am spus eu, încă de la început.
— A fost o prostie din partea noastră că l-am ascultat, spuse Harris. Mâine-poimâine o să ne bage în cine știe ce bucluc.
— Totdeauna a fost un încurcă-lume, am încuviințat eu.
— Un încăpățânat, adăugă Harris.
În momentul acela i-am auzit vocea în hol, întrebând dacă are vreo scrisoare.
— Mai bine să nu-i spunem nimic, am propus eu. Acum e prea târziu ca să mai dăm înapoi.
— Și nici n-am avea nimic de câștigat, replică Harris. Oricum, tot o să trebuiască să aranjez cu baia și cu pianul.
George intră cu o mutră jovială.
— Ei, spuse el, cum stați? Ați reușit?
Era ceva în tonul său care nu-mi prea convenea; am observat că și pe Harris îl supără.
— Ce să reușim?
— Păi, să vă liberați, zise George.
Simțeam că a sosit timpul să i se explice lui George unele lucruri.
— Într-o căsnicie, am spus eu, bărbatul propune, iar femeia se supune. Asta-i datoria ei; așa învață orice religie.
George își împreună mâinile și își aținti privirile în tavan.
— E drept că mai glumim, ne mai tachinăm, am continuat eu. Dar când e vorba de practică, totdeauna se întâmplă așa cum am spus. Le-am anunțat pe soțiile noastre că plecăm. Bineînțeles, le pare rău; ar prefera să vină cu noi; neputând să facă asta, ar vrea să rămânem noi cu ele. Dar le-am explicat dorințele noastre în această privință și… și cu asta, basta.
George spuse:
— Iertați-mă, n-am priceput. Sunt un biet burlac. Oamenii îmi spun ici una, colo alta, dincolo alta, și eu îi ascult.
— Vezi, aici greșești, am spus eu. Când ai nevoie de informații, vino la Harris sau la mine; noi o să-ți spunem adevărul despre asemenea treburi.
George ne-a mulțumit și am purces la discutarea problemei în chestiune.
— Când pornim? întrebă George.
— Dinspre partea mea, răspunse Harris, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Planul lui cred că era s-o șteargă înainte de a-i încolți doamnei Harris alte idei. Am hotărât plecarea pe miercurea următoare.
— Cum e cu itinerarul? întrebă Harris.
— Am eu o propunere, spuse George. Presupun că și voi sunteți dornici să vă lărgiți orizontul.
Zic eu:
— Nu vrem să devenim niște monștri. În limite rezonabile, da, dacă treaba se poate face fără multă cheltuială și cu deranj personal minim.
— Se poate, spuse George. Cunoaștem Olanda și Rinul. Buuun! Propunerea mea e să luăm vaporul până la Hamburg, să vizităm Berlinul și Dresda și s-o pornim spre Pădurea Neagră, prin Nürnberg și Stuttgart.
— Sunt câteva meleaguri grozave și în Mesopotamia, după câte mi s-a relatat, murmură Harris.
George spuse că Mesopotamia e prea peste mână, dar că ruta Berlin-Dresda e numa' bună. De bine, de rău, ne-a convins.
— Cu bicicletele, spuse George, cred că rămâne ca înainte. Harris și cu mine pe tandem, J.…
— Ba deloc, îl întrerupse Harris hotărât. Tu și cu J. pe tandem și eu pe bicicletă.
— Mie mi-e indiferent, acceptă George. J. și cu mine pe tandem, Harris…
— Nu că vreau să mă eschivez, i-am întrerupt eu, dar n-am de gând să-l car eu pe George tot drumul; sarcina trebuie distribuită în mod egal.
— Bine, se învoi Harris, o s-o distribuim. Dar cu condiția fermă să împingă și el.
— Să ce? făcu George.
— Să împingă și el, repetă Harris cu hotărâre. La deal, în orice caz.
— Doamne, spuse George. Nu vreți să mai faceți și voi un pic de mișcare?
Cu tandemul ăsta, totdeauna ai neplăceri. Teoria celui din față este că acela din spate nu face nimic; teoria celui din spate este că, dimpotrivă, doar el asigură forța motrice, iar cel din față nu face decât să gâfâie. Misterul nu va fi niciodată deslușit. Este enervant când Prudența îți șoptește la ureche să nu te suprasoliciți și să-ți declanșezi vreun atac de cord; în timp ce Dreptatea, la cealaltă ureche, remarcă: „De ce să faci tu totul? Ce, ăsta-i taxi? Doar nu e pasagerul tău”, ca până la urmă să-l auzi tot pe el mormăind:
— Ce s-a întâmplat? Ți-au scăpat pedalele?
Harris, curând după ce s-a însurat, a intrat într-un mare bucluc, din cauza acestei imposibilități de a ști ce face persoana din spate. Pedala cu soția lui prin Olanda. Drumurile erau pline de bolovani și tandemul scutura groaznic.
— Țin-te vârtos! a spus Harris fără să se uite înapoi.
Numai că doamna Harris a crezut că a spus: „Sari jos”.
De ce să creadă că a spus „Sari jos” când el, de fapt, spusese „Țin-te vârtos”, niciunul nu-i capabil să explice.
Doamna Harris prezintă lucrurile în felul următor:
— Dacă ai fi spus „Țin-te vârtos”, ce zor aveam să sar jos?
Harris prezintă lucrurile cu totul altfel:
— Dacă aș fi vrut să sari jos, de ce să fi spus „Țin-te vârtos”?
Supărarea a trecut, dar ei tot mai discută povestea asta și în ziua de azi.
Oricare ar fi explicația, nimic nu schimbă totuși faptul că doamna Harris a sărit jos, în timp ce Harris a mers înainte pedalând din răsputeri, convins că ea se afla încă îndărătul său. Se pare că, inițial, doamna Harris a crezut că soțul ei urcă dealul în viteză doar ca să facă pe grozavul. Pe vremea aceea erau amândoi tineri, și Harris săvârșea isprăvi de acest gen. Se aștepta ca el să sară de pe tandem de îndată ce avea să ajungă pe culme și s-o aștepte sprijinit nepăsător și grațios. Când, dimpotrivă, l-a văzut trecând dincolo de culme și dispărând în viteză la vale pe o pantă lungă și foarte înclinată, doamna Harris a fost cotropită mai întâi de mirare, apoi de indignare și, în cele din urmă, de panică. A alergat până în vârful dealului și l-a strigat, dar dumnealui nici gând să binevoiască a întoarce capul. L-a urmărit cu privirea cum dispare într-o pădure la vreo milă și jumătate, și pe urmă s-a așezat jos și a început să plângă. Avuseseră un mic diferend în dimineața aceea și se întreba dacă nu cumva Harris luase lucrurile în serios și intenționa să se despartă de ea. N-avea un ban; nu știa boabă de olandeză. Treceau oameni pe lângă ea și păreau s-o compătimească; a încercat să-i facă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Au priceput ei că a pierdut ceva, dar nu înțelegeau ce anume. Au condus-o până în cel mai apropiat sat și i-au găsit un polițist. Din pantomima ei, polițistul a tras concluzia că i-a furat cineva bicicleta. Au pus telegraful în funcțiune și au descoperit, într-un sat la vreo patru mile, un puștiulică amărât care se plimba cu o bicicletă de damă, model vechi. I l-au adus într-o căruță, dar cum doamna Harris nu părea să aibă nevoie nici de el, nici de bicicleta lui, i-au dat drumul băiatului și s-au mulțumit să se tot minuneze.
În acest timp, Harris își continua plimbarea cu mult antren. I se părea că a devenit dintr-odată un ciclist mai bun, mai capabil din toate punctele de vedere. Zise către ceea ce credea el că e doamna Harris:
— De luni de zile n-am mai simțit tandemul așa de ușor. Cred că este efectul aerului ăsta; îmi priește.
Apoi o avertiză să nu se sperie, căci avea să-i arate cât de repede e el în stare să meargă. S-a cocoșat pe ghidon și a pus suflet în ce făcea. Bicicleta sălta pe drum ca o ființă înaripată; case și biserici, câini și pui veneau în goană spre el și curând rămâneau de căruță. Bătrânii se opreau să-l privească, copiii îl ovaționau.
Astfel străbătu el în goana mare vreo cinci mile. După care, așa cum declară el însuși, a început să presimtă că e în neregulă ceva. Nu tăcerea l-a mirat; bătea un vânt tare și tandemul zdrăngănea de mai mare dragul. Mai degrabă l-a cuprins o senzație de vid. A întins mâna în spate, a pipăit și a dat de văzduhul gol. A sărit, sau, mai bine-zis, s-a prăvălit de pe bicicletă, și s-a uitat înapoi în susul drumului; drumul se întindea alb și drept prin pădurea întunecoasă, și pe drum nici țipenie de om. A încălecat din nou și a luat-o înapoi pe deal. În zece minute a ajuns într-un loc unde drumul se rămurea în patru. Acolo a descălecat și a încercat să-și aducă aminte din care parte venise.
În timp ce delibera cu sine însuși, a trecut un om călare, stând pe cal într-o parte. Harris l-a oprit și i-a explicat că și-a pierdut nevasta. Omul nu părea să fie nici surprins, nici înduioșat. În timp ce vorbeau, s-a apropiat un alt gospodar, căruia primul i-a prezentat chestiunea, dar nu ca pe un accident, ci ca pe o glumă bună. Ceea ce părea să-l mire mai mult pe cel de-al doilea gospodar era că Harris se agită pentru atâta lucru. N-a putut să scoată nimic de la niciunul dintre ei, așa că, ocărându-i, s-a urcat din nou pe tandem și a luat-o la întâmplare pe drumul din mijloc. Pe la jumătatea pantei, întâmplarea a făcut să se întâlnească cu un tânăr la braț cu două fete. Fetele păreau să profite din plin de el. Harris i-a întrebat dacă nu cumva i-au zărit legitima. Ei l-au întrebat cum arată. El nu știa destulă olandeză ca s-o descrie așa cum trebuie; n-a putut să le spună decât că e o femeie foarte frumoasă, de talie mijlocie. Bineînțeles că portretul acesta nu i-a mulțumit, era prea vag; la urma urmelor, orice bărbat ar putea să facă o asemenea descriere și, în felul acesta, să intre în posesia unei neveste care nu-i aparține. L-au întrebat cum era îmbrăcată; să-l fi picat cu ceară și tot nu și-ar fi adus aminte.
Mă întreb dacă există vreun bărbat care să poată descrie cum era îmbrăcată o femeie zece minute după ce s-a despărțit de ea. Parcă își aducea aminte de o fustă albastră; pe urmă venea ceva în continuarea fustei până la gât. Se poate să fi fost o bluză; vag își aducea aminte și de un cordon; dar ce fel de bluză? Verde? Galbenă? Albastră? Avea guler sau se lega cu o fundă? La pălărie avea pene sau flori? Dar purta oare pălărie? Nu îndrăznea să spună nimic precis, de frică să nu greșească și să fie trimis la cine știe câte mile depărtare după vreo cucoană care nici să nu fie nevasta lui. Cele două fete au început să chicotească, ceea ce în dispoziția lui de atunci l-a enervat pe Harris. Tânărul, care părea dornic să scape de el, i-a furnizat ideea să se ducă la poliția din primul oraș. Harris s-a îndreptat într-acolo. La poliție i-au dat o foaie de hârtie și l-au pus să facă o descriere completă a soției sale, relatând totodată amănunțit când și unde o pierduse. Bietul Harris nu știa unde o pierduse; tot ce-a putut să le spună a fost numele satului unde luaseră masa. Știa că atunci o avea la el și că plecaseră de acolo împreună.
Poliția se arăta bănuitoare; existau dubii cu privire la următoarele chestiuni: unu, era într-adevăr soția lui? Doi, o pierduse oare cu adevărat? Trei, din ce motiv o pierduse? Totuși, cu concursul unui hotelier care o mai rupea pe englezește, a reușit să le risipească îndoielile. I-au promis că vor acționa, și seara i-au adus-o într-o căruță cu coviltir, dimpreună cu o notă de plată. Reîntâlnirea n-a fost prea tandră. Doamna Harris nu e o actriță înnăscută, și întotdeauna întâmpină dificultăți când vrea să-și deghizeze sentimentele. În această ocazie, chiar ea recunoaște, nici măcar nu a încercat să și le deghizeze.
După ce am aranjat cu repartizarea în vehicule, s-a ridicat veșnica problemă a bagajelor.
— Inventarul obișnuit, nu? spuse George, pregătindu-se să scrie.
Metoda cu inventarul de la mine au învățat-o; iar eu, la rândul meu, am învățat-o acum mulți ani de la unchiul Podger.
„Totdeauna, înainte de a începe să-ți faci bagajul – spunea unchiu-meu – fă o listă.”
Era un om ordonat.
„Iei o bucată de hârtie – totdeauna începea cu începutul – și scrii pe ea toate cele de care s-ar putea să ai nevoie; pe urmă o mai citești o dată și ai grijă să nu conțină niciun obiect de care poți să te lipsești. Închipuie-ți că ești în pat; ce ai pe tine? Foarte bine, treci pe listă, plus un schimb. Te scoli. Ce faci? Te speli. Cu ce te speli? Cu săpun; treci săpun. Și tot așa, până ai terminat cu spălatul. Pe urmă, hainele. Începi de la picioare: ce porți în picioare? Ghete, pantofi, ciorapi; scrii. Mergi așa în sus până ajungi la cap. Ce-ți mai trebuie în afară de haine? Niște coniac; treci coniac. Tirbușon; scrii. Scrii tot, și în felul acesta nu uiți nimic.”
Acesta este planul pe care îl urma și el întotdeauna. După ce alcătuia lista, o citea cu grijă, pentru că tot el recomanda să te mai uiți o dată ca să vezi dacă nu ți-a scăpat ceva. Pe urmă o mai citea încă o dată și tăia lucrurile de care nu avea absolută nevoie.
Pe urmă pierdea lista.
Zise George:
— Cât ne trebuie pentru două-trei zile o să luăm cu noi pe biciclete. Dar grosul bagajelor trebuie să-l trimitem prin poștă din oraș în oraș.
— Trebuie să fim atenți, am spus eu. Știu eu pe cineva care odată…
Harris se uită la ceas.
— O să ne istorisești pe vapor, spuse Harris. Trebuie să mă întâlnesc cu Clara la Waterloo peste o jumătate de oră.
— N-o să dureze o jumătate de oră, am spus eu. E o poveste adevărată și…
— Nu merită s-o strici acum, spuse George. Am auzit că sunt seri ploioase în Pădurea Neagră; o să fim bucuroși s-o ascultăm. Dar acum trebuie să terminăm cu lista asta.
Dacă stau să mă gândesc, n-am reușit niciodată să le spun povestea; întotdeauna m-a întrerupt câte ceva. Și zău că era adevărată.