De ce consideră Harris ceasurile deșteptătoare inutile într-o familie. Instinctele sociale la cei tineri. Panseurile unui copil despre dimineață. Paznicul veșnic treaz. Misterul ce-l învăluie. Excesul său de zel. Cugetări nocturne. Cum iese lucrul pe stomacul gol. Oaia cea bună și oaia cea rea. Neajunsurile celui virtuos. Mașina de gătit cea nouă a lui Harris o pornește cu stângul. Startul zilnic al unchiului Podger. Orășeanul vârstnic, pe post de cal de curse. Ajungem la Londra. Vorbim limbajul turistului.
Marți seara, George a dormit la Harris. Ne-am gândit că e mai bine așa decât cum ne propusese el, ca, în drum spre gară, să trecem să-l luăm. „Să-l iei” pe George dimineața înseamnă, în primul rând, să-l extragi din pat și să-l zgâlțâi până se trezește, ceea ce în sine este un efort de natură să te epuizeze pentru tot restul zilei; pe urmă să-l ajuți să-și găsească lucrurile și să-și termine de făcut bagajul; și pe urmă să-l aștepți până mănâncă, un spectacol plicticos pentru cel care privește, silit să vadă mult timp același lucru repetându-se.
Știam că dacă doarme la „Beggarbush” o să se scoale la timp; am dormit și eu acolo și știu ce se întâmplă. Pe la miezul nopții, după socoteala ta, chiar dacă în realitate s-ar putea să fie ceva mai spre dimineață, ești speriat din primul somn de un zgomot care seamănă cu galopul unui escadron de cavalerie pe coridor, chiar prin fața ușii tale. Intelectul tău, abia pe jumătate treaz, oscilează între o spargere, Judecata de Apoi și o explozie a instalației de gaze. Te ridici în capul oaselor și asculți încordat. Nu ești lăsat să aștepți prea mult; în momentul următor, o ușă se trântește cu violență și e clar că cineva, sau ceva coboară scările cu fundul pe o tavă mare de ceai.
— Ți-am spus eu, rostește afară o voce, și imediat după asta un obiect contondent, ai zice că un cap, judecând după sunet, bufnește în ușa ta.
Între timp, tu tropotești înnebunit prin cameră căutându-ți hainele. Nimic nu mai e la locul de aseară, cele mai indispensabile obiecte de îmbrăcăminte au dispărut fără urmă; și, în tot acest timp, măcelul, răzmerița sau ce naiba o fi se desfășoară nestingherite. Zăbovești o clipă cu capul sub dulap, unde ai impresia că-ți zărești papucii, ca să auzi mai bine niște bubuituri repetate cu stăruință într-o ușă, undeva, departe. Presupui că victima s-a refugiat acolo, vor s-o scoată afară și să-i facă de petrecanie. Ai s-ajungi oare la timp? Bătaia în ușă încetează, și o voce dulce, care, prin nota ei ușor plângăreață, are darul să te liniștească, întreabă pașnic:
— Tăticule, pot să mă scol?
Nu auzi și cealaltă voce, dar auzi răspunsurile:
— Nu, a făcut numai o baie; nu, n-a pățit nimic, e un pic udă. Bine, mămico, am să le spun. Nu, nu, s-a-ntâmplat din greșeală. Bine; noapte bună, tăticule!
Pe urmă, aceeași voce, străduindu-se să se facă auzită, atrage atenția cuiva din cealaltă aripă a casei:
— Veniți înapoi sus. Tăticu' zice că încă nu-i timpul să ne sculăm.
Te întorci în pat și asculți cum cineva e târât în sus pe scară, fără doar și poate împotriva voinței sale. O minte prevăzătoare a aranjat camerele de oaspeți de la „Beggarbush” exact sub camerele copiilor. Același cineva care, după câte îți dai seama, încă opune o rezistență demnă de admirat, este acum băgat înapoi în pat. Poți urmări bătălia cu multă exactitate, pentru că de fiecare dată când corpul celui în cauză e aruncat pe somieră, rama patului face un fel de salt pe loc; și de fiecare dată când corpul reușește să se elibereze din pat, ești și tu încunoștințat prin bufnitura din tavan. După un timp, lupta se mai potolește, sau poate se rupe patul; și iar te fură somnul. Dar în clipa următoare, sau ceea ce-ți pare ție a fi clipa următoare, căști ochii din nou pentru că simți o prezență în cameră. Ușa e întredeschisă și, prin crăpătură, patru mutrișoare serioase, claie peste grămadă, se zgâiesc la tine de parcă ai fi cine știe ce ciudățenie a naturii păstrată, nu se știe de ce, în camera asta. Văzând că te-ai trezit, posesorul mutrișoarei din vârful clăii înaintează calm, călcând peste ceilalți trei, și se așază pe pat cu o figură prietenoasă.
— A! zice. Nu știam că v-ați trezit. Eu m-am trezit mai de mult.
— Mi-am dat seama, răspunzi tu scurt.
— Lui tăticu' nu-i place să ne sculăm prea devreme, continuă el. Zice că, dacă ne sculăm noi, s-ar putea ca să-i deranjăm pe toți ceilalți din casă. Așa că, sigur, nu trebuie să ne sculăm.
Tonul trădează o nobilă resemnare. E pătruns de spiritul mândriei care se naște din conștiința sacrificiului de sine.
— Dar acum nu înseamnă că v-ați sculat? insinuezi tu.
— A, nu; știți, de fapt nu ne-am sculat de-a binelea, pentru că nu suntem îmbrăcați. (Faptul îți sare în ochi.) Tăticu' e totdeauna foarte obosit dimineața, continuă vocea. Bineînțeles, asta pentru că lucrează mult toată ziua. Dumneavoastră sunteți vreodată obosit dimineața?
În momentul acela se întoarce și observă ce nu observase până atunci, și anume că și ceilalți trei copii au intrat și s-au așezat pe jos în semicerc. Din atitudinea lor reiese clar că mititeii confundă toată povestea asta cu o formă potolită de divertisment, cum ar fi un discurs comic sau o reprezentație de scamatorie, și așteaptă răbdători să te dai jos din pat și să faci ceva în acest sens. Pe cel mare îl revoltă profund ideea că s-a intrat în dormitorul musafirului. Le ordonă celorlalți să iasă afară imediat. Ei nu răspund, nu fac nicio obiecție; într-o liniște mormântală și ca la un semn, îi sar în spate. Din pat nu vezi decât un ghem de mâini și de picioare ce se agită, ca o caracatiță beată care încearcă să se sprijine de ceva. Nu se aude niciun cuvânt; pare-se că acesta este protocolul într-o asemenea împrejurare. Dacă dormi în pijama, sari din pat și contribui și tu la harababură; dacă ai pe tine ceva mai puțin prezentabil, rămâi locului și răcnești tot felul de comenzi care nu sunt câtuși de puțin luate în seamă. Soluția cea mai simplă este să lași totul în seama celui mare. După un timp, el reușește într-adevăr să-i evacueze și închide ușa după ei. În clipa următoare, ușa se deschide iar și cineva, de obicei Muriel, este catapultată înapoi în odaie. Muriel e handicapată de faptul că are părul lung, care poate fi folosit drept toartă bună de apucat. Conștientă de acest dezavantaj natural, și-l ține chiar ea bine strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă boxează. Cel mare deschide din nou ușa și, ingenios, o folosește pe Muriel pe post de berbec împotriva zidului celor de afară. Se aude o bufnitură înfundată când răzbește cu capul printre inamici și îi împrăștie. Când victoria e deplină, cel mare se întoarce și se așază la loc pe pat. Nici urmă de înverșunare nu i se citește pe față; a uitat tot incidentul.
— Mie îmi place dimineața, spune el, dar matale?
— Unele dimineți, da, încuviințezi tu. Altele însă sunt cam agitate.
El nici nu ia în seamă corectivul tău; pe figura lui eterică adie o expresie extatică.
— Aș vrea să mor dimineața, spune el. Dimineața e așa de frumos!
— Deh, răspunzi tu, s-ar putea să ți se îndeplinească dorința dacă tatăl tău invită cumva o persoană mai irascibilă să doarmă aici și n-o avertizează dinainte.
El descinde din sferele contemplației și redevine el însuși.
— E foarte plăcut în grădină, zice el. Nu vreți să vă sculați să jucăm crichet, poate?
E drept că nu cu intenția asta te-ai culcat, dar acum, după cum au evoluat evenimentele, să joci crichet nu pare cu nimic mai rău decât să zaci acolo iremediabil de treaz; așa că primești invitația.
Ulterior, peste zi, afli cu mirare că tu, fiindcă nu mai puteai să dormi, ești acela care te-ai sculat cu noaptea-n cap și te-ai gândit ce bine ar fi să joci un pic de crichet. Copiii, dăscăliți să se poarte frumos cu musafirii în orice ocazie, au considerat atunci de datoria lor să-ți facă pe plac. La micul dejun, doamna Harris face observația că barem ai fi putut avea grijă să fi fost copiii îmbrăcați cum trebuie înainte de a-i scoate la aer; iar Harris îți demonstrează patetic că într-o singură dimineață, atât prin exemplu personal, cât și prin instigație directă, ai compromis opera lui de luni de zile.
În miercurea de care vorbim se pare că George a ținut cu tot dinadinsul să se scoale la cinci și-un sfert și i-a convins pe copii să se lase inițiați în tot felul de figuri cu bicicleta cea nouă a lui Harris, și asta primprejurul răsadnițelor de castraveți. Totuși, nici măcar doamna Harris nu l-a tras la răspundere pe George în această ocazie; îi spunea intuiția că ideea nu-i putea aparține lui în întregime.
Dar să nu rămâneți cu impresia că odraslelor lui Harris le-ar trece cumva prin minte să-și pună pielea la adăpost în dauna unui prieten și camarad. Toți, până la unul, sunt cinstea întruchipată când e vorba să dea seama pentru propriile lor pozne. Pur și simplu, așa au văzut ei realitatea. Când le explici că nici prin cap nu ți-a trecut să te scoli la cinci dimineața ca să faci o partidă de crichet pe pajiște sau să te joci de-a începuturile bisericii trăgând cu arbaleta în niște păpuși legate de un pom; că, de fapt, dacă ar fi fost după tine, ai fi dormit în pace până la opt când urma să fii sculat creștinește cu o ceașcă de ceai adusă la pat, dumnealor par mai întâi uimiți, apoi gata să-și ceară scuze și, în cele din urmă, pătrunși de-o sinceră căință. În cazul de față, trecând peste problema pur teoretică, anume dacă trezirea lui George înainte de ora cinci dimineața se datorase propriului său instinct sau trecerii cu totul întâmplătoare a unui bumerang, producție casnică, prin fereastra dormitorului său, copilașii, mânca-i-ar mama, au recunoscut deschis că numai ei sunt de vină că dumnealui a fost așa de matinal. După cum a declarat, de altfel, și băiatul cel mare:
— Ar fi trebuit să ne gândim că unchiu' George are o zi lungă în față și ar fi fost frumos să-l sfătuim să nu se scoale. Mă simt îngrozitor de vinovat.
Dar o mică schimbare din când în când nu strică nimănui; și în afară de asta, după cum am convenit împreună cu Harris, a fost un antrenament foarte bun pentru George. În Pădurea Neagră aveam să ne sculăm la cinci în fiecare dimineață; hotărâsem clar acest lucru. De fapt, chiar George propusese patru și jumătate, dar Harris și cu mine l-am lămurit că ora cinci e destul de matinală dacă o luăm ca medie; așa, puteam să fim pe biciclete în jur de șase și să parcurgem mai bine de jumătate din drum înainte de a începe căldura. Câteodată puteam să pornim și ceva mai devreme, dar nu chiar zi de zi.
Tot la cinci m-am sculat și eu în dimineața aceea. Era mai devreme decât intenționasem. Când să adorm, îmi spusesem: „Șase fix!”.
Cunosc anume inși capabili să se trezească precis la orice oră vor. Își spun textual când pun capul pe pernă: „Patru și treizeci de minute”, „Patru și patruzeci și cinci” sau „Cinci și cincisprezece”, după cum devine cazul; și în momentul când bate pendula, deschid și ei ochii. Mare minune și asta! Cu cât te gândești mai mult, cu atât crește misterul. Probabil vreun ego din noi, acționând cu totul independent de eul nostru conștient, e în stare să numere orele în timp ce noi dormim. Neajutat nici de ornic, nici de soare, nici de vreo altă stihie cunoscută celor cinci simțuri ale noastre, el stă de veghe pe întuneric. Taman în clipa hotărâtă șoptește: „Acuma!”, și ne trezim. Am stat odată de vorbă cu un bătrân care lucra pe malul fluviului: pentru treaba pe care o făcea, se cerea să descindă din pat în fiecare dimineață cu o jumătate de oră înainte de flux. Mi-a spus că nicio singură dată n-a dormit în plus măcar un minut. Ba, în ultimul timp, nici nu se mai ostenea să calculeze ora fluxului. Se culca obosit, dormea un somn fără vise și, în fiecare dimineață, mereu la alt soroc, acest duh vigilent, aidoma de punctual ca și fluxul, îl trezea silențios. Rătăcea oare spiritul său prin întuneric pe treptele mâloase ale fluviului, sau avea oare cunoștință de legile firii? Oricare ar fi fost fenomenul, omul nu era conștient de el.
În cazul meu personal, lăuntricul străjer este, probabil, puțin cam neexersat. Își dă toată silința; ba, face exces de zel; intră în panică și pierde socoteala. Eu îi spun, de exemplu: „Cinci și treizeci de minute, te rog”, iar el mă scoală din somn la două și jumătate. Mă uit la ceas. Atunci, dumnealui insinuează că poate am uitat să-l întorc. Duc ceasul la ureche: de mers, merge. El însă crede că poate s-a stricat; în ce-l privește, este sigur că e cinci și jumătate, dacă nu chiar trecute. Ca să-i fac pe plac, îmi pun papucii și cobor să consult pendula din sufragerie. E superfluu să relatez ce ți se întâmplă când circuli prin casă la miez de noapte, în cămeșoaie și-n papuci; cei mai mulți dintre noi cunoaștem din proprie experiență. Toate lucrurile, și mai cu seamă obiectele prevăzute cu cel puțin un colț ascuțit, își fac o plăcere lașă din a te pocni. Când ai în picioare o pereche de ghete solide, lucrurile se feresc din calea ta; când te aventurezi însă pe lângă mobilă în târlici și fără ciorapi, mobila se repede și te pocnește. Mă reîntorc în pat iritat și, refuzând să mai ascult versiunea lui absurdă că toate ceasurile din casă au pus la cale o conspirație împotriva mea, mă chinuiesc o jumătate de oră să adorm la loc. Între patru și cinci, mă trezește din zece în zece minute. Cine m-a pus să-l rog să mă trezească! La cinci adoarme și el, năruit de oboseală, și lasă toată treaba în seama servitoarei, care mă scoală cu jumătate de oră mai târziu decât de obicei.
În această miercuri de care vorbim, atâta ce m-a sâcâit, că am fost silit să mă scol la cinci numai ca să scap de el. Nu știam cu ce să-mi trec timpul. Trenul nostru pleca abia la opt; toate bagajele fuseseră făcute și trimise de cu seară, cu biciclete cu tot, la gara din Fenchurch Street. M-am dus în birou; credeam că voi câștiga o oră de scris. Dar primele ceasuri ale dimineții, pe stomacul gol, nu sunt, după câte înțeleg, favorabile îndeletnicirilor scriitoricești. Am scris trei paragrafe dintr-o povestire și pe urmă mi le-am citit. S-au spus lucruri dezagreabile despre lucrările mele, dar nimic din ce s-a scris nu era pe măsura a ceea ce ar fi meritat cele trei paragrafe. Le-am aruncat la coș și am rămas pe scaun încercând să-mi amintesc ce instituție de binefacere, dacă există vreuna, asigură pensii autorilor răsuflați.
Ca să mă smulg acestor reflecții, mi-am luat o minge de golf în buzunar și, alegându-mi o crosă, am ieșit agale pe pajiște. Acolo pășteau două oi, care au început să-mi iscodească mișcările și au manifestat un viu interes pentru ce săvârșeam. Una dintre ele era o persoană cumsecade, plină de înțelegere. Nu-s prea convins că pricepea jocul; cred mai degrabă că a impresionat-o faptul că mă zbenguiam candid la o oră așa de matinală. La fiecare lovitură, behăia:
— Bi-i-i-ne-e-e, bi-i-i-i-ne-e-e-e!
Părea atât de încântată, de parcă ea ar fi nimerit, nu eu.
Cât despre cealaltă, era o hoașcă ursuză și antipatică, pe-atât de demobilizatoare pe cât era prietena ei de entuziastă.
— Pro-o-o-ost, foa-a-a-arte pro-o-o-ost! se găsea ea să comenteze aproape fiecare lovitură.
Adevărul e că unele lovituri erau chiar foarte bune, dar ea behăia numai așa, din spirit de contradicție, și ca să mă enerveze. Era clar.
Printr-o întâmplare cât se poate de regretabilă, una dintre cele mai iuți mingi ale mele a pocnit-o pe oaia cea bună drept în bot. Și-atunci, oaia cea rea a râs, a râs de-a binelea, fără putință de tăgadă, un râs răgușit și vulgar; și, în timp ce prietena ei rămăsese țintuită locului, prea uluită ca să se mai miște, ea a schimbat pentru prima oară tonul și a behăit:
— Bi-i-i-ne-e-e! E-e-exce-le-e-e-e-ent! Bra-a-a-avo!
Aș fi dat o jumătate de coroană ca s-o fi lovit pe ea, și nu pe cealaltă. Pe lumea asta, totdeauna suferă cei buni și cumsecade.
Pierdusem mult timp pe câmp, mai mult decât îmi propusesem, și când a venit Ethelbertha să-mi spună că s-a făcut șapte și jumătate și că mâncarea-i pe masă, mi-am adus aminte că nu mă bărbierisem. Pe Ethelbertha o supără profund când mă rad repede. Îi e teamă ca nu cumva străinilor operația să le apară ca o josnică tentativă de sinucidere și, ca urmare, să se difuzeze printre vecini zvonul că nu suntem fericiți împreună. Și, ca un argument în plus, mi-a mai dat să înțeleg că nu este cazul să glumesc cu o mutră ca a mea.
La urma urmei, mi-a convenit că n-am putut să-mi iau un lung bun rămas de la Ethelbertha; nu voiam să risc s-o văd izbucnind în lacrimi. Aș fi dorit, în schimb, să am mai mult timp la dispoziție ca să le dau copiilor câteva sfaturi la plecare, în special cu privire la undiță, pe care mi-o iau mereu ca s-o folosească drept țăruși la crichet; și, în afară de asta, detest să alerg după tren. La vreun sfert de milă de gară, i-am ajuns din urmă pe George și pe Harris; și ei alergau. În cazul lor, după cum m-a informat Harris, cu o voce hurducată, în timp ce săltam în trap cot la cot, de vină era mașina de gătit cea nouă. În dimineața aceea au încercat-o prima oară și, dintr-un motiv sau altul, aruncase în aer rinichii cu tigaie cu tot, opărind-o pe bucătăreasă. Zicea că speră ca, până la întoarcerea noastră, cei de-acasă or să se mai deprindă cu ea.
Am scăpat, cum vine vorba, ca prin urechile acului să nu pierdem trenul; și reflectând asupra evenimentelor din acea dimineață, așa cum stam și gâfâiam în vagon, mi-a apărut vie în fața ochilor imaginea unchiului Podger, și cum pleca el, în două sute cincizeci de dimineți din cele trei sute șaizeci și cinci ale anului, de la Ealing la Moorgate Street, cu trenul de nouă și treisprezece.
De-acasă de la unchiul Podger până la gară era cale de opt minute. Cu vorba, unchiul era totdeauna de principiul următor:
— Pornește cu un sfert de oră înainte și ia-o tacticos.
Cu fapta, totdeauna pornea abia cu cinci minute înainte de plecarea trenului și alerga. Nu știu de ce, dar acesta era obiceiul suburbiei întregi. Mulți domni dolofani care își desfășurau activitatea în City domiciliau pe vremea aceea la Ealing, cred că unii dintre ei mai locuiesc și acum acolo, și luau dimineața trenul de Londra. Toți o porneau târziu; toți duceau într-o mână o servietă neagră și un ziar, iar în cealaltă o umbrelă; pe ultimul sfert de milă până la gară, fie vreme bună sau rea, toți alergau.
Lumea care n-avea altă treabă, în majoritate fete la copii și băieți de prăvălie, ba ici și colo câte un zarzavagiu ambulant, se aduna în diminețile cu vreme frumoasă să-i vadă trecând și să-i aplaude pe cei mai merituoși. Nu era un spectacol de prestanță. Nu alergau frumos, nici măcar nu alergau repede; dar erau plini de râvnă și își dădeau tot interesul. Întreaga panoramă se adresa nu atât simțului artistic, cât mai degrabă admirației instinctive pentru efortul conștiincios.
Uneori, în mulțimea prezentă, se angajau și pariuri cu totul inofensive.
— Doi la unu contra lui moșulică „Vestă Albă”!
— Zece la unu pe „Foale Vechi”, dacă nu-l văz cu roatele-n sus până ajunge acolo!
— Unu la unu pe „Împăratul Purpuriu”! Poreclă dată de un tânăr cu înclinații entomologice unui vecin de-al unchiului, militar la pensie, un domn impozant în ipostază sedentară, dar predispus să se coloreze intens când era silit să facă mișcări.
Unchiul meu și ceilalți scriau la ziarul Ealing Press, protestând vehement față de indolența poliției locale; iar redactorul adăuga și el articole de fond însuflețite despre declinul politeței în rândurile cetățenilor de rând, mai cu deosebire în cartierele din vestul orașului. Dar rezultate nu se vedeau.
Nu se poate spune că unchiul nu se scula destul de devreme, dar pățea tot felul de chestii chiar în ultimul moment. Primul lucru, după ce mânca, nu-și găsea ziarul. Noi știam totdeauna când a pierdut unchiul Podger ceva după expresia de mirată indignare cu care privea, în general, lumea în asemenea ocazii. Nu-i dădea niciodată prin minte să-și spună: „Sunt un babalâc distrat. Pe toate le pierd: niciodată nu știu unde mi-am pus lucrurile. Nici nu-s în stare să le găsesc singur. În privința asta sunt o adevărată pacoste pentru toți cei din jurul meu. Trebuie să mă pun pe treabă și să mă reeduc”.
Dimpotrivă, printr-un fel ciudat de a raționa, se convinsese că, ori de câte ori pierdea un lucru, vina revenea oricui din casă, cu excepția sa.
— Adineauri l-am avut în mână! exclama el.
După ton, îți venea să crezi că trăia împresurat de prestidigitatori care făceau să-i dispară lucrurile numai ca să-l scoată pe el din sărite.
— Nu l-oi fi lăsat în grădină? își dădea mătușa cu părerea.
— Ce zor aveam să-l las în grădină? Eu n-am nevoie de ziar în grădină; mie îmi trebuie ziarul în tren.
— Nu cumva l-ai pus în buzunar?
— Auzi-o, Doamne! Crezi că stăteam eu aici, la nouă fără cinci, să-l mai caut dacă îl aveam în buzunar? Oi fi crezând că sunt nebun?
Atunci, careva întreba: „Asta ce e?”, și-i dădea de undeva un ziar corect împăturit.
— Mie să-mi lăsați lucrurile în pace, bodogănea el înșfăcându-l violent.
Își deschidea servieta să-l pună înăuntru și, uitându-se la dată, rămânea ca o stană de piatră, mut de indignare.
— Ce s-a întâmplat? întreba mătușa.
— Este de alaltăieri! răspundea el, prea jignit ca să mai poată țipa, trântind ziarul pe masă.
Măcar dacă ar fi fost câteodată cel din ajun, mai treacă-meargă. Dar întotdeauna era cel de alaltăieri, cu excepția zilei de marți când se-ntâmpla să fie numărul de sâmbătă.
Până la urmă i-l găseam noi; de cele mai multe ori stătea pe el. Și-atunci zâmbea, nu binevoitor, ci obosit, ca omul care simte că pronia l-a aruncat într-o adunătură de idioți iremediabili.
— Tot timpul, chiar sub nasul vostru…! Nu-și termina vorba; era mândru de puterea sa de stăpânire.
Incidentul fiind aplanat, o pornea spre hol, unde, conform obiceiului, mătușa Maria îi adunase pe copii ca să-i spună la revedere.
Mătușa-mea nu pleca niciodată de-acasă, decât doar până în vecini, fără a-și lua un galeș rămas-bun de la fiecare membru al familiei. Nu se știe niciodată ce se poate întâmpla, zicea dânsa.
Bineînțeles că întotdeauna lipsea unul dintre ei și, în momentul când se observa asta, toți ceilalți șase, fără să ezite o clipă, se risipeau cu chiote în căutarea absentului. De îndată ce dispăreau, respectivul apărea, de undeva, foarte de prin preajmă, explicând cât se poate de rezonabil de ce lipsise; și deodată se repezea după ceilalți să le spună că a fost găsit. În felul acesta se scurgeau minimum cinci minute, fiecare căutându-l pe fiecare celălalt, interval îndestulător ca să-i permită unchiului meu să-și găsească umbrela și să-și rătăcească pălăria. Apoi, în sfârșit, când grupul era reconstituit în hol, pendula din salon pornea să bată ora nouă. Timbrul său era rece, pătrunzător și avea darul de a-l zăpăci pe unchiul meu. În agitația lui, îi pupa pe unii copii de două ori, pe alții îi sărea, uita pe care dintre ei i-a sărutat și pe care nu, și trebuia s-o ia iar de la început. Declara că are impresia că se schimbă dinadins între ei și, ca să fiu sincer, nu jur că acuzația era total neîntemeiată. Colac peste pupăză, unul dintre copii avea totdeauna fața lipicioasă; și acel copil era totdeauna cel mai tandru dintre toți.
Dacă lucrurile mergeau prea ca pe roate, atunci cel mai mare dintre băieți venea cu una bună, cum că toate ceasurile din casă ar umbla cu cinci minute în urmă și că de aceea în ajun întârziase la școală. Acest lucru îl făcea pe unchiu-meu să se precipite cu maximă urgență spre portiță, unde își dădea seama că nu luase nici servieta și nici umbrela. Toți copiii, mai exact toți aceia pe care mătușa mea nu-i putea opri, se năpusteau după el, doi dintre ei încăierându-se pentru umbrelă, ceilalți învălmășindu-se în jurul servietei. Și când reveneau în casă, descopeream pe masa din hol lucrul cel mai important pe care-l uitase; și ne întrebam ce o să spună când s-o întoarce acasă.
Am sosit la Waterloo puțin după ora nouă și, de îndată, am trecut la punerea în practică a experimentului lui George. Deschizând cartea la capitolul intitulat „La stația de trăsuri”, ne-am îndreptat spre o cabrioletă, ne-am scos pălăriile și i-am urat birjarului „Bună dimineața”.
Omul nostru nu era însă dintre aceia care să se lase întrecuți în politețuri de niciun străin, veritabil sau imitație. Apelând la un confrate pe nume Charles să-i „țină bidiviul”, a descins de pe capră și ne-a returnat o reverență demnă până și de domnul Turveydrop în persoană. Vorbind se pare în numele întregii națiuni, ne-a urat bun venit în Anglia, exprimându-și totodată regretul că Maiestatea Sa lipsea pentru moment din Londra.
Nu i-am putut răspunde la același nivel. Cartea nu prevedea nimic de felul acesta. I-am spus „domnule vizitiu”, la care el a făcut din nou o reverență până la caldarâm și l-am rugat să aibă amabilitatea să ne conducă până în calea Westminster Bridge.
Și-a pus mâna pe inimă, spunând că plăcerea este de partea lui.
Cu a treia propoziție din acel capitol, George l-a întrebat despre preț.
Întrebarea, ca și când ar fi introdus un element meschin în conversație, părea să-l jignească. Zicea că nu ia niciodată bani de la persoane străine, distinse; mai degrabă un suvenir, un ac de cravată cu diamant, o cutioară de aur pentru tutun de prizat, orice fleac de felul acesta care să-i aducă aminte de noi.
Deoarece se strânsese lume și deoarece gluma începuse să încline prea mult în favoarea birjarului, ne-am urcat în trăsură fără să mai întindem vorba și am pornit printre urale. Am oprit trăsura ceva mai încolo de Teatrul Astley, în dreptul unui magazin de încălțăminte care părea să fie tocmai ce ne doream. Era una dintre dughenele acelea supraîncărcate care, din clipa când saltă-n zori obloanele, își revarsă marfa jur-împrejur. Cutii cu încălțăminte erau stivuite pe pavaj sau în rigola de peste drum. La uși și la ferestre, ghetele atârnau în ghirlande. Umbrarul de pânză era ca o boltă de viță cu ciorchini de ghete negre și maro. Înăuntru, prăvălia părea un baldachin de ghete. Când am intrat, omul robotea cu o daltă și-un ciocan la deschisul unei lăzi din șipci, plină cu ghete.
George își scoase pălăria și spuse „Bună dimineața”.
Omul nici măcar nu se întoarse. Din primul moment mi s-a părut un individ dezagreabil. Mormăi ceva ce-ar fi putut să fie sau să nu fie un „Bună dimineața” și își văzu de treabă.
George spuse:
— Mi-a fost recomandat magazinul dumneavoastră de către un amic, domnul X.
Drept răspuns, omul ar fi trebuit să rostească formula:
— Domnul X este o persoană deosebit de distinsă; îmi va face cea mai mare plăcere să servesc pe oricare dintre prietenii Domniei Sale.
Însă altul i-a fost răspunsul:
— Nu-l cunosc; n-am auzit de el.
Așa ceva era de natură să te descumpănească. Cartea indica trei sau patru metode de a cumpăra ghete; George o alesese cu grijă pe cea care-l avea în centrul atenției pe „domnul X”, ca fiind dintre toate cea mai plină de curtenie. Discutai o bună bucată de vreme cu patronul magazinului despre acest „domn X” și, după ce se realiza pe această cale o atmosferă de înțelegere și amiciție, abordai cu mult firesc și grație scopul imediat al venirii tale, anume dorința de a cumpăra ghete „bune și ieftine”. Se pare că acest ipochimen grosolan, materialist nu se sinchisea câtuși de puțin de finețurile comerțului cu amănuntul. Cu un asemenea om trebuia să treci direct, brutal, la afaceri. George l-a abandonat pe „domnul X” și, întorcând paginile înapoi, alese o propozițiune la întâmplare. N-a fost o alegere prea fericită; era o tiradă care ar fi părut superfluă oricărui negustor de încălțăminte. În împrejurările de față, amenințați și năpădiți cum eram din toate părțile de ghete, fraza avea demnitatea unei perfecte imbecilități. Suna așa: „Mi s-a spus că aveți aici ghete de vânzare”.
Omul lăsă din mână ciocanul și dalta și ne privi pentru prima oară. Vorbi rar, cu o voce groasă și răgușită. Spuse:
— De ce credeți că țin eu ghetele aici; ca să le miros?
Era unul dintre cei care încep calm și, pe măsură ce vorbesc, se ambalează tot mai tare, sentimentul ultragiului dospind în ei, pare-se ca drojdia de bere.
— Da' ce vă închipuiți că sunt eu? continuă el. Colecționar de ghete? Pentru ce-oți fi crezând că țin prăvălia asta? Fiindcă îmi face bine la sănătate? Credeți că m-am amorezat de ghete și nu mă lasă inima să mă despart nici de-o pereche? Credeți că le-am atârnat aici ca să le contemplu? Nu-s destule? Unde credeți că vă aflați? Într-o expoziție internațională de încălțăminte? Ce credeți dumneavoastră că sunt ghetele astea: o colecție istorică? Ați mai auzit de cineva care să țină prăvălie de ghete și să nu vândă? Vă închipuiți că pavoazez prăvălia cu ele ca s-o fac să arate mai gigea? Drept cine mă luați? Drept un imbecil calificat?
Am susținut întotdeauna că aceste manuale de conversație nu sunt niciodată de un real folos. Voiam să găsim un echivalent englezesc pentru bine cunoscuta expresie nemțească: Behalten Sie Ihr Haar auf.
Să fi căutat din scoarță-n scoarță și nu găseai nimic de felul acesta în toată cărticica. Totuși, trebuie să-i recunosc lui George că a ales cea mai bună propoziție din câte se puteau găsi acolo și a valorificat-o spunând:
— Voi reveni, poate, când veți avea mai multe modele să-mi arătați. Până atunci, adio!
Acestea fiind zise, ne-am întors la trăsură și am plecat, lăsându-l pe om în pragul ușii cotropite de ghete, făcând unele observații la adresa noastră. Ce-a spus n-am auzit, dar pare-se că trecătorii le-au găsit interesante.
George era de părere să ne oprim la alt magazin de încălțăminte și să repetăm experimentul; spunea că are cu adevărat nevoie de-o pereche de papuci de casă. Dar noi l-am sfătuit să amâne cumpăratul lor până vom ajunge într-un oraș din străinătate, unde negustorii sunt mai căliți când e vorba de acest gen de conversație sau sunt mai amabili de la natură. În materie de pălărie a fost însă intratabil. Susținea că fără acoperământ nu poate călători, drept care am tras la o prăvălioară din Blackfriars Road.
Proprietarul acestei prăvălii era un omuleț vesel, cu ochii zglobii, și mai mult ne-a ajutat decât ne-a pus bețe-n roate.
Când George l-a întrebat după slova cărții „Aveți pălării?”, el nu s-a supărat; a stat și s-a scărpinat în barbă, cugetând.
— Pălării, spuse el. Stați să mă gândesc. Da… — și pe fața sa de om cumsecade apăru un zâmbet de adevărată bucurie. — Da, acum că stau să mă gândesc, cred că am pălărie. Dar, spuneți-mi, de ce mă întrebați?
George îl dumiri că dorea să cumpere o șapcă, o șapcă de voiaj, dar principalul era să fie o „șapcă bună”.
Fața omului se lungi.
— Aa! făcu el. Cu asta mă tem că m-ați încuiat. Dacă ați fi dorit o șapcă proastă, care nu merită prețul cerut, o șapcă nenorocită, bună cel mult de șters geamurile cu ea, v-aș fi putut găsi ceea ce vă trebuie. Dar o șapcă bună, nu; nu ținem. Așteptați totuși o clipă, continuă el, văzând dezamăgirea ce se răspândea pe fața expresivă a lui George, puțintică răbdare! Am aici o șapcă — se duse la un sertar și-l deschise. — Nu e o șapcă bună, dar nu-i nici așa de proastă ca cele pe care le vând îndeobște.
O aduse, ținând-o pe palma întinsă.
— Ce părere aveți? întrebă el. V-ar conveni?
George și-o potrivi în fața oglinzii și, selectând o altă remarcă din carte, spuse:
— Șapca asta este oarecum pe măsura mea, dar, spuneți-mi, credeți că-mi vine bine?
Omul se dădu un pas înapoi și făcu un tur de orizont.
— Sincer, replică el, nu pot spune că da.
Se întoarse de la George și ni se adresă lui Harris și mie.
— Frumusețea prietenului dumneavoastră, spuse el, aș defini-o ca pe ceva foarte evaziv. Ea există, dar îți poate ușor scăpa. Așa, cu șapca asta, după părerea mea, îți scapă.
Ajungând în punctul acesta, George socoti că se amuzase suficient cu acest om.
— Foarte bine, zise. Nu vrem să pierdem trenul. Cât face?
Negustorul răspunse:
— Prețul acestei șepci, domnule, care, după părerea mea, este dublu pe cât valorează, se ridică la patru șilingi și șase pence. Cum doriți să v-o împachetez, domnule, în hârtie maro sau albă?
George spuse că o ia așa cum este, îi plăti omului patru șilingi și șase pence în monedă de argint și ieși. Harris și cu mine îl urmarăm.
În strada Fenchurch am ajuns la un compromis cu birjarul la suma de cinci șilingi. Ne-a făcut altă reverență curtenitoare și ne-a rugat să îi transmitem împăratului Austriei salutări din partea sa.
În tren, confruntându-ne părerile, am fost de acord că pierdusem jocul cu doi la unu; și George, care era vădit dezamăgit, azvârli cartea pe geam.
Ne-am găsit bagajele și bicicletele în bună stare pe vapor și, la douăsprezece, odată cu mareea, am purces pe râu la vale.