Despre lucruri serioase: așa cum șade bine unui capitol de adio. Neamțul, din punctul de vedere al anglo-saxonului. Providența cu nasturi de metal și cască. Paradisul cretinului iresponsabil. Conștiința nemțească: caracterul ei agresiv. Cum se spânzură în Germania, foarte posibil. Ce se întâmplă cu nemții cumsecade când mor? Instinctul militar: e oare de ajuns? Neamțul, ca negustor. Cum suportă el viața. Femeia Nouă, aici, ca pretutindeni. Ce se poate spune împotriva nemților, ca popor. Excursia s-a terminat.
— Oricine ar putea conduce țara asta, spuse George. Eu, unul, aș putea.
Ne aflam instalați în grădina Kaiser Hof din Bonn și priveam apele Rinului. Era ultima seară a excursiei noastre; trenul de a doua zi din zori avea să fie începutul sfârșitului.
— Aș scrie pe hârtie tot ce aș vrea să facă oamenii, continuă George, m-aș adresa unei tipografii bune să-mi tipărească atâtea exemplare și le-aș afișa prin orașe și sate; și n-aș mai avea treabă.
La neamțul placid și docil de astăzi, a cărui singură ambiție pare să fie aceea de a-și plăti impozitele și de a face ce i se spune de către cei pe care Providența a binevoit să-i pună mai-mari peste el, e greu, trebuie s-o recunoaștem, să descoperi vreo urmă a strămoșului său sălbatic, pentru care libertatea individuală era ca aerul pe care-l respira; care își numea magistrații ca să-l sfătuiască, dar păstra pentru trib dreptul de execuție; care își urma căpetenia, dar ar fi disprețuit să i se supună. În Germania de azi auzi vorbindu-se mult despre socialism, dar e un socialism care n-ar fi decât despotism sub alt nume. Individualismul nu-i spune nimic alegătorului german. El este dispus, ba chiar dornic, să fie controlat și diriguit în toate cele. Nu guvernarea o contestă, ci forma ei. Polițaiul este pentru el o religie și, ai impresia, așa va rămâne mereu. În Anglia îl considerăm pe omul în uniformă albastră o necesitate inofensivă. Cetățeanul de rând îl folosește ca indicator rutier, deși în cartierele cu mare trafic ale orașului este socotit și mai de folos pentru a ajuta doamnele în vârstă să traverseze strada. Dar mai mult decât să-i fim recunoscători pentru aceste servicii, mă îndoiesc că-i acordăm multe din gândurile noastre. În Germania, dimpotrivă, oamenii i se închină ca unui mic zeu și este iubit ca un înger păzitor. Pentru puiul de neamț, el este o combinație de Moș Crăciun și Baubau. Toate bunătățile vin de la el; Spielplatze în care să se joace, prevăzute cu leagăne și vârtelnițe, cu mormane de nisip pentru trântă, cu bazine de înot și călușei. Orice încălcare a disciplinei este pedepsită de el. Dorința fierbinte a fiecărui băiețel și a fiecărei fetițe bine intenționate din Germania este să fie pe placul poliției. Dacă i-a zâmbit un polițai, își dă ifose. Cu un pui de neamț pe care l-a mângâiat pe creștet un polițai nu mai e de trăit; înfumurarea lui devine insuportabilă.
Cetățeanul german este un ostaș, și polițaiul este ofițerul său. Polițaiul îi indică pe unde să meargă pe stradă și cât de repede să meargă. La capătul fiecărui pod se află câte un polițai care să-i spună neamțului cum să-l traverseze. Dacă nu s-ar găsi acolo un polițai, probabil că s-ar așeza jos și ar aștepta până ce s-ar scurge tot râul. La gară, polițaiul îl încuie în sala de așteptare, unde omul nu poate pricinui niciun rău. La momentul potrivit, îl scoate afară și-l predă conductorului de tren, care nu este altceva decât tot un polițai, dar în altă uniformă. Conductorul îi spune unde să se așeze în tren și unde să coboare și are grijă ca de coborât să coboare. În Germania nu-ți asumi absolut nicio răspundere cu privire la propria-ți persoană. Totul ți se servește de-a gata, și ți se servește bine. Nu ți se cere să te păzești singur; nu-ți face nimeni vreo vină din faptul că nu ești în stare să te păzești singur; este de datoria polițaiului neamț să te păzească. Faptul că ești poate un cretin iresponsabil nu este o scuză pentru el în cazul că ți se întâmplă ceva. Oriunde ai fi și orice ai face, ești în custodia lui și el te păzește, și încă ce te mai păzește; asta fără putință de tăgadă.
Dacă te pierzi, te găsește; dacă pierzi un obiect care-ți aparține, ți-l găsește. Dacă nu știi ce vrei, îți spune el. Dacă vrei ceva ce e bine să ai, îți face rost. În Germania nu este nevoie de avocați particulari. Dacă vrei să cumperi sau să vinzi o casă sau un teren, Statul încheie tranzacția. Dacă ai fost escrocat, Statul preia cazul. Statul te însoară, te asigură, ba chiar joacă jocuri de noroc cu tine, pe sume mărunte.
„Dumneata naște-te, spune guvernul german cetățeanului german, și noi facem restul. La domiciliu sau în lume, bolnav sau sănătos, la distracție și la muncă, noi îți vom spune ce să faci și vom avea grijă să faci ce-ți spunem. Dumneata să nu-ți bați capul.”
Și neamțul n-are nicio bătaie de cap. Unde nu e de găsit niciun polițai, umblă până ce găsește o ordonanță polițienească lipită pe un zid. O citește, apoi se apucă să facă ce spune ordonanța.
Mi-aduc aminte că, într-un oraș din Germania, am uitat cum îi zicea, dar n-are nicio importanță, căci întâmplarea putea să aibă loc în oricare oraș, mi-aduc aminte că am observat o poartă deschisă ce ducea într-o grădină publică unde se dădea un concert. Nimic nu putea împiedica pe oricine ar fi dorit să intre pe poarta aceea și astfel să asiste la concert fără să plătească. De fapt, dintre cele două porți situate la distanță de un sfert de milă una de alta, prima era mai la îndemână. Totuși, din mulțimea care trecea, niciun singur ins n-a încercat să intre pe poarta aceea. Înaintau încet-încet, unul după altul, sub un soare torid, către cealaltă poartă, la care se afla un om care controla biletele de intrare. Am văzut băiețandri nemți stând cu jind pe malul unei ape înghețate. Ar fi putut patina pe gheața aceea ore în șir fără ca nimeni să știe. Mulțimea și polițiștii erau la capătul celălalt, la o depărtare de peste o jumătate de milă, și încă după o cotitură. Nimic nu-i împiedica să coboare pe gheață în afară de ideea că nu se cuvine. Lucruri ca acestea te fac să stai și să te întrebi serios dacă teutonul face sau nu parte din păcătoasa familie omenească. Nu e oare cu putință ca acești oameni placizi și blânzi să fie în realitate îngeri, coborâți pe pământ de dragul unui pahar de bere, care, după cum trebuie să știe, numai în Germania se poate găsi demn de băut?
În Germania, drumurile rurale sunt străjuite de pomi fructiferi. Niciun glas nu-l oprește pe om sau pe băiat să culeagă și să mănânce fructele în afară de glasul conștiinței. În Anglia, o asemenea stare de lucruri ar stârni indignarea publică. Copiii ar muri de holeră cu sutele. Profesiunea medicală ar cădea de-a-n picioarelea de oboseală încercând să combată rezultatele firești ale îmbuibării cu mere verzi și nuci crude. Opinia publică ar pretinde ca acești pomi fructiferi să fie îngrădiți și făcuți în acest fel nevătămători. Cultivatorilor de fructe care vor să facă economie de zid și de uluci nu li se va permite ca în felul acesta să răspândească boală și moarte printre semeni.
În Germania însă, un băiat merge mile întregi pe jos pe o șosea cu pomi fructiferi aliniați de o parte și de alta ca să-și cumpere de două parale pere în satul celălalt. Să treci pe lângă acești pomi cu crengile gata să se rupă sub povara fructelor coapte reprezintă pentru mintea anglo-saxonului ratarea vinovată a unui chilipir, disprețuirea binecuvântatelor daruri ale providenței.
Nu știu dacă este așa, dar din ce am putut eu observa cu privire la caracterul neamțului, nu m-ar surprinde să aud că, atunci când un om din Germania este condamnat la moarte, i se dă o bucată de funie și i se spune să se ducă să se spânzure. Aceasta i-ar economisi Statului multă osteneală și cheltuială, și parcă-l văd pe criminalul neamț ducând cu sine acasă bucata aceea de funie, citind apoi cu atenție instrucțiunile poliției și trecând la executarea lor în bucătăria din dos.
Nemții sunt un popor bun. Luați în ansamblu, poate cel mai bun popor din lume; un popor amabil, altruist, binevoitor. Sunt convins că marea lor majoritate ajung în Rai. De fapt, comparându-i cu celelalte națiuni creștine ale pământului, ești silit să conchizi că Raiul va fi în cea mai mare parte de fabricație germană. Dar nu pot pricepe cum ajung acolo. Nu-mi vine să cred că sufletul vreunui neamț luat în parte are destulă inițiativă ca să zboare singur până sus și să bată la poarta Sfântului Petru. Părerea mea este că sunt duși acolo în grupuri mici și trecuți înăuntru sub paza unui polițai răposat.
Carlyle spunea despre prusaci, și e adevărat despre întreaga națiune germană, că una dintre principalele lor virtuți era darul de a se lăsa instruiți ca la armată. Despre nemți s-ar putea spune că sunt un popor care merge oriunde și face orice, după cum i se spune. Instruiește-l pentru treaba respectivă și trimite-l în Africa sau în Asia sub comanda cuiva în uniformă, și va fi negreșit un colonist excelent, înfruntând greutățile cum l-ar înfrunta pe dracul însuși, dacă i s-ar ordona. Dar nu-ți vine ușor să ți-l închipui ca pionier. Lăsat să se descurce singur, ai impresia că s-ar ofili curând și ar muri, nu din lipsă de inteligență, ci din lipsă curată de îndrăzneală.
Neamțul a fost atâta vreme soldatul Europei, încât instinctul militar i-a intrat în sânge. Virtuțile militare le are din belșug; dar suferă și de neajunsurile instrucției militare. Mi s-a povestit despre un servitor neamț, lăsat de curând la vatră, că stăpânul său l-a trimis să ducă o scrisoare la o anumită casă și să aștepte acolo răspunsul. Orele treceau, iar omul nu se mai întorcea. Stăpânul, îngrijorat și mirat, s-a dus după el. L-a găsit acolo unde fusese trimis, cu răspunsul în mână. Aștepta noi ordine. Povestea sună exagerat, dar eu, personal, o cred.
Lucrul curios este că același om, care, ca individ, e neajutorat ca un copil, devine, din clipa în care îmbracă uniforma, o ființă inteligentă, în stare de răspundere și de inițiativă. Neamțul îi poate conduce pe alții și poate fi condus de alții, dar nu se poate conduce pe sine. Leacul ar părea să fie ca fiecare neamț să fie pregătit pentru a deveni ofițer, iar apoi să fie pus sub propria sa comandă. E sigur că și-ar da ordine cu discernământ și chibzuință și ar avea grijă ca el însuși să se supună sieși cu promptitudine și precizie.
Pentru îndrumarea caracterului german pe aceste făgașuri, răspunderea o poartă, firește, în primul rând școlile. Învățătura lor veșnică este datoria. E un ideal frumos pentru orice popor; dar, înainte de a te înhăma la el, ai vrea să înțelegi limpede ce anume este această „datorie”. Ideea nemțească despre ea ar părea să fie: „ascultare oarbă față de tot ce poartă nasturi”. Este antiteza sistemului anglo-saxon; dar, cum și anglo-saxonul, și teutonul prosperă, trebuie să fie ceva bun în ambele metode. Până acum, neamțul a avut norocul binecuvântat de a fi guvernat excepțional de bine; dacă asta va continua, îi va merge bine. Necazurile lui vor începe atunci când, din cine știe ce întâmplare, mașinăria de guvernare se va strica. Dar poate că metoda lui are avantajul de a produce un șir neîntrerupt de guvernanți buni; așa s-ar părea, cu siguranță.
Ca negustor, germanul, sunt înclinat să cred, exceptând cazul că temperamentul i se va schimba considerabil, va rămâne totdeauna mult de căruță față de concurentul său anglo-saxon; și aceasta numai din cauza virtuților sale. Pentru el, viața reprezintă ceva mai important decât o simplă goană după avuție. O țară care-și închide băncile și oficiile poștale timp de două ore în mijlocul zilei, timp în care se duce acasă și mănâncă un prânz copios în sânul familiei, urmat poate și de un pui de somn în chip de desert, nu poate spera și e posibil să nici nu dorească să concureze cu o nație care ia masa în picioare și doarme cu telefonul la căpătâi. În Germania nu există, în orice caz nu există încă, suficientă deosebire între clase spre a face din lupta pentru poziția socială o chestiune de viață și de moarte ca în Anglia. În afară de aristocrația latifundiară, ale cărei granițe sunt inexpugnabile, treapta socială aproape că nu contează. Frau Profesor și Frau Fabricant-de-sfeșnice se întâlnesc la săptămânalul Kaffee-Klatsch și fac schimb de cancanuri în condiții de egalitate deplină. Cel care ține cai și trăsuri de închiriat și doctorul fraternizează la berăria lor preferată. Bogatul antreprenor de construcții, când își pregătește încăpătoarea brișcă pentru o excursie la țară, îi invită și pe maistrul său și pe croitorul său împreună cu familiile lor. Fiecare își aduce partea sa de merinde și de băutură, iar la înapoiere cântă cu toții în cor aceleași cântece. Atâta timp cât dăinuie o asemenea stare de lucruri, omul nu este tentat să-și sacrifice cei mai frumoși ani ai vieții ca să agonisească avere pentru vârsta senilității. Gusturile sale și, ceea ce este esențial, cele ale soției sale sunt necostisitoare. Îi place să-și vadă apartamentul sau casa mobilată cu foarte multă tapițerie din pluș roșu și cu o profuziune de aur și lac. Dar așa vede el; și poate că nu e de mai prost gust decât o amestecătură de elizabetan bastard cu imitație de Louis XV, totul iluminat electric și înăbușit de fotografii. E posibil să apeleze la zugravul local ca să-i picteze casa pe dinafară; o bătălie sângeroasă, foarte întreruptă de ușa de la intrare, desfășurându-se la nivelul parterului, în timp ce Bismarck, precum un îngeraș, plutește vag pe la ferestrele dormitoarelor. Dar pentru Vechii Maeștri se mulțumește să se ducă la galeriile publice; și cum „celebritatea la domiciliu” nu și-a ocupat încă locul printre instituțiile Vaterlandului, neamțul nu simte în el îndemnul de a risipi banii pentru a-și transforma locuința într-un magazin de antichități.
Neamțul este un gurmand. Mai există încă fermieri englezi care, deși îți spun că îndeletnicirea de fermier este sinonimă cu foamea, se delectează cu șapte mese zdravene în fiecare zi. O dată pe an are loc pe tot cuprinsul Rusiei o săptămână de ospăț, în cursul căreia intervin numeroase decesuri de pe urma consumului abuziv de piroște; dar acestea sunt sărbători religioase și constituie o excepție. Luat în linii mari, neamțul ca gurmand se situează în fruntea națiunilor lumii. El se scoală devreme și, în timp ce se îmbracă, dă pe gât câteva cești de cafea împreună cu o jumătate de duzină de chifle calde unse cu unt. Dar abia la zece se așază să ia ceea ce se poate numi de-adevărat o masă. La unu sau unu și jumătate urmează masa principală a zilei. Asta-i o treabă serioasă și neamțul o face pe îndelete vreme de două ceasuri. La patru se duce la cafenea unde mănâncă prăjituri și bea ciocolată. Seara o dedică în general mâncatului – nu o masă așezată, sau mai rareori, ci o serie de gustări – o sticlă cu bere și un Belegte-semmel (sau două) la orele șapte, să zicem; încă o sticlă cu bere și un Aufschnitt la teatru, în antract; o sticluță cu vin alb și Spiegeleier înainte de a se întoarce acasă; apoi o bucată de brânză sau un cârnat, cu acompaniament de bere, înainte de culcare.
Dar nu este un gourmet. Bucătarii francezi și prețurile franțuzești nu constituie o regulă la restaurantul său. El preferă berea lui și vinul alb indigen celor mai scumpe vinuri roșii sau șampanii. Și bine face; căci ești înclinat să crezi că de fiecare dată când un viticultor francez vinde o sticlă de vin unui hotelier sau negustor neamț îl râcâie în suflet Sedanul. E o răzbunare absurdă, ținând seama de faptul că de obicei nu neamțul o bea; pedeapsa cade asupra vreunui călător englez nevinovat. Poate însă că negustorul francez își aduce aminte și de Waterloo, și se gândește că și așa, și așa, tot lovește în plin.
În Germania nici nu se oferă, nici nu sunt căutate distracțiile costisitoare. Totul, pe tot cuprinsul Vaterlandului, este nepretențios și prietenos. Neamțul nu practică sporturi care să-l coste scump, nu are o casă fastuoasă de întreținut, nici cercuri mondene mândre de punga lor pentru care să se îmbrace de gală. Principala lui plăcere, un loc la operă sau la concert, și-o poate procura contra câtorva mărci; și soția, și fiicele sale pășesc în sală îmbrăcate în rochii cusute în casă și cu șaluri pe cap. Într-adevăr, lipsa în toată țara a oricărei ostentații este înviorătoare pentru ochiul englezului. Trăsurile particulare sunt puține și rare, ba chiar și birja se folosește doar când nu există tramvaiul, mai rapid și mai curat.
În felul acesta, neamțul își păstrează independența. Negustorul german nu se gudură pe lângă mușteriii săi. Am însoțit odată o doamnă din Anglia la cumpărături prin München. Era obișnuită cu târguitul ca la Londra și la New York și strâmba din nas la tot ce-i arăta omul. Nu că nu i-ar fi plăcut; aceasta era metoda ei. Îi spunea negustorului că poate găsi majoritatea lucrurilor mai ieftine și de mai bună calitate în altă parte: nu că ar fi crezut cu adevărat acest lucru, dar considera ea că e bine ca negustorul să audă asta. Îi spunea că marfa lui este lipsită de gust – nu era intenția ei să-l jignească: după cum am explicat, aceasta era metoda ei – că nu are varietate; că nu este ultimul strigăt; că e marfă de duzină; că nu pare să țină mult. Negustorul nu a stat la discuție; nu a contrazis-o. A pus lucrurile la loc în cutiile respective, a pus cutiile la loc în rafturile respective, a intrat în salonașul din spatele prăvăliei și a închis ușa.
— Dar ce face, n-are de gând să se mai întoarcă? a întrebat doamna după ce au trecut câteva minute.
Tonul ei nu suna a întrebare, ci mai degrabă a enervare.
— Mă îndoiesc, am răspuns.
— Cum așa? a întrebat ea foarte mirată.
— Cred că l-ai plictisit. După toate probabilitățile, în momentul acesta stă dincolo de ușa aceea și fumează o pipă și citește ziarul.
— Ce negustor nemaipomenit! a spus prietena mea, strângându-și pachetele și ieșind indignată.
— Așa-i felul lor de a fi, i-am explicat. Asta-i marfa; îți place, e a dumitale. Nu-ți place, ce să mai stricăm vorba degeaba?
Cu alt prilej am ascultat în fumoarul unui hotel din Germania povestea pe care o spunea un englez mărunțel, poveste pe care, dacă aș fi fost în locul lui, aș fi ținut-o pentru mine.
— Nu merge, zicea mărunțelul, să încerci să te tocmești cu un neamț. Pare că nu pricep așa ceva. Am văzut o ediție princeps a Hoților în vitrina unui anticariat din Georg Platz. Am intrat și am întrebat de preț. După tejghea ședea un tip bizar. „Douăzeci și cinci de mărci”, a zis și și-a văzut înainte de citit. I-am spus că văzusem un exemplar mai bun cu câteva zile înainte la prețul de douăzeci de mărci, e permis să pui bărbi de-astea când te tocmești; e regulă generală. Omul m-a întrebat: „Unde?” I-am spus că la un anticariat din Leipzig. Mi-a sugerat să mă întorc acolo și să-l achiziționez; puțin îi păsa, pare-se, dacă-i cumpăr cartea sau nu.
Zic eu:
— Care este ultimul preț?
— V-am spus odată, zice el. Douăzeci și cinci de mărci.
Era un bătrânel irascibil.
Zic eu:
— Nu face.
— Am zis eu că face? se răstește el.
Zic eu:
— Îți dau zece mărci pe ea.
Credeam că poate va sfârși prin a accepta douăzeci.
S-a ridicat. Mi-am zis că vine după tejghea să ia cartea din raft. Da' de unde. A venit drept la mine. Era un tip cam voinic. M-a apucat de umeri, mi-a dat brânci în stradă și s-a întors în prăvălie trântind ușa. În viața mea n-am fost mai uluit.
— Poate că exemplarul merita douăzeci și cinci de mărci, mi-am dat eu cu părerea.
— Sigur că merita, mi-a răspuns el, merita cu prisosință. Dar ce concepție despre negoț!
Dacă ceva va schimba caracterul german, aceea va fi femeia germană. Ea însăși se schimbă rapid, progresează, cum se spune. Acum zece ani, nicio nemțoaică grijulie cu reputația ei, aspirând la un soț, nu ar fi cutezat să meargă pe bicicletă; astăzi, pedalează prin toată țara cu miile. Vârstnicii clatină din cap când le văd trecând; dar tinerii, observ, le ajung din urmă și pedalează alături de ele. Până nu de mult, se socotea a fi o lipsă de feminitate să faci cumpăna la patinaj. Atitudinea cuviincioasă a unei patinatoare era aceea de a se agăța inert de o rudă de sex masculin. Acum, face opturi într-un colț de una singură până ce vine un tânăr s-o ajute. Joacă tenis și, dintr-un punct unde nu riscam să mi se întâmple nimic, am văzut-o chiar mânând un docar.
Totdeauna a fost strălucit de cultă. La optsprezece ani vorbește două-trei limbi și a uitat mai mult decât a citit vreodată o englezoaică obișnuită. Până acum, această cultură i-a fost total inutilă. Odată măritată, s-a retras în bucătărie și s-a grăbit să-și spele creierul de tot ce agonisise, ca să lase loc artei de a găti prost. Dar poate că începe să-i mijească în cap că o femeie nu trebuie să-și sacrifice întreaga existență corvoadei casnice, după cum nici bărbatul nu trebuie să facă din sine o simplă mașină de afaceri. Poate că se trezește în ea ambiția de a participa la viața socială și națională. Atunci, influența unei asemenea partenere, sănătoasă la trup și deci voinică la minte, nu poate fi decât trainică și de mari perspective.
Căci trebuie avut în vedere că neamțul este excepțional de sentimental și foarte ușor se lasă influențat de sexul opus. Se spune despre el că este ideal ca amorez, dar imposibil ca soț. Asta e din vina femeii. Odată măritată, nemțoaica a făcut mai mult decât să lase romantismul în urmă; a luat un bătător de covoare și l-a alungat din casă. Ca fată, n-a știut niciodată cum să se îmbrace; ca nevastă, își scoate de pe ea îmbrăcămintea bună-rea pe care o avea și se ambalează în toate gioarsele pe care se întâmplă să le găsească prin casă; în orice caz, aceasta este impresia pe care o produce. Corpul, care de multe ori ar putea fi cel al unei Junone, tenul, care uneori ar face cinste și unui înger sănătos, dumneaei se apucă dinadins și de rea ce e să le strice. Își vinde dreptul din naștere la admirație și devotament pe un blid de dulciuri. În fiecare după-masă o vezi la cofetărie îmbuibându-se cu prăjituri bogat încărcate cu frișcă, pe care le spală cu sorbituri zdravene de ciocolată. În scurt timp ajunge grasă, flască, placidă și cu totul neinteresantă.
Când nemțoaica va renunța la cafeaua de după-amiază și la berea de seară, când va face destulă gimnastică pentru a-și menține silueta și va continua să citească după căsătorie și altceva în afară de cartea de bucate, guvernul german va constata că are de-a face cu o forță nouă și necunoscută. Și pretutindeni pe tot întinsul Germaniei întâlnești semne incontestabile că vechile Frauen nemțești fac loc noilor Damen.
E interesant de știut ce se va întâmpla atunci. Căci nația germană este încă tânără, și maturitatea sa este un lucru important pentru omenire. Sunt un popor bun, un popor vrednic de iubit, care ar trebui să ajute mult la a face lumea mai bună.
Tot ce se poate spune mai rău despre nemți este că au și ei lipsurile lor. Ei, personal, nu-și dau seama de asta; se consideră perfecți, ceea ce e o stupiditate. Merg până acolo, încât se socotesc superiori anglo-saxonilor: asta depășește limitele înțelegerii. Precis că se prefac.
— Au și ei calitățile lor, a spus George. Dar tutunul nemțesc este o racilă națională. Eu mă duc să mă culc.
Ne-am ridicat și, aplecându-ne peste parapetul scund de piatră, am privit luminile ce jucau pe apele moi și întunecate ale râului.
— A fost un Bummel plăcut, în linii mari, a spus Harris. Mă bucur că mă întorc iar acasă și-mi pare rău că s-a terminat, dacă mă înțelegeți.
— Ce se cheamă un „Bummel”? a întrebat George. Cum ați traduce?
— Un „Bummel”, am explicat eu, ar fi, după mine, o călătorie, lungă sau scurtă, fără o țintă precisă, unicul lucru care o reglează fiind necesitatea de a te înapoia la un moment dat în locul de unde ai plecat. Uneori mergi pe străzi aglomerate, alteori peste câmp sau pe ulițe de țară; uneori, lumea se poate dispensa de noi câteva ore, alteori câteva zile. Dar pentru lungă sau pentru scurtă vreme, aici sau aiurea, gândurile noastre sunt veșnic la nisipul ce se scurge. Înclinăm din cap și zâmbim multora pe lângă care trecem; câteodată ne oprim și stăm puțin de vorbă; și cu câțiva facem un crâmpei de drum împreună. Multe ne-au interesat și adesea ne-am simțit obosiți. Dar una peste alta, ne-a plăcut și ne pare rău că s-a terminat.
SFÂRȘIT