Harris încalcă legea. Omul săritor: pericolele care-l asaltează. George îmbrățișează cariera fărădelegilor. Cei pentru care Germania este o binefacere și o binecuvântare. Păcătosul englez: dezamăgirile sale. Păcătosul german: avantajele sale excepționale. Ceea ce nu poți face cu așternutul. Un viciu necostisitor. Câinele german: cumințenia sa simplă. Comportamentul urât al gândacului. Un popor care merge pe drumul pe care trebuie să meargă. Băiețelul german: dragostea sa pentru legalitate. Cum s-o iei razna cu un cărucior de copil. Studentul german: îndărătnicia sa domolită.
Tustrei, cum-necum, am reușit ca între Nürnberg și Pădurea Neagră să ne vârâm în bucluc.
Harris a luat primul inițiativa la Stuttgart insultând un funcționar. Stuttgartul este un oraș fermecător, curat și aerisit, o Dresda de proporții mai mici. Posedă în plus atracția că nu conține aproape niciun obiectiv pentru care să te dai și peste cap ca să-l vezi: o galerie de tablouri, moderată ca dimensiuni, un mic muzeu de antichități și o jumătate de palat, după care nu mai ai treabă și poți să-ți vezi de ale tale, să-ți tihnească. Harris nu știa că acela pe care îl insultă este un funcționar public. L-a luat drept pompier (chiar arăta a pompier) și i-a spus că este un dummer Esel.
În Germania nu ți se permite să-i spui unui funcționar public că este „un măgar tâmpit”, însă individul în cauză făcea categoric parte din această speță. Lucrurile s-au întâmplat în felul următor: Harris, în Stadtgarten, nerăbdător să scape și văzând o poartă deschisă în fața sa, încălecase o sârmă și ieșise în stradă. Harris susține că n-a observat sârma, dar adevărul este că de sârmă atârna un aviz pe care sta scris: Durchgang verboten! Individul, care stătea lângă poartă, l-a interceptat pe Harris și i-a indicat avizul. Harris i-a mulțumit și a purces mai departe. Individul s-a luat după el și i-a explicat că a trata chestiunea de o manieră atât de degajată era un fapt inadmisibil; pentru a restabili situația, era necesar ca Harris să încalece înapoi peste sârmă și să revină în grădină. Harris i-a atras atenția individului că avizul spunea „Trecerea oprită”, și că dacă ar fi revenit în grădină pe aceeași cale, ar fi încălcat legea a doua oară. Individul și-a dat și el seama de acest lucru și a propus ca, pentru a ieși din impas, Harris să se reîntoarcă în grădină prin intrarea oficială, care era după colț, și apoi imediat să iasă prin aceeași poartă. Acesta a fost momentul când Harris i-a spus individului că este un măgar tâmpit. Povestea ne-a întârziat cu o zi și l-a costat pe Harris patruzeci de mărci.
Eu i-am călcat pe urme la Karlsruhe, furând o bicicletă. Nu a fost în intenția mea să fur o bicicletă; am încercat doar să fiu util. Trenul era gata să se pună în mișcare când am observat, așa mi-am închipuit eu, bicicleta lui Harris necoborâtă din vagonul de bagaje. Nu era nimeni prin preajmă să mă ajute. Am sărit în vagon și am tras-o afară, taman la timp. Mânând-o pe peron în triumf, am dat cu ochii de bicicleta lui Harris, rezemată de un perete înapoia unor bidoane de lapte. Bicicleta pe care o salvasem nu îi aparținea lui Harris, ci altcuiva.
Situația era penibilă. În Anglia, m-aș fi dus la șeful gării și i-aș fi explicat că am făcut o confuzie. Dar în Germania nu se mulțumesc să explici o asemenea chestiune măruntă unui singur om: te fac poștă și te pun să explici unui număr de cinci-șase oameni; și dacă unul din cei cinci-șase se întâmplă să nu fie acolo sau să nu aibă timp să te asculte, au ei un obicei să te rețină peste noapte ca să-ți poți termina explicația a doua zi de dimineață. M-am gândit să fac să dispară bicicleta de la vedere, și apoi, fără niciun fel de tapaj, să fac o scurtă plimbare. Am găsit un șopron de lemn, și tocmai introduceam bicicleta în șopronul acela când, din nefericire, un impiegat cu chipiu roșu și cu alură de mareșal la pensie m-a zărit și a venit la mine. Zice:
— Ce faceți cu bicicleta aceea?
Zic:
— O pun în șopronul ăsta ca să nu stea în drum.
Încercam să las să se înțeleagă din tonul meu că făceam un act plin de bunăvoință și de atenție, pentru care impiegatul s-ar fi cuvenit să-mi mulțumească; însă reacția lui nu a fost pozitivă.
— Este bicicleta dumneavoastră? m-a întrebat.
— Nu, nu tocmai, i-am răspuns.
— A cui este? m-a întrebat el, cu asprime marcată.
— N-aș putea să vă spun. Nu știu a cui este bicicleta.
A urmat întrebarea:
— De unde ați luat-o?
În tonul său se strecurase o nuanță de suspiciune aproape jignitoare.
— Am luat-o, am răspuns eu cu toată calma demnitate de care am fost capabil în momentul acela, din tren. Adevărul este, am continuat eu sincer, că am comis o greșeală.
Nu mi-a dat răgaz să termin. A spus doar că asta era și impresia lui și a suflat în țignal.
Amintirea celor ce au urmat nu este, în ceea ce mă privește, amuzantă. Printr-o șansă de domeniul miracolelor – se spune că Providența veghează asupra unora dintre noi –, incidentul s-a petrecut în Karlsruhe, unde am un prieten german, mare mahăr în administrația de stat. Asupra sorții mele, în cazul când gara nu ar fi fost la Karlsruhe sau în cazul când prietenul meu nu ar fi fost în localitate, nu-mi place să zăbovesc cu gândul; așa însă, cum spune zicala, am scăpat ca prin urechile acului. Mi-ar plăcea să adaug că am plecat din Karlsruhe fără nicio pată în cazierul personal, însă ar fi neadevărat. Faptul că am ieșit basma curată este apreciat până în ziua de azi de către cercurile polițienești ca o gravă carență a justiției.
Dar toate păcatele mai mărunte pălesc în fața fărădelegilor comise de George. Întâmplarea cu bicicleta ne-a zăpăcit pe toți, cu rezultatul că l-am pierdut pe George cu desăvârșire. A reieșit ulterior că George ne aștepta în fața tribunalului polițienesc; însă acest lucru noi nu l-am știut la vremea respectivă. Ne gândeam că poate a plecat mai departe la Baden de unul singur; și dornici de a scăpa cât mai repede din Karlsruhe, însă, probabil, nejudecând lucrurile cu destulă luciditate, ne-am aruncat în primul tren care s-a ivit și am pornit-o într-acolo. Când George, plictisit de așteptare, s-a reîntors la gară, ne-a găsit buni duși, cu bagajul său cu tot. Harris avea biletul lui George la el; eu funcționam pe postul de bancher al grupului, așa că George nu avea în buzunar decât niște mărunțiș. Sub acest pretext s-a apucat să comită cu premeditare un șir de fărădelegi care, așa cum ulterior le-am citit descrise în toată goliciunea lor în procesul-verbal de constatare, au făcut ca lui Harris și mie să ni se ridice părul măciucă în cap.
A călători în Germania, este cazul să explicăm aici, constituie un lucru destul de complicat. Cumperi un bilet de la stația de îmbarcare până la locul de destinație. Ți-ai putea închipui că aceasta îți dă posibilitatea să ajungi acolo, dar nu-ți dă. Când trenul trage la peron, încerci să te îmbulzești în el; însă conductorul te dă la o parte cu un gest magnific. Unde este legitimația de călătorie? Îi prezinți biletul. Acesta, îți explică el, neînsoțit, nu-ți este de absolut niciun folos; ai făcut doar primul pas către călătorie; trebuie să te întorci la casa de bilete și să-ți procuri în plus un Schnellzug Ticket. Te întorci cu suplimentul de accelerat, gândindu-te că ai isprăvit cu necazurile. Ți se permite să urci în tren, până acum toate bune. Dar nu ai voie să te așezi nicăieri, nici să stai locului, nici să te fâțâi prin tren. Trebuie să mai iei un bilet, de data aceasta ceea ce se numește Platz Ticket, care îți dă dreptul să ocupi un loc pe o anumită distanță.
Deseori m-am întrebat ce-i rămâne de făcut unui om care stăruie în a nu cumpăra altceva decât acel unic bilet. Are dreptul să alerge în urma trenului pe terasament? Sau poate să-și lipească o etichetă pe el și să se predea la vagonul de bagaje? Și iarăși, ce se poate face cu un om care, după ce și-a luat un Schnellzug Ticket, refuză cu încăpățânare sau nu are destui bani să-și cumpere și un Platz Ticket; îl lasă să se întindă în plasa pentru umbrele, sau i se permite să meargă aninat de fereastră pe dinafara vagonului?
Ca să ne întoarcem la George, avea la el doar atâția bani cât să-și ia un bilet de clasa a treia, de tren personal, până la Baden, și niciun sfanț mai mult. Ca să evite indiscreția conductorului, a așteptat până ce trenul s-a pus în mișcare, și atunci a sărit într-un vagon.
Acesta a fost primul său delict:
(a) A te sui în tren din mers;
(b) După ce ai fost avertizat de un impiegat să nu faci acest lucru.
Al doilea delict:
(a) A călători într-un tren de categorie superioară celei pentru care se posedă legitimația de călătorie;
(b) Refuzul de a plăti diferența la cererea conductorului de tren (George susține că el nu a „refuzat”; i-a spus, pur și simplu, omului că n-are cu ce).
Al treilea delict:
(a) A călători într-un vagon de clasă superioară celei pentru care se posedă legitimația de călătorie;
(b) Refuzul de a plăti diferența la cererea conductorului de tren. (Din nou, George contestă exactitatea celor consemnate în procesul-verbal. Și-a întors buzunarele pe dos și i-a oferit omului tot ce avea asupra lui, circa opt pence în monedă germană. S-a oferit să se ducă la clasa a treia, dar nu exista clasa a treia. S-a oferit să se ducă la vagonul de bagaje, dar nici pomeneală să se admită una ca asta.)
Al patrulea delict:
(a) A ocupa un loc fără a plăti pentru locul respectiv;
(b) A te plimba pe culoar. (Cum n-au vrut să-l lase să stea jos fără să plătească și cum nu avea cu ce să plătească, e greu de conceput ce altceva putea face.)
Însă explicațiile nu sunt acceptate drept scuze în Germania; și călătoria sa de la Karlsruhe la Baden a fost poate una dintre cele mai costisitoare din câte cunosc analele.
Reflectând asupra ușurinței și frecvenței cu care intri în bucluc aici, în Germania, ajungi la concluzia că această țară ar constitui o binefacere și o binecuvântare pentru tânărul englez de rând. Pentru studentul în medicină, pentru consumatorul de dineuri de la Temple, pentru junele ofițer în permisie, viața la Londra este o întreprindere plictisitoare. Britanicul sănătos își găsește plăcerea în încălcarea legalității, altfel aia nu mai e plăcere. Nimic din ceea ce are voie să facă nu-i oferă satisfacții autentice. A intra într-un bucluc de un fel sau altul este idealul său de fericire pământească. Ei, dar Anglia îi oferă prea puține prilejuri în acest sens; pentru a da de dracu' e nevoie de foarte multă perseverență din partea tânărului englez.
Am discutat într-o zi despre acest subiect cu epitropul nostru principal. Era în dimineața zilei de 10 noiembrie, și amândoi cercetam, cu oarecare îngrijorare, comunicatul din partea poliției, apărut în presă. Obișnuita haită de tineri avea să compară în fața justiției pentru faptul de a fi creat obișnuitele dezordini în noaptea precedentă la Criterion. Prietenul meu, epitropul, are și el feciori, iar despre un nepot de-al meu, asupra căruia veghez cu ochi de părinte, o mamă duioasă crede că se află la Londra pentru unicul scop de a studia ingineria. Printr-o fericită întâmplare s-a făcut că niciun nume cunoscut nouă nu figura pe lista celor arestați și răsuflând ușurați, am început să discutăm de pe poziții morale despre nebuniile și deșănțarea tineretului.
— Este cu totul remarcabil, spunea prietenul meu, epitropul, cum s-a menținut Criterion pe poziție în această privință. La fel era pe vremea tinereții mele; seara se încheia totdeauna cu scandal la Criterion.
— Ce lipsit de sens! am remarcat eu.
— Ce monoton! a replicat el. Nici nu ai idee, continuă el, un aer nostalgic adiindu-i pe fața brăzdată, cum poate să ajungă să te plictisească de moarte același drum din Piccadilly Circus până la circa de poliție din Vine Street. Și totuși, ce altceva puteam să facem? Absolut nimic. Uneori mai stingeam câte un felinar, dar venea lampagiul și-l aprindea la loc. Dacă insultai un polițist, pur și simplu nici nu te lua în seamă. Nici nu observa că este insultat; sau, dacă observa, părea să nu se sinchisească. Puteai să sari să-l iei la bătaie pe un hamal din piața Covent Garden, dacă socoteai că nu ți-e frică și ai credință în tine. În general vorbind, hamalul ieșea învingător; și când se întâmpla așa, te costa cinci șilingi, iar când nu, distracția se ridica la zece. N-am găsit niciodată că acest sport este deosebit de captivant. Odată am încercat să mân o cabrioletă. Această distracție a fost totdeauna socotită culmea teribilismului. Am furat cabrioleta într-o noapte târzie din fața unei cârciumi de pe Dean Street, și primul lucru ce mi s-a întâmplat a fost că, în Golden Square, m-a oprit o doamnă în vârstă înconjurată de trei copii, doi plângând și al treilea pe jumătate adormit. N-am apucat să dau bice calului, că doamna i-a și îmbarcat pe plozi în cabrioletă, mi-a luat numărul, mi-a plătit, zicea ea, un șiling peste tariful legal, și mi-a indicat o adresă ceva mai încolo de North Kensington, după spusele ei. Adevărul este că acea adresă s-a dovedit a fi tocmai dincolo de Willesden. Calul era frânt de oboseală, iar drumul ne-a luat mai bine de două ore. A fost cea mai înceată șotie la care îmi aduc aminte să fi luat vreodată parte. Am încercat de vreo două ori să-i conving pe copii că e mai bine să-i duc înapoi la doamna aceea în vârstă; dar de fiecare dată când deschideam ferestruica de comunicare ca să le vorbesc, cel mai mic începea să urle; iar când am propus altor birjari să le cedez mușteriii, cei mai mulți mi-au răspuns cu vorbele cântecului pe atunci la modă: „O, George, nu găsești că te-ntreci cu gluma?” Unul dintre ei s-a oferit să se ducă la soția mea acasă și să-i comunice ultimele mele dorințe, iar altul mi-a promis să organizeze o echipă care să vină să mă deshumeze la primăvară. Când m-am suit pe capră, acolo în fața cârciumii, mă vedeam ducând un bătrân colonel țâfnos la mama naibii, cinci-șase mile departe de locul unde dorea să meargă, într-un cartier în care să nu se zărească nici urmă de trăsură, și să-l las acolo la marginea trotuarului, înjurând. Putea să iasă o chestie cu haz sau putea să nu iasă, totul depindea de împrejurări și de colonel. Perspectiva unei călătorii până la capătul celălalt al unei suburbii, având pe deasupra și răspunderea unei grădinițe de țânci neajutorați, n-o prevăzusem. Nu, nu, conchise prietenul meu epitropul, Londra nu oferă decât posibilități limitate amatorului de ilegalități.
În Germania, pe de altă parte, dacă vrei bucluc, n-ai decât să ceri. Sunt multe lucruri în Germania pe care nu ai voie să le faci și pe care le poți face ușor. Junelui englez care tânjește să dea de bucluc și vede că nu are condiții pentru așa ceva în propria-i țară îi dau sfatul să ia numai un bilet dus pentru Germania; un bilet dus și întors, cu valabilitate de numai o lună, s-ar putea dovedi o risipă inutilă.
În Ghidul polițienesc al Vaterlandului, el va găsi prevăzute pe o listă faptele a căror comitere îi vor stârni interesul și emoția. În Germania este interzis să-ți atârni așternutul pe fereastră. Ar putea începe cu asta. Fluturându-și așternutul la fereastră, intră sigur în bucluc chiar înainte de a-și fi luat micul dejun. În țara lui ar putea să se și spânzure în afara ferestrei și nimeni nu s-ar sinchisi prea tare, cu condiția să nu împiedice vizibilitatea vecinului de la etajul de dedesubt sau să i se rupă funia și să vatăme vreun pieton.
În Germania nu ai voie să porți haine fantaisie pe stradă. Un cunoscut de-al meu, un scoțian, care a venit să-și petreacă iarna la Dresda, și-a prăpădit primele zile ale șederii sale acolo dezbătând această chestiune cu Guvernul Saxoniei. L-au întrebat ce face cu veșmintele acelea. Omul nu era deloc amabil. A răspuns că le poartă. L-au întrebat de ce le poartă. Le-a replicat că le poartă ca să-i țină de cald. I-au spus verde de la obraz că nu-l cred și l-au expediat înapoi la gazda sa într-un cupeu închis. A fost necesară mărturia personală a ministrului Angliei pentru a asigura autoritățile că portul scoțian este îmbrăcămintea curentă a multor supuși britanici cumsecade și onorabili. Au acceptat declarația, din considerente de ordin diplomatic, însă își rezervă părerea personală până-n ziua de azi. Cu turistul englez s-au obișnuit; dar un gentleman din Leicestershire, invitat să vâneze cu niște ofițeri germani, în momentul când a apărut în fața hotelului, a fost înhățat prompt, cu cal cu tot, și dus în fața tribunalului polițienesc să dea explicații pentru frivolitatea sa.
Un alt lucru pe care nu ai voie să-l faci pe străzile orașelor din Germania este să dai de mâncare cailor, catârilor sau măgarilor, fie că sunt ai tăi, fie că aparțin altor persoane. Dacă te-apucă o pasiune să hrănești calul altcuiva, trebuie să-ți dai rendez-vous cu animalul, și masa să se consume într-un loc autorizat. Nu ai voie să spargi sticlă sau porțelan pe străzi; de fapt, este interzis să faci acest lucru în absolut orice alt loc public; și dacă spargi, trebuie să aduni toate cioburile. Ce urmează să faci cu cioburile după ce le-ai cules, nu știu să vă spun. Tot ce știu în mod cert este că nu-i permis să le arunci nicăieri, nici să le lași pe undeva și nici, pare-se, să te descotorosești de ele în vreun fel. Probabil că ți se pretinde să le porți cu tine până mori și să fii îngropat cu ele; sau poate ți se îngăduie să le înghiți.
Pe străzile din Germania nu ai voie să tragi cu arbaleta. Legiuitorul german nu se limitează la contravențiile omului normal – delictul pe care simți un imbold să-l comiți, dar nu ai voie – el se frământă imaginându-și tot ce ar putea săvârși un maniac cu mințile rătăcite. În Germania, încă nu există o lege împotriva celor care stau în cap în mijlocul drumului; nu le-a venit ideea. Curând, într-o bună zi, un om de stat german, asistând la un spectacol de circ și văzând acrobați, va reflecta asupra acestei omisiuni. După care se va pune imediat pe treabă și va redacta o clauză interzicând cetățenilor să stea în cap în mijlocul drumului și fixând cuantumul amenzii. Acesta este farmecul legislației germane: comportamentul necorespunzător își are, în Germania, prețul său fix. Nu faci o noapte de insomnie, ca în Anglia, întrebându-te dacă ai să te alegi cu un avertisment, cu o amendă de patruzeci de șilingi sau, în cazul când ai ghinionul să-l prinzi pe jude într-un moment defavorabil pentru tine, cu șapte zile. Știi exact cât are să te coste distracția. Poți să-ți întinzi banii pe masă, să deschizi Ghidul polițienesc și să-ți organizezi vacanța până la ultima monedă de cincizeci de pfenigi. Pentru o seară cu adevărat ieftină, aș recomanda mersul pe partea cu sens invers a trotuarului, după ce ai fost avertizat să nu mai faci asta. Am calculat că, dacă îți alegi bine cartierul și te mulțumești cu străzi lăturalnice liniștite, poți merge o seară întreagă pe partea cu sens invers a trotuarului și să nu te coste decât ceva mai mult de trei mărci.
În orașele germane este interzis a circula „în cârduri” după lăsarea întunericului. Nu sunt prea sigur câte persoane constituie „un cârd”, și niciun membru al autorităților nemțești cu care am discutat această chestiune nu a socotit că e competent să stabilească numărul exact. Odată, l-am întrebat pe un prieten de-al meu german care pornise la teatru cu soția, soacra, cinci copii personali, sora cu logodnicul ei și două nepoate dacă nu socotește că se expune unui risc, ținând seama de ordonanța cu pricina. El nu a luat întrebarea mea ca pe o glumă. Și-a rotit ochii asupra grupului.
— A, nu cred, a spus. Vezi, noi suntem toți o familie.
— Paragraful respectiv nu precizează dacă e vorba de cârd familial sau nu, am replicat eu. Spune „cârd” și atât. Te rog să n-o iei drept o jignire, dar, din punct de vedere semantic, eu, personal, sunt înclinat să consider această colecție a ta drept „un cârd”. Dacă poliția va adopta sau nu același punct de vedere, rămâne de văzut. Eu nu fac altceva decât să te previn.
Prietenul meu era înclinat să ia în zeflemea temerile mele; dar, cum soția lui socotea că e mai bine să nu se expună riscului de a se vedea împrăștiați de către poliție chiar de la începutul serii, s-au despărțit, convenind să se regrupeze în holul teatrului.
O altă patimă pe care trebuie să ți-o înfrânezi în Germania este aceea care te împinge să arunci obiecte pe geam. Pisicile nu sunt o scuză. În cursul primei săptămâni a șederii mele în Germania am fost neîncetat trezit din somn de pisici. Într-o noapte am simțit că turbez. Mi-am adunat un mic arsenal, două-trei bucăți de cărbune, câteva pere tari, niște capete de lumânare, un ou răzleț pe care l-am găsit pe masa din bucătărie, un sifon gol și alte câteva articole de aceeași natură și, deschizând fereastra, am bombardat sectorul de unde păreau să vină miorlăiturile. Nu cred că am nimerit nici măcar o dată; eu n-am văzut încă om care să fi nimerit vreo pisică, nici chiar când o vedea, decât, poate, din greșeală, când țintea în altceva. Am cunoscut trăgători, câștigători ai Premiului Reginei, ași de talia aceasta, trăgând cu pușca în pisici de la depărtare de cincizeci de iarzi fără să nimerească măcar un fir de păr din vârful cozii. M-am gândit adesea că, în loc de ținte, cerbi mobili și alte nerozii de genul acesta, un țintaș cu adevărat de înaltă clasă ar fi acela care s-ar putea lăuda că a împușcat o pisică.
Dar, oricum, le-am alungat; poate le-a dezgustat oul. Băgasem de seamă când l-am luat că nu arăta a ou proaspăt; și m-am vârât la loc în așternut, socotind incidentul încheiat. Zece minute după aceea am auzit soneria zbârnâind violent. Am încercat s-o ignor, dar era prea insistentă și, punându-mi halatul, am ieșit la poartă. Acolo stătea băț un polițai. Toate obiectele pe care le azvârlisem pe fereastră se aflau grămadă dinaintea lui, la picioare, toate – cu excepția oului. Evident, stătuse să le adune. Zice:
— Aceste obiecte vă aparțin?
Zic:
— Mi-au aparținut, însă, personal, am terminat cu ele. Poate să le ia oricine, puteți să le luați chiar dumneavoastră.
A ignorat oferta mea. Zice:
— Ați aruncat aceste obiecte pe fereastră.
— Aveți dreptate, am recunoscut eu. Întocmai.
— De ce le-ați aruncat pe fereastră? a întrebat el.
Un polițai neamț își are codul de întrebări gata întocmit; nu-l diversifică niciodată și nu-i scapă una.
— Am azvârlit cu ele pe fereastră în niște pisici, am răspuns.
— Ce pisici?
Uite, ăsta este genul de întrebări pe care ți le poate pune un polițai neamț. Am replicat cu tot sarcasmul pe care am reușit să-l imprim intonației că mi-e jenă să-i spun că nu-i pot preciza ce pisici anume. I-am explicat că, personal, îmi erau străine; dar m-am oferit, dacă poliția era dispusă să adune toate pisicile din cartier laolaltă, să vin să văd dacă n-aș putea să le recunosc după miorlăit.
Polițaiul neamț nu sesizează glumele, ceea ce, în general, poate că e mai bine, deoarece cred că te paște o amendă grea dacă faci glume cu orice uniformă nemțească; asta se cheamă „a trata cu dispreț un reprezentant al autorităților”. Mi-a replicat doar că nu intră în îndatoririle poliției să ajute la recunoașterea pisicilor; poliția are numai datoria să mă amendeze pentru faptul de a fi aruncat obiecte pe fereastră.
L-am întrebat ce trebuie să facă omul în Germania când e trezit noapte după noapte de pisici, și el mi-a explicat că pot depune o plângere împotriva proprietarului pisicii, drept care poliția va proceda la darea unui avertisment și, dacă este necesar, va cere ca pisica să fie lichidată. Cine avea să lichideze pisica și ce avea să facă pisica în timpul procedurii, nu mi-a explicat.
L-am întrebat cum îmi propune să-l descopăr pe proprietarul pisicii. A reflectat câtva timp, apoi a sugerat că aș putea s-o urmăresc până la domiciliu. După aceasta nu m-am mai simțit înclinat să discut cu el mai departe; aș fi spus lucruri care ar fi agravat situația. Așa, distracția din noaptea respectivă m-a costat douăsprezece mărci; și nici măcar unul dintre cei patru membri ai autorităților germane care m-au interogat în legătură cu acest subiect nu a putut găsi nimic ridicol în procedură, de la un capăt al ei până la celălalt.
Dar în Germania, cele mai multe păcate și nebunii omenești devin comparativ derizorii față de crima monstruoasă de a călca pe iarbă. Nicăieri și în nicio împrejurare nu ai voie vreodată în Germania să calci pe iarbă. Iarba, în Germania, este un adevărat fetiș. A pune piciorul pe iarba nemțească este un sacrilegiu egal cu acela de a juca tontoroiul pe covorul de rugăciune al mahomedanului. Până și câinii respectă iarba nemțească; niciun câine german n-ar visa măcar să calce cu laba pe ea. Dacă vezi un câine alergând peste iarbă în Germania, poți fi sigur sută la sută că este câinele unui venetic fără frica lui Dumnezeu. În Anglia, dacă vrem să împiedicăm accesul câinilor într-un loc oarecare, ridicăm o palisadă de sârmă împletită, înaltă de șase picioare, întărită cu contraforturi și prevăzută cu țepi în partea de sus. În Germania, se înfige în mijlocul locului cu pricina o plăcuță cu inscripția Hunden verboten, iar câinele care are sânge german în vine se uită la plăcuță și se îndepărtează. Într-un parc din Germania am văzut un grădinar pășind pe iarbă delicat, în încălțări de pâslă, culegând de jos un gândac și depunându-l grav, dar ferm, pe pietriș; după care a rămas să supravegheze cu severitate gândacul ca nu cumva insecta să încerce să tragă iar la iarbă; iar gândacul, arătând nespus de rușinat, a luat-o la picior prin rigolă și a apucat-o pe aleea marcată cu tăblia Ausgang.
Parcurile nemțești sunt prevăzute cu alei speciale pentru diferitele tagme ale comunității, și nicio persoană, fără să-și riște libertatea și averea, nu poate folosi aleea altei persoane. Există alei speciale pentru „velocipediști” și alei speciale pentru „pedestrași”, bulevarde pentru „călăreți”, căi pentru cei care circulă în vehicule ușoare și căi pentru cei care circulă în vehicule grele; alei pentru copii și alei pentru „doamne neînsoțite”. Faptul că nu s-au prevăzut alei speciale pentru bărbați cu chelie sau pentru „femei emancipate” m-a izbit totdeauna ca o omisiune.
În Grosse Garten din Dresda am văzut odată o doamnă în vârstă stând neajutorată și nedumerită într-un punct de unde se ramificau șapte alei. Fiecare dintre ele era păzită de o tăblie amenințătoare care interzicea accesul oricărei persoane cu excepția celei căreia îi era destinată.
— Mă scuzați de deranj, îmi spuse doamna cea în vârstă, aflând că știu să vorbesc englezește și să citesc nemțește, dar ați fi atât de amabil să-mi spuneți ce sunt eu și pe unde trebuie s-o apuc?
Am examinat-o cu atenție. Am ajuns la concluzia că era „adultă” și „pedestrașă” și i-am indicat aleea cuvenită. S-a uitat la alee și a luat un aer dezamăgit.
— Dar eu nu vreau să mă duc într-acolo, spuse ea. Pe aici nu pot s-o iau?
— Dumnezeule mare, nu, doamnă! Aleea aceasta este rezervată copiilor.
— Dar n-am să le fac niciun rău, spuse doamna cea în vârstă zâmbind.
Nici nu arăta a fi genul de persoană bătrână care să facă vreun rău copiilor.
— Doamnă, i-am replicat, dacă ar fi după mine, v-aș îngădui să mergeți pe această alee chiar dacă la capătul ei s-ar afla primul meu născut; dar eu nu pot decât să vă informez cu privire la legile acestei țări. Dacă dumneavoastră, o persoană în deplină maturitate, v-ați aventura pe această alee, ați ajunge în mod cert la o amendă, dacă nu la închisoare. Aceea este aleea dumneavoastră, marcată clar: Nur für Fussgänger, și dacă vreți să-mi urmați sfatul, luați-o pe acolo în pas grăbit; este interzis să stați aici și să șovăiți.
— Dar nu duce deloc în direcția în care vreau să merg, spuse doamna cea în vârstă.
— Duce în direcția în care ar trebui să vreți să mergeți, am replicat, și cu asta drumurile noastre s-au despărțit.
În parcurile nemțești sunt bănci speciale etichetate „Numai pentru adulți” (Nur für Erwachsene), și puiul de neamț, care de-abia așteaptă să se așeze, citind acel aviz, trece mai departe și vânează o bancă pe care este permis copiilor să se odihnească; și acolo se așază, grijuliu să nu atingă lemnăria cu botinele sale pline de noroi. Imaginați-vă o bancă în Regent's Park sau în St. James's Park, etichetată „Numai pentru adulți”! Fiecare copil de pe o rază de cinci mile ar încerca să se cațăre pe banca aceea, trăgând de alți copii ca să-i dea jos. Cât despre „adult”, n-ar reuși să se apropie nici la o jumătate de milă de banca aceea din cauza îmbulzelii. Puiul de neamț care s-a așezat din greșeală pe o asemenea bancă sare jos ca ars când i se atrage atenția asupra erorii comise și se îndepărtează cu capul în pământ, roșind până în vârful urechilor de rușine și de căință.
Nu că guvernul părintesc l-ar neglija pe copilul german. În parcurile și grădinile publice nemțești îi sunt rezervate locuri speciale (Spielplätze), fiecare prevăzut cu un morman de nisip. Acolo, micuțul poate să se joace după pofta inimii făcând turte și construind castele de nisip. Pentru copilul german, o turtă făcută din alt nisip decât acesta ar fi o turtă imorală. Nu i-ar face nicio bucurie; cugetul său s-ar revolta împotrivă-i.
„Turta aceea, și-ar zice el în sinea lui, nu a fost confecționată, așa cum s-ar fi cerut, din nisip de stat special repartizat acestui scop; nu a fost executată în locul destinat și întreținut de stat pentru confecționarea turtelor de nisip. Este o turtă care nu poate aduce nimic bun; este o turtă ilegală.”
Și până ce tatăl său nu va fi plătit cuvenita amendă și el nu va fi încasat cuvenita chelfăneală, l-ar chinui mereu mustrările de cuget.
Un alt element excelent pentru a-ți face viața palpitantă în Germania este simplul cărucior de copil. Ce ai voie să faci cu un Kinderwagen, cum i se spune, și ce îți este interzis să faci, acoperă pagini de legislație germană; după citirea cărora ajungi la concluzia că omul care poate împinge un cărucior printr-un oraș nemțesc fără să încalce legea a fost hărăzit carierei diplomatice. Este interzis a merge agale cu căruciorul și este interzis a merge prea repede. Este interzis a stânjeni cu căruciorul libera circulație a pietonilor, iar dacă pietonii stânjenesc libera ta circulație, ești obligat să te dai la o parte din calea lor. Dacă vrei să te oprești cu căruciorul undeva, trebuie să te oprești într-un loc special desemnat pentru oprirea cărucioarelor; iar când ai ajuns acolo, trebuie să te oprești. Este interzis a traversa strada cu căruciorul; dacă tu și bebelușul se întâmplă să locuiți de partea cealaltă a străzii, vă privește. Este interzis a lăsa căruciorul în vreun loc, și numai în anumite locuri ai voie să-l iei cu tine. Eu zic că în Germania, dacă ieși cu căruciorul pe stradă, într-o jumătate de oră intri în atâtea buclucuri cât să-ți ajungă o lună întreagă. Orice tânăr englez care tânjește să se ia în bețe cu poliția nu poate face altceva mai bun decât să se deplaseze până în Germania și să-și ia căruciorul cu el.
În Germania este interzis a lăsa ușa de la intrare descuiată după orele zece seara și este interzis a cânta la pian în propria ta locuință după orele unsprezece. În Anglia nu am avut niciodată sentimentul că aș dori să cânt la pian eu însumi sau să ascult pe altcineva cântând la pian după orele unsprezece din noapte; dar asta e una, iar a ți se spune că îți este interzis să cânți este cu totul altceva. Aici, în Germania, nu mă apucă dorul de pian decât după unsprezece, și atunci aș putea sta și asculta cu deliciu „Rugăciunea tinerei fecioare” sau uvertura la „Zampa”. Pentru neamțul iubitor de lege, pe de altă parte, muzica de după orele unsprezece din noapte încetează a mai fi muzică: ea devine un păcat, și, ca atare, neamțul nu mai are nicio bucurie de ea.
Singurul individ de pe tot cuprinsul Germaniei care visează măcar să-și permită libertăți cu legea este studentul german și, chiar și el, doar până la un punct foarte bine definit. Prin tradiție, i se acordă anumite privilegii, dar și acestea sunt strict limitate și clar înțelese. De pildă, studentul german poate să se îmbete și să adoarmă în rigolă fără altă penalizare decât bacșișul pe care trebuie să-l dea a doua zi de dimineață polițaiului care l-a descoperit și l-a condus acasă. Dar în acest scop trebuie să-și aleagă rigolele de pe străzile lăturalnice. Studentul german, conștient de apropierea rapidă a uitării totale, își folosește ultimele resurse de care mai dispune pentru a da colțul și a se prăvăli acolo fără grijă. În anumite cartiere poate suna pe la uși. Chiria apartamentelor în aceste cartiere este mai mică decât prin alte părți ale orașului; iar fiecare familie își ia măsuri suplimentare de precauție, convenind asupra unui cod secret de sunat la ușă, cu ajutorul căruia se știe dacă sunatul este autentic sau nu. Când vizitezi o asemenea locuință în toiul nopții, e bine să cunoști codul, căci altfel, dacă insiști, te poți pomeni cu o găleată de apă în cap.
De asemenea, studentului german i se permite să stingă felinare noaptea, cu condiția să nu stingă prea multe. Studentul german pus pe șotii ține de obicei socoteala, mulțumindu-se cu o jumătate de duzină de felinare pe noapte. Tot astfel, are voie să strige și să cânte în drum spre casă până la orele două și jumătate; și în anumite restaurante i se permite s-o cuprindă pe Fraulein pe după talie cu brațul. Pentru a preveni orice idee de necuviință, chelnerițele din restaurantele frecventate de studenți sunt alese cu grijă din rândurile unei categorii de femei mai în vârstă și așezate, drept care studentul german se poate bucura de deliciile flirtului fără teamă și fără reproș.
Oameni cu frica legii, asta sunt germanii.